Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


loading...




PATUL LUI PROCUST - comentariu literar- Romanul subiectiv de analiza psihologica de Camil PETRESCU



Camil PETRESCU Patul lui Procust
Definitie: Romanul este o scriere epica in proza, cu actiune complexa, de mare intindere, desfasurata pe mai multe planuri, cu personaje numeroase si cu o intriga complicata. Romanul are o structura narativa ampla, organizata pe mai multe planuri paralele sau intersectate, in care se prezinta un numar mare de personaje, cu pondere diferita in structura epica (personaje principale, secundare, episodice etC).



Al doilea roman al lui Camil Petrescu, "Patul Iui Procust", apare in 1933, la numai trei ani dupa "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" si constituie, pentru literatura romana, un eveniment deosebit, cu totul novator, consolidand astfel romanul romanesc modern. Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu este cel care, prin opera lui, fundamenteaza principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii romane cu literatura europeana (europenizarea literaturii romanE), prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea, substantialitatea, relativismul si prin crearea personajului intelectual lucid si analitic, in opozitie evidenta cu ideile samanatoriste ale vremii, care promovau "o duzina de eroi plangareti". Camil Petrescu opineaza ca literatura trebuie sa ilustreze "probleme de constiinta", pentru care este neaparata nevoie de un mediu social, in cadrul caruia acestea sa se poata manifesta: "Eroul de roman presupune un zbucium interior, lealitate, convingere profunda, un simt al raspunderii dincolo de contingentele obisnuite. Sau cel putin, chiar fara suport moral, caractere monumentale, in real conflict cu societatea" ("Teze si antiteze. Eseuri alese"). Analizand estetica literara a lui Marcel Proust ("Noua structura si opera lui Marcel Proust" - titlul conferintei si al articolului publicaT) si luand ca opera exemplificatoare cel mai sugestiv roman al sau, "in cautarea timpului pierdut", Camil Petrescu propune o creatie literara autentica, bazata pe experienta traita a autorului si reflectata in propria constiinta: "Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti Din mine insumi, eu nu pot Iesi Orice as face eu nu pot descrie decat propriile mele senzatii, propriile mele imagini Eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai".





Tehnica si compozitia romanului

Adept ai autenticitatii, substantialitatii si al relativismului,

Camil Petrescu realizeaza in romanul "Patul lui Procust" adevarate "dosare de existenta", toate fiind confesiuni de constiinta pe care fiecare personaj-narator le face - fireste, la persoana intai - pe baza reflectarii realitatii in propria constiinta. Despre acest roman, Nicolae Manolescu opina ca e "o forma de garantare a autenticitatii realitatii si impresiilor, inraurita de Stendhal si de Gide, creatorii AĞdosarului de existenteAğ".

Daca in "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", autorul se substituie personajului Stefan Gheorghidiu, ilustrand realitatea printr-o singura constiinta, in "Patul lui Procust", vocea auctoriala se face auzita prin fluxul constiintei naratorilor care se confeseaza (Fred Vasilescu, G.D.Ladima, Doamna T., Emilia RachitarU), a celorlalte personaje secundare (Penciulescu, Cibanoiu, procurorul etc.) si a autorului insusi (in ineditele note de subsoL), toate insa exprimand, intr-o unitate evidenta, viziunea artistica a lui Camil Petrescu.

Ca modalitate estetica, se manifesta aici memoria afectiva, cea care aduce, in timpul obiectiv al relatarii, intamplarile petrecute in timpul subiectiv al amintirilor.

Compozitional, romanul cuprinde:

» trei scrisori ale Doamnei T. adresate autorului;

» jurnalul Iui Fred Vasilescu, o confesiune care cuprinde si scrisorile lui G.D.Ladima si comentariile Emiliei Rachitaru, fiind partea cea mai extinsa din roman si avand titlul "intr-o dupa-amiaza de august";

» "Epilog I" care apartine lui Fred Vasilescu;

» "Epilog II", subintitulat "Povestit de autor", apartinand, asadar, scriitorului insusi;

» Notele de subsol ale autorului, care expliciteaza si incheaga intr-un tot unitar planurile narative ale romanului.

Tema romanului ilustreaza problematica fundamentala a prozei camilpetresciene, drama iubirii si drama intelectualului lucid, inflexibil si intransigent, insetat de atingerea absolutului in iubire si in demnitate umana.

. ,^> Elementele de noutate estetica ale romanului camilpetrescian sunt bine conturate in romanul "Patul lui Procust": substantialitatea este evidenta prin cele doua aspecte ale existentei umane, iubirea si demnitatea, ca substanta a vietii; relatiyisnjiil este prezent prin viziunea diversificata a iubirii si a demnitatii, reflectate diferit in constiinta mai multor personaje; autenticitatea este receptarea realitatii de catre fiecare personaj in parte ("dSsare de existenta"); naratiunea este la persoana intai, intrucat fiecare erou se confeseaza; stilul anticalofil (impotriva scrisului frumoS) presupune exprimarea concisa "sT~6 xacta a ideilor, trairilor, conceptiilor, "ca intr-un proces-verbal".



Semnificatia titlului

Titlul este o metafora, "Patul lui Procust" face o trimitere directa la o poveste mitologica din antichitate, conform careia talharul Procust din Atica aducea oaspetii la han si ii silea sa incapa perfect in singurul pat existent, socotit de el ca spatiu ideal. Orice nepotrivire a calatorului in patul lui Procust, atragea dupa sine ciuntirea omului, daca acesta era prea lung, ori, dimpotriva, intinderea lui, daca acesta era prea scurt, pana cand se potrivea exact masurarii impuse.

Titlul romanului imagineaza societatea ca pe un pat al lui Procust, ca spatiu limitat, in care valorile intelectuale si orice aspiratie catre un ideal respins de societate sunt ostracizate. Ea impune tuturor oamenilor un tipar fix de existenta si oricine se abate de la regulile sociale stricte este supus deformarilor chinuitoare, carora nu le rezista. Dupa cum insusi autorul marturisea intr-un interviu, actiunea romanului are loc, "in sens strict () intr-un pat", care constituie o ambianta pentru ilustrarea vietii literare, politice si financiare a societatii romanesti, intre anii 1926 - 1928.

"Titlul romanului, AĞPatul lui ProcustAğ, tinde sa fixeze printr-un simbol ideea centrala & acestor drame. Luam act de doua experiente tragice ale iubirii Una, traita de Ladima, care trebuie sa-si amputeze spiritul ca sa-1 aduca la masura sufletului vulgar si interesat al Emiliei. Alta, a lui Fred, stapanit, dimpotriva, de sentimentul ca i se cere mai mult decat ar putea da. Pe ambii eroi dragostea ii mutileaza, incercand sa-i scurteze sau sa-i lungeasca dupa un fel de pat procustian fatal". (Ov.S.CrohmalniceanU)



Subiectul romanului

Romanul incepe cu cele trei scrisori ale doamnei T. si cu notele explicative - din subsolul paginilor - ale autorului, despre faptul ca el o indeamna sa-i destainuie experienta nefericita a sentimentului de iubire neimplinita, cu scopul de a crea pentru cititori "un dosar de existente". Mai intai, el ii propune doamnei T. sa aduca pe scena "complexe de experienta, din viata reala", pentru a arata spectatorilor "cum se gandeste, cum se iubeste, cum se sufera", deoarece aceste trairi ei nu le pot invata la nici un curs, iar teatrul ofera cea mai variata si convingatoare paleta de manifestari ale simtirii umane. Doamna T. refuza "sa apara pe scena" si, dupa lungi convorbiri, scriitorul o convinge sa scrie, argumentandu-i ca nu trebuie sa ai talent scriitoricesc, ci este suficient sa ai ceva de spus, sa fii "sincera cu dumneata insati pana la confesiune". Stilul frumos, argumenteaza el, este "opus artei () ca scrisul caligrafic in stiinta": "Un scriitor e un om care exprima in scris cu o liminara sinceritate ceea ce a simtit, ceea ce a gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata, lui si celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neinsufletite. Fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara caligrafie", ceea ce exprima sugestiv teza lui Camil Petrescu despre noua estetica a romanului (substantialitatea, autenticitatea si anticalofilismuL), pe care le sustine in eseul "Noua structura si opera lui Marcel Proust".

Prima scrisoare a doamnei T. nareaza vizita pe care intentioneaza sa o faca iubitului ei, la care se duce cu bratele incarcate de flori, dar acesta nu o asteptase, ci ii lasase un bilet, intr-un "plic odios". Ea sufera dureros dezamagirea, mai ales ca el o chemase, iar ea se dusese increzatoare, ca "sa retraim o ora dintr-un trecut atat de plin de bucurii neclasate inca". intoarsa acasa, il gaseste "stand pe divan si citind" pe D., iar acest fapt o scoate din sarite. insa, figura lui palida, "ochii tulburi si gura informa, uscata ca o smochina" ii starneste mila si il retine la ceai. D. o iubea de vreo saisprezece ani, cand ea era "cea mai frumoasa fata din oraselul nostru". Fiind vecini, se vizitau mereu si "D. era invidiat de tot liceul" ca se afla tot timpul "in apropierea si tovarasia mea". El ii scria temele, ii facea rost de bilete la teatru, ii ducea scrisorile direct la gara, fiind util si ascultator. Cand T. s-a logodit cu un inginer intors din Germania, D. i-a marturisit iubirea lui si a amenintat-o ca o sa se omoare daca se marita. Ea s-a casatorit si a plecat cu sotul in Germania, iar el "s-a dus sa-si faca Dreptul la Bucuresti". Din scrisorile mamei, ea afla despre destramarea familiei vecine, batranul D. (judecatoruL) isi parasise nevasta, cele doua surori se casatorisera prost, iar tanarul D. nu-si dadea examenele. Dupa divort, doamna T. se-intoarce la Bucuresti si, intr-o zi de primavara se reintalneste cu D., "devenit barbat si precoce imbatranit", cu infatisare mizera, cu ghetele scalciate si mainile neingrijite, ceea ce o face sa se simta jenata. Afla ca el o iubise patimas in tot timpul acesta si, cu prilejul unei vizite pe care i-o face, el ii arata o multime de lucruri pe care le pastrase ca amintire: caietele ei de teme, batiste, biletele, carti cu adnotari facute de mana ei etc. Vizitele lui o plictiseau, o enervau, mai ales prin excesul lui de zel si prin cadourile pe care i le facea, care depaseau posibilitatile financiare ale unui "corector de gazeta". incearca sa-l schimbe, dar isi da seama ca e "iremediabil ratat si, cred, intr-adevar mediocru". in vremea in care ea se indragostise de X. i-a interzis sa mai vina, insa D. ii trimitea scrisori disperate, flori in fiecare zi, o pandea mereu, fapt ce a facut-o sa-l reprimeasca, dar i-a pus conditia "sa evite sa intalneasca pe X". Acum, cand el o astepta in salon, o uimeste cu faptul ca el intuia ca fusese la iubitul ei, cu care nu mai vorbise de aproape o jumatate de an, dar nu-l gasise acasa. Enervata, ea il da afara din casa, dar el "s-a pornit pe un plans zguduitor" si suferinta lui, care semana foarte bine cu a ei, o face sa-i cedeze, considerand ca a facut "o fapta buna". Regreta apoi slabiciunea, fiind scarbita de corpul lui ca o "molusca uriasa", de buzele "calde si cleioase", de stangaciile Iui penibile si-i marturiseste ca nu-l iubeste, neavand totusi cruzimea sa-i spuna direct cat de mult o dezgusta.

A doua scrisoare a doamnei T. relateaza ca, desi relatia cu D. se mai racise, el vine intr-o dimineata, transfigurat, cu textul unui cantec de dragoste, prilej de meditatie pentru ea privind relatia cu X. Crede ca X. nu o iubeste, desi ea suferise "din cauza lui aproape mortal" si se intreaba ca, daca este intr-adevar exceptionala, asa cum zic unii, cum poate el s-o prefere pe alta, sa aiba metresa si sa traiasca "o viata completa fara mine", ori ce-i pot oferi lui celelalte femei si ea nu. D. este constient ca gandurile ei sunt la altcineva si o intreaba "cu o voce muzicala si inmuiata in lacrimi: Nu e nimic pe lume, nu pot face nimic ca sa ma poti iubi putin?". Doamna T. este impresionata de dorinta lui fierbinte, evita sa-i raspunda, desi el ii zambea "ca un pacient care zambeste unui doctor", cu speranta supravietuirii. in ultima scrisoare, aflam ca, timp de cateva luni, doamna T. nu s-a mai intalnit cu D., fiind nelinistita de faptul ca, daca cineva pentru care ani de zile fusese "sensul vietii lui" incetase s-o mai iubeasca, insemna ca si pentru X. ea ar putea deveni, la un moment dat, "o femeie ca oricare alta". intr-o seara, se duce la un spectacol la Teatrul National ca sa o vada jucand pe Lucile si il vede pe D. insotit de o fata draguta, cu care vorbea "cu insistenta si cu o falsa caldura", tocmai pentru a fi remarcat de doamna T. Ca sa-i faca un serviciu, sa-i dea importanta in ochii tinerei insotitoare, doamna T. il cheama la ea, iar D. "era atat de fericit, ca toate zbarciturile fetii ii disparusera (), ochii ii radeau inviorati". Ea isi da insa seama ca a provoca gelozia nu este un mod eficient ca sa stimulezi o dragoste inexistenta, gandindu-se cu amaraciune ca aceast viclesug "nu mi-ar fi de nici un folos daca as incerca vreodata sa-mi recastig pretul in ochii lui X.", cu astfel de metode. Alta data, plecand sa petreaca Pastele la o matusa, doamna T. il intalneste in tren pe X., care era impreuna cu recenta lui metresa. El o saluta "surpins si amabil" si doamna T. subintelege din discutii ca merg sa faca Pastele la Sinaia, simtind "o durere pe care nu o mai puteam stapani, care imi macina corpul". Ea constientizeaza ca X. reedita cu alte femei calatoriile pe care Ie facusera impreuna candva si simte acut zadarnicia oricarei iluzii de impacare: "amintirea mea era un refugiu unic de bucurie trecuta, caci socoteam cele trei zile petrecute in vremea dragostei noastre, in oraselul sasesc cu aspect medieval si cu cetate, incomparabile in viata lui si a mea". Mandria ei este salvata de domnul D., fara ca acesta sa banuiasca serviciul pe care i-l face, pentru ca, inainte de plecarea trenului, ii trimite printr-un comisionar "un vas () intesat de viorele", in care era si o carte de vizita, fapt ce produce impresie in compartiment, o face pe ea sa nu se mai simta compatimita, florile primite fiind argumentul subtil ca si ea are un iubit atent si sentimental.

Camil Petrescu apeleaza la formula romanului epistolar pentru ca impresia de autenticitate, ce se desprinde din scrisori, sa se constituie intr-o confesiune cuprinzatoare a adevarului, ca experienta traita, ca valoare esentiala a vietii (substantialitateA), asa cum a fost perceputa de catre fiecare personaj in parte. Autorul realizeaza o creatie literara dupa formula romanului in roman, evitand cu maiestrie eventuala monotonie a relatarii la persoana I, prin apelarea la modalitatile teatrale si anume acelea de a da posibilitatea fiecarui personaj sa se exprime direct. Ovidiu Crohmalniceanu considera ca ingeniozitatea lui Camil Petrescu este aceea de "a fi aranjat ca un AĞroman in scrisoriAğ (istoria amorului dintre doamna T. si Fred VasilescU) sa incorporeze un altul (povestea dragostei lui Ladima pentru EmiliA). Naratiunea prin AĞincastrareAğ () permite aici o sporire considerabila a ceea ce tot el numeste AĞsensulAğ mesajului epistolar".



Jurnalul lui Fred Vasilescu este cea mai intinsa si complexa parte a romanului si poarta titlul "intr-o dupa-amiaza de august", cuprinzand confesiunea tanarului privind iubirea pentru doamna T., scrisorile de dragoste ale lui George Demetru Ladima catre Emilia, precizarile lamuritoare ale Emiliei Rachitaru si notele de subsol ale autorului. in acest capitol, Camil Petrescu ilustreaza si o imagine complexa a vietii economice, politice si financiare din Romania, intre anii 1926 -1928.

Confesiunea lui Fred Vasilescu este rezultatul cererii pe care i-o face prozatorul, cu pretextul de a-i oferi acestuia material pentru un eventual roman, alaturand-o - de altfel - scrisorilor doamnei T. Din ambele confesiuni reies doua puncte de vedere diferite asupra aceleiasi pasiuni, adica "doua romane subiective despre aceeasi poveste de dragoste", la care se adauga si "comentariile autorului, care reuseste sa creeze niste veritabile dosare de existenta" (Gheorghe Glodeanu -"Poetica romanului romanesc interbelic"), toate acestea concretizand noua formula estetica a relativismului. in primele note de subsol, prozatorul il prezinta pe Fred Vasilescu, "acel enigmatic X., ca fiind "fiul acelui mare industrias pe care l-am numit conventional in romanul meu AĞUltima noapte de dragoste, intaia noapte de razboiAğ Tanase Vasilescu". Tanarul i se pare autorului reprezentativ pentru vremea aceea, "un adevarat exponent al societatii romanesti de azi", mai ales ca afla de Ia acesta ca de o luna era chinuit de o poveste de iubire, despre care aflase intamplator, un "adevarat subiect de roman": "Patru generatii dintr-ai mei n-au gandit cat ma framant eu de o luna". Caietele continand marturisirea pe care Fred Vasilescu a asternut-o pe hartie n-au avut nevoie "de prea multe modificari", numai "cateva nume si date" au fost schimbate, astfel incat "personagiile principale nu pot fi identificate cu nimeni". intr-o dupa-amiaza calduroasa de august, Fred Vasilescu face o vizita Emiliei Rachitaru, o semiprostituata cu pretentii de artista, care locuieste impreuna cu sora ei, Valeria. Tanarul de 25 de ani, spirit modern, cu o educatie aleasa, diplomat si aviator, se simte jenat de lipsa conventiilor din casa Emiliei, ea invitandu-1 - fara sfiala - in dormitor, in timp ce Valeria pregatea in bucatarie cafele si dulceata: "Sunt mai intai stingherit ca om, caci nu vreau sa mi se stie momentul exact cand sunt cu o femeie (). Si nu se poate ca femeia de la bucataria vecina sa nu stie, sa nu banuiasca ce se petrece in acelasi interior cu ea". Emilia, desi utilizeaza tot arsenalul ei tehnic, cu "exces de zel", "inutil zbuciumata", "bine intentionata" dar "excesiva" si "falsa" il simte neinteresat de ea si incearca sa-1 impresioneze cu orice pret. ii povesteste despre unul, Ladima, "care m-a iubit ingrozitor, saracul" si care murise acum trei luni, oferindu-i spre lectura scrisorile de dragoste pe care acesta i le trimisese in ultimii doi ani. Fred Vasilescu incepe sa citeasca, pe rand si in ordine, fiecare scrisoare din teancul legat cu funda roz.



Primele scrisori se refera la o piesa de teatru pe care Ladima i-o aduce acasa Ia rugamintea Emiliei, la o plimbare pe care o facusera impreuna Ia Sosea, "una din putinele bucurii ale vietii mele ingrozitoare" si sunt semnate G.D.Ladima, apoi G.D.L. Emilia avea in perioada respectiva o relatie cu un barbat pe care-1 numea conspirativ "unchiul", care nu putea veni "decat intre 5 si 7", asa ca serile si le petrecea impreuna cu Ladima si cu Valeria, fie la o plimbare, fie la cinematograf. Scrisorile lui devin din ce in ce mai familiare, se arata foarte incantat de rolul ei intr-o piesa, gasind-o "admirabilaPe mine m-ai emotionat pana la lacrimi" si incearca zadarnic sa-i faca rost de cronici teatrale favorabile. Fred este uimit si foarte nedumerit de faptul ca un om ca Ladima, gazetar si poet talentat, "poate sa scrie unei astfel de femei, fara sa gandeasca nici o clipa ca faptul acesta, daca s-ar afla, l-ar compromite", stiindu-se de catre toti barbatii care o vizitau pe aceasta cocota de lux ca Ia ea "vii, dar dupa ce termini pui o moneda sub scrumiera, pe noptiera, si pleci cu grija sa nu lasi nimic compromitator la fata locului".

Alte scrisori relateaza despre necazurile sale la gazeta, din cauza unui articol prin care Ladima propunea mutarea capitalei in Ardeal, care, desi fusese "un succes personal mare", ii atrage neplaceri. Urmatoarele scrisori si o poezie intitulata "Patul lui Procust" sunt trimise de la Techirghiol, unde Ladima se dusese la tratament pentru "reumatismele mele" si unde o invitase si pe Emilia, de altfel, dar ea refuzase sa-1 insoteasca.

Aceste scrisori il fac pe Fred sa-si aminteasca faptul ca in acea perioada, iulie 1926, il cunoscuse pe Ladima la hotelul Movila, intr-o imprejurare foarte personala, deoarece el venise la Techirghiol ca sa se afle - neobservat si nebanuit de nimeni - in apropierea doamnei T, pe care o iubea in taina. impreuna cu niste prieteni, cunoscuti ca "banda beata a lui Fred Vasilescu", se duce intr-o seara la restaurant, unde era si doamna T., care ii pare, printr-un gest, prea apropiata unui deputat. Fred se enerveaza si, impleticindu-se, se duce la ea, bate cu pumnul in masa si-i striga indignat: "Doamna, esti o nerusinata". Asa il cunoaste pe Ladima care sare, aprig, in apararea doamnei, fapt ce se termina cu o provocare la duel, la care insa ambii trag trei focuri in sus.

Scrisorile lui Ladima continua sa il uimeasca pe Fred Vasilescu prin stradaniile gazetarului ca Emilia sa fie angajata la Teatrul National, mai ales prin convingerile lui sincere ca ea este, cu adevarat, "unul din cele mai mari talente ale teatrului nostru".

Urmatoarea intalnire cu Ladima, isi aminteste Fred, are loc de Sfantul Dumitru, pe 26 octombrie, cand, alergand disperat dupa regizorii Teatrului National, il gaseste pe tanar plangand, cu cotul pe volanul masinii rasturnate intr-un sant. Fred ii marturiseste - cu "o voluptate grea, cu gust de pelin si doctorie" - ca o iubeste pe doamna T. de patru ani, ca -venise la Techirghiol pentru ea, iar acum pandea fereastra luminata, chinuit de teama ca ea ar putea fi cu alt barbat. Ladima este prima persoana careia Fred ii destainuieste chinurile prin care trece, iubind-o atat de total pe doamna T., simtind o pornire inexplicabila pentru destainuire: "Era singurul pe lume caruia i-as fi incredintat taina, pe care n-o stiu nici parintii mei, faptul cumplit care e cancerul vietii mele, care ma face sa fug de-o femeie iubita. Posibilitatea de a povesti cuiva cat sufar m-ar fi usurat poate ca filtrarea sangelui".

Alta scrisoare contureaza un Ladima fericit pentru ca Emilia debutase, in sfarsit, intr-un spectacol la Teatrul National si, desi nu fusesera in sala decat "cincizeci-saizeci de persoane", luase "aplauze la scena deschisa", fapt ce demonstra ca este "o artista exceptionala". Fred se gandeste ca vazuse si el spectacolul si interpretarea fetei "Mi-a facut rau Avea un fel de suferinta, fara frunte, aproape fizica, pe care Emilia o crede totul pe lume". Emilia ii povesteste lui Fred cum, in acea perioada, o anuntase Nae Gheorghidiu ca vine la ea "intre 6 si 8, dupa ce iese de la Camera". Nenorocirea era ca Ladima isi facuse obiceiul sa-vina seara pe la ea si, desi nu-i placea cand "mi se vara cineva, asa, in suflet", nu-1 gonea pentru ca "mi-era mila de el". in seara respectiva nu putusera cu nici un chip sa scape de el, asa ca, atunci cand a venit Gheorghidiu, i-a spus lui Ladima ca este arendasul lor de la Barlad si ca trebuie sa discute un contract, asa ca s-a retras cu el in dormitor. Despre Ladima, Emilia a spus ca e o ruda de-a lor, iar la plecare Nae Gheorghidiu i-a lasat si pentru el cinci sute de lei, pe care insa fata nu i-a dat, "cum era sa-i dau lui Ladima?".

Alta data, Gheorghidiu a venit dupa noua seara, Valeriei ii cumparase bilet Ia cinematograf si Emilia a uitat sa incuie usa. Ladima a intrat in casa si, negasind pe nimeni, a batut in usa dormitorului. Pentru ca nu i-a raspuns nimeni, (timp in care Emilia si Nae Gheorghidiu tremurau de spaima sa nu sparga usa dormitoruluI) s-a infuriat ingrozitor, "a spart niste cesti" si dupa vreo ora a plecat trantind usa. Iesind cu teama din dormitor, Emilia constata uimita ca "incuiase usa pe dinafara si luase cheia la el", iar cand s-a intors Valeria "un ceas ne-am caznit pana sa stricam broasca". Peste vreo doua luni, cand s-au impacat, Emilia 1-a mintit ca era singura in casa si ca s-a speriat ingrozitor, crezand ca este vreun hot. Ladima a crezut-o si i-a marturisit ca "a suferit ca un caine sangerat", ca i-a fost teama ca o sa innebuneasca. Impresionata de emotia lui, Emilia fusese atunci "cat pe aci sa ma dau lui, dar Valeria mi-a spus sa nu fac greseala asta, ca pe urma se duce de nu mai vine", asa ca 1-a lasat doar sa o sarute. in acest timp, Ladima "o ducea rau, saracu, pentru ca n-avea nici slujba", erau zile cand nu manca nimic, iar ea avea aventuri cu tot felul de indivizi pe care - uneori - ii insotea in tara, mintindu-1 pe Ladima ca e in turneu cu teatrul.

O data, gasind-o intamplator in separeul unui restaurant cu "un grup de cheflii" ii scrie a doua zi este plin de grija ocrotitoare pentru reputatia ei: "Emy, tu esti un copil, nu-ti dai seama ce groaznic lucru e sa primesti o invitatie intr-o camera separata cu divanuri murdare si oglinzi zgariate cu pornografii Daca se afla ceva, esti compromisa pentru totdeauna Draga, nu te lua dupa colegele talepentru ca ele sunt niste dezmatate". Fred isi da seama acum, citind aceasta scrisoare, care este drama lui Ladima: "Din pricina saraciei nu putea sa mearga in aceeasi lume cu femeia pe care (oribil cuvanT) o iubea. () El era nevoit sa creada si imaginatia lui, necontrazisa de nici un incident al realitatii, putea sa vada o Emilie ideala, buna, suava. Si mai ales o Emilie plina de mister".

Din cauza ca Emilia avea acum o relatie cu Traian, un inginer de la Caile Ferate, despre care toti cei de la teatru stiau, Ladima n-o mai intalneste, spunandu-i-se ca are repetitii. Totusi el ii scrie fericit ca are o oferta pentru postul de secretar la o fundatie culturala, ce se va infiinta pentru a acorda peste 100 de burse scolare, in memoria fratelui mai mic al unui prieten. Fred Vasilescu era cel care voia sa infiinteze fundatia, in memoria fratelui sau mai mic, Sorin, care murise. El se simte acum frate cu Ladima ("care era grav ca un profesor universitar, de o politeta de ambasador pensionar, surazand putin indepartat, cu ochii calzi in orbitele prea mari"), pentru ca sunt facuti "din acelasi altoi de suferinta", iar, daca l-ar fi numit pe el secretar al fundatiei culturale, i-ar fi putut schimba destinul, gandeste Fred, cu sentimentul vinovatiei de a nu-1 fi ajutat atunci, dar neputand banui cat este de stramtorat.

Dintr-o alta scrisoare, adresata "Emy scumpa", reiese mandria lui Ladima pentru "logodnica" lui, asa cum o prezinta pe Emilia celor mai buni prieteni ai sai, Bulgaran, Cibanoiu si Penciulescu, invitandu-i pe toti intr-o seara la masa, dar Emilia pleaca devreme pentru ca se plictiseste cu ei: " Erau niste rable, de parca eram in spital Unul n-avea dinti si facea spirite altul facea pe curtezanu. Ce prieteni si-a gasit si el!". Altfel, cei trei sunt oameni de o valoare spirituala superioara, dupa cum ii prezinta Ladima: "Bulgaran este un mare savant () are o teorie extraordinara asupra atomilor. () Cibanoiu a fost cancelar la Externe (), un mare teozof (). Penciulescu () e fara indoiala, cel mai destept om din tara romaneasca (), e de o cultura care sperie si pe profesorii universitari".

O scrisoare sfasietoare, "fara titlu, dezordonata", relateaza un moment dramatic si anume acela cand Ladima afla intamplator ca Emilia avea un amant, pe Traian Justiniu. Un grup de actori tineri se amuzau in fata teatrului si, la sosirea lui Ladima "toti au tacut si pareau jenati", pana cand unul dintre ei ii spune indurerat: "Gedem esti un dobitoc fara pereche Nitescu povestea ce i-a facut Traian Emiliei, pentru ca a prins-o in cabina la un teatru particular cu un coasociat director". Ladima simte pentru sine insusi "o imensa, o nesfarsita mila (). Fiecare suntem ursiti de la facerea lumii sa fim asa cum suntem (). S-a facut in mine ca o lumina de moarte si inteleg acum, neasteptat, toate intamplarile si toate faptele omenesti ale acestui an de delir, de cand te cunosc". Un bilet de la Cibanoiu, care urma la rand in teancul de scrisori, o anunta pe Emilia ca Ladima este foarte rau bolnav, "merge spre moarte". Ea nu se poate duce la el, deoarece pleca intr-o excursie in Ardeal, unde insotea - ca sa-l distreze - un alt barbat, dar s-a dus Valeria si l-a gasit zacand intr-o mizerie crunta, "o gandacime sa te sperii, haine si ghete murdare, resturi de mancare () praful de un deget", iar el era neras si foarte slabit. intoarsa din voiaj, Emilia anunta ca se va marita in toamna cu Arghiropol, "un societar al teatrului" pensionat, care se si mutase la ele, deoarece "Decat sa fiu metresa pe degeaba a unui tenor, mai bine nevasta unui societar, ca amanti gasesc eu cati vreau". Aflase si Ladima de casatorie, nu se mai ducea pe la Emilia si, de cate ori se intalneau intamplator, el o saluta "foarte rece si asa foarte demn".



Dupa ce Arghiropol rupe logodna cu Emilia, aceasta primeste de la Ladima o scrisoare tulburatoare prin chinurile ingrozitoare care-l mistuiau si care sunt "peste puterile mele () mi se rup zavoarele mintii De trei luni indur o suferinta care intrece puterea de rezistenta a nervilor mei, depaseste tot ce e capacitate de indurare si rabdare", rugand-o sa-l reprimeasca. Ea accepta si primeste de la el o scrisoare de patru pagini, pe care "nu era scris decat cuvantul AĞmaineAğ, in coloana, pe fiecare pagina si de cate 10-15 ori", iar la sfarsit numai atat: "Va mai fi maine?". De atunci se intalneau in fiecare seara, ieseau impreuna, dar nu a fost niciodata a lui pentru ca Ladima "altminteri era idealist. () ii placea, asa, sa stea aci", spune Emilia "tot senina, mare si goala". intr-o alta scrisoare, Ladima ii relateaza Emiliei intalnirea lui cu Nae Gheorghidiu, un deputat "pe care n-ai de unde sa-l cunosti", iar fata este si acum mirata si-i marturiseste Iui Fred nedumerirea: "cum de el nu a vazut ca Gheorghidiu este, stii? arendasul pe care I-a vazut la noi". Fred Vasilescu ramane pe ganduri, tulburat de propriile amintiri legate de Ladima, pe care nu l-ar fi intalnit niciodata daca n-ar fi fost in viata lui doamna T., nu si-ar fi incrucisat existenta cu el. in timp ce Emilia se duce in camera alaturata, pentru ca venise croitoreasa, Fred rememoreaza toate intamplarile legate de Ladima, in care se implicase in mod direct. Se declansase in presa o campanie sustinuta impotriva lui Nae Gheorghidiu, deputat si fost ministru, prin care se dezvaluiau afacerile necinstite privind fabrica de munitii din Ardeal si receptia unor avioane, din care cauza si fusese remaniat. Articolele erau scrise "cu multa verva pamfletara" si cu expresii jignitoare, era numit "fleoarta de la Comunicatii" si in zadar incercase el sa riposteze prin alte gazete, nici una nu voia sa-i primeasca un drept la replica. Se hotaraste atunci sa infiinteze propriul ziar, in asociere cu acelasi Tanase Vasilescu, cu care avea, de altfel, si alte afaceri, in care "mai toti banii i-a dat tata, caci Gheorghidiu socotea ca in afacerile comune el aduce destul inteligenta si influenta lui". Fred Vasilescu il convinge pe tatal sau sa ia ca director la "Veacul", cum au numit noua gazeta, pe George Demetru Ladima, "un om nou, cu un trecut fara toarta de care sa se poata agata invinuirile, ca sa dam autoritate campaniilor noastre". Sunt prezentate relatiile politice ale liberalului Nae Gheorghidiu cu Ionel si Vintila Bratianu, iar in notele de la subsol editorul mentioneaza ca gazeta reala fusese "Omul liber", in care "au aparut sub semnatura lui Camil Petrescu, majoritatea articolelor atribuite lui Ladima".



Cand Fred 1-a prezentat tatalui sau, "George Ladima, om in toata firea, cu reala prestanta, ca sa zic asa, a facut o foarte buna impresie Mustata blonda, intoarsa in sus, barbatia lui bataioasa, un fel de incredere in sine l-au impresionat pe tata". Desi Ladima, la sfatul lui Fred, venise cu un proiect de buget pentru gazeta, spiritul afacerist al lui Tanase Vasilescu il reduce la jumatate, cheltuielile fiind minime. Succesul gazetei a fost peste asteptarile tuturor, Ladima s-a ocupat cu pasiune si infrigurare de organizarea gazetei, pe care o scria aproape singur. Nae Gheorghidiu isi angajase la gazeta un om devotat lui, Mateevici, care "trecea dimineata pe la patronul lui si se ducea la redactie, cu articolele uneori scrise gata". Timp de doua saptamani, "Veacul" a dezlantuit o campanie furibunda, "aproape salbatica" impotriva celui care-1 atacase pe Gheorghidiu pentru "afaceri veroase", facandu-1 sa apara in fata opiniei publice "un imbecil ridicol". Bazandu-se pe faptul ca "opinia publica, la noi e incapabila de discernamant, dar in acelasi timp si mult mai sensibila ca orice alta opinie publica", pamfletarul reusise sa-l distruga pe Nae Gheorghidiu, prin injurii care starneau amuzamentul cititorilor, ca "fleoarta", "tarfa", "negustorul de cosciuge" (referire la avioanele achizitionate - n.n.) si toata lumea uitase ca, pana nu demult, el fusese socotit un om "inteligent si spiritual". Atacurile virulente ale noii gazete, "Veacul", se indreptau acum impotriva intregii clase politice, impotriva conducerii tineretului liberal, astfel ca Nae Gheorghidiu ajunsese sa fie "temut si ascultat", iar gazeta "semana teroare, mai ales () in partidul liberal". Tanase Vasilescu ii pusese lui Ladima conditia ca gazeta sa nu atace niciodata "familia Bratianu (pretextand o indatorire sentimentala din vremea razboiuluI) si nici partidul insusi (care facuse Unirea etC). Caci aceste atacuri, se stia, erau singurele pe care nu le iertau niciodata Bratienii". Ziarul are si un succes financiar, atingand in doua luni tirajul "exceptional de 14 mii de exemplare". Aceasta izbanda a gazetei a fost posibila si pentru ca Ladima era "absolut invulnerabil - si se facusera investigatii la tribunalul din orasul lui de nastere, detectivii ii urmarisera tot firul trecutului, ii scrutasera viata" si, negasind nimic de care sa se agate, nu se putea riposta in nici un fel campaniilor lui de presa, care devenisera extrem de virulente. Entuziasmat de toate acestea, Nae Gheorghidiu "suradea cu falcile rase si cazute, de copoi batran: AĞSa stii ca-1 fac om pe asta imi place Unde naiba l-ai gasit, Lumanararule? Uite, iti dau cuvantul meu ca-1 fac omAğ", ceea ce il conduce pe Fred sa se intrebe: "Oare Ladima nu e intr-adevar om?".

Aici notele de subsol ale autorului se constituie intr-o reflectie amara privind statutul omului in societatea vremii si face referiri directe la tanarul Fred Vasilescu. Fiu al industriasului "de mai bine de o suta de ori milionar", Tanase Vasilescu Lumanararu, tanarul beneficiase de toate avantajele oferite de averea tatalui: "la 22 de ani era atasat la legatia din Londra (probabil ca isi inchipuia ca pe baza meritelor propriI), ca sa fie apoi mutat la Geneva, in timp ce atati dintre camarazii sai, cu aceeasi vechime si cu un plus de examene, faceau oficiul de copisti in Palatul lui Sturza". Om este acela care are privilegii, are dreptul "sa cumpere un automobil", sa ocupe postul de ministru, chiar daca n-are solutii la remedierea crizei. Autorul comenteaza cu sarcasm ca Gheorghidiu are dreptate cand afirma ca Ladima nu era un om, pentru ca "nu putea fi numit, de pilda, membru in nici un consiliu de administratie, asa cum sunt numiti si incaseaza jetoane oameni care n-ar putea sa scrie exact titlul mai complicat si mai nuantat al vreunei institutii, in consiliul careia figureaza. EI nu putea fi numit nici director de biblioteca la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici atasat de presa () in cine stie ce capitala straina". Ca urmare, nici Eminescu n-a fost om, pentru ca nici el nu a putut ocupa decat un post de revizor scolar, "si desi a fost un excelent revizor, n-a putut ramane nici acolo. Cu toate ca a gandit, a formulat si a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodata deputat, nefiind, cum am spus, om". Ladima poate "sa crape intr-o mansarda oarecare" si celorlalti, care-si zic oameni, li se va parea un lucru firesc, fiind compatimit de societatea afaceristilor verosi numai omul care, din cauza vreunui ghinion, "nu poate sa traiasca dupa rangul lui". in finalul acestor reflectii, Camil Petrescu atrage atentia - cu o subtila amaraciune - ca ele nu apartin caietelor lui Fred Vasilescu, asa ca "pot fi eventual sarite Ia lectura".



Talentul, cinstea si demnitatea gazetarului Ladima nu pot insa invinge paienjenisul afacerilor frauduloase ale lui Gheorghidiu si Lumanararu, isi aminteste Fred. Ladima descopera - pe baza de documente - neregulile intr-o afacere dintre industria miniera si C.F.R., care pagubea statul roman cu un miliard de lei anual, fara sa banuiasca implicarea totala a patronilor sai in aceasta frauda. Cei doi - Nae Gheorghidiu si Tanase Lumanararu - incearca sa-l convinga pe Ladima sa renunte la campania declansata de gazeta "in chestia combustibilului de la Calea Ferata", fara sa-i marturiseasca faptul ca aceasta afacere le apartine, cu castiguri cu tot si incercand, demagogic, sa-i vorbeasca despre oamnii cu dragoste de tara, de puterea sacrificiului Plin de revolta, Ladima reactioneaza vehement, considerand ca cei implicati sunt "escroci", dominati de un adevarat spirit de jaf din averea statului, despre care spune ca nu exista altul in lume "mai jefuit decat acest stat romanesc". Ladima le explica principiile etice care au stat la baza functionarii gazetei "Veacul" si datorita carora cititorii "ne cauta si ne sprijina": ziarul trebuie sa fie "un transeu de protestare impotriva unor metode vechi O tribuna pentru promovat tot ce e dorinta de reinnoire in moravurile noastre politice", apoi isi da demisia. Constienti de faptul ca "Veacul" s-ar prabusi fara Ladima, Gheorghidiu si Lumanararu il roaga disperati pe Fred sa-1 faca sa se razgandeasca. Ladima este trist dar hotarat sa nu faca nici un fel de compromisuri, marturisind ca "daca nu scriu ceea ce gandesc, de ca mai scriu? Nu pot altfel.", tot ceea ce poate obtine Fred de la el este o amanare a campaniei respective.

Un fapt care 1-a surprins si 1-a nedumerit pe Fred a fost acela ca, ducandu-se la vernisajul unei expozitii cu lucrari avangardiste, o vede pe doamna T. vorbind cu vioiciune neobisnuita cu Ladima, intr-un colt, cu o familiaritate care-1 uluieste. Fred afla apoi ca doamna T. il rugase pe Ladima sa angajeze la gazeta pe un oarecare D., care se afla intr-o "mizerie de-ti face mila", dar el fusese nevoit sa o refuze din cauza ca bugetul gazetei este mic, iar "tipul e absolut insignifiant". Fred si-1 aminteste pe D. de pe vremea cand relatia lui cu doamna T. era o iubire patimasa, parandu-i "un fel de tanar imbatranit, care-ti dadea impresie de murdar", agasandu-1 cu prezenta si insistenta lui "de tantar gonit". O alta uimire nedezlegata era pentru Fred acceptarea lui D. in casa doamnei T., care "nu putea suporta fizic nici o uratenie", intrebandu-se cum "ar fi putut indura apropierea parca mirositoare, murdara, a organelor si secretiunilor lui D.? () Era destul, deci, cu toata iritarea mea spontana, sa ma gandesc serios, ca sa-mi dau seama ca e peste putinta ca intre doamna T. si D. sa fie mai mult decat o strangere de mana (si aceea inca, desigur, greu suportata)", inseamna ca intervenea acum pentru D. numai din compasiune fata de saracia in care se zbatea, pentru ca ea era "cu adevarat foarte buna, un soi de bunatate spontana."



Tanase Vasilescu si Nae Gheorghidiu sunt din ce in ce mai preocupati de Colaborarea cu Ladima, care ajunsese sa scrie gazeta "ca si cum ar fi fost a lui" si, desi avea multi cititori, ea nu se mai potrivea deloc cu interesele proprietarilor. Ceea ce a dus la ruperea definitiva a acestei colaborari, a fost aparitia unui articol de o violenta deosebita, pe care Ladima 1-a intitulat "Portofolii putrede si suflete descompuse", prin care acuza puterea politica de matrapazlacuri in domeniul financiar-bancar, comert si industrie, folosind procedee "de un sadic cinism", obligand statul sa-uiespagubeasca pe cei care-l jefuisera, etichetand aceste inselaciuni ca pe AĞun act de dementa politica, sortit sa duca la ruina statul actual, prin secatuirea tezaurului si prin distrugerea oricarui prestigiu de guvernamant". Acest articol este prezentat si comentat de autor in notele de subsol. Gravitatea atitudinii lui Ladima este amplificata de vizita pe care insusi Ionel Bratianu o face acasa la Nae Gheorghidiu, care insa il asteptase pe seful liberalilor cu emotie si speranta ca acesta ii va da inapoi portofoliul de ministru. (Evenimentul avusese Ioc inainte cu o saptamana de moartea lui Ionel Bratianu, care a decedat la 24 noiembrie 1927 - n.ed.). In notele de subsol, autorul relateaza antipatia profunda pe care Ladima o are pentru economisti, pe care-i numeste "corbii matematici ai mizeriei" ori "improvizati medici financiari", considerandu-i vinovati direct de criza financiara si economica in care se afla tara si propune pentru ei uniforme "ca la ciocli", pentru ca sa poata fi recunoscuti "din departare pe strada, sa ne putem feri de ei". El sustine ca in Romania nu e criza, ci e o idiotenie economica", este "o criza a statului romanesc, domnule deputat si domnule AĞfost si viitor ministruAğ", demonstrand unor politicieni, veniti intr-o seara la ziar, ca nimeni dintre cei bogati nu-si plateste impozitele, ci numai cei saraci si functionarii le achita; le da exemplul cu alcoolul, pentru care exista o multime de fabrici, dar taxele sunt platite de doua-trei dintre ele. Autorul reda si cateva articole din presa vremii privind faptul ca "lipsesc banii din circulatie", care insa sunt pusi Ia adapost de catre burghezia care "isi distruge propriul ei stat", din inconstienta si iresponsbilitate".



Legat de revelionul anului 1928, Fred isi aminteste ca, in ajunul Anului Nou, se intalnise intamplator, pe strada, cu doamna T., pe care o iubeste cu disperare, sfasietor, dar o refuza, totusi, cu durere, cand aceasta ii propune sa intampine impreuna noul an: "Mi-am simtit obrajii moi si naclaiti de o sudoare rece () Ca un sinucigas care da totul pe o clipa, imi vine sa zic.. .da". O invita insa sa viziteze, peste cateva zile, expozitiile din oras, considerand ca daca timp de doi ani .iubirea lor fusese una interioara, "va trebui sa fie acum numai pe drumuri. E o schimbare ca o rasturnare in existenta". Desi contrariata de propunere, doamna T. il va insoti in urmatoarele doua saptamani la toate expozitiile si muzeele din Bucuresti, iar Fred se simtea "intr-o aiureala de fericire continua". Brusc apoi, incepe sa o evite si timp de o saptamana se preface a fi bolnav, fapt ce-i provoaca doamnei T. o sincera ingrijorare, ii supravegheaza boala cu devotament si daruire, insa Fred isi da seama ca "ridicolul situatiei nu mai putea fi prelungit" si o anunta ca pleaca in Franta, cu afaceri. Timp de o luna de zile el ii scrie in fiecare zi "scrisori de dragoste smintite, cu volupatea de a urla in fiecare rand ca o iubesc, de a ma umili in declaratii de robie absoluta". La intoarcere, se vad in fiecare zi la magazinul ei de mobila stil sau poarta discutii interesante despre tot felul de lucruri, intrucat ea avea o vasta cultura: "Am invatat o multime de lucruri in aceste trei saptamani", evitand insa mereu sa se afle in intimitate cu ea, desi "simteam, nefericit, ca nu e cu putinta ca femeia asta sa nu se intrebe de ce n-o chem la mine, de ce, logic, nu transform in fapt pornirea mea". Catastrofa, in conceptia lui Fred, s-a produs atunci cand, in ajunul Sf.Gheorghe, ea ii trimite un bilet prin care il anunta ca astazi "este aniversarea iubirii noastre Voi dormi la tine E cu neputinta altfel", la care el ii raspunde, sec, in doua cuvinte, "Cu neputinta". Ducandu-se, totusi, la el acasa, ea cauta sa-l convinga de faptul ca el o iubeste, dar Fred, "cu o vointa de ghilotinat" si cu o atitudine aproape necuviincioasa ii raspunde ca face o confuzie: "Va pretuiesc nesfarsit ca inteligentasi-mi place prezenta dumneavoastradar nu ma interesati ca femeie", luand astfel sfarsit "cele trei luni de traita nerealitate". in vara s-au intalnit la Movila si-l cunoaste, cu acest prilej pe Ladima. in acesti doi ani care se scursesera, Fred simte acut durerea provocata de iubirea pe care o respinsese, "viata mea e un sir de contraziceri stupide, de hotarari mari si gesturi curajoase, alternate cu actiuni gratuite si greseli mici, infame, de o inconstienta care ma ingheata pe mine insumi si anuleaza totul".

Fred se afla acum in odaia Emiliei si citeste scrioarea in care Ladima o anunta ca isi da definitiv demisia de Ia gazeta, pentru ca nu poate scrie ceea ce i se comanda, ci numai ceea ce gandeste el, mai ales ca este si prost platit si "intr-o camera mobilata nu se poate locui bine decat cu o biata constiinta limpede". Fred isi aminteste ca si el il rugase pe Ladima sa renunte la demisie, dar acesta refuza: "Domnule Vasilescu, iti spun cinstit, chiar daca as vrea sa raman, n-as putea Nu sunt in stare sa scriu doua randuri care sa nu vie dintr-o convingere adanca. () Ce vrei sa scriu, daca nu scriu ce gandesc? Nu sunt Mafalda sa stiu ce ar dori altii". Emilia urma sa aiba premiera la Teatrul National si, Ia spectacol, a fost atat de penibila, incat toata lumea din sala radea, "tocmai cand Emilia se credea mai dramatica". Bineinteles ca ea a dat intreaga vina pe Ladima, care, daca mai era la gazeta, ar fi fost ziaristul temut de toti si nimeni n-ar fi indraznit sa-si bata joc de ea: "Sunt absolut sigura ca daca nu-ti dadeai demisia de la gazeta nu as fi ajuns unde sunt". Urmatoarele scrisori ale lui Ladima exprima nedumerirea lui fata de acuzatiile aduse, el fiind sincer incantat de rolul Emiliei si, cu toate interventiile lui, ea este data afara de la teatru.



Fred Vasilescu isi aminteste de un eveniment important din viata lui, cand se ambitionase sa doboare un record mondial de distanta, zburand cu avionul, fara intrerupere, pana la Capetown. inainte de a pleca in aceasta calatorie periculoasa, isi reface testamentul si lasa intreaga sa avere doamnei T.: "Las tot ce am, tot ce mi se cuvine, doamnei Maria T. Manescu. Rog pe parintii mei s-o socoteasca drept fiica a lor". Fred nu reuseste in incercarea lui si, la intoarcere, gaseste in corespondenta sa o telegrama de la ea, care-1 induioseaza: "Nu-i nimic, baiat prost, ai sa mai incerci o data".

Revenind la scrisorile lui Ladima si la "aceasta Emilie cu carnea de gutuie moale, la povestea aceasta pe care puteam sa n-o cunosc", Fred Vasilescu este uluit de imaginea pe care o are indragostitul: "E totul numai armonie in tine, Emy. Regaseam in tine, ca la inceputul de neuitat al iubirii noastre, inteligenta aceea egala, subtila si linistit patrunzatoare ca o mirasma. Niciodata n-am intalnit un mai firesc bun-simt, o judecata mai adanca si asa de frumos domoala. Linistea ta, cand povestesti, iluminata de surasul plin, cinstit, cu care subliniezi unele momente, ma face sa inteleg cat de rara pereche esti in aceasta lume cotidiana si meschina in care traim".

Ladima o duce din ce in ce mai greu, incearca sa publice in gazete poezii si foiletoane, nu mai putea iesi nicaieri, iar cand isi da seama ca Emilia are relatii cu un grec, Micropolu, ii scrie pentru ultima data si, plin de amaraciune, ii cere sa-i inapoieze toate scrisorile pe care i le trimisese. Ea refuza, socotind ca nu este un om binecrescut si-1 minte ca le-a pierdut. Peste doua saptamani Ladima s-a sinucis si Emilia spune ca a recurs la acest gest "din mizerie", pentru ca "nu mai manca poate nici o data pe zi".

Fred Vasilescu isi da seama ca scrisorile nu trebuie sa mai ramana "in mana Emiliei", intrucat acestea puteau compromite amintirea lui Ladima, statutul sau de poet talentat si de gazetar intransigent, asa ca se hotaraste sa le fure.

"Epilogul I" relateaza infrigurarea lui Fred Vasilescu de a cerceta indeaproape imprejurarile sinuciderii lui George Demetru Ladima. A doua zi dupa vizita pe care i-o facuse Emiliei, cand citise scrisorile lui Ladima, Fred cauta toate ziarele si revistele din saptamana in care murise gazetarul si constata ca necrologurile erau "surprinzator elogioase", Ladima fiind conturat ca "un stralucit talent", "o mare pierdere pentru literatura romaneasca". Micile articole erau scrise cu "un fel de lauda gratuita", un soi de publicitate indiferenta". Un singur necrolog il impresioneaza profund: "Unul dintre cei mai mari poeti ai timpului hranit cu otet, fiere si dezgust de contemporani, a dus tacut teava rece pe inima calda si stupida si a domolit-o, sfaramand-o. Noapte buna, poet smintit si cumsecade". Desi pare absurd ca un om ca Ladima sa se sinucida din cauza "unei femei atat de vulgare ca Emilia", Fred stie ca acest soi de femei provoaca adevarate drame de amor, sinucideri sau crime, pe cand cele superioare, inteligente si distinse provoaca suferinte mult mai adanci, dar pe un alt plan spiritual: "Toate dramele din toti anii, de cand sunt atent la lume, sunt din mahalaua sufleteasca. () Adevarul e ca suferinta din pricina unei femei, de inteligenta superioara, delicata, sensibila, oricat de capricioasa, e o boala lunga, cu remiteri trecatoare, cu anumite voluptati in suferinta, cu o adancire in sine si cu o iluminare a lumiii exterioare nebanuite pana atunci".

Procurorul care anchetase moartea lui Ladima ii marturiseste lui Fred uimirea sa la aflarea vestii de sinucidere a unuia "dintre cei mai de seama poeti ai nostri de la Eminescu incoace, desi era aproape necunoscut marelui public. Asta a fost insa totdeauna soarta geniilor". Ladima isi trasese un glont in inima, inabusind zgomotul cu o patura si nu s-a putut afla de unde isi procurase revolverul. in buzunarul hainei s-a gasit o mie de lei si procurorul respinge cauza mizeriei in care ar fi trait poetul si considera ca el s-a sinucis din pricina unei femei, careia ii lasase o scrisoare. Uluit, Fred afla ca scrisoarea ii era adresata unei doamne, Maria Manescu, in care Ladima isi destainuie profunda suferinta provocata de "iubirea aceasta eterna si otravitoare, care astazi, neinduplecat, imi apasa teava ucigase pe piept".

Fred ii cauta pe cei trei prieteni ai lui Ladima, care rupsesera definitiv orice relatie intre ei, fiind incrancenati si plini de venin unii fata de altii, deoarece se simteau - probabil - vinovati ca nu putusera impiedica sinuciderea prietenului lor. Penciulescu neaga cu indarjire ca Ladima ar fi fost un poet talentat si ca il cunoscuse vreodata pe Cibanoiu, numai despre Bulgaran spune cu dispret ca trebuie "sa fie inchis pentru vreo escrocherie". Discutia Iui Fred cu Nicolae Cibanoiu, fost cancelar de legatie in Ministerul de Externe, releva amaraciunea acestuia pentru actul de sinucidere, deoarece religia condamna o astfel de decizie, omului nefiindu-i ingaduit sa corijezeze "hotararile lui Dumnezeu". Daca Ladima ar fi continuat sa creada cu tarie in Dumnezeu, "daca ar fi ramas un bun crestin, ar fi trait si azi", dar nenorocirea lui a fost faptul ca 1-a intalnit pe Bulgaran, pe care-1 invinovateste de moartea gazetarului, fiind convins ca sub infatisarea lui se ascundea diavolul: "a suferit din pricina unei femei, dar s-a sinucis din pricina unui mizerabil, Bulgaran". Cibanoiu neaga cu fermitate faptul ca Ladima s-a sinucis din cauza doamnei Maria T. Manescu, pentru ca el iubise "cu o patima nepermisa, de om descreierat, pe o femeie fara suflet, o actrita, fire netrebnica, in carnea careia inflorea numai ochiul diavolului". Aceasta iubire injositoare il uimise chiar pe Ladima, care se simtea rusinat de sentimentele lui inexplicabile si panicat totodata ca nu cumva scrisorile lui sa fie vazute si de altii, de aceea ceruse cu atata insistenta sa-i fie inapoiate: "Mi-e sila de mine insumi. Nicolae, mi-e sila, de parca am paduchi in suflet". Ladima ii marturiseste gandul sinuciderii, care vine dintr-o suferinta greu de indurat pentru el: "acest rau, iubirea asta, ma doare ca o buba scarboasa si nu o mai pot indura. Daca numi fac seama singur e ca m-as rasuci de dezgust in sicriu, daca as banui ca lumea crede ca m-am sinucis din pricina acelei femei sau poate ca din cauza foamei". De aceea el ii adreseaza scrisoarea de adio doamnei Maria T. Manescu, intrucat iubirea pentru ea nu ar fi fost dezonoranta, iar in buzunarul hainei avea 1000 de lei, stransi cu sacrificii sau imprumutati de la prieteni, sa nu se creada ca era sarac, toate aceste acte fiind bine gandite pentru ca demnitatea lui de om sa ramana nestirbita, fiind unica lui mandrie in viata, singurul ideal: "nu trebuie sa se stie ca am iubit asemenea femeie si ca in viata am suferit de foame". Se parea ca gandul sinuciderii il parasise la un moment dat, ca numai credinta in Dumnezeu l-ar fi putut salva, dar Bulgaran isi bate joc de el, invinuindu-1 ca a fost indragostit ca un "dobitoc" de "o femeie de strada", ca aceasta inclinatie a lui este predestinata si ca, daca ar fi sa traiasca "inca o suta de vieti, nu e nici un motiv ca, fiind tot atat de dobitoc, sa nu iubesti tot femei de strada". Ateu convins, Bulgaran ii demonstreaza lui Ladima ca omului ii e data o singura viata, acuzandu-1 pe prietenul sau ca isi ratase aceasta unica sansa. Astfel, Ladima este el insusi convins ca isi batuse joc de viata lui, "indurand lipsuri cumplite" si - mai grav - "iubind pe Emilia Rachitaru. () Am trait patruzeci de ani, inutili". in finalul epilogului I, care este relatat tot in caietele lui Fred Vasilescu, acesta ii promite scriitorului ca va aduna toate materialele care se refera la George Demetru Ladima, pe care il considera "un poet foarte mare", intrebandu-se daca poetul - in general - este un exemplar "sortit sa fie fatal si AĞgreu cenzurat prin moarteAğ?". in notele de subsol, scriitorul reda doua articole aparute in presa, care-1 impresionasera enorm pe Ladima si pe marginea carora el facuse adnotari: unul este o conferinta a savantului sir James Jeans, tinuta la Universitatea din Cambridge, intitulata "Soarele care moare", iar celalalt, cu titlul "Evolutia e oare revoluta?", aparuse intr-o revista franceza.

Epilogul II, subintitulat "Povestit de autor" relateaza cum, la rugamintile sale insistente, Fred Vasilescu s-a apucat sa astearna pe hartie intamplarile, faptele si propriile consideratii legate de destinul nefericitului George Demetru Ladima la 1 octombrie 1928. Autorul comenteaza starea de eliberare prin scris pe care o descopera, cu incantare si emotie Fred Vasilescu: "Scriu, ma plimb prin casa, gandesc, ma trantesc pe divan, fumez, iar scriu E o bucurie pe care nu ti-o pot povesti". Caietele i-au fost trimise scriitorului dupa 15 noiembrie, urmand sa se intalneasca a doua zi pentru a lamuri eventualele neclaritati. in dimineata urmatoare, Fred Vasilescu a zburat cu avionul, asa cum facea in fiecare zi, dar s-a prabusit si, in editiile speciale ale ziarelor, autorul, naucit, a putut citi un anunt scurt si indiferent: "Groaznic accident de avion. Aviatorul Fred Vasilescu a capotat, voind sa aterizeze, din motive necunoscute inca, langa Ciulnita. Autoritatile au plecat la fata locului. Cadavrul zvarlit din nacela si decapitat e pazit de jandarmi. S-a deschis o ancheta pentru cercetarea cauzelor".

Abia in primavara, scriitorul se hotaraste sa-i arate doamnei T. caietele lui Fred Vasilescu, dar n-o gaseste decat prin iunie. Dupa incinerarea lui Fred Vasilescu, ea plecase la Viena imediat, dand imputernicire unui avocat sa se ocupe de formele juridice ale averii pe care el i-o lasase prin testament.



Finalul romanului cuprinde discutia doamnei T cu autorul, din care reiese ca ea fusese tot timpul framantata de incertitudinea iubirii, "uneori si mie mi se parea ca ma iubesteErau gesturi care tradau parca () o iubire patimasa ascunsa" si confesiunea ei ca 1-a iubit pe Fred cu pasiune, cu voluptate si nu a inteles niciodata de ce el intrerupsese aceasta relatie. La vederea caietelor, doamna T. e cuprinsa de o nerabdare mistuitoare: "Te rog, fii bun lasa-ma cu caietele acestea. Si-i tremura mana pe ele. De trei ani n-am vorbit cu el".

Autorul renunta definitiv la aflarea unor eventuale raspunsuri lamuritoare privind iubirea ciudata dintre cei doi, deoarece adevarurile nu pot fi limitate, ci se scurg unul in altul si nu exista un adevar singular care sa le cuprinda pe toate celelalte: "Taina lui Fred Vasilescu merge poate in cea universala, fara nici un moment de sprijin adevarat, asa cum singur a spus-o parca, un afluent urmeaza legea fluviului".

Romanul "Patul lui Procust" este construit pe axa fundamentala a autenticitatii, Camil Petrescu ilustrand substanta vietii, fie prin valori existentiale ca iubirea si demnitatea, fie prin tabloul realitatilor sociale, culese din banalitatea cotidiana, conturand un tablou convingator al lumii politice,.economice si financiare din Romania anilor 1926-1928. Daca in "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" se manifesta fictiunea ca modalitate de ilustrare a sentimentului de iubire, in "Patul lui Procust" Camil Petrescu respinge total fictiunea, preferand redarea reala a evenimentelor "ca intr-un proces-verbal", cu exactitatea faptelor si cu sinceritatea trairilor: l

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...

Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.




loading...