"Pe insula era atit de cald, incit nu aveam nevoie de haine, totusi nu m am deprins cu gindul de a umbla gol, cu toate ca eram singur pe aceste meleaguri."
(Daniel Defoe, Robinson Crusoe, cap. IX)
Singuratatea ca tarim constitutiv al eticii . Constiinta si ursita . Instinctul moral . Cainta si recunostinta . Locuire si con locuire . Insula, omul singur si moartea . Re cunoasterea ca sursa a recunostintei . Vineri si recuperarea alteritatii . Lectia lui Robinson: discernamintul si sentimentul dependentei
La prima vedere, etica e o suma de precepte care regleaza intilnirea cu celalalt: ea e de nedespartit, in acest caz, de sociologie pe de o parte, de stiintele juridice pe de alta, si pare sa apuna - ca problema - intr un univers in care identitatea subiectului moral nu se confrunta cu o omniprezenta alteritate. Dar este intr adevar asa? Este singuratatea o situatie care suspenda tema eticului? Nu exista, cumva, o etica a recluziunii si a sihastriei? O etica a lui Robinson Crusoe? Recitirea romanului lui Daniel Defoe va aduce acestor intrebari indreptatiri neasteptate si ne va obliga, credem, la un raspuns plin de consecinte: nu numai ca exista o etica a singuratatii, dar ea este tarimul constitutiv al eticii, insusi principiul ei: nu se poate ajunge la un bun dialog cu ceilalti inainte de a fi dialogat - in singuratate - cu "celalalt" dinauntrul tau, precum si cu o ipostaza a alteritatii, care nu e nici inauntrul tau, nici in afara, ci in spatiul nespatial, misterios si imperativ al posibilului.
Povestea lui Robinson Crusoe e povestea cuiva care se vede constrins sa reflecteze asupra eticului, in conditia absentei lui "celalalt": el va descoperi ca, lipsit de societatea oamenilor, nu poate iesi totusi din perimetrul dezbaterii morale, ci, dimpotriva, e obligat sa o ia, pentru intiia oara, in serios. Drumul sau va fi lung si chinuitor: va porni de la deznadejdea izolarii totale, va continua cu intuitia unei alteritati care nu depinde de alteritatea semenilor sai, si va sfirsi prin a reintegra - din perspectiva acestei alteritati supreme - alteritatea curenta a semenilor. Intilnirea cu celalalt trece, asadar, printr o prealabila intilnire cu un cu totul altceva (ein Ganz AndereS) decit celalalt: cu un "altceva" care e dincolo de ins, dar si dincolo de comunitate. Acesta va fi altceva ul constitutiv al eticului. Dar sa refacem, pe rind, etapele.
Tinarul Robinson incepe - in romanul lui Defoe - prin a se simti alergic la ceilalti: la casa parinteasca, la moravurile "paturii mijlocii" in care se nascuse, la hotarele orasului sau si ale tarii sale. E cuprins de un "aprig si smintit" dor de duca. Nici micul tribunal al alteritatii launtrice - constiinta - nu mai are, pentru el, autoritate: "constiinta m a indemnat de citeva ori sa ma intorc acasa, insa ursita m a impins mereu inainte"*. Cel putin doua modele mitice par sa se suprapuna in acest episod: Adam, cel izgonit, prin propriul sau pacat, din gradina Tatalui ("mi a fost dat sa ajung infaptuitorul propriei mele nenorociri" - spune RobinsoN) si Fiul Risipitor, incapabil sa se adapteze cuminteniei domestice, confortului gata facut al unei nasteri privilegiate. O alta instanta decit constiinta pare sa conteze, in asemenea cazuri: ursita. Iar cu ursita intra deja in joc un alt tip de alteritate; caci, in vreme ce constiinta e un organism al dezbaterii si al deciziei individuale, ursita poarta in ea o decizie a universalului. Cine se supune constiintei sale simte ca se autodetermina. Cine se lasa dus de ursita, accepta o determinare de alt ordin, obiectiva si imprevizibila. Constiinta e gloria independentei de sine. Ursita e numele insusi al dependentei, al unui "proiect" la care participi ca pacient determinat si nu ca agent determinator.
Sintem inclinati sa atribuim "dorul de duca" al lui Robinson si miza lui pe ursita unui fericit instinct moral. Caci a avea instinct moral e, intr o prima instanta, a tinde, somnambulic aproape, catre imprejurari care iti dezmint statutul si care, ca atare, te pot desfiinta. E totuna cu a accepta ca instinctul moral cauta, prin insusi rostul sau, "aventura" morala, criza. Fiindca rostul sau e sa si duca "subiectul" catre o morala vie, nascuta laborios si insingerat, iar nu catre disciplina apriorica a unei legalitati mostenite. Tinarul Robinson, care stia despre sine ca "niciodata nu facuse ceea ce se cuvenea", pare a fi inteles, de la bun inceput, ca "ceea ce se cuvine" nu e ceea ce stie toata lumea, ceea ce se dobindeste prin educatia standardizata a "societatii". "Ceea ce se cuvine" trebuie sa afli, sa obtii prin cautare si risc, printr o temporara suspensie a conventiei publice. "Ceea ce se cuvine" e la sfirsitul povestii, nu la inceputul ei.
Dar, in aparenta, sfirsitul si inceputul coincid. Robinson schimba, in fond, o insula cu alta: insula civilizata a Marii Britanii cu Insula Deznadejdii, si alteritatea orizontala a eticii conventionale cu alteritatea verticala a ursitei. "Dorul de duca" al tinarului e dorul de o alta alteritate decit cea care il inconjoara: una care sa i se impuna dinauntru si nu din afara sau care, venind din afara, sa poata fi acceptata de "constiinta", dupa un criteriu al libertatii si nu al supunerii.
Tot ce urmeaza, pina spre jumatatea romanului, e experienta etica deplina, pura, fara stimulul raportarii la altii. Descoperind insula, Robinson descopera, incet incet, sfera unei moralitati fara legatura cu aceea a "paturii mijlocii" pe care o abandonase. Doua sint beneficiile morale cele mai timpurii ale singuratatii: cainta pentru toata greseala trecuta si recunostinta fata de sansa salvarii prezente. Un solitar care se caieste nu va fi, pentru nimeni, lucru de mirare. Dar un solitar (si inca un naufragiaT) care se simte recunoscator e - din unghiul simtului comun - mai putin plauzibil. Caci recunostinta e un gest votiv: ea postuleaza o alteritate generoasa, de natura sa dizolve efectul singuratatii. Cine se simte recunoscator ca unic supravietuitor pe o insula pustie a incetat sa mai fie singur. Mai mult: singuratatea insasi - ca rezultat al unei miraculoase salvari - devine argumentul unei la fel de miraculoase prezente protectoare. Robinson se intreaba cum e cu putinta ca zece camarazi sa dispara, in vreme ce el, al unsprezecelea, scapa. "Am fost ales dintre toti spre a fi mintuit" - va fi concluzia sa. Dezastrul si salvarea sint simultane. "Daca pleaca - spusese tatal sau contrariat - va fi cel mai napastuit om din citi s au nascut vreodata." Iar Robinson se simte, intr adevar, cel mai napastuit dintre oameni. Doar ca napasta vietii lui il face, pe nesimtite, sa se gindeasca la "bunatatea cerului" si sa declare, in final: "povestea mea este un sir nesfirsit de minuni". Norocos in plina nesansa, ajutat de chiar neajutorarea sa, Robinson va descoperi, uimit, ca amaraciunea recluziunii sale e plina de daruri si ca in dezordinea destinului sau e o ordine mai adinca. "Din clipa in care am inteles asta, m am linistit si am renuntat sa mai stau la pinda pe tarm, pentru a zari vreo corabie in larg." Insula isi este, de acum inainte, suficienta siesi: din loc al ratacirii, devine unul al intemeierii. Robinson afla, prin urmare, ca eticul, surprins in clipa constituirii sale, eticul originar e, prin excelenta, intemeietor: el instituie un mod de comportament care nu e legitim daca e simpla regie a con locuirii. Intilnim, cu aceasta, una din temele paginilor anterioare: eticul e, fundamental, locuire: nu tehnica a con locuirii, nu acord convenabil cu ceilalti, ci o robinsonada, un fruct al singuratatii. Ceilalti, cu pripa nevoii lor de acomodare, stingheresc, intr o prima etapa, nasterea competentei morale. Imperativul drastic al con locuirii pune adesea intre paranteze exigentele mai complicate, dar mai discrete, ale simplei locuiri. Deprinderea bunei locuiri singuratice, abia ea face posibila armonia sau macar solidaritatea locuirii laolalta a oamenilor. si, nu intimplator, oamenii care stiu sa stea singuri, cei care stiu sa si locuiasca, in echilibru, singuratatea, sint si cei mai sociabili, cei mai echilibrati con vietuitori Singuratatea e pregatirea optima pentru viata in lume: nu evaziune, nu dezadaptare - cum se crede - ci propedeutica, exercitiu, áskesis. Drumul spre euforia paradiziaca a comuniunii cu ceilalti nu e decit exaltare utopica, daca nu trece prin experienta, radical formativa, a "pustiei". E lectia straveche a egipteanului Macarie si a ponticului Evagrie, acesti "Robinsoni" ai Rasaritului, pe a caror "insularitate" s au putut sprijini continente. "O, fericita pustietate! - striga Robinson Crusoe cind, in timpul unei expeditii de coasta pe mica sa ambarcatiune improvizata, realizeaza ca ar putea fi dus de curent in larg, pierzind contactul, acum vital, cu insula. Capitolul al IX lea al romanului (al IX lea din douazeci, asadar finalul primei parti a povestiI) e un concentrat bilant etic al constiintei insulare, incercate de apasatoarea fericire a pustietatii.
Bilantul acesta are drept axa o fraza caracteristica: "Priveam lumea drept ceva indepartat Priveam lumea ca si cind as fi trecut in viata de apoi si m as fi uitat indarat spre locul unde vietuisem si din care plecasem de mult." Experienta "pustiei" este intemeietoare de etica tocmai pentru ca incurajeaza o asemenea perspectiva "rasturnata" asupra vietii: ea judeca viata din unghiul sfirsitului ei, asadar din unghiul alteritatii ei absolute ("ca si cind as fi trecut in viata de apoi"): reperul faptei morale nu mai este, atunci, concordanta ei cu un oarecare principiu vital sau social, ci semnificatia pe care ea o capata dinaintea certitudinii mortii. O simtise si Aristotel in Etica nicomahica (cartea I, cap. 11), cind, ca din intimplare, socotise potrivit sa cupleze tema fericirii cu aceea a mortii. Ce ramine din lume, cind o privesti de la celalalt pol al ei si ce ramine din norma etica cind o gindesti nu ca datorie fata de ceilalti, nu ca "igiena" a omului social, ci ca raspundere a omului muritor. Anahoreza lui Robinson cu acest aspect al eticului se confrunta: in insula, lumea, omul si moartea sint date laolalta, in cosmica lor elementaritate. Insula e lume minimala, redusa la esential, Robinson e omul generic, redus la strictul necesar al umanitatii sale, iar moartea e o posibilitate constanta, nemijlocita. In acest peisaj, de o saracie fatidica, eticul isi capata relieful adevarat: el porneste, s ar spune, de la putinatatea lumii si a omului si de la nevoia de a justifica si implini aceasta putinatate. Eticul originar nu e atit modelator, educativ, normativ, cit restaurator, imbogatitor, transfigurator. "Putina" e doar lumea singura. Pentru a se sustine, ea are nevoie de complementul intregitor al unei meta lumi. "Putin" e omul care n a umblat niciodata prin singuratatea sa sau care se rezuma la dialogul functional cu un "celalalt" din acelasi registru cu el (der AnderE). Cind insa der Andere e inlocuit cu un "celalalt" din alt registru, cu das Ganz Andere, omul poate ramine singur fara a mai fi in putinatate.
Etica lui Robinson e criteriologie morala gindita din punctul de vedere al unui Ganz Anderes (acel Aliud valde augustiniaN): ea nu cauta comportamentul just fata de semeni, decit daca acesta e racordat la ceea ce Jean Anouilh, in Becket, numea l'Honneur de Dieu. E vorba, in fond, a gasi un principiu moral, care sa nu si extraga validitatea dintr o adecvare prompta la nevoile celuilalt si ale propriei sociabilitati, ci dintr o sursa absoluta a validitatii, o sursa ferma, imuabila, autonoma, aceea care il impiedica pe Robinson sa umble gol pe insula, desi e singur.
Privita de la distanta unui aliud absolut, indigenta lumii se rotunjeste si se coloreaza, ca o podoaba sub ecleraj optim. Omul - in speta Robinson - intelege, acum, ca posibilul raului e oricum mai amplu decit realitatea lui, ca exista motiv de bucurie in plina catastrofa, ca e loc oriunde si in orice conditii pentru fast etic. "Simteam, adesea, atita multumire, cit nu se poate spune prin cuvinte" - declara, in cuprinsul capitolului al IX lea al romanului, tragicul sau erou. Dar marea lui descoperire va fi alta: haosul vietii sale e strabatut de "potriveli de zile stranii": ziua fugii de acasa coincide cu aceea, mai tirzie, a caderii in robie; data iesirii de sub amenintarea primului naufragiu e aceeasi - peste ani - cu data evadarii din Sale; in sfirsit, ziua nasterii se aniverseaza exact in ziua in care Robinson atinge tarmul Insulei Deznadejdii. "Astfel ca atit viata mea de faradelegi, ca si viata de pustnic au inceput in aceeasi zi." Pe insula, Robinson va sta aproximativ 28 de ani (de patru ori cite saptE), iar din Anglia va lipsi cu totul 35 (de cinci ori saptE). Aventura are deci o structura, imprevizibilul respecta o secreta legitate: pe scurt, lumea - din clipa in care o privesti de la o distanta suficienta - capata, in ciuda putinatatii ei, consistenta: nimic nu e - pentru Robinson - "la voia intimplarii", totul, pina si acea neasteptata incoltire a orzului (fara a fi fost semanat anumE) e, pentru "anahoretul" britanic, "providential". si abia in asemenea conditii, ordinea eticului devine posibila. Ea decurge dintr o recunoastere a ordinii prealabile a lumii. Iar aceasta re cunoastere e substanta recunostintei. ("Recunostinta nu e innascuta in om" - va reflecta Robinson, temator de reintilnirea cu semenii sai, in capitolul al XVII lea.) Pentru ca recunoaste ordinea deplina a lumii, Robinson poate trece la "mica" ordine a rabojului, a insemnarilor zilnice, a impartirii timpului. Pentru ca totul are un rost, are rost si rabdarea - o virtute a carei insemnatate e, pentru el, tot mai evidenta; are rost si o etica adresata regnurilor inferioare (domesticire, cultivare, protectiE), precum si ragazul contemplativ, liber fata de imperiul - atit de aspru totusi - al necesitatii. Robinson descopera "frumusetea locului" unde se afla, miracolul piinii, savoarea ritmului primordial nascut din alternanta muncii cu odihna. Instruit, prin asemenea subtile achizitii, Robinson sufera o adevarata "prefacere de fire" - cum zice primul lui traducator in romaneste, serdarul Vasile Draghici (1817!). E momentul cind reapare, terifiant (capitolul al XI lea, inceputul celei de a doua jumatati a cartiI), spectrul uitat al lui "celalalt", "urma" de pe tarm. "Am ramas trasnit, ca si cind as fi vazut un strigoi!" Pentru cine a reluat eticul "de la celalalt capat", pe temeiul lui das Ganz Andere, vechea alteritate a semenilor e, la inceput, un orizont al terorii. Cind apare "celalalt", Robinson se simte "parasit de Dumnezeu", parasit de Altceva ul trudnic descoperit in singuratate. Survin ingrijorarea, nesiguranta, gindul uciderii. Adam se divide in Abel si Cain: comunitarul, fara patronajul unei alteritati absolute, e pura salbaticie. Daca "ceilalti" sint o simpla multiplicare a sinelui propriu, simpli parteneri ai unui eventual "contract" etic, tot cistigul insularitatii se surpa. Eticul reintra in cercul vicios, in orizontalitatea repetitiva, din care voise sa scape. Robinson vrea din nou sa plece (capitolul al XIV leA). Atunci apare Vineri.
Dar ce fel de "celalalt" e acest nou venit? Este el un echivalent al lui "celalalt" lasat acasa, o data cu etica "paturii mijlocii"? Sa ne amintim povestea. Vineri e un salbatic urmarit de alti salbatici si salvat, in ultima clipa, de Robinson. Nu e, asadar, un "celalalt" conventional, dat prin mecanica sociala obisnuita; e un "celalalt" recuperat, asumat, obtinut printr un gest de ofensiva intimpinare. Englezul Robinson ar fi avut nevoie - la inceputul vietii sale pe insula - de un "celalalt" care sa reprezinte, pentru el, lumea civilizata. I au trebuit 25 de ani de singuratate pentru ca nu nevoia sa sa decida intilnirea cu celalalt, ci nevoia celuilalt: nevoia lui Vineri de a fi salvat de Robinson. Cind esti pregatit sa raspunzi nevoilor celuilalt, esti pregatit sa reintilnesti alteritatea semenilor tai nu in limitele unui schimb negustoresc, mutilant pentru toti, ci in limitele unei comune raportari - recunoscatoare - la o transcendenta a ursitei, la un aliud la fel de indepartat si la fel de apropiat de fiecare. Marile intilniri nu sint intilniri intre doua identitati care se resimt, reciproc, drept alteritate, ci acelea in care doua identitati distincte se simt identice in numele unei a treia, care apare, astfel, drept alteritatea care le unifica
S a vorbit mult - si mediocru - asupra educatiei "colonialiste" pe care Robinson o face noului sau "asociat": "l am invatat sa mi zica «stapine» si acesta a ramas numele meu de atunci. De asemenea, l am invatat sa spuna «da» si «nu» si ce rost au aceste notiuni". "Suficienta imperiala" - s a spus. "Gindire de traficant de sclavi." "Umilire nelegitima a semenului." In realitate, Robinson nu face decit sa i transmita lui Vineri ceea ce invatase el insusi, pe insula, in cei 25 de ani de totala singuratate. Caci la atit se reducea, in fond, invatatura sa: o mai clara intuitie a binelui si raului, capacitatea de a raspunde mai firesc si mai intemeiat "da" sau "nu" dinaintea marilor alternative ale sufletului si, pe de alta parte, capacitatea de a decreta drept "stapinitoare" o instanta mai adinca decit aceea a sinelui propriu. Discernamintul si un reconfortant sentiment al dependentei - iata luminile proiectate de das Ganz Andere asupra constiintei insulare. A te simti dependent nu e intotdeauna - cum se crede - o forma a fragilitatii. A te simti dependent poate fi reflexul unei relatii de interdependenta. Ceea ce te face sa fii dependent depinde, de asemenea, de tine. Interdependenta dintre omul singur si alteritatea senioriala a Ordinii absolute e modelul insusi al dialogului si al asistentei mutuale. "Cel care se cunoaste pe sine, isi cunoaste stapinul" - e o sentinta celebra in mediul islamic. Ibn Arabi numeste "colaborarea" dintre fiecare individ si "stapinul sau subtil" (rabB) - "misterul conditiei senioriale" (sirr al robûbiyA), taina de a fi stapin pe puterea care te stapineste. Robinson nu i putea transmite lui Vineri o invatatura mai adinca si mai iubitoare.
