Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




MINIMA MORALIA ELEMENTE PENTRU O ETICA A INTERVALULUI - DARUL LACRIMILOR de Andrei PLESU



Robinson si treptele plinsului . Regret si cainta . Lacrimile mintii . Titus Andronicus si lacrimile ca solvent al mineralitatii . Plinsul fierbinte si plinsul racoros . Solve et coagula . Risul copilariei si lacrimile maturitatii . Joi si Vineri

"Cel ce calatoreste in plinsul neincetat" - iata numele pe care i l ar fi dat Ioan Scararul lui Robinson Crusoe. In mai multe rinduri, Robinson plinge, intr adevar, cu lacrimi cind bune cind rele, dar mereu garantate - in autenticitatea lor - de incercarea singuratatii. Eroul plinge, uneori, "fara judecata", dar nu plinge niciodata "cu viclesug". Si daca e sa facem o ordine (inevitabil meschinA) in pustiul lacrimilor sale, vom constata ca ele au o evolutie, o crestere semnificativa, de la un firesc aproape biologic spre o motivatie supra fireasca. Treapta cea mai de jos a plinsului capata chip undeva, in capitolul al IV lea al romanului, si este expresia stricta a compatimirii de sine: "Lacrimile imi curgeau siroaie cind ma gindeam la soarta mea" - declara, inocent dar impur, naufragiatul.
Inocent, caci ramine in limitele unei emotivitati naturale pe care, de altfel, o marturiseste cinstit. Impur, caci inchis in imediatul dramei sale, el da lacrimilor un circuit de suprafata, monoton, in care sursa si destinatia coincid: Robinson cel napastuit il plinge pe Robinson cel napastuit, in numele fericirii sale pierdute, asadar in numele unui Robinson posibil, mai norocos. E cercul vicios al tuturor sentimentalismelor. si lucrul cel mai greu cind plingi sau cind vorbesti despre plins e sa te plasezi in afara sentimentalismului. "Te pindesc la colt imprudenta si oftatul lautaresc" - avertizeaza, pe drept cuvint, Vasile Lovinescu, intr un text inca nepublicat (Sunt lacrimae reruM). Citam mai departe: "lacrima a devenit un simbol inversat. Nu mai reflecteaza azurul: e o bulboana ce se urca la suprafata mlastinii, ca ochiul unei broaste; ea merge mina in mina si face buna tovarasie cu nerusinarea si vaicareala. Dostoevski spune despre Feodor Karamazov, matca tuturor rautatilor , ca era rau si sentimental si ca plingea usor". "Nu fi ca cei care ingroapa mortii" - spune si Ioan Scararul, pe a saptea treapta a Scarii sale, un adevarat tratat despre plins, din care extragem tot ceea ce, in rindurile urmatoare, sta - fara alta mentiune - intre semnele citarii. Lamentatia, induiosarea complezenta fata de neputintele proprii, durerea intimista si "lacrima amara" care acompaniaza obligatoriu metabolismul curent al regretului - sint tot atitea fundaturi ale constiintei, secretii anodine ale unei afectivitati periferice (in toate sensurilE).


Evident, regretele nu trebuie confundate cu cainta. Regretul e iritare vanitoasa dinaintea greselii, nemultumire de sine rezultata din raportarea eului la un alter ego idealizat. Cainta incepe prin a intui vidul eului: ea e livrare a greselii catre o instanta absoluta a judecatii, catre un tribunal fara reactii direct calculabile. Cind plinge cu gindul la soarta sa trista, Robinson regreta ceva, dar nu stie inca sa se caiasca. Abia mai tirziu va descoperi "tristetea bucuroasa" a "plinsului fericit", lacrima "dulce", iubitoare, curatitoare. Deocamdata, lacrima sa e prematura, "ca vinul stors de curind din teascuri": e lacrima "fara inteles, proprie firii necuvintatoare". Proprie firii cuvintatoare - dupa experienta Scararului - e lacrima nascuta ca "fiica a gindului", cea care "subtiaza materia" corpului, facind o "mai usor de stapinit".
Legam prea usor plinsul de spontaneitatea unei decerebrate deceptii sau, invers, de exaltarea nereflectata dinaintea unei satisfactii conjuncturale. Plinsul adevarat e o isprava paradoxala a mintii: e meta noia, adica saltul mintii dincolo de sine, in alt plan al intelegerii. E ceea ce i se intimpla lui Robinson in capitolul al V lea, cind plinsul nu mai e durere orfelina, ci stupoare intelectuala fata de inexplicabilul sansei si de realitatea de ne speratului: intr un colt de ograda au rasarit, pe neasteptate, "zece sau douasprezece spice de orz". Robinson nu si aminteste, la inceput, ca in locul cu pricina scuturase neglijent, cu o luna in urma, un sac cu graunte, pentru a i da alta utilizare. si e cu atit mai uimit sa descopere infiriparea recoltei. Dar chiar cind mirabila crestere a orzului isi afla explicatia, Robinson inca are un motiv de stupoare: inteligibilitatea sporeste misterul, chiar daca, intr o prima etapa, pare a l fi suprimat. "Era intr adevar ceva providential pentru mine ca intre niste graunte roase de soareci sa mai ramina zece douasprezece seminte bune, care pareau cazute din cer, iar eu sa le arunc tocmai in locul acela, unde, aflindu se la umbra marii stinci, au putut rasari indata. Daca le aruncam in oricare alta parte, atunci ar fi fost arse de soare si s ar fi prapadit." Robinson e uimit si plinge. Dar nu mai spune, ca prima data, "lacrimile imi curgeau siroaie", ci "gindul (s.n.) mi a induiosat putin inima si ochii mi s au umplut de lacrimi". "Lacrimi fara durere", luminoase, sferice, ca siraguri de perle. Nu lacrimi disperate, ci lacrimile mintii cunoscatoare si recunoscatoare, lacrimi care desfac sufletul de cusatura sa cu sine insusi, pentru a l prinde in tesatura unei riguroase insufletiri universale. Despre astfel de lacrimi spune Ioan Scararul ca sint "ac de aur". Iar Robinson nu se poate socoti "salvat" inainte de a fi invatat sa plinga "cu judecata", corectind apele haotice ale furtunii care il zvirlise pe Insula Deznadejdii, prin apa clara, vie, nutritiva, a lacrimilor. Lacrimile sint curcubeul de dupa potop, prisme cristaline care analizeaza lumina. In numele lor, Robinson se poate intoarce in lume, pentru a o civiliza
*
Civilizatiile sint, uneori, in glorioasa lor suficienta, modalitati de a nu pricepe plinsul. Roma, de pilda, pare un bloc impasibil intre lacrimile grecesti ale lui Oedip si ale Antigonei si cultul inlacrimat rezervat patimilor de Evul Mediu. Roma este un impozant episod mineral al umanitatii: piatra si legi. Avea nevoie, in finalul ei, de interventia lichefianta si lichidatoare a unui Robinson. O spune, intre altii, Shakespeare, in Titus Andronicus, o piesa citita de obicei in pripa, ca un esec scuzabil. Sint prea multi morti - se spune - in piesa aceasta; e prea mult singe. Dar singele tisneste firesc - ca o exasperare - pe fondul unei umanitati la fel de impietrite ca puzderia de statui care o populeaza. Shakespeare invoca mereu, cu o discreta eficienta, spectrul invirtosarii. Tamora, razbunatoarea principesa a gotilor, e de neclatinat cind Lavinia ii cere, plingind, ajutorul. Inima ei rezista lacrimilor, cum rezista "cremenea dura la caderea ploii" (as unrelenting flint to drops of raiN). Duritatea se transmite de la mama la progenitura, de la Tamora catre Demetrius si Chiron. Ca si cum laptele matern s ar fi preschimbat in marmura (The milk thou suck'dst from her did turn to marblE). "Nu fi mpietrita!" - striga zadarnic Lavinia in urechea surda a prigonitoarei sale: Be not obdurate! Impietriti sint si tribunii Romei, cind Titus Andronicus cere - cu lacrimi - izbavirea fiilor sai, pe nedrept banuiti de omor. Piatra insasi pare de ceara fata de impietrirea tribunilor (A stone is soft as wax: tribunes more hard than stoneS). Aaron, maurul, stapinit de cruzime ca de o iubita, e - spune Shakespeare - un "sclav cu ochii ziditi" (wall ey'd slavE). Mineralizarea, "zidirea", pietrificarea sint decorul permanent al acestei piese, a carei prima replica e rostita de Saturninus, plumburiu si noros ca insusi patronul numelui sau. Atita coagulare nu se poate dinamita decit printr o echivalenta invazie lichida. Piatra se imblinzeste cu singe si cu lacrimi. De aceea, despre singe si lacrimi vorbeste Titus Andronicus, la inceputul actului III, dinaintea unui senat de bronz. Logos ul lacrimilor (My tears are now prevailing oratorS) incearca sa moaie pamintul secetos sau inzapezit al unei cetati anchilozate:
Paminte! te oi cinsti cu ploi mai multe
Din negurile ochilor batrini,
Decit April cel tinar cu potoape.

De i seceta, eu tot iti voi da stropi,
Si iarna ti voi topi cu lacrimi neaua,
Si n primavara vesnica te oi tine
(trad. Dan DutescU)
Iar in scena ultima, totul pare sa se rascumpere prin lacrimile unui copil. Micul Lucius, nepotul lui Andronicus, invata "sa se topeasca" (to melt in showerS) intr un regenerator plins torential.
Lacrima care "topeste" abuzul oricarei solidificari (ea insasi nefiind altceva decit sare dizolvata in apa, asadar mineralitate adusa in stare solubilA) e cunoscuta, ca atare, si lui Ioan Scararul: "Precum focul topeste trestia, asa lacrima topeste toata intinaciunea vazuta si gindita." Lacrima topeste si spala. De asemenea, "precum ploaia intrind in pamint", ea fertilizeaza. In sfirsit - in alta intruchipare a ei - lacrima stinge: "Precum apa, adaugindu se cite putin in foc, schimba vapaia cu desavirsire, asa si lacrima plinsului adevarat stinge toata vapaia miniei si a iutimii." Exista, asadar, un aspect fierbinte, infocat si "scinteietor" al plinsului, si un aspect racoros, dezalterant, potolitor. Cel dintii implica o imagine negativa a umiditatii: umiditatea ca indistinctie sentimentala, ca fluiditate confuza care trebuie "secata", uscata, volatilizata. In al doilea caz, umiditatea e, dimpotriva, valorificata benefic; ea semnifica punerea in miscare a "inghetului" launtric, "subtierea" excesului de corporalitate, re animarea materiei pasive. Sintem in plin simbolism alchimic. Setea vinovata, superflua, a umorilor noastre "apoase" e "stinsa" de lacrimi care, in acelasi timp, aprind o alta sete, eliberatoare de data aceasta, setea de de mineralizare a corpului. E vorba, in fond, de o redirectionare a principiului dorintei. Dorintei descendente, care fixeaza obsesiv, pina la conglomerat salin, apetiturile sufletului, plinsul ii opune dorinta ascendenta, topirea sarii, disolutia fixatiei limitative. Lacrima e simultan solve si coagula. E dizolvarea "sarii", inflamarea apelor "inferior" (Nicolas Flamel vorbea despre o humiditas igneA) si transmutatie a sarii in perla. Potrivit unei traditii hinduse, perla se naste din lacrimile zeului Lunii (v. Mircea Eliade, Images et symboles, 1952, pp. 190-198). Luna guverneaza circuitul universal al fluidelor si, in consecinta, trans substantierea lor. Perla - spune o alta traditie - e un fruct al fulgerului care intra in scoica. Focul si apa se intrepatrund, asadar, in structura ei, ca si in aceea a lacrimii, deopotriva fierbinte si racoritoare. Apa dizolva, focul caleste: apa lacrimilor transforma fixitatea inertiala in subtilitate, iar focul lor fixeaza subtilitatea astfel obtinuta in materia nobila a margaritarului: sarea devine cristal.


*
Intr o varianta moderna a romanului lui Defoe (Vendredi, ou les limbes du PacifiquE), Michel Tournier confirma evolutia lui Robinson de la mineralitate opaca spre transparenta. Atasat, mai intii, ordinii administrative, care ii apare drept singurul antidot al smintelii, personajul lui Tournier inlocuieste, treptat, alteritatea semenilor cu alteritatea - cosmica - a Insulei si isi depaseste - datorita lui Vineri - conditia de homo economicus (marcat de geotropism si egolatriE), pentru a deveni obiectul unei "initieri solare", al unei spectaculoase "convertiri eoliene". Teluricul Robinson devine "uranian". Agricultorul are intuitia zborului atemporal si prinde gustul imponderabilitatii. La sfirsit, el se simte mai tinar decit in momentul naufragiului: "nu tinar de o tinerete biologica, putrescibila si purtind in ea un fel de elan spre decrepitudine. Era tinar de o tinerete minerala, divina, solara" (trad. Ileana VulpescU). Ca in alchimie, mineralitatea se pastreaza: dar din plumb "vulgar", ea se transforma in "piatra filozofala", in diamant ceresc. Transformarea aceasta (un fel de "perlare" a sariI) se obtinea - pe vremea lui Defoe - prin "apa de improspatare a lacrimilor". Scriitorul contemporan atribuie acelasi efect contactului cu risul si cu surisul copilaresc al venusianului Vineri. Inocenta e, intr adevar, singurul tarim in care risul are aceeasi putere purificatoare ca lacrima. Dar pentru a si pastra risul nevinovat, noul Robinson se decide sa nu mai paraseasca insula: ca si cum ar simti ca - intors in lumea civilizata - ar pierde virtutea aceasta vitala. Va ramine deci in pustietatea Pacificului, insotit de un mic estonian, care va primi, ca urmas al lui Vineri, numele Joi. "E ziua lui Joe, zeul Cerului. si e, totodata, ziua duminicala a copiilor." Risul nu e valabil decit ca solutie regresiva, ca intoarcere spre copilarie. Solutia virstelor care au pierdut candoarea nu poate fi decit lacrima. Iar ziua lacrimilor e Vineri

MINIMALISM ETIC
"Minima moralia" - o pre etica . Problema mediocritatii morale . Doua exemple: ipocrizia morala si carenta spontaneitatii morale . Act etic si reactie etica . Despre naivitate . Dreptul de a vorbi despre ce nu stii inca

De ce, in definitiv, "minima moralia"? Mai intii, dintr o respectuoasa antipatie fata de Aristotel. Respectuoasa: nu putem indrazni sa ne asezam in traditia - inaugurata de el - cu Magna Moralia, decit in postura discreta a unui autor minor. Antipatie: sintem alergici la "maximalismul" aristotelic, la competenta lui neingradita, exacta, netulburata. Apoi, "minima moralia" pentru ca ni s ar parea necinstit sa ne plasam discursul la alta scara decit aceea a limitelor proprii si a relativismului contemporan. De fapt, nu de etica e vorba in paginile acestea, ci de o pre etica, de o tatonanta actiune pregatitoare, a carei singura ambitie e stimularea preocuparii etice, iar nu constructia sistematica. Ne intrebam, pe de alta parte, daca o etica scrisa poate fi altceva decit o "mica" etica. Eticile "mari" sint cele care prind corp in intricatia spectaculoasa a cite unui destin uman irepetabil: ele se traiesc, nu se comenteaza. Cit despre adevaratele "probleme" morale, ele nu sint acelea pe care "ti le pui" cu creionul in mina, in destinderea - oricit de responsabila - a reflexivitatii, ci acelea care ti se pun, care survin imprevizibil, cu violenta ultimativa a faptelor de viata curente. Pe temeiul acestor consideratii, nu putem da satisfactie cititorului avid de preceptistica limpede, de solutie etica infailibila. Nevoia de ghidaj e, nu o data, nevoie de a trai prin delegatie, de a transfera asupra altuia raspunderea propriei tale vieti. Ceea ce putem face e sa aproximam descriptiv geografia eticului, contururile lui, termenii esentiali in care are a se desfasura dezbaterea etica. Si daca e sa propunem o norma, una singura e pe masura reala a intentiilor noastre: a iesi din toropeala etica, din mecanica ei gregara, a lua cunostinta de faptul - decisiv, presant, nelinistitor - ca eticul exista.
Dar se indoieste cineva de asta? Nu e eticul o referinta constanta a fiecaruia? Socotim ca nu: ca, in genere, nu inregistram existenta eticului decit arareori, in situatii limita, cind el ni se impune cu un fel de (nedoritA) obligativitate. In rest, luam drept "ordine etica" stricta conventionalitate a moravurilor, stereotipia sociala cea mai fada. Nu percepem imoralitatea decit de la nivelul "scandalosului" in sus. Pina la acest nivel, totul ni se pare oarecum in regula si, ca atare, in afara oricarui interes si a oricarei discutii. Asa stind lucrurile, ne apare cu atit mai nimerit un anumit "minimalism" etic, inteles ca o analitica a mediocritatii morale, distincta de fenomenologia catastrofei morale, a culpelor supreme, de care s ar ocupa, sa zicem, "marea" etica.


Statistic vorbind, deriva morala de fiecare zi nu consta intr o acumulare dementa de "pacate strigatoare la cer". Nu omuciderea, asuprirea pruncilor si sodomia sint materia prima a eticului cotidian; iar cind se pot totusi semnala, acestea sint de o radicalitate, de o evidenta care desfid orice teoretizare. Pacatele "strigatoare la cer" tind chiar, adesea, sa se inscrie mai curind in sfera patologicului decit in aceea a "vinii" morale obisnuite. Crima lui Raskolnikov pluteste - ca mai toate crimele dostoevskiene - undeva intre morbid si religios si, de aceea, abia daca poate fi masurata cu instrumentarul propriu zis al eticii. Mult mai elocventa din unghi etic ni se pare imoralitatea personajelor lui Gogol, demonismul lor plat, monstruozitatea incolora a sufletelor lor adormite. Acesta e teritoriul cu adevarat revelator al eticului: somnolenta diurna, cumintenia irespirabila a atitudinii, cenusiul valorilor. Pe scurt, placiditatea etica a omului mediocru. Privit de la distanta, el nu comite nimic grav: tocmai acesta e pacatul lui de moarte, cel care il scuteste de atacul comunitatii si de tresarirea constiintei proprii. Caracterizat mai mult prin ceea ce omite decit prin faptul comis, linistit in inexpresivitatea sa, invulnerabil din perspectiva "marii" morale, caci, repetam, el nu face nimic care sa fie brutal reprobabil, omul mediocru e depozitarul cel mai perfid al mizeriei morale. Si el exista in fiecare din noi, sustragindu se oricarui proces prin tocmai crasa lui banalitate. Marea vinovatie morala, dezastrul moral par aproape paradiziace pe linga viguroasa anestezie morala a omului mediocru. Pacatul lui nu e ca spune mari minciuni, ci ca nu evita cea mai evitabila mica minciuna; nu ca amina marele gest de autenticitate, ci ca nu face nici macar gestica minimei decente. Acest "nici macar" e problema centrala, culpa capitala a "minimalismului" etic. El circumscrie incapacitatea comuna de a rezolva nu dilema morala de proportii monumentale, ci "strictul necesar" al moralitatii. Marcat de aceasta incapacitate, omul se face vinovat nu atit pentru raul la care e constrins (de imprejurari aspre, spaime necontrolate si altele asemeneA), ci pentru raul la care consimte neconstrins, la care ar putea deci, fara riscuri, sa nu consimta. Nu sa faca imposibilul i s ar cere, ci sa faca putinul care sta in puterile sale. Si putinul acesta ramine nefacut, in virtutea unei inertii care infecteaza, ca o otrava reziduala, atmosfera morala din jur.
Imperativul comportamental propus de "minimalismul" etic pe care il avem in vedere nu e, asadar, unul al eforturilor majore, intreprinse sub regia cosmica a decalogului. E vorba mai mult de detaliul etic, de o stilistica a derizoriului, a optiunilor nu neaparat fundamentale, dar semnificative. E vorba a nu face din tema eticului o tema sarbatoreasca, invocabila doar in tensiunea marilor incercari, a marilor "ocazii" etice: intr o viata de om, asemenea ocazii pot sa nici nu apara. Si atunci, problema este sa faci din marunta responsabilitate zilnica - marea ocazie.
O analiza "spectrala" a mediocritatii morale ar putea constitui, singura, obiectul unui text amplu. Ne vom margini sa rezumam, cu titlu de mostra, doua din manifestarile ei caracteristice: ipocrizia si carenta spontaneitatii morale.
S ar putea ca ipocrizia morala sa fie maladia cea mai raspindita a speciei, un fel de "gripa" generalizata, a carei malignitate, desi tocita prin chiar comuna ei frecventa, e capabila, la rastimpuri, de virulente neasteptate. E o maladie din rindul acelora de care nu se moare, dar de care nu se scapa pina la sfirsitul vietii. Un obiect ideal de studiu pentru "minimalismul" etic, care, in definitiv, nu se ocupa de bolile mortale, ci de suferintele cronice.
Ipocritul confunda morala cu discretia. Drama lui nu e ca se simte mereu indemnat sa greseasca, ci ca nu si poate camufla perfect greseala, ca nu si poate tine turpitudinile la o convenabila distanta de gura lumii. Nu actul blamabil e rusinos, ci eventuala lui publicitate. Ipocritul e un campion al salvarii aparentelor. Valorile lui extreme par a fi demnitatea personala, buna cuviinta, civilizatia raporturilor cu ceilalti. Pentru a obloji aceste valori, nici un pret nu e prea mare. In asta consta patosul unui astfel de personaj: el are cultul - formal - al propriei "imagini", dar, in acelasi timp, o viziune distorsionata a mijloacelor optime prin care aceasta imagine trebuie menajata: dominarii de sine, el ii prefera ambalajul cochet al sinelui, asigurarea unei eficiente exterioritati de protocol. Ipocritul nu si regreta relele: "se jeneaza" doar de existenta lor si mai ales de ecoul lor posibil in constiinta altora. Solutia e disimularea. Si - in paralel - un interminabil si complicat demers al autoindreptatirii. Ipocritul care nu sfirseste intr o totala invoiala cu sine, in uitarea igienica a oricarei vinovatii, e un ipocrit de duzina. Ipocritul de anvergura nu se multumeste a si falsifica portretul in ochii celorlalti: marea lui reusita e sa si l falsifice in chiar ochii sai; el isi pliveste periodic memoria de toate "impuritatile", de orice saminta de remuscare, de orice "accident" compromitator. E sincer mirat de suspiciunile celor din preajma: e o victima, un om de isprava haituit de un univers rautacios, de prieteni ne iubitori, de o familie neintelegatoare. Virtuozitatea cea mai stralucitoare a ipocritului e confectionarea unei poze adecvate: el isi supravegheaza conduita dupa modelul (utopiC) al stilului la care aspira: e un "portret idealizat" in miscare: respectabil, solemn, distins, strain de orice vulgaritate. Sub calota lui vajnica pot musti cele mai baroce obscenitati, dar auzul unei injuraturi il oripileaza. Daca e inteligent are, pentru asta, explicatii cit se poate de rezonabile: va vorbi despre ce se cade si ce nu se cade, despre nobletea care obliga, despre sfiala si nerusinare. Clipa de clipa, ipocritul e ilustratia unui drastic fragmentarism existential, a acelui discernamint suspect dupa care una e viata sociala, una e cea privata, una e ce gindesti, una e ce spui, una e ce faci cind esti intre "intimi", alta e ce faci cind esti "pe scena", intre oameni "fini" sau intre admiratori, mai mult sau mai putin inocenti. La limita, ipocrizia devine ridicola in chip grandios: aluneca in fiziologic; ipocritul ajunge sa se rusineze de propriul lui corp; ar prefera sa si consume instinctele in semiintunericuri protectoare, din care sa iasa din cind in cind sedat, pentru a defila reprezentativ in fata unei asistente care aplauda.


Ceea ce face din figura ipocritului un subiect predilect al "minimalismului" etic este ca, de regula, el se simte moralmente inatacabil, de vreme ce in "chestiunile esentiale" - cele care tin de "marea" morala - functioneaza fara gres. Disimularile sale n ar fi decit un fel de a i scuti pe ceilalti de spectacolul micilor lui slabiciuni. Si astfel, la adapostul unei garantii morale ipotetice, al unui credit dobindit prin eludarea crizei morale violente, el isi cultiva - impenitent - precaritatea, ca pe firescul insusi.
La fel se intimpla cu spontaneitatea morala. Ea e pe cale de disparitie tot pentru ca pare o categorie periferica, un ornament teoretic facultativ, de o importanta net inferioara fata de importanta normelor de comportament traditionale. Dar pentru a vorbi de spontaneitate, avem nevoie, mai intii, de o elementara distinctie: distinctia dintre actul etic si reactia etica. Actul etic e domeniul initiativei individuale, urmind unei decizii lucide si unei atente considerari a conjuncturilor. Etica nu se reduce insa la act etic. Jumatate din ea e pura reactivitate, adica raspuns dat de constiinta individuala unor imprejurari pe care nu le a ales si nu le a provocat. Actul etic e expresia interventiei umane in imediatul lumii; e deci o specie a ofensivei morale. Reactia etica e, dimpotriva, rezultatul unei interventii a lumii asupra omului, asadar o manevra de aparare dinaintea unei agresivitati neprevazute. Viciul cel mai frecvent al actului etic e impulsivitatea. Iar viciul reactiei etice e lipsa de spontaneitate (aceasta nefiind decit o forma, mai putin temperamentala, a impulsivitatiI). S ar spune ca exista o inclinatie naturala a subiectului moral de a inversa lucrurile: el procedeaza precipitat ori de cite ori s ar impune precautia deliberativa, cintarirea justa a situatiei, si sta pe ginduri cind ceea ce i se cere e reflexul moral nemijlocit, dinamismul rapid al instinctului. Tendinta de a deveni activ in plan etic, de a lua hotariri "revolutionare" numai in clipele de exaltare sau nevroza, la furie sau la disperare e un simptom de degenerescenta morala, ca si tendinta de a hamletiza indefinit in fata unor solicitari exterioare, a caror evidenta trebuie recunoscuta direct, fara abuz de spirit analitic si de subtilitate. Deliberare in actiune si spontaneitate in reactie - iata strategia morala cea mai potrivita. Sint momente in care nu e de facut decit ceea ce ai simtit din prima clipa ca trebuie sa faci. Orice tergiversare suspenda iremediabil impulsul moral sanatos. Excesul inteligentei, rafinamentele psihanalitice, deprinderea de a gasi justificari pentru orice, de a intelege totul "dialectic", talentul, in sfirsit, de a vedea relativitate acolo unde un discernamint nativ separa, fara dificultate, binele de rau - toate acestea sint premise certe ale pierderii spontaneitatii morale. Fenomenul e tipic modern. Erich Neumann, un foarte onorabil discipol al lui Jung, l a numit Wertunsicherheit ("nesiguranta a valorilor"), neputinta de a percepe raul ca rau si de a i te opune fara ezitare. Omul modern - spune Neumann (Tiefenpsychologie und neue Ethik, 1984, p.10) - "a pierdut naivitatea luptatorului, iar intrebarea secreta care ii submineaza fermitatea interioara este: Cine lupta contra cui, ce se opune la ce?". Proliferarea tumorala a explicatiilor nesfirsit de "complexe", stingerea simtului pentru absolut, haosul criteriilor contribuie intr o masura insemnata la adumbrirea acelei "naivitati" fara de care eticul esueaza in perplexitate si inhibitie.
Pentru minimalismul etic, conceptul naivitatii este, de altfel, foarte important, daca il intelegem ca intuitie a unei moralitati "originare". O etica "maximalista" e, in genere, o etica hiper elaborata si, de aceea, crispata, fara naturalete, fara har. Si daca - vorbind despre virtuti - am atras atentia asupra necesitatii de a le reabilita pe cele intelectuale, ne grabim sa adaugam ca inteligenta care nu stie sa fie, la timpul cuvenit, naiva, se transforma, pe nesimtite, intr o arborescenta mentala inutilizabila, intr o spasmodica divagatie cerebrala, incapabila sa faca pasul salutar de la intelegere la infaptuire.
*
Mai exista un motiv pentru care am preferat sa ne definim incercarea in termenii unei morale "minime". "Minima", pentru ca nu e morala unui edificat. Nu vorbim despre drum, din unghiul punctului de sosire. Vorbim din mers, insotiti de oboseala, de incertitudinea, dar si de tenacitatea mersului. Iar daca se va spune ca nimeni nu are dreptul sa vorbeasca despre ceea ce nu poseda inca, vom raspunde ca, in tirziul acestui veac, simpla orientare catre e mai indicata decit oprirea pe loc in asteptarea unui adevar indubitabil, care sa ingaduie un traseu linear, fara riscuri. Prin rindurile de fata intelegem sa asteptam in miscare, sa proclamam, prin insasi agitatia noastra, ca asteptam ceva. La o adica, ne putem retrage sub autoritatea unor "moralisti" notorii. Iata ce spunea Tertulian, la inceputul secolului al III lea, intr un mic tratat despre rabdare: "Astfel, dupa cum aduce mingiiere discutia despre un lucru de care nu ne putem bucura - asemeni bolnavilor care, fiindca le lipseste sanatatea, vorbesc mereu despre binefacerile ei - la fel eu, preanefericitul, intotdeauna bolnav de patima nerabdarii, in mod necesar suspin, chem si ma rog pentru sanatatea rabdarii pe care nu o posed." "Minima moralia" e o suspinare, o chemare si o rugare pentru sanatatea morala care i lipseste inca autorului.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.