Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




MINIMA MORALIA ELEMENTE PENTRU O ETICA A INTERVALULUI - DINAMICA PRINCIPIILOR NEUTRE de Andrei PLESU



Utopia maniheista a virtutii si viciului . Surpriza morala . Precaritatea virtutii ca medie intre excese . O teorie a principiilor neutre . Virtutea ca buna administrare a unui principiu neutru . Exemplul blindetii si al generozitatii . Codul etichetei si codul moral . Patologia virtutii

Problema morala poate fi - si este, adeseori - eludata printr o diafana teorie a virtutii. Tragicul optiunii, efortul modelarii de sine, alternanta increderii cu dezabuzarea, a caderii cu reabilitarea - toate par sa paleasca dinaintea unei procesiuni de valori inflexibile, care danseaza exemplar in fata constiintelor noastre umilite. O latenta erezie maniheista comprima neincetat drama imediata a vietii, sistematizind o dupa un binom didactic: absolutismul virtutii pe de o parte, abisul viciului pe de alta. Totul devine, astfel, neadevarat de simplu: buna vietuire consta - din unghi etic - in practicarea virtutii si in anihilarea viciilor. Realitatea este insa infinit mai confuza. Ne miscam permanent intr un plan in care nimic de ordinul absolutului nu subzista fara un dens halou de relativitate. Lumea e expresia aplicativa a absolutului, tentativa lui de a si confirma statica prin experienta mobilitatii. Iar experienta mobilitatii e materia tuturor relativismelor. Categorii ale practicii morale curente, virtutile si viciile trebuie sa fie si ele percepute in miscarea lor vie, si nu intr o sterila, imuabila abstractiune. Virtutile nu sint binele insusi, sint manifestari ale lui, intruchipari ale binelui in teritoriul - impregnat de relativitate - al vietii zilnice. Virtutile si viciile sint fapte si suferinte ale binelui, la fel cum sint culorile - dupa Goethe - "fapte si suferinte ale luminii".
Fata cu bogatia - plina de neprevazut - a lumii, uniformitatea scolara a categoriilor morale traditionale ne apare ca simplificatoare. Eticul este - prin definitie - un teritoriu al surprizei; el dovedeste ca nu numai tilharii se pot pierde, ci si apostolii si ca nu numai apostolii se pot mintui, ci si tilharii, ca alaturi de sfinti se pot inalta, uneori, prostituatele, iar alaturi de prostituate pot cadea sfintii. Iov e lovit in ciuda virtutilor sale si vamesii sint iertati, in ciuda pacatelor lor. Crima poate deveni un Damasc al intelepciunii si cumintenia - o demonica mediocritate. Nimic nu e definitiv pierdut si nimic nu e definitiv cistigat. Intr un asemenea infricosat context, viciul cel mai grav e tocmai fanatismul definitivatului. Prea multa speranta si prea multa disperare - iata cele doua fete ale erorii morale. Cum arata - pe acest fundal - problema virtutii?


Alcatuirea concreta a eticului ne indreptateste, credem, sa afirmam ca virtutile in varianta lor somptuara, imaculata, instalate ornamental in constiinta umanitatii ca armele pe o panoplie - virtutile pure - nu exista decit printr un abuz teoretic. Mai exact, nu exista virtute care sa nu contina un risc involutiv, un viciu subteran, rezultat din excesul sau din anemia ei. La fel, nu exista viciu care sa nu se poata rasturna in contrariul lui. Ceea ce numim, de obicei, "virtuti" nu sint, de fapt, decit niste principii neutre, niste disponibilitati launtrice nedeterminate, apte insa a capata o determinare morala validabila ca virtute sau una imorala, validabila ca viciu. Tot ceea ce numim, de obicei, virtute e, asadar, un principiu neutru care isi asteapta modelarea. Curajul, blindetea, generozitatea, prudenta, cumpatarea si celelalte nu sint decit un posibil al virtutii. Pentru a deveni adevarate virtuti, ele trebuie sa fie bine profesate. (Nu intimplator, sensul presocratic al virtutii e acela de eupraxia - actiune bine condusa, dusa la bunul ei capat.) Dar virtutile pot fi prost profesate. si atunci, alaturi de viciile rezultate din contrarierea (in plus sau in minuS) a "virtutii", apar o serie de alte vicii, rezultate din insasi substanta ei, din manipularea ei deficienta. Definitia aristotelica a virtutii ca medie intre doua excese pare a ilustra insasi aceasta elasticitate a valorii morale. Curajul e o medie intre temeritate si lasitate, blindetea e o medie intre irascibilitate si indiferenta, sfiala - intre timiditate si nerusinare etc. Numai ca aceasta situare mediana a valorii sfirseste prin a i diminua vigoarea. Extremele au mult mai mult caracter, sint mult mai precise decit media. Temeritatea are un profil usor decupabil, ca si lasitatea. Curajul insa, definit ca un punct de echilibru intre cele doua, se pierde in vag, intr o precara tehnica a dozajului sau intr un "caldicel" fara personalitate. Aristotel insusi observa ca schema pe care a creat o se preteaza la brutale anamorfoze: privit dinspre temeritate, curajul pare lasitate, dupa cum privit dinspre lasitate, el pare temerar. si apoi media nu e chiar mijloc. Curajul - pentru a ramine la acelasi exemplu - e mai aproape de temeritate decit de lasitate. In sfirsit, extrema temeritatii e preferabila aceleia a lasitatii. Incet incet, liniile se sterg si in locul unor repere clare apare o rumoare conceptuala difuza. Flancata de vicii, practicarea virtutii devine o echilibristica ezitanta, o crispata suspensie in spatiul incert dintre doua pericole. Mult mai fertila in planul actiunii morale este intelegerea mediei aristotelice nu ca episod pozitiv intre doua negatii, ci ca principiu neutru, care poate capata semnul plus sau semnul minus in functie de miscarea pe care i o imprima un subiect moral dat1. Virtutea privita ca o culme intre doua depresiuni e monumentala si inabordabila. Virtutea privita ca pozitivare a unui principiu neutru e, in schimb, un stimulent esential al energiei morale si devine, ca atare, practicabila. Spatiul etic e spatiul existential nascut prin dinamica principiilor neutre. Principiul neutru e o materie morala inrudita cu habitus ul tomist: e o orientare posibila, o predispozitie inca neactualizata a firii individuale. Cu deosebirea ca habitus ul implica o anumita inclinare nativa (spre bine sau raU), in timp ce principiul neutru e neutralitatea insasi. Sa luam citeva exemple: privit ca virtute - in sens aristotelic - curajul e excluderea a doua excese contrarii: temeritatea si lasitatea; privit ca principiu neutru, curajul e latenta contrariilor, sursa posibila a oricaruia din ele. Altfel spus, virtutea e absenta exceselor, iar principiul neutru - prezenta lor virtuala, simultaneitatea lor. Iata expresia grafica a acestei deosebiri:



Potrivit variantei aristotelice a "modelului etic" (A) blindetea, sa zicem, e ceea ce se obtine pastrind o distanta rezonabila intre irascibilitate si indiferenta. Din unghiul celuilalt "model" etic (B), blindetea nu e, in sine, nici buna, nici rea: e doar un principiu neutru care poate fi practicat in mod adecvat sau nu. Virtutea e buna administrare a unui principiu neutru.1 Deosebirea enorma intre aceste doua modele se vede limpede in clipa in care se constata ca blindetea se poate manifesta si ca irascibilitate si ca indiferenta, cu conditia sa si aleaga, pentru aceasta, circumstantele potrivite. A izgoni cu biciul negustorimea din templu e un act de irascibilitate, dar de irascibilitate bine practicata. A raspunde agresiunii prin nonviolenta e un act de voita indiferenta, dar de indiferenta bine practicata. Acelasi personaj poate fi irascibil in numele blindetii, si "pasiv" tot in numele ei. Pe scurt, blindetea ca principiu neutru poate colora, in chip virtuos, ambele excese pe care le presupune. Cu conditia justei alegeri a imprejurarilor. Toate celelalte virtuti pot fi regindite, in acelasi mod, ca "principii neutre". E, de pilda, nesemnificativ, din punct de vedere etic, sa spui ca "a fi generos" e o virtute asezata intre "a fi zgircit" si "a fi risipitor". Sint momente cind virtutea e a te cheltui fara oprelisti si altele cind virtutea e a acumula si a economisi. "Materialul" din care se constituie zgircenia si risipa e un principiu neutru, nu o virtute in sine. Virtutea poate ramine virtute si in unele forme de exces. Cind e o simpla medie - ca la Aristotel - ea inceteaza sa mai fie o categorie morala, pentru a deveni o regula de eticheta. Morala aristotelica e, in realitate, un foarte bine articulat cod social. Nu unul etic. Caci in lume e bine sa te porti, intr adevar, dupa criteriul evitarii extremelor: sa nu fii nici iritabil, nici placid, nici prea sperios, nici prea indraznet, nici prea darnic, nici prea hapsin. In lumea eticului insa, aceasta aurea mediocritas e mai curind un semn de amorteala decit unul de virtute. E o solutie de minima rezistenta, un fel de a nu reactiona la nimic. Comportamentul moral nu e o chestiune de dozaj, ci una de optiune. Ingrosind, in limite tolerabile, lucrurile, am spune ca actul etic nu sta in gasirea mediei convenabile dintre excese, ci in practicarea convenabila a excesului, in alegerea justa a excesului necesar pentru corectarea suficientelor de tot soiul, a comoditatii, a "caldicelului". Viciul nu este un "prea mult", sau un "prea putin" al virtutii. El nu se refera la cantitatea, ci la calitatea ei. Viciul e proasta valorificare a unui principiu neutru si nu simpla contrazicere a unei virtuti. Desfriul e contrazicerea castitatii. Dar, pentru aceasta, castitatea nu e inca o virtute. E un principiu neutru care, bine practicat, conduce la virtute si, prost practicat, la sminteala. Exista infrinari saracitoare, dupa cum exista risipiri sporitoare. Viciul poate aparea deci si la nivelul excesului prin lipsa si la nivelul excesului prin adaos, dar si la nivelul virtutii insesi ca lipsa a excesului. Se pot practica aberant toate virtutile. Morala curenta, concentrata victorian asupra viciilor, uita adesea aceasta sectiune a spatiului moral pe care am putea o numi patologia virtutii. Inauntrul acestei patologii, dihotomia viciu virtute nu mai functioneaza: e nevoie de conceptul ordonator al principiilor neutre pentru a gasi mecanismul si solutia derivei morale: caci nu exista numai deriva infernala a valorilor; exista si o deriva sublima, un delir ascendent, simetric delirului descendent al viciului. Intre pacatele coboritoare (viciI) si pacatele urcatoare (virtuti prost practicatE), principiile neutre sint singurul reper cert. Bine prelucrate etic, ele devin armonie, prost prelucrate - devin dezacord. Viciile si virtutile deriva din ele, in functie de "cheia" in care sint intonate. Principiile neutre scutesc virtutile de a se pierde in griul aristotelic, ingaduindu le sa devina fierbinti, daca au de compensat vicii ale extremei raceli, si glaciale, daca au de compensat vicii ale extremei infierbintari. La mijloc nu e decit materia prima si instrumentarul. Desavirsirea e intotdeauna o extrema, ultimul punct atins, piscul.




 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.