Warning: session_start(): open(/var/cpanel/php/sessions/ea-php54/sess_nvkf30fkqd95bno35h3igakd90, O_RDWR) failed: No space left on device (28) in /home/svadan37/public_html/autorii/scriitori/andrei-plesu/minima-moralia-elemente-pentru-o-etica-a-intervalului-talent-si-intelepciune.php on line 2

Warning: session_start(): Cannot send session cache limiter - headers already sent (output started at /home/svadan37/public_html/autorii/scriitori/andrei-plesu/minima-moralia-elemente-pentru-o-etica-a-intervalului-talent-si-intelepciune.php:2) in /home/svadan37/public_html/autorii/scriitori/andrei-plesu/minima-moralia-elemente-pentru-o-etica-a-intervalului-talent-si-intelepciune.php on line 2
MINIMA MORALIA ELEMENTE PENTRU O ETICA A INTERVALULUI - TALENT SI INTELEPCIUNE - de Andrei PLESU
Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





MINIMA MORALIA ELEMENTE PENTRU O ETICA A INTERVALULUI - TALENT SI INTELEPCIUNE de Andrei PLESU



In toate privintele - fie ca e vorba de exercitiul gindirii, de experienta curenta a vietii, de o decizie a vointei sau de optiunile afectivitatii - criza malefica, "raul," se manifesta ca patologie a discernamintului: incepi sa vezi deosebiri acolo unde esentiale sint asemanarile si incepi sa vezi continuitati acolo unde esentiala e discontinuitatea, ruptura. A dezbina mental ceea ce - prin natura - tine laolalta si a omogeniza ceea ce - prin natura - e distinct, iata devierile posibile ale discernamintului bolnav. El va ajunge, de pilda, sa diferentieze pedant, cu o neinhibata verva analitica, feluritele specii ale binelui, dar va descoperi tranzitii subtile, coerente ascunse, inrudiri amagitoare (si justificativE) intre bine si rau. Discernamintul bolnav conciliaza teritorii ireconciliabile si spulbera unitatea ori de cite ori o intilneste.
Nu avem definitii ultime pentru "talent" si pentru "intelepciune". si, de altfel, nu e sigur ca stiind definitia lucrurilor stim lucrurile insele. Dar e un fapt ca, in lumea culturii, talentul si intelepciunea - sau ceea ce subintelegem prin ele - au sfirsit prin a capata o nelegitima autonomie reciproca. Intelepciunea se simte periclitata de gratia nonsalanta a talentului, talentul se simte incomodat de criteriile rigide ale intelepciunii. Au aparut, cu alte cuvinte, doua categorii umane care gasesc incompatibilitate acolo unde ar trebui sa fie armonie complementara: avem, pe de o parte, inteleptul acru, care vede in inzestrarea artistica o ispita, un risc de "indracire", o inclinatie (vinovatA) de a muta accentul de pe adevarat si grav pe "bine ticluit" si frivol; si avem, pe de alta parte, omul de talent, care trateaza rigorile sapientiale drept ingradire a propriei libertati, drept "moarte termica" a entuziasmului si a frumusetii. Exista, intr adevar, riscul ca talentul sa intoarca spatele intelepciunii, adormind in vidul degustarii de sine, iar intelepciunea sa si piarda seductia, sa renunte la expresivitate, pentru a se indeparta - mereu mai palida - de patosul lumii. Realitatea acestei situatii e de necontestat; ceea ce putem pune in discutie e normalitatea ei. Or, nu e normal ca talentul si intelepciunea sa intre in disjunctie. Talentul care nu e orientat spre intelepciune nu e talent adevarat, ci o minora jubilatie ornamentala. Intelepciunea care nu stie sa farmece si sa convinga nu e intelepciune adevarata, ci suficienta dogmatica, cod abstract de prescriptii fara vlaga.




Dar de ce, in definitiv, ar avea talentul nevoie sa fie orientat catre altceva decit catre propria sa splendoare, si de ce intelepciunea, prin definitie autarhica, sferica, indestulata, ar avea nevoie de fastul unor manevre electorale? Pentru ca talentul nu e decit unealta pura si, ca atare, nu are sens decit daca trece proba "functionalitatii"; si pentru ca intelepciunea are - intre notele desavirsirii sale - pe aceea a generozitatii, a deschiderii, salvatoare, spre ceilalti. Talentul are nevoie de finalitate, iar intelepciunea are nevoie de instrumentar. Exista un ridicol al talentului gol, al muschiulaturii nelucratoare, dupa cum exista o tristete a intelepciunii care nu comunica si nu contamineaza. De o parte seductie fara obiect, persuasiune fara substanta, de cealalta adevar fara stralucire, didacticism obosit, sentinta seaca, sufocata de plictiseala. Fireste, nu se intimpla asa intotdeauna: talentul stie, uneori, sa slujeasca, iar intelepciunea gaseste inca resurse de a cuceri.
Pentru a sluji, talentul trebuie sa si aminteasca despre sine citeva date elementare, citeva platitudini: mai intii, sa reinvete sfiala. Talentul nu e un merit, ci un dar inexplicabil, care trebuie onorat. si e de neinteles cum putem distribui constatarea obiectiva a talentului ca pe o "decoratie", ca pe un omagiu, de care cel omagiat se simte, pe deasupra, mindru. E ca si cum ai felicita pe cineva ca are ochi albastri. Talentul nu e achizitie trudnica, beneficiu rascumparat prin cine stie ce virtuti: e natura privilegiata, credit in alb, cadou capatat - prin miracol genetic - chiar de ziua nasterii. Talentul e un talant care nu ti apartine si in raport cu care poti deveni merituos numai cu conditia sa l multiplici. El e admirabil, desigur, cum admirabili sint si ochii albastri. Dar admiratia si lauda nu sint totuna si nu convin, in mod necesar, aceluiasi obiect. Admiratia se adreseaza, de pilda, Capelei Medici, pe cind lauda ii revine lui Michelangelo. Admiram frumusetea lumii, dar nu putem lauda lumea pentru frumusetea ei. La fel, admiram talentul, dar nu l laudam pe cel talentat ca pe un individ meritoriu, detinind de drept ceea ce detine. Retorica latina stia asta cind folosea, pentru a indica talentul, termenul ingenium. Compus din in si gigno (a naste, a producE), el desemneaza strict "in nascutul": o abilitate naturala, o capacitate nativa, un simplu "fel de a fi". Ca fel de a fi, ingenium ul latin se apropie de unul din sensurile éthos ului grecesc, cel referitor la o pasiva pre dispozitie. Dar se intimpla chiar ca, la Cicero si Quintilian - ca si la tirziul Isidor din Sevilla -, ingenium sa fie daca nu o traducere, macar o echivalenta plauzibila a grecescului phy´sis (naturA), de vreme ce triada clasica ingenium, disciplina et usus (la Isidor: natura, doctrina, usuS) pare a reproduce teoria lui Protagoras (secolul al V lea a.Chr.) despre phy´sis, epistéme, áskesis - cele trei "calificari" necesare oricarei intreprinderi reusite (v. J.J. Pollitt, The Ancient View of Greek Art: Criticism, History and Terminology, Yale Univ. Press, 1974, pp. 382-389). Din chiar aceste triade rezulta ca ingenium ul singur e insuficient: el nu e decit o posibilitate care, pentru a se actualiza, are nevoie de adaosul exersarii asidue si de corolarul unui adevar bine asimilat. Abia prin exercitiu (áskesiS), talentul (ingeniuM) devine facilitas, usurinta, fluenta. "Facilitatea" e, in acest caz, mai mult decit talentul, caci se obtine prin efort repetat, prin vocaliza, prin administrarea harnica a inzestrarii native. Pentru facilitas poti lauda un artist. Pentru talent, nu inca. Dar laudabil cu adevarat, artistul nu devine inainte de a da dexteritatii sale o directie, o orientare doctrinara. Talentului (ingeniuM) trebuie sa i se adauge "invatatura" (traditiO) - va proclama intregul Ev Mediu pina la Cennino Cennini. Ars sine scientia nihil est. Aptitudinea artistica, va spune la rindul lui Dürer, nu e decit können, putinta. Putinta (latentA) devine putere (GewalT) abia prin exercitarea ei constanta (BraucH) si prin "idee launtrica". Talentul deplin nu e niciodata, pentru un mare artist, o facultate solitara, izolata de sfera cunoasterii, a unei angajari spirituale solide. Talentul deplin e intelepciune in act. "Unii - observa Erasmus, intr o pagina celebra - nu au vrut sa numeasca arta, ci intelepciune darul de a vorbi frumos. Cicero insusi, in dialogurile sale, definea in chip elegant elocinta drept intelepciune bogat vorbitoare. Care este izvorul elocintei ciceroniene? Sufletul instruit din belsug prin cunoasterea variata a tuturor lucrurilor La aceasta se adauga bunul simt firesc, intelepciunea si prudenta (consiliuM) Mai intii trebuie sa avem grija cum gindim si apoi sa ne potrivim cuvintele cu rationamentele si nu invers." Si totusi "potrivirea cuvintelor", ca si aceea a culorilor sau a sunetelor, a evoluat, de la o vreme, catre o riscanta "specializare". Iar cind talentul se desparte de cunoastere, arta aluneca in artizanat. Artistul devine un mestesugar oarecare, lipsit insa de nobila umilitate a mestesugului. El isi ia "darul" congenital drept un pedigree de elita si se multumeste sa l expuna, feminoid, la cerere, ca pe un vesmint de parada. Talentul lipsit de convingeri si de preocupari inalte, talentul care poate spune orice pentru ca nu are nimic de spus e - in arta - ceea ce e sofistica in filozofie: o euforie de nestapinit a mijloacelor. Cu o asemenea natinga euforie se rafuieste Socrate inca de la inceputul procesului sau: "Va jur pe Zeus, cetateni ai Atenei, ca nu veti auzi vorbe infrumusetate si impodobite cu intorsaturi mestesugite si cuvinte alese Bine mi ar sta, la anii mei, sa vin in fata voastra cu vorbe ticluite, ca un tinerel" (Apologia, 17 b C). Talentul fara dragoste de adevar, talentul neintelept, narcisiac, decorativ, talentul in sine e - pare sa creada Socrate - o forma a juvenilitatii, o dovada de imaturitate. Oarecum scuzabil in anii debutului, cind descoperi ce poti, fara sa stii ce vrei, el e de netolerat cind supravietuieste propriei sale virste.
Daca insa intelepciunea are dreptul sa excomunice talentul ne directionat, lovit de betia multumirii de sine, talentul are si el - din cind in cind - motive sa puna in discutie intelepciunea inexpresiva, cea pentru care adevarul e neaparat morocanos si "intranzitiv", uscat pina la nearticulare, mai curind fioros decit atragator, pe scurt, baricadat intre taceri precaute, umilitati solemne si murmure sibilinice. E la fel de grav cind adevarul isi pierde farmecul, cind desfasurarea lui e lipsita de gratie, pe cit este de grav cind neadevarul se arata cuceritor, sau cind simpla jonglerie formala are succes
Prin "intelepciune" nu intelegem, aici, performanta singuratica si anonima a acelora care iau absolutul pe cont propriu si se razboiesc - in intimitate - cu imperfectiunea lor si a lumii. Intelepciunea anahoretului e dincolo de comentariu si dincolo de orice exigente lumesti. Ceea ce avem in vedere e insa intelepciunea care accepta conditia comunitatii mundane si de care comunitatea are nevoie: intelepciunea care vrea sa iradieze nu prin simpla prezenta, ci prin discurs si prin actiune publica. Aceasta nu poate arbora abstragerea anahorezei fara a se contrazice pe sine. Eficacitatea comunitara nu se poate obtine fara colaborarea inteligentei stiutoare, a constructiei angajate, a formularii memorabile. Intelepciunea care se adreseaza oamenilor are nevoie de talent, de strategia discreta dar consecventa a unei permanente captatio: ea trebuie sa slujeasca evidenta prin ingeniozitate, sa fie capabila a desfasura ample armate ale seductiei. Cind raul - ca neintelepciune - stie sa fie tentant, cu atit mai tentanta trebuie sa fie intelepciunea; ea va opune deci ispitei corupatoare o la fel de vie ispita a recuperarii. Talentul nu e nicaieri mai bine plasat decit in perimetrul intelepciunii si, intr un anumit sens, intelepciunea nici nu e decit un bun amplasament al talentului, al darurilor innascute. Nu e de mirare, atunci, ca in limba veche a Greciei, cea in care discernamintul bolnav de mai tirziu nu operase inca, sophia si téchne, intelepciunea si arta (in sens larG), erau strins inrudite. Homer nu ezita sa defineasca, la un moment dat, indeminarea dulgherului drept sophia. Iar Aristotel, in Etica nicomahica - inca pomeneste aceasta acceptiune a termenului ("reusita suprema intr o arta particulara"), adumbrita ulterior. Caci abia dupa ce téchne a fost net separata de epistéme (cunoastere, stiintA), sophia a inceput sa fie trecuta in registrul celei de a doua, mai curind decit in acela - mai modest - al celei dintii. Intelepciunea (sophiA) a evoluat, astfel, tot mai hotarit, catre sublimitate olimpiana, lasind pamintenilor doar exercitiul substitutiv al philo sophiei sau al unor virtuti mai aplicate, de tip phrónesis sau sophrosy´ne. Abia in amurgul antichitatii s a putut recupera - in chip violent si misterios - corporalitatea, imediatetea sophiei. Cu alte cuvinte, abia atunci intelepciunea a inteles sa coboare in carnea istoriei, refuzind a mai defila mustrator, pe un cer distant, inaccesibil. Intrupata, cufundata adica in propria sa antiteza, intelepciunea a ales sa ajute prin participare, iar nu printr o statica emulatie. In acest context, talentul (ca aptitudine de a seducE) poate aparea drept tentativa intelepciunii de a strapunge carcasa opaca, nesimtitoare, a unei umanitati pe care adevarul enuntat monodic nu o mai convinge. Talentul bine folosit e o adaptare a transcendentei la frontul dificil, la harta confuza a imanentului: e un narcotic, un euforizant, anestezicul sub care se poate administra leacul intelepciunii. Talentul e privilegiul minim, arma strict necesara a intelepciunii care vrea sa converteasca lumea: e trupul ei (al intelepciuniI), dupa cum intelepciunea e insufletirea lui.


Daca ar fi sa definim rapid si nepretentios intelepciunea, am spune ca ea e expresia suprema a sanatatii, adaugind - pe urmele lui Socrate din Charmides - ca sanatatea adevarata e rezultatul unei perfecte acomodari intre spirit si corp. Intelepciunea e, prin urmare, o virtute a integralitatii: e capacitatea spiritului de a locui clipa de clipa fiecare parte a corpului si disponibilitatea corpului de a se lasa locuit - fara intermitenta - de un principiu superior. Perfecta coerenta si ierarhie intre registrele distincte ale fiintei, aceasta e sanatatea pe care o numim intelepciune. Pentru a o intretine - spune Socrate, in dialogul amintit - trebuie procedat de sus in jos, de la suflet spre corp, de la intreg la parte. "Iar sufletul se ingrijeste cu anume descintece (epodaI) si descintecele acestea nu sint altceva decit rostirile frumoase. Din asemenea rostiri se isca in suflete intelepciunea; iar o data ce aceasta iese la iveala si staruie in noi, ii e lesne sa deschida calea sanatatii si catre cap si catre trupul tot" (Charmides, 157 a finE). Rareori s a scris mai convingator despre forta vindecatoare a frumusetii si despre magia latenta a intelepciunii. Platon spune in cuvinte putine ceea ce multele noastre pagini incearca, greoi, sa aproximeze: talentul nu e intelept decit daca stie sa vindece, iar intelepciunea nu e eficienta decit daca stie sa descinte Intelepciunea e tinta, talentul e maiestria tragerii cu arcul. si daca uneori se intimpla ca dinaintea tintei sa nu se aseze nici un arcas, dupa cum alteori se intimpla ca, aplecat asupra arcului intins, arcasul sa nu mai vada tinta, de vina e discernamintul acela bolnav care vede asemanari acolo unde esentiale sint deosebirile si se incapatineaza a dezbina ceea ce e facut sa tina laolalta.

Excurs 2
SENSUL CULTURII IN LUMEA CONTEMPORANA*
Subiectul pe care l am ales e atit de pretentios si de cuprinzator, incit nu pot spera sa l acopar singur cum se cuvine. Pot spera doar sa rezolv lucrurile nu venind cu un raspuns, ci punind justa intrebare. S ar putea ca aceasta sa fie conditia contemporana a oricarui intelectual, daca nu conditia intelectualului dintotdeauna: a formula intrebarile optime, in nadejdea ca buna lor formulare echivaleaza cu un raspuns.
Vreau deci sa supun reflectiei dumneavoastra problema culturii in genere si a sensului culturii in epoca noastra. In sine, aceasta problema nu e o problema "culturala", caci o data ce te socotesti "om de cultura" intrebarea care se pune e cum sa traiesti cu o asemenea calitate, ce statut existential poti capata ca "om de cultura", cum te vei misca in lumea ta ca purtator al acestei etichete. Ne vom intreba, cu alte cuvinte - pe urmele lui Montesquieu care, ca european, se mira, cu veacuri in urma, "cum poate cineva sa fie persan" -, ne vom intreba, asadar, cum poate cineva sa fie om de cultura. Nu a ajuns cumva cultura sa fie un soi de Asie a lumii contemporane, un univers exotic, greu de transferat in viata zilnica?
Cum poate cineva sa fie om de cultura astazi?
Intrebarea pleaca, desigur, dintr o insatisfactie latenta, din sentimentul ca e foarte greu, ca e, uneori, imposibil sa fii om de cultura, mai exact, ca din valorile culturii nu poti extrage suficiente forte, suficienta doctrina ca sa poti face fata onorabil situatiilor curente de viata si cu atit mai putin unor situatii limita.
Doua lucruri am putut constata - ca si dumneavoastra probabil - de a lungul vremii: mai intii, se intimpla ca, in situatiile limita, cultura sa nu te ajute: treci printr un moment greu si te trezesti ca tot ce ai citit nu poate sa ti ofere nici o proptea, ca lecturile tale devin pura bibliografie, raft plin de carti fara nici o eficacitate existentiala: nu te poti sprijini pe nici un autor. Simti nevoia unei alte instante care sa te sustina; simti nevoia sa ti extragi dintr un alt domeniu chiar si energia de a continua sa faci cultura. Exista, prin urmare, o precaritate a culturii in fata situatiilor limita. Cind am venit incoace*, mi am dat intilnire, in Gara de Nord, cu prietenii cu care am calatorit impreuna. O gara aglomerata e un loc foarte bun pentru a medita la problema culturii. Instinctul vital brut, urgenta imediatului sint mai prezente acolo ca nicaieri. Intr un asemenea loc, iti poti da foarte bine seama ce subreda e cultura, ce diafana - in sens prost - poate sa apara ea, in contrast cu vitalitatea gregara a unui peron plin, pe care se agita patetic, purtati de nevoi acute, sute de oameni cu ochii la ceas si la bagaje Sigur, te poti consola spunindu ti ca, lipsita de orice sansa in imediat, cultura cistiga batalii pe termen mai lung: ca ea are sanse absolute numai in perimetrul Absolutului; pina la urma insa aceasta consolare se dovedeste ea insasi descurajanta.
Al doilea lucru pe care - ca si dumneavoastra probabil - l am constatat in timp e, poate, si mai grav: cultura nu presupune, in mod necesar, rigoare morala; din cultura nu se poate deduce un cod moral. Intilnim, de aceea, din pacate, nenumarati oameni de cultura admirabili prin cunostintele lor, dar pe care, omeneste vorbind, nu dai doi bani: e plina lumea de lepre cultivate, de carturari insalubri, de autoritati "intelectuale" lipsite de orice autoritate morala. Daca asa stau lucrurile - si asa stau! - atunci cultura se face vinovata de a ti da o prea mare libertate: libertatea de a te ocupa de orice, in orice conditii.
Ei bine, daca un sprijin concret nu e de asteptat de la cultura, dupa cum nu e de asteptat de la ea o dogma morala, care sint atunci beneficiile ei, care ii e rostul? E o intrebare pe care mi o pun necontenit, pe care - cu citiva prieteni - am intors o pe toate partile - asa cum veti fi facut in repetate rinduri si dumneavoastra. Odata, am discutat pe aceasta tema cu Constantin Noica. Am sa rezum, in continuare, opiniile lui, ingaduindu mi sa ma distantez de ele acolo unde ma simt in stare; aceasta nu pentru ca imi pot permite sa polemizez cu Noica, ci pentru ca el reprezinta in asemenea masura cultura insasi, incit cineva care traieste o criza a culturii intra automat, la un moment dat, intr o divergenta cu Constantin Noica.
Am intrebat deci: cum poate cineva sa fie om de cultura? Noica a avut urmatoarele raspunsuri. A zis asa: sint cel putin patru motive pentru care merita sa faci cultura, pentru care cultura are dreptul a fi socotita o valoare suprema, singura pe care te poti sprijini intr o viata de om:
1. Intii - spunea Noica - cultura este singura sursa certa a unei bucurii permanente. Daca exista un teritoriu al lumii in care poti cunoaste deplinatatea bucuriei, acest teritoriu nu poate fi decit cultura. Fireste, bucuria e altceva decit placerea; spre deosebire de aceasta din urma, ea poate prelua si tristetile omului, salvindu le din perspectiva spiritului. Cultura salveaza totul prin comentariu. Pina si bucuriile senzoriale sint bucurii in masura in care sfirsesc in contemplativitatea comentariului, trecind, astfel, intr o conditie suprasenzoriala. Cultura e deci o satisfactie perpetua, fara riscuri, fara dezamagiri, o satisfactie pe care o poti avea fara sa depinzi de altii.
Doua obiectii se pot face acestei frumoase definitii: mai intii, bucuria culturii culmineaza, uneori, cu o obnubilanta euforie a culturii, iar aceasta euforie e periculoasa in masura in care te pune in disonanta cu imediatul, te face neatent la dramele proximitatii. Divagatia (sau evaziuneA) culturala e unul din riscurile culturii prost practicate, e, nu o data, ridicolul si stridenta ei. Apoi, exista oameni care nu au "organul" bucuriei, oameni structuralmente incapabili sa identifice sensul vietii cu experimentarea neintrerupta a bucuriei, si numai a ei. Nu e un lucru dovedit ca rostul omului e sa apara in scena, sa traga un zimbet satisfacut si sa se retraga, apoi, multumit, in neantul din care a venit. Bucuria, bucuria pura si simpla, poate fi buna, poate fi dezirabila, dar nu e singurul continut de viata posibil si, in nici un caz, nu e neaparat cel mai nobil.


2. Cultura - spunea in continuare Noica - e adevarata forma de maturitate a spiritului. Ea scoate lumea din minoratul care o ameninta uneori, investind totul, prin simpla atingere, cu propria ei splendoare. Cultura e un fel de a raspunde de tot, un fel de a da socoteala de oameni, de imprejurari, de carti, de istorie, pe scurt, un fel de a aduce totul intr o ordine mai inalta. Cultura trage totul in sus, salveaza - cu gratie - aparentele. Expresia asta - "a salva aparentele" - a aparut in literatura platoniciana cu sensul de "a gasi justificarea aparentelor". In sine, aparentele par inconsistente si atunci, ca sa le "salvezi", ca sa le faci sa persiste, sa si dezvaluie rostul, trebuie sa le asezi intr o ierarhie justificativa. Asta face cultura cu tot ce exista: ea nu lasa nimic in platitudinea in care se afla in mod obisnuit, ci muta totul intr o geografie mai pura.
Nu cumva insa ea muta adesea lucrurile din firescul lor? Nu aduce ea in lume prea multa mediere?
3. Cultura mai este - spunea Noica mai departe - singurul loc in care libertatea e la ea acasa. Cultura e instanta funciarmente eliberatoare. Ea iti da toate dezlegarile. Dar - am vazut o deja - inflatia aceasta a libertatii poate fi o capcana. Ea echivaleaza cu suspensia rigorii morale si, la limita, cu dezordinea etica. Ca si sanatatea biologica, libertatea nu e un "in sine"; e o valoare relativa, un instrument care isi dovedeste indreptatirea numai prin scopul pe care e pus sa l slujeasca. Libertatea se justifica prin orientarea ce i se da. Or, daca e adevarat ca prin cultura iesi de sub tot soiul de determinari stinjenitoare, reusind a te misca liber inlauntrul lumii tale de carti si de idei, nu e mai putin adevarat ca universul culturii - asigurind fastul libertatii - nu ii garanteaza buna orientare. Esti pus, cu alte cuvinte, in posesia unui magnific instrument, dar nu stii intotdeauna bine ce sa faci cu el.
4. In sfirsit, ultimul lucru pe care il spunea - in aceasta privinta - Noica si cu care nu putem fi decit de acord e ca disciplina culturii e o forma foarte eficienta de igiena a spiritului. Asa cum exista o igiena pentru corp, o "spalare" elementara care tine de civilizatie, exista si o igiena pentru minte, care este cultura. Un om necultivat e un om nespalat, un om lipsit de conditia minimala a miscarii lui in social. Omul e dator sa treaca prin curatirea oferita de cultura, daca vrea sa si onoreze umanitatea.
La aceste patru motivatii, Noica a adaugat, cu alt prilej, trei codicile. Mai e ceva - spunea el: cultura face sa primeze posibilul asupra realului. Nu esti multumit cu realul, plonjezi in posibil si intri in ordine. Se contureaza astfel tema culturii consolatoare si m am mirat s o vad formulata tocmai de Noica, fiindca atunci cind e vorba de filozofie, el nu suporta tonul si problematica consolarii. Ca si Hegel, Noica nu ingaduie speculativului sa alunece spre "edificator". Cultura o face insa si - de data aceasta - Noica pare sa vada in "alunecarea" cu pricina o calitate. E drept ca multe personaje importante ale culturii europene au practicat cultura ca pe o forma de compensare. si ramine sa ne intrebam daca poti face bine un lucru pornind de la o insuficienta. Multi oameni de cultura ai Europei sint oameni care au ales cultura dintr o carenta vitala. E ceea ce Noica insusi numea odata "cultura de tip esopic": indivizi cu un defect constitutiv sau altul se refugiaza intre carti, incapabili de traire deplina: rezulta o cultura resentimentara sau, in orice caz, o cultura de evaziune.
Inca ceva - continua Noica: cultura e singura zona a cunoasterii contemporane in care te poti baricada impotriva matematicilor care cuceresc totul. Cultura face posibila, inca, rezistenta la matematici. Matematicile sint foarte bune, dar nu pot explica (si nici nu si o propuN) individualul. Or, cultura da socoteala de individual, iar pe linia aceasta ea poate furniza inca lumii moderne o "mathesis" nematematica, o cunoastere nematematica.
Surprinzator este insa al treilea codicil al lui Noica: cultura e singurul teritoriu in cuprinsul caruia te poti baricada impotriva iubirii! Iubirea e o tema care te urmareste pretutindeni in viata; doar blindat in spatiul culturii poti avea aerul ca o eludezi, ca o poti uita. Exista, intr adevar, forme de cultura care sufera de o anumita glacialitate. Cultura se poate face la temperaturi scazute, cu briciul unei minti reci, straine de orice patos. Exista un limfatism implicit al omului de cultura, o scadere de potential care l face sa poata amina indefinit experientele esentiale ale vietii. De aici si incapacitatea culturii de a statua o morala: o morala nu e posibila decit ca dedusa dintr o experienta a iubirii, dintr o angajare, din aderenta la un crez, la o doctrina, la un om, la un zeu.
Din tot ce am spus pina acum ramine, cred, in picioare o rezerva de principiu fata de cultura: ea e intr o anumita inadecvare fata de real, fie ca plonjeaza in posibil, fie ca e de tip consolator, fie ca aduce cu sine o prea larga libertate, fie ca e doar o baricada impotriva matematismului generalizat sau impotriva patosului zilnic. E vorba, oricum, de o inadecvare: o nobila, foarte nobila speta a inadecvarii, datorita careia insa cultura nu ne poate ajuta in problemele esentiale, in momentele cheie ale vietii. E clar ca ea nu e un domeniu autonom: mai trebuie ceva dincolo de cultura, ceva care sa o sustina si care sa ne sustina pe noi insine o data cu ea. Altfel, cultura intra intr un proces de degenerescenta, cu rezultate destul de grave. O intruchipare degradata a culturii e, de pilda, "culturalul", omul de cultura de proasta calitate, care capata diferite chipuri: unul din ele e omul livresc, omul care traieste prin delegatie, care, neavind nimic de spus, raspunde la orice intrebare printr un citat. E o forma catastrofala a culturii, o forma care depersonalizeaza si care substituie inteligenta prin memorie. Ea are, desigur, nimbul eruditiei, dar n am inteles niciodata cum poate fi cineva admirat pentru eruditie, ca si cum e un lucru nemaipomenit sa tii minte in devalmasie tot felul de dracii de care n ai nevoie. O alta degradare a culturii este estetismul de un anumit tip. Exista o specie de intelectuali, foarte gratiosi, pentru care totul trebuie preluat in sfera culturii; ei au un fel de a reduce orice la fasonul salonard al unui mic bun gust cultural. Sint oameni pe care ii recunosti dupa felul in care isi recolteaza citatul. La personajul livresc ne supara cantitatea citatului, la cestilalti ne supara iresponsabilitatea utilizarii lui si o totala lipsa de criterii in selectionarea citatului. Sint oameni care intr o singura fraza, de pilda, ii citeaza - cu o entropica simpatie - pe Mallarmé, pe Marx si pe Origen. Un om de cultura care nu simte ca acesti trei autori nu pot fi citati intr o singura fraza, ca niste simple ornamente retorice, e un om de cultura ratat, un om fara instinct cultural. El omogenizeaza, prin lipsa lui de discernamint, tocmai ceea ce e, prin definitie, neomogenizabil.
Sa fim un pic pedanti si sa facem nitica etimologie. Caci cultura are, poate, o evolutie proasta si pentru ca are o origine, sa zicem, discutabila. Ca termen, "cultura" a aparut in ambianta latina. Grecii n aveau un cuvint pentru cultura si e pacat ca n aveau, caci dac ar fi avut, altfel ar fi aratat, poate, cultura lumii. Exista, in greceste, termenul "paidéia", care inseamna mai curind educatie sau ceva de genul asta, referindu se la formatia globala a omului, de la gimnastica si muzica pina la filozofie. Dar nu era "cultura" in sensul oarecum "administrativ" pe care l a capatat cuvintul la Roma. Se pare ca Cicero a folosit cel dintii cuvintul "cultura" in sensul in care il folosim si noi astazi, derivindu l dintr un verb latin, din "co_le_re", care insemna "a cultiva pamintul". Cultura era la Roma - o spun cu oarecare malitiozitate - o forma de agricultura, un fel de a ingriji valori deja existente. Cultul zeilor insemna acelasi lucru: a cultiva sanctuarul in care se oficia, a cultiva dogma insasi. Or, ideea asta a culturii intelese ca administrare de valori deja existente sugereaza, de la bun inceput, sterilitatea culturii. De altfel, cultura romana a fost un fel de a face agricultura pe ogorul grecesc. Nu intimplator, asadar, cuvintul acesta s a nascut la Roma: romanii cam asta au facut, cel putin pina la un punct: au administrat valorile altora. si astazi, inca, a face cultura inseamna nu o data a manipula valori care nu ti apartin, cu care nu te identifici integral, cu care nu comunici in mod autentic, desi manipularea lor iti da un suspect sentiment al propriei competente.


Vorbeam despre proasta evolutie a culturii. Un istoric al filozofiei presocratice - cred ca Felix Cleve - a facut o foarte expresiva impartire a filozofiei in trei categorii. As incerca sa le aplic, trecindu le din "tipologie" in "istorie" si as spune: cele trei tipuri despre care vorbeste elenistul cu pricina se potrivesc cu trei etape parcurse succesiv de cultura europeana: cultura a inceput prin a fi un mod al cunoasterii detasate, neutre, a lumii si a naturii: o cultura de tip theorogonic (de la theoria care inseamna viziune, vaz, prin extrapolare, cunoasterE). S a pornit deci de la descifrarea si catalogarea realului. Nici mai mult, dar nici mai putin. A urmat apoi, in istoria spiritului european, un episod pathogonic (de la pathos - suferintA). Interesul oamenilor s a deplasat de la cunoasterea lumii la suportarea ei. De la "vreau sa stiu" s a trecut la "vreau sa ma mintui", vreau sa transfigurez cu demnitate suferinta lumii. Amindoua aceste variante de cultura sint legitime si, as spune, benefice. Dar a aparut, de la o vreme, o a treia varianta. In termenii savantului nostru, ea s ar numi cultura de tip glossogonic, adica o cultura preocupata in primul rind de problema limbajului. Problema cunoasterii si problema fericirii fac loc unei probleme insolite: problema enuntului oricarei probleme. Asistam la hipertrofia formalismului logic, la o ampla analitica a discursului, pe scurt, la o enorma speculatie in jurul limbajului, independenta de ceea ce acel limbaj comunica. Problema formularii devoreaza savant continutul formularii. Epictet, in Manualul sau, a presimtit in chip spectaculos aceasta evolutie a spiritului european. Iata textul: "Prima si cea mai necesara parte a filozofiei este aceea a folosirii preceptelor filozofice; asa de pilda: sa nu minti. Cea de a doua o constituie demonstratia - de exemplu, din ce cauza nu trebuie sa minti. A treia este cea care intemeiaza si rinduieste diferitele categorii - spre exemplu, cum este demonstratia, ce este demonstratia, ce este o consecinta, ce este o opozitie, ce este adevarat si ce este fals. Asadar, cea de a treia parte este necesara din cauza celei de a doua, iar cea de a doua parte din cauza celei dintii. Or, noi facem dimpotriva. Caci staruim foarte mult la cel de al treilea element, caruia i daruim tot zelul si preocuparea noastra, iar pe cel dintii il neglijam cu desavirsire. Asadar, cu toate ca pe de o parte mintim, pe de alta parte sintem totdeauna gata sa demonstram de ce nu trebuie sa mintim."
Aceasta deplasare a preocuparilor noastre de la continut la forma, de la sensul lucrului la expresia lui este una din fatalitatile epocii contemporane si unul din semnele proastei evolutii a culturii. si tocmai aceasta manie alexandrina a vesnicei disecari a enunturilor, cu ocultarea crescinda a sensurilor, ne face din ce in ce mai subrezi ca oameni de cultura.
Si totusi, fara cultura nu se poate! In ce fel urmeaza atunci sa o integram vietii noastre, depasindu i iluziile si limitele?
Cred ca pot incerca o prima forma de raspuns plecind de la bunul simt. Toata lumea accepta ca, uneori, sint lucruri mai importante decit cultura. Pentru omul comun, de pilda, mai importanta decit cultura e viata imediata. El plaseaza deci un "dincolo de cultura" la nivelul empiriei zilnice. Exista apoi omul politic care spune: e buna cultura, dar mai importanta e pragmatica politica, caci ea se ocupa de faurirea fericirii lumii. Cultura e o valoare secunda, de suprastructura. Exista, in fine, omul religios care spune: exista un "dincolo de cultura" care trebuie plasat la nivelul sacrului. Intrebarea este daca, admitind rind pe rind fiecare din aceste "dincolo" uri, drumul spre ele nu e optim cind trece prin cultura. si daca, atunci, cultura nu e cumva cel mai bun drum catre altceva decit ea, medierea optima, calea cea mai buna a propriei transcenderi. Vreau sa spun ca intre doi artisti la fel de talentati, subliniez asta: la fel de talentati (caci nimic nu poate inlocui talentuL), are sanse sa fie mai bun cel care este si cultivat. Intre doi monahi cu la fel de intensa vocatie spirituala (caci cultura nu poate tine loc de vocatiE), e, poate, mai bun cel care in plus e si un om de cultura. Tot astfel, intre doi politicieni cu egala eficacitate politica, e inca mai eficace acela care e dublat de un om de cultura. Cultura nu trebuie inteleasa, asadar, ca un capat de drum, ca un absolut: ea poate fi insa o modalitate foarte potrivita de a viza absolutul. S ar spune, prin urmare, ca ceea ce numim "cultura" e cea mai buna mijlocire atunci cind iti lipseste nemijlocirea. Fiindca exista si acest caz. Exista, de pilda, oameni care pot plonja direct intr un "dincolo" paracultural; asta e o sansa pe care nu o are toata lumea si, evident, cind o ai, cind detii nemijlocirea aceasta, te poti dispensa de mijlocirea culturii. Dar daca nu o ai, cultura apare ca solutie preferabila. O solutie foarte potrivita de altfel conditiei umane in general. Umanitatea e o specie a intervalului: nu e nici sub puterea instinctului, care rezolva lucrurile cu simplitatea naturii, dar nici sub incidenta sacrului, care de asemenea rezolva lucrurile simplu, cu simplitatea harului. Umanitatea e intr o stare intermediara, e la mijloc. Ea s a rupt de instinct si nu e inca in sanctitate. In aceasta conditie echivoca, nimic nu o reprezinta mai bine decit cultura. Cultura e cea mai adecvata modalitate de a subzista in conditia intervalului; e cel mai bun mod de a astepta o solutie pe care nu o ai inca. Cultura e cea mai decenta forma de scepticism. Cine gindeste cum trebuie, nu se poate complace multa vreme in cenusiul scepticismului. Dar cita vreme traversezi o criza de scepticism, e bine ca ea sa aiba macar prestanta unui fapt de cultura. Cultura nu da solutii, nu da retete de viata (decit firilor bovaricE), dar face suportabila absenta solutiei. In general, cultura face totul suportabil si mai ales face suportabil insuportabilul lipsei de convingeri in care traim uneori. Poate ca, in aceasta acceptie a ei, cultura este o componenta "fatala" a lumii moderne. Am, uneori, sentimentul ca "cerul" se lasa tot mai jos si ca cel mai inalt cer pe care il vedem noi astazi e cultura. Sint si "ceruri" deasupra ei, dar nu le mai percepem. Ceva de acest ordin a simtit probabil Mircea Eliade cind, la un moment dat, intr o carte de discutii cu un ziarist francez, spunea asa: "sint de parere ca noi, ca produse ale lumii moderne, sintem condamnati sa primim orice revelatie prin intermediul culturii. Numai prin intermediul formelor si structurilor culturale ne mai putem intoarce la surse, numai in carti mai putem inca gasi spiritul". O data mai mult, cultura apare ca o mediere, singura forma de mediere - crede Eliade - care ne a mai ramas. O presupusa instanta de dincolo de cultura este sensul insusi al culturii. Chiar o natura culturala cum e, pina la urma, Mircea Eliade simte asta cind face o marturisire ca aceasta: "de cind am fost in India ma sustine in permanenta un gind, si anume ca orice s ar intimpla, exista, undeva, o pestera, o grota in Himalaia, care ma asteapta". Daca faci cultura cu gindul la un asemenea loc de dincolo de ea, ai, cred, o buna instalare in cultura. E interesant ca in fraza lui Eliade e vorba de o grota, deci de o adincime, asezata pe un munte, pe un loc inalt. O buna asezare in cultura ar putea fi tocmai asta: a trai simultan adincurile si inaltimea, a te instala cu cultura cu tot in profunzimea de deasupra ei

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.









Warning: Unknown: open(/var/cpanel/php/sessions/ea-php54/sess_nvkf30fkqd95bno35h3igakd90, O_RDWR) failed: No space left on device (28) in Unknown on line 0

Warning: Unknown: Failed to write session data (files). Please verify that the current setting of session.save_path is correct (/var/cpanel/php/sessions/ea-php54) in Unknown on line 0