Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




MINIMA MORALIA ELEMENTE PENTRU O ETICA A INTERVALULUI - LEGEA MORALA de Andrei PLESU



Spatiul moral . Conduita ca forma superioara a locuirii . Individualul ca obiect al legii morale . Adapostire si locuire . Legea morala nu poate fi obtinuta inductiv . J. M. Guyau si ipoteza morala

In greceste, termenul éthos din care s a alcatuit denumirea tirzie a "eticii" insemna, intre altele, locuinta. Componenta spatiala si arhitecturala pe care acest termen o implica e esentiala, din punctul nostru de vedere, pentru intelegerea adecvata a legii morale. Caci legea morala e abordata in chip potrivit cind e privita nu ca o verticala unidimensionala sau ca un reper punctual, ci ca desfasurare a verticalei sau ca iradiere a punctului. Legea morala nu se naste din confruntarea statica a omului individual cu "imperativul categoric" al ordinii supreme. E nevoie ca ordinea suprema sa intre in miscare, sa produca, prin alunecarea ei peste lume, un spatiu elastic, fata de care legea sa se comporte simultan ca axa si ca hotar limitativ: acesta e spatiul dezbaterii etice. si e mai important sa resimti eticul ca pe o intindere in care sa te poti inscrie printr o libera evolutie, decit ca pe un ordin juridic care te fixeaza intr o pura supunere. Legea morala e teritoriul in cuprinsul caruia omul incearca sa se adapteze la absolut, intr un efort simetric cu tentativa absolutului de a se adapta la umanitate. Intre o umanitate marginita la propria ei conditie si un absolut inflexibil nu se poate naste spatiul moral, ca spatiu al minimei acomodari existentiale. Spatiul acesta e, asadar, o colaborare a maximei aspiratii umane cu maxima ingaduinta a absolutului. El uneste cel mai inalt punct al lumii cu cel mai de jos punct al geografiilor superioare. Numai in zona de contact dintre aceste doua puncte lumea poate fi, cu adevarat, locuita. Iar etica e amenajarea lumii in vederea locuirii ei, e intemeierea unui spatiu in care sufletul sa se poata simti ca si cum ar fi acasa. Conduita morala nu e, in acest context, decit forma superioara a acelei "locuiri" (WohneN), in care Heidegger vedea destinul pamintesc al omului.


Daca insa locuirea e o lege a speciei, calitatea locuirii tine de libertatea ei. De aceea, inteleasa ca locuire, etica e, inevitabil, un domeniu neomogen, policrom, in care se exprima mai curind creativitatea omului decit docilitatea lui. Fireste, nu oricine e liber sa si construiasca propriul cod moral, asa cum si ar construi o casa pe gustul sau. Si, de altfel, chiar in acest din urma caz, trebuie respectate tehnica si finalitatea universala a constructiei, asa incit casa obtinuta sa nu mearga cu originalitatea pina la prabusire. Dar inauntrul unei discipline acceptate, fiecare e dator sa dea masura propriei sale confruntari cu arta constructiei, cu legea. Legea morala nu poate fi o solutie generica, data ca atare si preluabila ca atare in configuratia specifica a oricarei existente individuale. Ea trebuie sa fie, dimpotriva, spatiul de rezolvare al fiecarei ecuatii individuale in parte, riscind, altfel, sa devina un plat "mod de intrebuintare" pentru o categorie nelimitata de mecanisme. Legea morala e culoarea pe care o capata absolutul in mediul unui destin individual anumit. E o rezultanta mai mult decit o premisa: e o opera individuala, o lucrare neobosita a omului, impregnata de personalitatea sa, de drama sa, de traiectoria sa irepetabila. Omul individual nu si poate da un mai inalt continut de viata decit acela de a reflecta asupra combinatoricii posibile dintre datele sale individuale si organismul megalitic al absolutului. Cu alte cuvinte, fiecare individ uman trebuie sa si gindeasca lotul genetic propriu si propriul "proiect" existential ca pe o intrebare formulata de absolut dinaintea constiintei sale. Cum se poate integra expresia caracteristica a fiecarei siluete umane in marele dans al universalului, fara a si pierde contururile? - iata o formulare posibila a intrebarii etice. Cum poate un om sa devina statuie, pastrindu si accidentul fizionomic ca pe insasi menirea sa? Omul individual e "sarea" absolutului. si atunci, implinirea legii morale echivaleaza cu a da gust bun retetei cosmice, eliberind o de entropia unui legalism dietetic. Legea morala - spre deosebire de legile oricarui alt district al cunoasterii - nu aspira la impersonalitate. Ea nu vrea sa fie o lege a categoriei, ci una a individualului, a exceptiei. Altfel spus, individul uman nu e chemat pur si simplu sa ilustreze legea in mod statistic. El constituie mai degraba criteriul ei de validitate, substanta ei vie, agentul care o modeleaza, instanta care o confirma. Fara participarea constiintei individuale, a pigmentului solitar din adincul fiecaruia din noi, legea morala nu e nimic. Nimic decit ordine sepulcrala, delir juridic al unei institutii care se incapatineaza sa si impuna rigorile intr un pustiu
Legea morala care nu se formuleaza ca lege a individualului, mai exact ca interpretare individuala a rigorii morale, inceteaza sa mai apartina unei etici a locuirii, cazind in mediocritatea pragmatica a unei rudimentare adapostiri. Adapostirea e doar un chip al locuirii. E strictul ei necesar. Respectul timorat fata de un canon etic neinduplecat reuseste sa fereasca constiinta de disolutie morala grava, tot astfel cum asezarea salbaticului sub arcada unei pesteri il protejeaza de impactul direct al furtunii. Dar autonomia in raport cu furtuna, pacea domestica, ragazul sublimarilor de tot soiul, pe scurt, forta de a locui in mijlocul ostilitatii, suspendind o si asimilind o in loc de a o evita umil printr un reflex biologic primar, toate acestea sint posibile numai cind gestul - aproape animal - al adapostirii e implinit prin inventivitatea locuirii. Majoritatea sistemelor morale nu reusesc, din pacate, mai mult decit sa l puna pe om la adapost fata de vacarmul sau launtric si fata de conventiile cetatii. E de reflectat la o morala mai ofensiva, o morala in care omul se propune lumii, invatind sa locuiasca suveran in sinea sa, in loc de a se adaposti de sine. Cine se adaposteste de sine pierde contactul cu daimonul sau etic. Cine se decide sa locuiasca in sine, in umbra si in lumina sa, afla, incet incet, ceva despre ordinea universala. Daimonul incepe sa vorbeasca.
Deosebirea fundamentala dintre adapostire si locuire se reduce, pina la urma, la faptul ca cea dintii poate fi conceputa ca o imitatio a naturii, in vreme ce a doua aduce in spatiul naturii ceva nou. Adapostirea potenteaza ingenios un "deja dat": coroana deasa a unui copac, concavitatea unui perete stincos, denivelarile unei pajisti. Locuirea e radicalmente creatoare: ea se elibereaza de datul conjunctural pina la a i impune legea ei proprie, distincta de imanenta "terenului". Tot astfel, legea morala vine in lume cu o noutate care nu poate fi obtinuta inductiv, din chiar elementele constitutive ale lumii. Ea colaboreaza cu lumea, dar in numele unui postulat care o transcende.
Bunul simt e suficient pentru a demonstra imposibilitatea unei etici induse din peisajul uman curent. In acest peisaj, desavirsirea etica nu e de identificat niciunde. Exista doar o suma pestrita de incercari si esecuri care, laolalta, vorbesc, in cel mai bun caz, despre urgenta unei preocupari etice, fara a oferi insa orientarea ei optimala. Efortul de a induce o etica din registrul contingent al vietii seamana cu efortul acelui artist din vechime de a obtine reprezentarea frumosului ideal luind de la fiecare model studiat partea sa cea mai buna. Rezultatul e fatalmente compozit, factice, o juxtapunere de fragmente disparate care rezuma tendentios realul, in loc de a i furniza o norma, un spatiu de emulatie estetica. Prin comparatie, vom spune ca un spatiu al emulatiei etice nu poate fi derivat din substanta existentiala comuna: el trebuie dedus dintr un principiu care, fata de aceasta substanta, apare ca nou: pentru a gasi ordinea etica a lumii trebuie sa venim asupra ei de sus, sa ne asezam, ipotetic, intr un altceva al ei, intr o meta lume. In aparenta ne contrazicem. Caci, pe de o parte, vorbim de coloratura individuala pe care trebuie sa o capete legea morala, iar pe de alta, de imposibilitatea de principiu a unei etici induse, adica a unei etici care sa si extraga norma pornind de la bogatia imediatului. In realitate, cei doi poli ai demonstratiei noastre sint complementari. Legea morala trebuie sa exprime destinul individual, neavind sens ca formula vida, ca obligatie abstracta, impusa nediferentiat tuturora, dar, in acelasi timp, aspiratia etica a individului uman nu se poate inscrie in economia confuza a cotidianului, ci numai in zona de electie a unei ordini derivate din ipoteza absolutului. Legea morala e rezultatul unei intilniri: intilnirea "cazului" individual cu arhetipurile comportamentale ale spiritului universal. Legea morala e urma lasata pe pamint de pasul cuiva care umbla in conformitate cu un reper sideral. S ar spune, parafrazind o formula celebra, ca legea morala e goala fara omul individual, dar individul uman e orb fara intuitia unei ordini trans individuale.


Cit de anosta si deformatoare poate fi o morala bazata pe nemijlocirea "experimentala" a "vietii" o demonstreaza cartea unui talentat ginditor de la sfirsitul secolului trecut, incapabil insa a se ridica deasupra ticurilor pozitiviste ale epocii. E vorba de Ésquisse d'une morale sans obligation ni sanction, publicata la Paris, in 1885, de J. M. Guyau. Pentru Guyau, morala trebuie intemeiata pe ceea ce stim, nu pe ceea ce "pre judecam". Ea trebuie conceputa, prin urmare, ca o "stiinta avind drept obiect mijloacele necesare conservarii si dezvoltarii vietii materiale si intelectuale. Legile ei sint identice cu cele ale vietii insesi, iar in teoremele ei cele mai generale, ea e valabila pentru toate fiintele vii". Dar daca telul dezvoltarii etice e formularea unor "teoreme" care sa consolideze si sa amplifice impulsul vital al fiecaruia, atunci - o recunoaste Guyau insusi - morala sfirseste prin a fi un soi de "igiena largita". Obligatia morala nu exprima, in acest caz, decit imanenta fortei vitale a individului: sta in puterea mea sa comit actul etic, deci trebuie sa l comit (Je puis, donc je doiS). Iar sanctiunea morala nu e decit consecinta mecanica a actului comis, buna daca actul e valabil etic, rea daca actul e deficitar etic. Morala e o sub ramura a biologiei generale. Ea regleaza, pe cale naturala, raporturile dintre instinct si ratiune, asa incit decizia etica nu e obiectul unei reflexiuni libere, ci recunoasterea si acceptarea "legilor vietii", inscrise in structura noastra cea mai intima. Daca asa stau lucrurile, atunci natura morala cea mai coerenta e natura animala, iar "instinctul de conservare" e cea mai inalta norma comportamentala a fiintelor vii. Guyau incearca, e drept, sa nuanteze lucrurile, sa caracterizeze, de pilda, sacrificiul de sine ca fiind efectul paradoxal al extremei vitalitati sau sa propuna o teorie a riscului moral, ca forma de manifestare a libertatii umane. Dar concedind necesitatea riscului - nu doar in plan practic, ci si in plan speculativ - Guyau refuza totusi sa plaseze legea morala dincolo de "spontaneitatea naturala" a vietii, in teritoriul riscant, mai mult banuit decit stiut, al unei ordini superioare. "Nu se poate deriva o lege pornind de la o ipoteza" - spune el. Dar studiind faptele imediate pentru a deriva din ele legea, procedam tot in virtutea unei ipoteze: ipoteza insasi a legitatii lor. Conceptul legii e, in sine, o presupozitie, o intuitie apriorica: nu am cauta o daca nu am fi gasit o Iar legea morala e, prin excelenta, desfasurarea pragmatica a unei ipoteze: ipoteza ordinii universale si a rostului specific pe care individul uman il are inauntrul acestei ordini.
In introducerea cartii sale, Guyau se complace in a evita antinomiile tezei sale printr o metafora: "Cind urci un munte - spune el - ajungi, la un moment dat, sa fii inconjurat de nori care ascund virful: esti pierdut in intuneric. La fel e pe inaltimile gindirii: o parte a moralei poate ramine pentru totdeauna ascunsa in nori, dar trebuie ca ea sa aiba cel putin o temelie solida, sa cunoastem cu precizie punctul dincolo de care omul se va resemna sa intre in nori." Metafora lui Guyau e foarte expresiva; dar - raminind in termenii ei - vom adauga ca morala e o disciplina a carei "temelie solida" e dincolo de plafonul norilor. Sub nori e numai tarimul aplicabilitatii ei. si, in orice caz, cind, aflat in preajma piscului, nu l poti percepe din cauza norilor, nu rezulta din aceasta ca norii exista, iar piscul nu.



Adaos
LEGILE CA FAPTURI
"Prosopopeea legilor" din Criton a sfirsit prin a fi anulata, in efectul ei, de indata ce o stereotipa pedagogie liceala a preluat o facil, ca pe o metafora educativa oarecare: printr un artificiu retoric obosit, legile prind corp si vorbesc ca niste fiinte aievea. Dar dincolo de acest truc socratic, Platon lasa sa se intrevada un adevar mai grav decit cel sesizabil la suprafata: legile din Criton nu sint atit personificari ale binelui public, cit persoane, fapturi autonome, vii, a caror autoritate vine din tocmai faptul ca ele nu au doar "litera" moarta, de "cod juridic", ci, deopotriva, suflet si spirit, asemenea unor vietati intregi, de sine statatoare. Daca eticul e un mod de a dialoga cu legea morala, atunci e obligatoriu ca legea morala sa poata intra in dialog, sa fie, adica, un organism viu. Legea morala poate da socoteala de individual numai in masura in care poarta cu sine - alaturi de prestanta ei generica - structura insasi a individualului.
Nu simplul fapt ca apar in dialogul platonician, ca niste fantose vorbitoare, da legilor "personalitate", ci faptul ca ele se manifesta printr un comportament complex si diferentiat, in functie de "partenerul" cu care au de a face (in speta SocratE). Intre Socrate si legi nu e o relatie administrativa, un mecanism orb al supunerii neconditionate; intre Socrate si legi, intre omul individual si normele ordinii universale e o "intelegere", un "acord", o homologia - spune textul grecesc (Criton, 52 a finE). Asadar, o comunicare. Legea morala nu e o lege de care asculti, ci una cu care comunici, care stie sa te asculte. Inainte de a cere obedienta, legile sint dispuse a se lasa puse in discutie si, eventual, induplecate: "noi nu impunem nimanui cu brutalitate (agríoS) hotaririle noastre, ci doar i le propunem, lasindu i libertatea sa aleaga intre a ne indupleca prin persuasiune sau a ne da ascultare" (52 A). Respectarea legii morale nu are sens decit daca e precedata de o optiune intima, de libera recunoastere a validitatii si suprematiei ei. Legitima e doar legea pe care o alegi in cunostinta de cauza; iar pentru a fi "eligibila", ea trebuie, pe de o parte, sa ti se faca placuta (51 d: "orice atenian este liber ca - dupa ce a intrat in rindul cetatenilor si ne a cunoscut pe noi, Legile, precum si rinduielile cetatii - sa plece oriunde, cu tot ce are, daca nu ii sintem pe plac" - s.n., A.P.), iar pe de alta parte, sa ti lase dreptul unei alte alegeri ("Nici una din noi, Legile, nu sta in calea nimanui"). Obedienta adevarata e ulterioara alegerii si, ca atare, nu mai are aspectul unui gest dificil, dictat prin constringere. Obedienta adevarata e "omologie" profunda intre om si lege, e oglindire a legii in om si a omului in lege. Situatia ideala a moralitatii e aceea in care persoana e "normala" (de la "norma") si norma e personala. Omul individual - ar spune Kant (vezi prima sectiune din Intemeierea metafizicii moravuriloR) - trebuie sa fie "exemplul unei legi". Dar nu devine astfel si legea expresia generalizabila a unui destin omenesc? "A actiona in asa fel incit norma proprie sa fie o lege universala" - nu e doar a te pierde in universalul legii, dar si a furniza universalului un trup: a fi viata unei legi, a o transforma din "sentinta" in "faptura".
Se poate obiecta ca legile din Criton sint mai curind legi civile decit morale. Dar daca legile statului au nevoie de "intruchipare" (cf. G.W. Fr.Hegel, Principiile filozofiei dreptului, partea a III a, sectiunea a III a, paragraful 269: "Statul este organism, adica dezvoltare a Ideii in distinctiile ei"; si mai departe: "Cu predicate, principii etc. nu ajungem departe in judecarea statului"), atunci cu atit mai mult legea morala va avea un caracter "personal", va fi, cu alte cuvinte, emanatia unei instante vii si nu a unei institutii. Nu poti trai eticul decit imitind traiul - acceptat ca regula - al unei fiinte etice. Nu poti faptui cu justete morala, decit contemplind justetea morala a unei fapturi. Moralitatea nu e, asadar, oboedientia, ci imitatio: participare la o lege organica, la o lege devenita biografie. "Legea in intregul ei (nomothesiA) - spune Philon despre Therapeutii iudei din Egipt - pare a fi, pentru oamenii acestia, un fel de fiinta vie (zóoN)." Iata o prelungire alexandrina la prosopopeea legilor din Criton. Origen, in De principiis, va merge si mai departe: el va percepe atributele vietii nu doar in Legea suprema, ci si in textul care o consemneaza: textul acesta are corp (sens literaL), suflet (sens alegoriC) si spirit (sens esoteriC). Simetria dintre Lógos si Zóon este perfecta: litera legii nu e valabila decit daca e "carnea" unei fapturi plenare; fara aceasta plenitudine, legea ramine o prescriptie vida, un reziduum defunct, un pretext al inregimentarii, fara temei real si fara orizont.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.