Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



  • Dumitru Radu POPESCU



    Dumitru Radu POPESCU - poza (imagine) portret







Dumitru Radu POPESCU - biografie - (opera si scrierile)

 

n. 19 august 1935, corn. Pausa, jud. Bihor.

Prozator, dramaturg si poet.

Fiul lui Traian Popescu si al Mariei (n. Bentea), invatatori.

Dupa incheierea studiilor liceale, urmate la Oradea (1952), devine student in medicina la Cluj, dar abandoneaza in anul al treilea si trece la Facultatea de Filologie, luandu-si licenta in 1961.

Debuteaza cu versuri in ziarul Crisana din Oradea, in 1953; un an mai tarziu, debuteaza ca prozator in rev. Steaua, cu schita O partida de sah. Primul sau voi., cuprinzand schite si povestiri, apare in 1958 (Fuga). A doua carte este un roman: Zilele saptamanii (1959).

Urmeaza un sir de culegeri de nuvele si povestiri care il impun constiintei critice si publicului: Umbrela de soare (1962), Fata de la miazazi (1964), Somnul pamantului (1965), Dor (1966), Duios Anastasia trecea (1967). In 1960, a publicat in rev. Steaua piesa de teatru Mama, ce ii marcheaza debutul in dramaturgie; o productie foarte intinsa, partial cuprinsa in voi. (Acesti ingeri tristi, 1970; Teatru, 1974; 9, 1981; Rezervatia de pelicani, 1983; Teatru, I-II, 1985-1987; Moara de pulbere, 1989), il recomanda drept cel mai prolific dramaturg al epocii postbelice. Dupa un roman mai putin stangaci si conformist decat cel din 1959, totusi inca ezitant si ramas de altfel neincheiat (Vara oltenilor, I, 1964), incepe, in 1969, un lung ciclu romanesc, datorita caruia va fi considerat unul dintre cei mai importanti prozatori ai epocii contemporane (F, 1969; Cei doi din dreptul Tebei, 1973; Vanatoarea regala, 1973; O bere pentru calul meu, 1974; Ploile de dincolo de vreme, 1976; imparatul norilor, 1976; Orasul ingerilor, 1985). Un alt ciclu este inceput in 1981, sub titlul general Viata si opera lui Tiron B. (I. Iepurele schiop, 1981; II. Podul de gheata, 1982). Si-a strans o parte din art. si eseurile publicate de-a lungul timpului in rev. literare si culturale, precum si in presa cotidiana, in voi. Virgule (1978). A publicat, in 1982, un voi. de versuri (Cainele de fosfor). Mai intai corector (1956) si apoi redactor la rev. Steaua, devine redactor-sef la Tribuna (1970-1982), dupa aceea la Contemporanul (din 1982). In 1968, a fost ales membru supleant al C. C. al. P.C.R.; din 1975 este deputat in Marea Adunare Nationala, iar din 1981, presedinte al Uniunii Scriitorilor, pana in 1989. Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1964. 1969, 1973, 1975, 1978, 1979, 1980; Premiul "I. L. Caragiale" al Acad. (1970).



Desi marcata de schematismele si de cliseele pseudo-estetice proprii epocii, proza de inceput a scriitorului s-a facut remarcata tocmai prin efortul de a le depasi, compromite si anihila. Nu le refuza direct si fatis, le submineaza din interior. Repertoriile tematice restrictive sunt respectate fidel, dar numai in latura exterioara; prin stil si viziune, liniile sunt deplasate, imaginea se modifica, amanuntele se dilata, culorile devin stralucitoare, rigiditatea statica a ilustrativului facand loc unui dinamism producator de imprevizibil. Conformism aparent si inconformism structural: tanarul prozator scrie despre razboi, despre colectivizare, despre viata noua a satului, dar aceste "teme", comune si banalizate, reduse la un sir de stereotipii, sunt tratate intr-un chip nou, in primul rand prin evitarea sistematica a seriozitatii posace si aplatizante a falsului realism, interesat de conformitatea cu functiunea abstracta a dogmei. POPESCU ca de altfel si alti colegi de generatie (Fanus Neagu, Nicolae Velea), accepta formal o tema curenta, admisa, o invoca in mod explicit si discursiv, anume parca spre a-i sublinia caracterul de conventie, dezvoltand-o apoi foarte liber, de regula fantezist si liric. Imginatie abila, abilitate imaginativa, deconventionalizare prin reliefarea conventionalismului, autenticitate obtinuta prin manevre narative ce isi exhiba artificialitatea, constructie urmand o logica a dezordinii premeditate, echivoca, distorsionata, cu multe capcane si sensuri pe cat de numeroase pe atat de nesigure: arta isi face din "originalitate" un instrument, un mijloc de supravietuire, o sursa de energie. Dupa 1960, specificitatea prozei (si, mai apoi, a teatrului) lui POPESCU este deplin conturata si o data cu aparitia nuvelei Leul albastru (1965, in revista Luceafarul; aparuta in volum in 1981) si a culegerii de povestiri Somnul pamantului (1965) se poate vorbi si despre fixarea unei problematici caracteristice. Literatura lui P., foarte intinsa cantitativ, acoperind practic toate genurile, propune un univers al ambiguitatii rezultate din relativism si aleatoriu, al amestecului inextricabil de stari si atitudini, al incertitudinii generalizate. Lumea acestei literaturi este una teatrala si deopotriva teatralizata. Tragicul se imbina cu farsa, autenticitatea cu mistificatia, violenta cu lirismul, adevarul cu minciuna, crima cu veselia, gravitatea cu desuchierea, feeria cu pitorescul si extravaganta, intr-un caracteristic impuls catre cuprinderea tuturor laturilor imaginabile ale existentei prin realizarea unei imagini deopotriva unitara si caleidoscopic faramitata. Dramele cele mai sumbre sunt privite si tratate ca pure comedii, banalitatea explodeaza in insolit si neverosimil, idila capata un aspect atroce, aberatia si diformitatea sunt curente. La fel, in alte planuri, profunzimea si superficialitatea, indrazneala si conformismul, rafinamentul si platitudinea, puritatea si trivialul, subtilitatile livresti si derizoriul cotidianului minor se invecineaza, se intrepatrund si se amesteca indescriptibil, alcatuind un amalgam luxuriant si labirintic. Printr-un joc mereu inselator de contraste si asemanari, de corespondente si simetrii, nici pe de-a-ntregul reale, nici pe de-a-ntregul false, este desemnat un teritoriu al libertatii fanteziei si inventivitatii puse in slujba unei perspective predominant estetice. Totul este spectacol, inscenare, decor; dincolo de scenografie si disimulare se afla intotdeauna un alt decor, o alta inscenare, un alt spectacol: niciodata neantul. Univers al fictiunii toale, insufletit de o inepuizabila energie agonica, vitalitate a suprafetelor succesive, in care totul este la vedere si totul este ascuns, echilibru al destabilizarii si valorificare a devalorizarii. Dinamismul isi gaseste o expresie in preponderenta dialogului si, in genere, a vorbirii incontinente, cuvintele acopera si substituie existenta; agitatia verbala si exercitiul retoric, adesea incoerent in mod premeditat, tind sa inlocuiasca toate formele de manifestare epica a personajelor. Eroii literaturii lui POPESCU nu evolueaza, nu se transforma, nu devin, psihologia (care in optica traditionala este un "continut") nu mai exista; ei traiesc intr-un singur fel: dezvaluie si se dezvaluie la nesfarsit, nascandu-se intotdeauna printr-un discurs si dintr-un discurs ce nu se opreste vreodata, insusirea principala a personajelor din proza si teatrul lui POPESCU este elocventa: o elocventa deopotriva naiva si foarte abila, grosolana si vicleana, agresiva si insinuanta, fantasmagorica si eficienta. Spunandu-se totul, nu se spune, de fapt, nimic: exprimarea constituie modul cel mai sigur de ascundere. Oricat de grave, circumstantele nu determina vreodata modificari structurale; doar favorizeaza iesirea la suprafata vizibila a uneia sau a alteia dintre infinitele ipostaze ale unor personalitati definite printr-o extrema disponibilitate sau, mai exact, printr-o perpetua metamorfoza. Acest principiu teatral ingaduie aliantele cele mai neasteptate - intre puritate si abjectie, intre spovedanie si denunt, intre crima si duiosie, intre fraternitate si tradare, atitudini ce ajung sa se confunde si sa se identifice. Preferinta, de timpuriu vadita, a scriitorului pentru intriga de tip politist este motivata prin acest gust al relativului si al relativitatii: o investiatie ce-si pulverizeaza obiectul. Ordinea initiala se modifica, dar cea rezultata apartine aceluiasi sistem de confuzii. Toate clarificarile sporesc nesiguranta, adevarul ramane mereu acoperit de multimea adevarurilor. intreg ciclul F este, in fond, o vasta ancheta, pe parcursul careia complicitatea se generalizeaza si urmaritii isi schimba permanent rolurile cu urmaritorii. Nuvela Dor contine o ancheta de tip hamletian (una dintre notele definitorii ale prozei si teatrului lui POPESCU consta in reluarea unor situatii mitice transpuse in ambianta contemporana), desfasurata in mediul unei umanitati declasate. in romanul Vara oltenilori (1964) multe din conventiile anilor 60 sunt depasite prin ingeniozitatea tehnicii de relatare: inmultirea supozitiilor si ambiguizarea prin faramitare a versiunilor privitoare la un furt banal. Ancheta din F si din celelalte romane ale aceluiasi ciclu este extinsa concentric, modalitate de a se reconstitui atmosfera dementiala instituita intr-un sat si in localitatile invecinate prin dezlantuirea unei agresivitati irationale; monstruosul dosar penal, astfel intocmit, devine o epopee negativa despre un infern temporal, cercetarea, rechizitoriul, procesul urmarind nu sa dezlege enigme epice ori sa stabileasca vinovatii, ci sa alcatuiasca o uriasa cronica de factura shakespeariana. S-a afirmat deseori ca POPESCU utilizeaza o tehnica narativa provenind din romanele faulkneriene; mai degraba este insa vorba de o aglomerare urmand principiile picturilor lui Bosch, la care, de altfel, se si face o discreta trimitere prin preluarea unui titlu celebru, Carul cu fan, in unul din romanele apartinand ciclului Viata si opera lui Tiron B. Diformitatea halucinanta a figurilor, inlantuirile fantastice de situatii, ridicarea la putere a detaliilor, functionarea unui colosal sistem de figurare aluziva, metaforica reprezinta modalitati estetice de exprimare a unei viziuni etice. Anchetele sunt nu doar instrumente ale cautarii adevarului, ci si expresii figurate ale dificultatii acestei nazuinte: de aceea sunt sinuoase, intortocheate, eliptice. Fiindca in literatura lui POPESCU nu exista secrete, ci interdictii: in romanul O bere pentru calul meu (1974) se urmareste rostirea unor adevaruri stiute de toata lumea, dar tacute de toti. A spune este mai important decat a afla si este intotdeauna nevoie de o strategie a exprimarii. Incoerenta, cand apare, este un cifru, discursurile aiuritoare sunt asa pentru a abate atentia de la ceea ce, in mod abil, comunica. Atunci cand oamenii sunt constransi la tacere, iau cuvantul animalele -si astfel se naste calul vorbitor Misu din romanul O bere pentru calul meu. Se remarca apoi socializarea extrema a universului acestei literaturi: in proza si in dramaturgia lui POPESCU locul definitoriu este unul expus vederii, frecventat si populat. in exceptionala nuvela Duios Anastasia trecea (1967) nemtii asaza cadavrul unui partizan ucis in centrul satului pentru a intimida pe tarani, dar si incalcand o straveche lege a pamantului; eroina, care face indraznetul gest de a ingropa mortul, actioneaza in vazul intregii comunitati, nu pe ascuns. La o rascruce de drumuri este asezata casa Liutei, fata unui machiavelic personaj din Vara oltenilor; tot la o rascruce se intalnesc, in F, doua cortegii rituale, unul funebru si altul nuptial, care se amesteca grotesc. Sala de bal, carciuma, biserica sunt, de asemenea, locuri specifice de intalnire, generatoare de neprevazut. in F un priveghi se transforma in carnaval. In nuvela Leul albastru, o capodopera, un animal dornic de libertate evadeaza din cusca si se plimba, plictisit, pe strada mare a unui targ: e "prea batran si prea tarziu" pentru a reinvata libertatea. Langa o fantana este locul obisnuit de adunare a taranilor din nuvela Ploaia alba. Personajele lui POPESCU nu raman niciodata singure in scena, exista cel putin un martor, adesea bine ascuns: in F, un erou ia parte la o orgie incheiata printr-o crima, stand pitit sub patul prin care trec protagonistii teribilului episod. Singura ordine de care par sa asculte cei care alcatuiesc aceasta lume rasturnata e ordinea spectacolului. Caracterul teatral determina si modalitatile compozitionale, si structura personajelor, si natura conflictului si a intrigii. Romanele lui POPESCU sunt, de regula, compuse din naratiuni aparent independente, comunicand insa intre ele prin cate un detaliu si mai ales prin convergenta semnificatiilor si unitatea de viziune. Personajele se comporta asemenea unor actori ce interpreteaza, pe rand sau simultan, mai multe roluri, pierzan-du-si insa, cu cat este mai accentuata nota de teatralitate a existentei lor, identitatea reala; doar copiii si batranii raman, de regula, ei insisi. Evenimentele sunt proiectate in fabulos si neverosimil, in simbol si parabola, cu o exaltare imaginativa neobosita in inventivitate; constructii grandios metaforice, romanele si piesele de teatru se bizuie in intregime pe criterii de unitate poetica. Ruptura de perspectiva realista este completata. inscenarea, artificialitatea, conventionalizarea sunt deopotriva mijloace si elemente de atmosfera, modalitati de realizare a excentricitatii si totodata trasaturi ale lumii infatisate. Literatura exploatand virtutile teatralizarii si existenta integral teatralizata. La nivelul verbal, prin inscenare se ajunge la un adevar al artei, in vreme ce, manifestandu-se ca forma de actiune practica, in planul vietii si al realului, trucajul, conventionalizarea, reprezentatia capata o valoare negativa, simbolizeaza mistifi-catia. Consistenta a fictiunii si inconsistenta a realitatii, constrangand literatura sa devina, ea insasi, o inscenare. Produsa in jurul anilor 65, descoperirea teatralitatii a avut pentru literatura lui POPESCU o insemnatate considerabila; activitatea lui de dramaturg profesionist corespunde cu o radicalizare in sens estetic a prozei, din care naratiunea dispare. Chiar si aspecul de inlantuire seriala pe care il au romanele lui trebuie probabil pus in legatura cu impartirea pieselor in acte, scene si tablouri. Teatrul lui POPESCU are aceleasi trasaturi ca si proza scriitorului; constituind cea mai impozanta si cea mai importanta creatie dramaturgica postbelica, se bizuie pe exploatarea resurselor cuvantului rostit, narativitatea fiind complet inlaturata. Dramele, tragediile, comediile (desi o delimitare a genurilor nu exista, registrele fuzioneaza si infatisarea generala este de balci infernal) sunt provocate de cuvant; replicile sunt deseori inlocuite prin cuvantari veritabile, fiecare personaj exhibandu-si realele sau inchipuitele aptitudini oratorice. Organizata dupa legile spectacolului, laicizand violent planurile si denuntand impostura fictiunilor rezultate din combinarea adevarurilor partiale, literatura lui POPESCU este expresia unei mari vointe de a construi o alternativa artistica a lumii si istoriei.




OPERA

Fuga, schite si povestiri, Bucuresti, 1958; Zilele saptamanii. Bucuresti, 1959 (ed. II, 1962); Umbrela de soare, nuvele. Bucuresti, 1962; Fata de la miazazi, nuvele, Bucuresti, 1964; Vara oltenilor, roman,
I, Bucuresti, 1964 (ed. II, 1967; ed. III, revazuta, 1972); Somnul pamantului, povestiri. Bucuresti, 1965; Dor, Bucuresti, 1966; Duios Anastasia trecea, nuvela. Bucuresti, 1967; F, roman, Bucuresti, 1969; ,Prea mic pentru un razboi atat de mare", povestire cinematografica, Bucuresti, 1969; Acesti ingeri tristi, teatru. Cluj, 1970; Ploaia alba, nuvele, Bucuresti, 1971; Cei doi din dreptul Tebei sau Cu fata la padure. Cluj, 1973; Piticul din gradina de vara, piesa, Bucuresti, 1973; Vanatoarea regala, roman, Bucuresti, 1973 (ed. II, 1976); Caruta cu mere, nuvele, Bucuresti, 1974; O bere pentru calul meu, roman, Craiova, 1974; Teatru, Bucuresti, 1974; Acesti ingeri tristi, piesa in trei acte (sase tablouri), Bucuresti, 1976; imparatul norilor, roman, Bucuresti, 1976; Ploile de dincolo de vreme, roman, Cluj-Napoca, 1976; Virgule, Cluj-Napoca, 1978; Viata si opera lui Tiron B., roman, I. Iepurele schiop. Bucuresti, 1980; II. Podul de gheata, Cluj-Napoca, 1982; Leul albastru, pref. si tabel cronologic de C. Ungureanu, Bucuresti, 1981; 9 (noua piese de teatru), postfata de Val Condurache, Iasi, 1982; Cainele de fosfor, versuri, Bucuresti, 1982; Rezervatia de pelicani, teatru, Bucuresti, 1983; Galaxia Grama, povestiri, Bucuresti, 1984; Orasul ingerilor, roman, Bucuresti, 1985; Teatru, I-II, ed. ingrijita de V. Silvestru, Bucuresti, 1985-1987; Moara de pulbere, teatru, Bucuresti, 1989; Dragostea e ca si-o raie, teatralogie, Bucuresti, 1994; Dumnezeu in bucatarie, roman, Bucuresti, 1994; Mireasa cu gene false, Bucuresti, 1994; Truman Capote si Nicolae Tic, romantz, Bucuresti, 1995; Paolo si Francesca si al treisprezecelea apostol, roman, pref., curriculum vitae si bibliografie de A. Goci, Bucuresti, 1998; Complexul Ofeliei, eseuri, Bucuresti, 1998; Saptamana de miere, roman, Bucuresti, 1999; Oratori la curtea printului Hamlet, Bucuresti, 1999.

REFERINTE CRITICE

P. Georgescu, incercari critice,
II, 1958; idem, Pareri literare, 1964; I. Lungu, Itinerar critic, 1965; V. Ardeleanu, insemnari despre proza, 1966; G. Dimisianu, Schite de critica, 1966; idem, Prozatori de azi, 1970; M. Dragan, Aproximatii critice, 1970; N. Balota, Labirint, 1970; C. Stanescu, Cronici literare, 1971; V. Ardeleanu, "A iubi", "a uri", 1971; D. Micu, Periplu, 1974; VI. Streinu, Pagini, III; E. Simion, Scriitori; M. Iorgulescu, Rondul de noapte, 1974; M. Ungheanu, Arhipelag de semne, 1975; N. Balota, Universul; V. Cristea, Domeniul criticii, 1976; M. Iorgulescu, Al doilea rond, 1976; V Bradateanu, Viziune si univers in noua dramaturgie romaneasca, 1977; G. Dimisianu, Noua prozatori, 1977; I. Vlad, Lectura: un eveniment al cunoasterii, 1977; Alex. Stefanescu, Preludiu, 1977; C. Ungureanu, Proza si reflexivitate, 1977; Mirela Roznoveanu, Lecturi moderne, 1978; V Ardeleanu, Mentiuni, 1978; Mioara Apolzan, Casa fictiunii, 1979; R. Diaconescu, Spatii teatrale, 1979; V. Felea, in Tribuna, nr. 5, 1979; POPESCU Poanta, in Steaua, nr. 6, 1979; L. Ulici, in Contemporanul, nr. 9, 1979; Z. San-georzan, Conversatii critice, 1980; L. Petrescu, in Viata Romaneasca, nr. 12, 1980; V Tascu, in Familia, nr. 5, 1981; Al. Calinescu, in Teatru, nr. 5, 1981; Mirela Roznoveanu, Dumitru Radu Popescu, monografie, 1981; V. Tascu, Dincoace si dincolo de "F", 1981; M. Muthu, in Tribuna, nr. 51, 1981; G. Arion, in Flacara, nr. 2, 1982; I. Buduca, in Amfiteatru, nr. 11, 1982: M. Iorgulescu, in Romania literara, nr. 28, 1982; N. Manolescu, in Cahiers roumains d etudes litteraires, nr. 4, 1982; idem, in Romania literara, nr. 8, 1982; M. Zaciu, in Transilvania, nr. 3, 1982; C. Cublesan, Teatrul intre civic si etic, 1983; R. Diaconescu, Dramaturgi romani contemporani, 1983; F. Faifer, Dramaturgia intre clipa si durata, 1983; POPESCU Poanta, Radiografii, II, 1983; R. G. Teposu, Viata si opiniile personajelor, 1983;L. Ulici, Confort Procust, 1983; I. Vlad, Lectura romanului, 1983; V Condurache, Portret al criticului in tinerete, 1984; M. Ghitulescu, O panorama; L. Leonte, Prozatori contemporani, 1984; C. Moraru, Textul si realitatea, 1984; M. Odangiu, Romanul politic, 1984; POPESCU Mareea, Atitudini critice, 1985; C. Ungureanu, Proza, I; Al. Calinescu, Biblioteci deschise, 1986; A. Sasu - Mariana Vartic, Romanul romanesc, II; Ioana Margineanu, Teatrul si artele poetice, 1986; Dumitrii Radu Popescu interpretat de, 1987; I. Nistor, Dramaturgia romana contemporana, 1988; Ov. S. Crohmalniceanu, Al doilea suflu, 1989; Roxana Sorescu, in Luceafarul, nr. 28, 1995; Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 1, 1996; Ioana Parvulescu, ibidem, 35, 1996.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Dumitru Radu POPESCU

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Dumitru Radu POPESCU





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Nuvele

Mari sub pustiuri

- citeste textul
Mari sub pustiuri - nuvela de Dumitru Radu Popescu