Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


loading...


  • Eugen IONESCU



    Eugen IONESCU - poza (imagine) portret












Eugen IONESCU - biografie - (opera si scrierile)

 

n. 13/26 nov. 1909, Slatina - m. 28 mart. 1994, Paris.

Dramaturg, eseist, critic literar, prozator si poet.

Fiul lui Eugen Ionescu, avocat, si al Theresei (n. Icard).

in urma separarii parintilor, IONESCU isi petrece o parte din copilarie in Franta, unde face si scoala primara, apoi, intors la tatal sau, absolva Liceul "Sf. Sava" (1928) si Facultatea de Litere si Filosof ie a Univ. din Bucuresti (1932). Prof. de lb. franceza la licee din capitala si din provincie. A debutat in Revista literara a Liceului "Sf. Sava" (1927); debutul literar propriu-zis, in Bilete de papagal (1928), cu poezie. intre 1928 si 1940 a mai colaborat la: Viata literara, Fapta, Zodiac, Facla, Floarea de foc, Romania literara, Rampa, Azi, Meridian, Familia, Reporter, Ideea europeana, Vremea, Universul literar, Viata Romaneasca, publicand cronici literare, pagini de jurnal, eseuri, cronici plastice, poezii si fragmente de roman. Debut editorial cu placheta de versuri Elegii pentru fiinte mici (1931). in 1934 publica voi. Nu, considerat de autor un "fals tratat de critica literara", producand scandal prin ireverentele si contestarea unor scriitori contemporani consacrati: Arghezi, Camil Petrescu, E. Lovinescu, Ion Barbu si M. Eliade. In anii urmatori, IONESCU exprima o serie de atitudini de opozitie fata de tendintele literare si culturale ale dreptei politice. in 1938-1939 obtine o bursa pentru un doctorat la Paris. Pleaca din nou in Franta in 1941 unde, imediat dupa razboi, traduce din P. Dan, M. Ralea, Urmuz. in 1950 incepe, prin Cantareata cheala, prodigioasa cariera a dramaturgului, autor azi a peste 30 de piese traduse si jucate pretundeni in lume. Membru al Acad. Franceze din 1970; dr. ho-noris causa la mai multe univ. din Europa si America. Teoretician al "avangardei" teatrale din deceniul sase, impropriu numita "teatrul absurdului", autor al mai multor voi. de nuvele, jurnal, publicistica. Cele mai cunoscute piese ale lui IONESCU (Cantareata cheala, Scaunele, Lectia, Ucigas fara simbrie, Rinocerii, Setea si foamea, Regele moare) au aparut si in trad. romaneasca, in doua ed. : 1968 si 1970.



O mare parte a scrierilor in romaneste ale lui IONESCU au ramas risipite in publicatiile literare ale epocii (1928-1940), iar volumele Elegii pentru fiinte mici (1931) si Nu (1934) de mic tiraj, au avut un ecou restrans doar in mediile literare. De alta parte, opiniile contestatare sinonconformiste ale criticii din Nu, vizand creatia unora dintre scriitorii cei mai prestigiosi ai anilor 30: Tudor Arghezi, Ion Barbu, E. Lovinescu, Camil Petrescu s. a. nu erau de natura sa-i creeze autorului prea multa simpatie. Dimpotriva, ireverentele au starnit reactii de respingere, fara sa se inteleaga adevarata semnificatie a gestului negator, venind dintr-un fond de scepticism fata de valoarea spirituala a literaturii in genere. Profilul instabil al tanarului IONESCU tradeaza si ezitarea intre mai multe solutii artistice de autoexprimare: jurnalism, critica (literara si plastica), eseu. poezie si proza. Dincolo de aceste forme (incipiente) ale unei personalitati complexe, afirmarea lui IONESCU in literatura romana explica si anticipeaza adesea opera de anvergura a scriitorului francez de dupa anii 50. Contactul cu totalitatea scrierilor romanesti ale lui IONESCU revela si fizionomia unui scriitor atipic -, ca destin si opinie -, aflat intr-o permanenta criza (pe fundalul celei a generatiei sale), scriitor care s-a gasit pe sine tarziu, in ciuda unui precoce talent. Semnificativ este insusi faptul ca inceputurile romanesti ale lui IONESCU ignora cu desavarsire dramaturgia, careia i se va consacra apoi, dupa debutul cu Cantareata cheala din 1950. Este si momentul cand scriitorul mai e prizonierul unui bilingvism literar (Cantareata are inca o varianta in romaneste: Englezeste fara profesor), bilingvism care a avut urmari tematice si stilistice mai cu seama in piesele din prima perioada a dramaturgului. Scrierile romanesti ale lui IONESCU prevestesc de altfel, in varii forme, opera in limba franceza. Totodata, ele pot revendica pentru autorul lor un loc distinct in peisajul interbelic al literaturii romane. Daca poezia lui IONESCU are o valoare modesta - nu poezia fiind "genul" in care forta sa lirica s-a exprimat cel mai bine, ci fragmentele de "jurnal" (romanesti si franceze) sau teatrul -, critica sa, in genere foarte exigenta, dezvaluie o personalitate originala si un talent pe care numai dispretul pentru exercitiul critic 1-a impiedicat sa se afirme corespunzator. Inutilitatea criticii literare, clamata pe fundalul constatarii inutilitatii literaturii in genere (in raport cu metafizicul sau cu valoarea vietii), indica "atmosfera" foiletoanelor lui IONESCU dedicate multor opere si scriitori contemporani: M. Sadoveanu, Cezar Petrescu, M. Blecher, G. Galaction, A. Holban, G. Calinescu, T. Vianu, N. Davidescu, IONESCU Teodoreanu, C. Fantaneru, M. Sebastian, IONESCU Peltz, M. Eli-ade, Oct. Sulutiu, C. Stere, E. Botta, C. Noica, P. Istrati etc, fara a-i mai aminti pe clasicii T. Maiorescu, C. Hogas. In acest context, chiar negatia exprimata fata de Arghezi, Lovinescu, Camil Petrescu, Ion Barbu, in Nu, trebuie coroborata cu totalitatea ideilor critice ale lui I., din care rezulta o cu totul alta viziune asupra scrisului romanesc. In genere, foiletoanele critice ale lui IONESCU vadesc un foarte viu simt al valorii, un verb alert si o intuitie a mersului literaturii pe care le impartaseste cu cei- mai importanti critici ai vremii, la noi. Ambitionand o clipa sa instaureze o directie literara de tip maiorescian, profesand necesitatea unei critici principial negativa (datorita ideii ca doar o mica proportie de opere rezista eroziunii timpului), critica lui IONESCU se bazeaza pe aspiratia literaturii romane de a iesi din complexul provincialismului, al reductiei la "farmecul lingvistic", al "autohtonismului" si "specificului" - idei care agitau epoca -, inlocuite cu nevoia unei deschideri si a unui control prin confruntarea cu capodoperele universale. Cateva din articolele de atitudine ale scriitorului isi pastreaza inca actualitatea, chiar daca viziunea lui IONESCU asupra literaturii romane este incompleta, izvorata dintr-un spirit polemic ce nu are acoperire intr-o continuitate a preocuparilor. Dupa 1937, viitorul dramaturg ce se ignora abandoneaza aproape critica, prevenind totodata asupra unor tendinte de dreapta din viata cultural-literara, fata de care refuzul sau a fost categoric. Mai trebuie retinute, intre scrierile sale in romaneste, si eseul Viata grotesca si tragica a lui Victor Hugo, publicat in Ideea europeana (1935-1936), precum si corespondentele sale din Franta, trimise revistelor Viata Romaneasca si Universul literar (1938-1940; 1946). IONESCU se numara si printre primii comentatori avizati ai lui Proust, Valerv si Gide din Romania.

Desi s-a impus prejudecata unui IONESCU autor a numai doua opere izolate. Elegii pentru fiinte mici (1931) si Nu (1934), dimensiunea romaneasca a operei sale este cu mult mai bine conturata decat ne imaginam. Pe de o parte, au ramas ingropate prin periodicele vremii poezii, fragmente de roman si diverse "pagini rupte din jurnal", iar pe de alta numeroase articole si eseuri, cronici literare, cronici plastice, note de lectura, interviuri si raspunsuri (total neortodoxe) la diferite anchete literare etc. Prin toate acestea, IONESCU intra intr-un anume context cultural si ideatic, in egrandu-se deci -in ciuda impulsului sau de "reactivitate negativa" - unei anume traditii. Cateva exemple: un poem de licean are vagi ecouri de rondel macedonskian; o varianta a. Jurnalului la saisprezece ani (1938) contine un neasteptat final ce trimite direct la Mateiu Caragiale ("Seara aceasta e o seara mistica. imi aduce aminte de o alta seara, dintr-o alta viata"); apoi, multe din "elegiile pentru fiinte mici" sunt invaluite intr-un aer arghezian, dupa cum "elegiile grotesti" sunt provocate de un spirit ludic de sorginte barbiana; iar fragmentul prozastic Emil indragostit (1937), sfarsit intr-o atmosfera lunara, halucinanta, de despartire pasionata, evoca intr-un mod straniu deznodamantul Adelei lui Ibraileanu; in fine, acelasi Jurnal la saisprezece ani - cu stupefianta provocare adresata destinului: "voi fi unul din marii scriitori ai istoriei lumii" - trebuie citit in paralel, pentru reflectare reciproca, cu Romanul adolescentului miop al lui Mircea Eliade, elevul-savant precoce. Despre Elegiile pentru fiinte mici s-a spus, mereu, ca circumscriu o poezie minora; observatia e, in mare masura, eronata. Caci poeziile acestea au exact tonul pe care trebuie sa-1 aiba cele scrise cu fiinte mici pentru fiinte mici. De aceea si este o lirica stangace si naiva, precum desenele infantile, si care are o clara predeterminare intentionala: "Ca emotia sa se inalte, trebuie sa treaca in poezie fara sa-si dea seama, stangaci, naiv, fara tehnica si fara talent", se spune, la un moment dat, in extraordinara Viata grotesca si tragica a lui Victor Hugo (1935-1936). Conformandu-se propriului articol programatic din 1931, Contra literaturii, linia scripturala a lui IONESCU este voit neindemanatica si puerila, evitand orice dexteritati tehnice si literare. Aglomerarea treptata de fiinte si obiecte provenite din arsenalul jucariilor ori din zona teatrului de marionete intensifica senzatia de ingenuitate a elegiilor: oamenii-papusi ("decoloratul arlechin", "popa cu barba de vata", "papusa, madona de ceara", "un calator liliputan" etc), trenurile-expres de tinichea, trompetele minuscule, biserica de mucava, toate elemente dintr-o tara de carton si vata, toate aflate de-a valma intr-o "cutie de papusa". Privite prin lentila maritoare a fragmentelor de roman, a eseurilor sau a paginilor de jurnal (de altfel greu dife-rentiabile la IONESCU unele de altele), Elegiile pentru fiinte mici isi revela complet adevarata semnificatie. Pentru ca intre soldatul de plumb din mana copilului si omul din palma lui Dumnezeu nu este nici o diferenta de esenta. "Suntem marionetele lor", ale zeilor camuflati, ce trag, din culise, sforile: "S-a sfaramat / papusa care misca mana dreapta, / cand trageai sfoara stanga, / Si piciorul stang / cand trageai sfoara dreapta". Omul sta tot intr-o "cutie", ca si gratioasa madona de ceara, cu ochii ficsi si tristi, la discretia unui Gulliver divin: "Totul este o cutie: cineva o tine in mana. Noi suntem soldati de plumb". Universul intreg, o stim inca de la Martin Luther, nu e decat uriasul teatru de papusi al lui Dumnezeu. Or, tanarul IONESCU s-a nascut cu aceasta revelatie, primind dintru inceput sa fie mascariciul lui Dumnezeu, un saltimbanc metafizic, asa cum declara in fragmentul prozastic Lateral (1933): "Accept starea mea de marioneta. Accept ridicolul meu. Accept ridicolul metafizic al starii mele de om". De aceea, drama lui esentiala nu este estetica, ci ontologica, iar pariul lui Pascal nu mai are pentru el nici o valabilitate, nemaioferindu-i nici o sansa de mantuire. In acest sens, afirmatiile din Nu sunt intru totul ilustrative: "Doamnelor si Domnilor, sau exista Dumnezeu, sau nu exista Dumnezeu. Daca exista Dumnezeu, nu are nici un rost sa ne ocupam de literatura.



Daca nu exista Dumnezeu, iarasi nu are nici un rost sa ne ocupam cu literatura. Nu are nici un rost, pentru ca suntem neimportanti"; daca Dumnezeu exista, nu suntem decat marionetele lui; daca Dumnezeu nu exista, nu suntem nici macar atat: ridicol in primul caz, orgoliul de a face literatura devine si mai ridicol in al doilea caz. in consecinta, IONESCU a facut harcea-parcea, in Nu, literatura noastra interbelica, intrucat din pur hazard era, in 1934, roman; daca ar fi fost, din acelasi hazard, englez, literatura engleza ar fi fost aceea care ar fi suportat, din partea lui, acelasi tratament negativist. Urmas al lui Urmuz si al "pahucilor" acestuia (in frunte cu G. Ciprian), I., asumandu-si conditia grotesca si tragica de mascarici al Domnului, provoaca "stupida cauzalitate cotidiana", scotand limba obraznic la necunoscuti fie in propria-i literatura, fie in plina strada. intr-o lume in care silogismul poate fi perfect, dar in care premisele se dovedesc a fi false, artistul devine, cum s-a spus, un Gorgias de Bucuresti: "nu exista probleme care sa se intemeieze pe realitati, caci toate realitatile noastre sunt neintemeiate". Statutul ontologic de saltimbanc al omului si lumea vazuta ca teatru de papusi (cu sau fara Dumnezeu) il conduc pe IONESCU catre genul dramatic si, nu intamplator, mai ales catre mecanica pura a acestuia (caci, altfel, in sens empiric, IONESCU nu este interesat de teatru: daca publicistica romaneasca include numeroase cronici literare si plastice, ea nu contine, in schimb, decat trei scurte cronici dramatice). Asa se explica scrierea anti-piesei, in patru scene, Englezeste fara profesor, prin care, de altfel, se incheaga puntea de legatura intre perioada romaneasca si aceea franceza a scriitorului, pieseta fiind o varianta a faimoasei La Cantatrice chauxe (dupa cum Elegiile pentru fiinte mici anunta deja fermecatoarele Quatre contes pour enfants de moins de trois ans). In functie de unghiul din care le privim, Englezeste fara profesor si La Cantatrice chauve reprezinta fie germenele unui nou tip de teatru, fie oglinda grotesca si parodica a intregului teatru anterior, adica statia finala a dramaturgiei europene. Una dintre replicile-cheie din Englezeste fara profesor - reluata apoi si in La Cantatrice chauve - anunta si consfinteste, daca privim lucrurile in totalitate, unitatea gandirii teatrale ionesciene. Aceasta replica simptomatica apartine lui Mary, camerista, care, mimand la un moment dat iesirea din scena, revine brusc in fata publicului si exclama cu impertinenta: "Am uitat sa ma prezint Sherlock Holmes". Afirmatia surprinzatoare a jupanesei trebuie, in ciuda aparentelor, luata in serios si pusa in legatura cu lunga "analiza" detectivista pe care ea o face revelatiilor succesive aduse de dialogul dintre domnul si doamna Martin (scena II). Cum se stie, sotii Martin realizeaza o incursiune retrospectiva in biografia lor, incercand sa-si regaseasca identitatea prin recuperarea trecutului comun. Intrarea intempestiva a lui Mary alias Sherlock Holmes rastoarna, insa, complet situatia; jupaneasa desfiinteaza, intr-o clipa, intregul sistem de argumentare al sotilor Martin si, producand noi probe, impune o alta concluzie logica: "Elisabeth nu este Elisabeth si Donald nu este Donald". Sensul referintei ironic-politiste si detectiviste din anti-piesa se revela abia o data cu piesele ulterioare, din perioada franceza. Implicita in Englezeste fara profesor, critica si parodierea teatrului european anterior devine explicita in celelalte creatii dramatice, replica sarcastica a lui Mary rezumand, aprioric, intreaga discutie teoretica din Victimes du devoir. Aici. Choubert nu face decat sa reia si sa teoretizeze pe larg ceea ce Mary exprimase, sibilinic, printr-o singura, laconica sintagma: "Sherlock Holmes". Teatrul - afirma Choubert, alter ego al scriitorului - de la originile sale pana in prezent n-a fost decat unul politist, caci orice piesa reprezinta doar o ancheta detectivista, care, in deznodamant, isi deconspira concluziile: situatia dramatica reprezinta intotdeauna o enigma, iar "enigmele sunt politiste". Acest "theatre policier", acuzat de I., nu este, de fapt, decat consacratul teatru analitic european (asa cum apare el o data cu Oedip rege si se stabilizeaza apoi prin dramaturgia ibseniana si aceea post-ibseniana). Iata de ce monologul detectivist al cameristei din Englezeste fara profesor constituie, de fapt. o parodie a vechiului teatru analitic, Mary dand cu tifla publicului, dupa ce construieste o adevarata enigma politista pe care o lasa complet nedescifrata. Anti-piesa Englezeste fara profesor promoveaza, mai intai, prin relatia dintre sotii Smith, iar apoi, pana la exasperare, prin relatia dintre sotii Martin, un tip de teatru static. O data cu scena a IV-a se produce, insa, o violenta ruptura de ritm, o accelerare gradata a acestuia pana la paroxismul exploziv. in final, deconstructia dramaticului se desavarseste: limbajul, dezagregat, si-a anulat complet structura, risipindu-se intr-un "confetti sonor" de vocale si consoane, intr-un pur material verbal, anuntand aparitia elementelor de happening de astazi. Deznodamantul din Englezeste fara profesor - absent in Cantareata cheala - pare, prin aducerea in scena a Directorului, a Autorului si a Comisarului, unul pirandellian, datorita amestecului trucat de fictiune si realitate. Dar, prin manipularea si agresarea spectatorului, prin transferarea centrului de joc din scena in sala, ca si prin transformarea celui ce priveste in cel privit. Englezeste fara profesor se preschimba intr-un adevarat liappening. Cum marturiseste IONESCU in ultimul sau jurnal. La Quete intermit-tente, Englezeste fara profesor a fost scrisa inca din 1943, prefatand in absolut intreaga istorie a teatrului absurdului. E, aici, o mare sansa a teatrului romanesc, care isi adjudeca, astfel, o prioritate reala.

OPERA

Elegii pentru fiinte mici, Craiova, 1931; Nu, Bucuresti, 1934; Englezeste fara profesor, in Secolul 20, nr. 1, 1965; Eu. Cu un prolog la Englezeste fara profesor de G. Ionescu si un epilog de IONESCU Vartic, ed. ingrijita de Mariana Vartic, Cluj-Napoca, 1990. Elegii pentru fiinte mici, cuvant introductiv de N. Florescu, Bucuresti, 1990; Insinguratul, trad. de Rodica Chiriacescu, Bucuresti, 1990; Jurnal in farame, trad. de Irina Badescu, Bucuresti, 1992; Razboi cu toata lumea, I-II, publicistica romaneasca, ed. ingrijita si bibliografie de Mariana Vartic si A. Sasu, Bucuresti, 1992; Note si contranote, trad. si cuvant inainte de IONESCU Pop, Bucuresti, 1992; Prezent trecut, trecut prezent, trad. de Simona Cioculescu, Bucuresti, 1993; Antidoturi, trad. de Mariana Dimov, Bucuresti, 1993; Sub semnul intrebarii, trad. de Natalia Cemauteanu, Bucuresti, 1994; Cautarea intermitenta, trad. de B. Cioculescu, Bucuresti, 1994; Teatru, I-V, trad. si nota asupra ed. de D. C. Mihailescu, Bucuresti, 1998.

REFERINTE CRITICE

S. Cioculescu, in Vremea, 6 mart. 1932; P. Constantinescu, in Vremea, 27 mai 1934; P. Comarnescu, in Rampa, 28 mai 1934; O. Sulutiu, in Reporter, 13 iun. 1934; M. Vulcanescu, in Familia, nr. 5-6, 1934; P. Martinescu, in Facla, 2 apr. 1936; Elena Vianu, in Gazeta literara, nr. 7, 1965; P. Constantinescu, Scrieri, III, 1969; IONESCU Negoitescu, in Romania literara, 26 iun. 1969; N. Balota, Labirint, 1970; Al. Paleologu, Spiritul si litera, 1971; N. Balota, Lupta cu absurdul, 1971; S. Cioculescu, Aspecte ; Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura , III, Gelu Ionescu, in voi. Colloque de Cerisy. Ionesco: situation et perspectives, 1980; E. Simion, in Ramuri, nr. 102, 1982; IONESCU Vartic, Modelul si oglinda, 1982; G. Ionescu, Les debuts litteraires roumains d Eugene Ionesco, 1989; G. Ionescu, Anatomia unei negatii. Scrierile lui Eugen Ionescu in limba romana. 1927-1940, 1991; L. Raicu, Journal en miettes cu Eugene Ionesco, 1993; C. Ungureanu, La vest de Eden, 1995; V. Ierunca, Semnul mirarii, 1995; Gh. Grigurcu, in Viata Romaneasca, nr. 3-4. 1995; Adriana Alexandrescu, in Cronica, nr. 13-14, 21, 1995; A. Sasu - Mariana Vartic, Dramaturgia romaneasca, III; Gh. Grigurcu, A doua viata, 1997; M. Cimpoi, in Romania literara, nr. 1, 1998; N. Balota, in Luceafarul, nr. 23, 1999.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care


loading...

Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Eugen IONESCU

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Eugen IONESCU




Histrionism si autenticitate in publicistica ionesciana interbelica

Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Teatru

REGELE MOARE


REGELE MOARE - (TEATRUL ABSURD)



loading...