Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





SCRISORILE LUI MISU GERESCU de Ioan Alexandru BRATESCU-VOINESTI (Povestire)

 

Ma intorsesem de la inmormantarea bietului MisuGerescu, adanc miscat. Colegii ma insarcinasera pe mine sa tin o cuvantare pe mar- ginea gropii sale, ca unul ce fusesem in mai stranse legaturi cu dansul, atat de stranse cat ingaduia firea lui cam rezervata. Ma gandeam la situatia grea in care ramanea sotia cu trei copilasi marunti, prin moartea atat de timpurie a bietului baiat, si imi ziceam ca poate ar merita sa fie zugravita figura buna a bietului prieten disparut, cand cineva batu in usa.

— Intra!

Usa se deschise si se ivi in pervazul ei un domn batran, curat si simpatic, pe care-l vazusem plangand zdruncinat in randul intai al jalnicei adunari. Ii dadui un scaun si-l poftii sa saza. Batranul isi duse mana la inima, isi musca buza de jos, buza de sus, silindu-se sa inghita un nod de obida, care i se urca in gatlej; apoi sezu si incepu astfel:

— Va multumesc, domnul meu, pentru cuvintele bune pe care le- ati spus Va multumesc. Le merita saracul baiat Va multumesc Am pierdut un prieten care Nu eram de-o varsta, as fi putut sa-i fiu tata Iertati-ma

Batranul se scula, se duse spre fereastra cu umerii zguduiti de un plans launtric; apoi, linistindu-se se intoarse, sezu din nou:

— Iertati-ma; l-am iubit prea mult Eu n-am avut copii si, singur pe lume, il iubeam cu toata dragostea necheltuita in alte afectiuni

— Sunteti o ruda a sa?

— Nu, nici o ruda. L-am cunoscut acum cinci ani la bai la Vulcana si de atunci se legase intre noi o prietenie in urma si o legatura mai stransa, aproape o rudenie: copilul cel mic l-am botezat eu Singur, batran cum ma vedeti, neavand pe nimeni rude departate putinul pe care l-am agonisit din leafa si din pensia mea de profesor o sa-l las copilasilor lui bietu Misu Am venit la Dumneavoastra, domnul meu, ca sa Va multumesc pentru dragostea cu care ati vorbit de el in cuvantarea Dumneavoastra; si, pentru ca vad ca V-a fost drag, V-am adus cinci scrisori ce posed de la dansul, pe care Va rog sa le cititi si sa mi le inapoiati. Din citirea lor Va veti putea completa figura iubitului disparut




Si batranul, descheindu-se la piept, imi intinse un plic cu urma- toarele cinci scrisori. Le tiparesc in aceasta brosura cu invoirea domnului Stefan Savescu, proprietarul lor. Publicarea lor ma scuteste de a zugravi portretul iubitului prieten care le-a scris.



I



Iubite nene Stefane,

Uite, iti cuprind capul intre maini si te sarut frumos si pe dreapta si pe stanga.

Mii si mii de multumiri. Aseara, dupa ce au adormit, m-am dus cu Marioara in odaia lor si le-am pus in ghetele, asezate de ei cu mare grija pe fereastra, lucrurile trimise de dumneata. Azi, abia se crapa de ziua, cand ne-am pomenit cu catesitrei lip! lip! cu piciorusele goale pe scanduri, si Victor, si Anina, si Sisi, finisorul dumitale, strigand intr- un glas: “Mamico, a venit! ne-a adus! Taticule, aprinde lampa!” Ce pacat ca nu erai aici, sa-ti fi cules, din fericirea care le stralucea in ochi, rasplata bunatatii dumitale. Lui Victor i-a facut cutia de vopsele o impresie grozava. Nu mai tacea: “Taticule, si stii, sunt cele mai bune vopsele, Bourgeois?” Stii ce mi-a spus paganul asta-seara, inainte de culcare? M-a luat deoparte si mi-a soptit: “Am inteles eu cine e sfantul Nicolae, care ne-a trimis lucrurile: nenea Stefan.” Nu e vorba, acum e baiat mare, in clasa intai gimnaziala. Sunt trei luni de cand poarta pantaloni lungi, ma rog, asta nu e gluma. Anina a fost incantata de vasele de bucatarie, de tacamuri; dar ce i-a placut mai cu deosebire e masinica de calcat; iar clovnul cu magarusul a facut pe Sisi sa rada de credeam ca-i vine rau. Acum dorm catesitrei, cu jucariile alaturi pe perna. Finisorul ti-e bine, gras si rotund ca un pepene; poti sa te mandresti cu el; Victor nici la cinci ani nu era voinic cum e el acum la trei. Sa-ti spui o nostimada a lui. In fiecare seara trebuie, inainte de culcare, sa-i platesc tributul de basme. Alaltaieri ii povesteam fabula cu greierele si furnica. Asculta cu mare luare-aminte, zicand numai cand ma opream: “Si p-orma” “Si asa, zic, a venit iarna cu zapada si cu vant rece cum e acum afara. Greierului ii era foame si n-avea nimic de mancare, ca nu vrusese sa asculte de furnica, sa-si adune boabe ca ea.Atunci s-a dus plangand la furnica si a batut in usa: cioc! cioc! — Cine e? a intrebat furnica. — Eu, greierul. — Ce poftesti? — Te rog, draga furnica, fii buna, da-mi si mie cateva boabe, ca uite, mor de foame; n-am mancat de alaltaieri. Atunci furnica i-a raspuns: — Asaaa?

Imi pare bine. Asta-vara, cand iti spuneam sa nu mai canti intruna si sa-ti aduni boabe c-o sa vie iarna, n-ai vrut sa ma asculti. Acum rabda.” Aici Sisi a lasat buza-n jos si, vazand ca tac, m-a intrebat: “Si p- orma?” “Si pe urma, zic, greierele a murit de foame.”

Purtarea furnicii atat l-a indignat, incat si-a varat pumnii in ochi si a izbucnit in plans, strigand: “Fil-ar a d’ acului de fu’ nica!” Numai cu mare greutate am putut sa-l linistim; si inainte de a inchide ochii a mai zis suspinand, ca ce rau ii pare lui ca n-a stiut unde sade greierul, ca i-ar fi trimis “boabe, tocolata topita si poate ca nu murea.”

Ne pare grozav de bine ca nu te mai supara piciorul. La primavara ai sa te poti tine in pas cu mine la sitari.

Inca o data mii de multumiri si de imbratisari de la toti. Al dumitale devotat,



Misu Gerescu

II



Iubite nene Stefane,

Ne-a facut mare placere scrisoarea dumitale, mai ales partea in care ne fagaduiesti ca o sa vii. Anecdota pe care ti-a spus-o generalul despre nenea Antonache e adevarata, o stie toata lumea de aici. Si fiindca pe de o parte imi ceri cu staruinta sa-ti spui pe larg cine a fost nenea Antonache, iar pe de alta parte nu-mi e nimic mai drag decat sa stau de vorba cu dumneata, fie chiar si prin scrisori, iata iti scriu. Daca n-oi putea ispravi asta-seara, voi urma si maine.

Nenea Antonache era fratele mamei. Macar ca nu eram decat de sase ani p-atunci, imi aduc foarte bine aminte ziua cand l-am vazut pentru intaia oara in casa noastra. Eram cu madama in odaita noastra dinspre gradina mica (asa ziceam noi gradinii cu flori, spre deosebire de gradina cu poamE), cand s-a deschis usa si a intrat, insotit de mama si de tata, un domn strain, imbracat cam rau, cu o figura ciudata cum nu mai vazusem: o fata smeada cu nasul coroiat, cu mustata de pandur, ochi mari, negri si sclipitori ca cilicul sub niste sprancene stufoase, peste care se inalta o frunte de-o palma, cu parul negru, mare, dat pe spate. De atunci la noi a ramas ani multi, zece-doisprezece, locuind in casutele mici din fundul curtii, pana cand s-a mutat la cucoana Leanca, o femeie care l-a ingrijit pana-n cele din urma. Tarziu, cand ne-am facut mari, am aflat cum a fost, ce a fost si ce a ajuns nenea Antonache, si multa vreme ma intrebam nedumerit pentru ce ii striga mama adeseori cu lacrimile in ochi: “Antonache, Antonache! daca as sti ca ar fi sa-ti semene vreun copil, l-as omori de acum cu mainile mele” Deocamdata noi il cunosteam asa cum ni se infatisa acasa, si aici ni se infatisa incantator. Pentru ca n-am mai intalnit in viata om care sa stie atatea cantece, atatea snoave, atatea basme, atatea fabule, atatea romane, atatea piese de teatru si care sa le povesteasca cu asa talent cum povestea el. Ce dreptate aveau bunica-mea, tata-meu si mama, cand ii ziceau cu ochi inlacrimati de ras ori de plans: “Anto- nache, Antonache, tu ti-ai gresit cariera; actor ar fi trebuit sa te faci!” Ziua in care l-am vazut pentru intaiasi data mi-a ramas intiparita in minte si din pricina figurii lui deosebite si pentru ca atunci am auzit intaia lui povestire. Era seara, dupa-masa, in chioscul din gradina mica; si cum sedeam asa, in linistea serii se auzea goarna din foisorul pompierilor sunand prelung stingerea. Atunci, cu gesturi mai vorbarete decat vorba lui si cu sticliri scanteietoare din ochii lui vii, ne-a povestit ca semnalul acela insemna in ostire porunca stingerii tuturor focurilor; ca imparatul Frideric cel Mare, intr-o tabara, plimbandu-se dupa sunarea stingerii, vede lumina intr-un cort, intra si gaseste un soldat tanar, scriind la un muc de lumanare, pe o toba, drept masa, o scrisoare catre mama-sa, prin care-i povestea izbanda din ziua trecuta si dorul de acasa care-l mistuia; ca dupa ce il intreaba daca n-a sunat stingerea si daca stie ce porunca se da prin acel semnal, imparatul il pune sa adauge in josul scrisorii: “Maine voi fi impuscat in zorii zilei.” Si a doua zi in zori de ziua a fost impuscat Poti sa razi de mine, draga nene

Stefane, dar daca ai fi fost acolo sub stapanirea privirii lui nenea Antonache si a vocii lui tremuratoare, ai intelege pentru ce acum, peste mai bine de treizeci si cinci de ani, imi aduc limpede aminte cum am alergat in bratele mamei tipand si plangand in hohote

Nu era situatie, nu era imprejurare care sa nu aminteasca lui nenea Antonache o istorie sau o anecdota. Daca cineva raspundea ca e bine fara sa fie bine, parca-l auz: “Asta e ca istoria lui Canuta Fianu, care raspundea de la Paris lui frati-su: “Nu mai auz deloc, piciorul drept mi s-a zgarcit, mi s-a uscat mana stanga; dar incolo, multumesc lui Dumnezeu si Maichii Precistii, mi-e bine” Daca-i raspundeai ca nu ti-e bine si i se parea lui ca ti-e bine, parca-l auz: “Asta e ca istoria turcului, cu scrumbia” si ne povestea istoria cu scrumbia turcului, de lesinam de ras.

Mai intotdeauna dupa-masa, pana sa se aduca si cat bea cafeaua, ne povestea subiectul unei piese, — adica ce zic eune povestea? — ne juca o piesa, pentru ca isi schimba vocea si fizionomia in atatea feluri cate persoane erau.

In vremea cat povestea el, trebuia sa fie o tacere desavarsita, sa nu-l sacaie cineva. Daca se intampla cumva ca Dinu, feciorul, sa ceara mamei cheile, sa scoata romul, se oprea din povestit si batea darabana cu degetele pe masa, uitandu-se in tavan. Noi ne rugam: “Zi inainte, nene Antonache”; iar el raspundea: “Sa se ispraveasca chestia chei- lor”



Cu privire la linistea din timpul povestirilor lui s-a intamplat odata o istorie, care a ramas de pomina in casa la noi. Si acum imi vine sa raz cand imi aduc aminte. Era iar asa dupa-masa. Se adusesera cafelele; si nenea Antonache era grozav de tabietliu la cafea. Trebuia sa fie cu caimac mult; el zicea: “cu nori”; si parca-l vaz — cand o bea, invartea ceasca, sa nu cumva sa ramaie vreun pic de caimac pe peretii ei. In ziua aceea pesemne castigase la carti, ca ne adusese la masa un carton cu prajituri de ciocolata. Dupa ce ne impartise tuturor, mai ramasesera doua pe-o farfurie, dinaintea lui, oprite pentru mama Utica, o batrana rubedenie de-a tatei, care sta aproape de noi si careia vroia sa i le trimita. Impartind prajiturile, picasera de pe ele pe fata de masa bucatele de ciocolata. Cafeaua lui nenea Antonache sta dinaintea lui fierbinte, neatinsa, cu “nori grosi”; iar el, pentru a nu stiu cata oara, ne povestea impuscarea generalului Ney. Ne spunea cum seful plutonului de executie a vrut, dupa cum e obiceiul, sa-l lege la ochi inainte de impuscare. “Atunci Ney il masoara de sus pana jos cu privirea: “Cum? mie sa-mi legati ochii?! Mie? Eu care n-am tremurat inaintea miilor de gloante si de obuze ale dusmanului, eu care-mi bateam joc de moarte, infruntand-o de atatea ori in razboi, o sa ma tem acum”

In vremea asta, cel mai mic dintre noi, ochind o firimitura de ciocolata pe masa, intinde binisor mana pe sub bratul lui nenea Antonache ca s-o ia. Nenea Antonache, zarindu-l, se opreste din povestit si se-ntoarce catre el. “Ce vrei, neiculita?” “Nimic, nene Anto- nache.”

Nenea Antonache urmeaza povestirea:

“Nu, nu mi-e frica; dimpotriva, va cer o singura gratie: sa ma lasati sa comand eu insumi plutonului.”; si, asezandu-se cu bratele incru- cisate, da comanda; dar nici un soldat n-a indraznit sa traga”

In vremea asta baiatul iar intinde mana spre firimitura de ciocolata. Nenea Antonache se opreste, se intoarce si-l intreaba cu o enervare stapanita: “Ce vrei, neiculita? O sa-mi versi cafeaua”; iar baiatul, smerit: “Nimic, nene Antonache”





“Ney a stat asa cateva clipe, cu un zambet pe buze, dar cu lacrimile in ochi, apoi, stapanindu-se, a strigat soldatilor:

“De cand soldatul francez nu mai asculta de ordinele sefilor sai? Sunt maresal al Frantei, sunt seful vostru, si va poruncesc: Foc!”

Baiatul, care bagase din nou mana binisor spre firimitura, la strigatulfoc!speriindu-se, nu stiu cum trage mana si harsti! ii varsa cafeaua peste masa si peste pantalonii lui ca oul de rata.

Nenea Antonache, oparit, sare-n sus strigand: “Ce vrei, neica? Ce vrei, neiculita? Ce vrei?” “Firimituri”, raspunse baiatul sastisit. “De care firimituri?” “Uite de-alea: firimituri de ciocolata.” “De ce nu spuneai, neiculita?”

Si punand mana pe prajiturile oprite pentru mama Utica, incepe sa le framante in maini, sa le frece cum freci sapunul cand te speli. Crema alba a prajiturilor i se revarsa printre degete ca o spuma; noi radeam de ne dureau baierile inimii, si el le framanta inainte: “Na, neica, firimituri na, neica, firimituri, na firimituri na, neica, firimituri, na firimituri”

Saracul nenea Antonache! Pe masura ce m-am marit, admiratia fara de margini ce aveam pentru dansul a scazut din zi in zi. Aflasem ca iesise cel dintai din scoala militara ofiter tanar, instruit, vorbind la perfectie nemteste si frantuzeste; ca ajunsese pana la gradul de capitan de geniu; ca patima jocului de carti il facuse sa demisioneze si ca de atunci, incet-incet, se coborase pe povarnisul ei pana cand tata-meu, rugat de bunica-mea (mama mameI), il luase din Bucuresti, ca sa-l tie pe langa dansul, platindu-i ceva pe luna, cu cuvant ca sa vorbeasca cu noi frantuzeste Mai tarziu m-am putut incredinta ca poate n-a fost om mai robit de patima cartilor ca dansul, ca toata noaptea si-o petrecea in cafenea, si nu gresesc daca oi spune ca nu era zi in care sa nu fi jucat, daca nu altceva, cel putin sase-sapte partide de pichet Atunci, vazandu-l cerand unuia si altuia doi-trei franci cu care da fuga la cafenea, am inteles vorbele mamei: “Antonache, Antonache, daca as sti c-ar fi sa-ti semene vreun copil, l-as ucide de acum cu mainile mele”





In doua imprejurari mi s-a parut ca-si da el singur seama de decaderea lui. Odata, intr-o zi de toamna, ne coborasem impreuna in gradina mica. Nu mai era nici o floare in rondurile si in brazdele atat de impodobite in timpul verii. Bulgari pe pamant intors si rascolit, trandafirii ingropati, musuroaie de gunoi si de frunze uscate — o adevarata jale. Si acolo, in mijlocul gradinitei, uitat, un glob de sticla in varful unui bat. Nenea Antonache s-a uitat multa vreme la el, dus pe ganduri; apoi, cu o voce grava in tacerea noptii care se lasa: “Parca ar fi mintea gradinii Asta-vara se oglindea intr-insul atata podoaba, atata frumusete acum se oglindeste jalea, pustiul, paragina Ma duc, nu ramai la masa” Si a plecat incet cu capul in jos.

Alta data eram in targ la cofetarie. Peste drum s-a oprit o saca, la care era inhamat un cal inalt, desirat, beteag de un ochi, beteag de un picior, prapadit. Un domn batran de la o masa, vazandu-l, si-a facut cruce mormaind: “Doamne fereste!” “La ce te inchini, nene Petrache?” l-a intrebat un vecin. Batranul a clatinat din cap si a raspuns: “Stiti dumneavoastra ce a fost calul asta pe vremuri? Asta e Pandur al lui Grigorie Palada Cand trecea manat de fata lui Palada, inhamat la o gabrioleta usoara de-o putea trage un copil, ziceai c-a trecut o naluca. Fan ales, ovaz vanturat, zahar si mangaieri si panglici in coama Cand s-a mutat Palada la Paris, si-a desfacut toata starea, iar calul l-a cumparat pe o mie de lei Vasilache Munteanu, care, dupa noua ani de slujba, l-a vandut lui Sotir birjarul. Cat l-a tinut Sotir nu stiu — vreo sapte-opt ani — si fiindca un randas i-a plesnit un ochi, lovindu-l cu furca in cap, l-a vandut lui Piscopu. Multa vreme l-a avut Piscopu la diligenta cu care facea in fiecare zi drumul pana la Ploiesti si inapoi Acum e al lui Radu Sacagiul. L-am intrebat inadins cat a dat pe el. Treizeci si sase de lei!!! Si batran, prapadit, cum il vedeti, acum trage sacaua pe povarnisul alunecos de la moara Gorgotei, sub o ploaie de injuraturi si de lovituri: dii! boala! Coceni pentru gura lui batrana, care nu poate nici sa strige, nici sa blesteme, nici sa se destainuiasca. D-aia gandindu-ma: or fi avand dobitoacele aducere-aminte? imi facui cruce si zisei: Doamne fereste!” Asa a vorbit batranul; iar un ofiter tanar de la o masa din apropiere, dupa ce l-a ascultat cu luare-aminte, s-a sculat repede si a iesit. Peste cateva minute o detunatura puternica facu sa zbarnaie geamurile cofetariei. Ofiterul intrase in pravalia unui armurier de alaturi, luase un revolver si impuscase calul acolo in ulita. Zarva mare. Cei mai multi protestau ca era o barbarie. Cand s-a ivit ofiterul in pragul usii, nenea Antonache i-a iesit inainte, l-a luat in brate: “Sa traiesti, manzule, sa traiesti! ai facut o fapta buna sa traiesti! sa traiesti!” Ii tremurau mainile si glasul

Bietul nenea Antonache! Murise si tata, si mama, si fratii Eram judecator la Campulung; nu-l mai vazusem de mai bine de trei ani — cand am primit o scrisoare, prin care ma vestea ca moare in spital. M- am urcat in tren si am alergat. L-am gasit in clipele din urma. Pe mescioara de langa patul lui era un roman si o pereche de carti, cu care facuse pana atunci pasiente. Nimic din stralucirea de altadata nu mai era in privirea lui impaienjenita. Totusi m-a cunoscut. Cu mana stanga m-a apucat de-o mana, cu cea dreapta m-a mangaiat pe cap, zicand cu o voce stinsa: “Manzul neichii, manzule” Si a murit usor ca un pui de gaina. Saracul, Dumnezeu sa-l ierte!





Precum vezi, iubite nene Stefane, Victor s-a tinut de cuvant. Iti trimite acest vas cu flori, lucrat de el. Nu e asa ca e bine? Uite ce frumos sunt facute panselele si ce bine e lumina vasului. De frica sa nu se mototoleasca, el singur l-a impachetat intre doua scandurele, asa dupa cum il primesti. Suntem toti sanatosi si asteptam cu nerabdare sosirea sitarilor, care ni te va aduce.

Ma intrebi cum merg afacerile. Vorba aia: daca nu curge, pica. Multumesc lui Dumnezeu ca-mi castig painea de toate zilele si nadaj- duiesc in vremuri mai bune. Stare stiu eu bine ca n-o sa fac niciodata.





N-am nici una din insusirile pe care trebuie sa le aiba cel menit sa se imbogateasca. N-am avut de la cine sa le mostenesc; dimpotriva, de la bietul tata am mostenit dragostea belsugului apucat in casa lui; de la el mi-a ramas patima vanatorii, dragostea de flori si de natura — si lucruri mai neprielnice izbandei in lupta pentru imbogatire: sete de tihna si pornire spre visatorie. Cu toate astea parca nu mi-as schimba firea cu a altuia Imi pare rau numai de un lucru: ca nu m-a inzestrat Dumnezeu cu un dar. As fi vrut sa fiu un muzicant, un pictor, un poet. Sa fi putut face cu mana mea, poate din durerile mele, clipe de fericire pentru altii D-aia mi se umple inima de bucurie cand vad ca Victor are atat talent la desen.

Odata ma hotarasem eu si facusem juramant sa-mi schimb tot felul meu de a fi. Parca ti-am povestit eu Acum doi ani m-am dus la vanatoare spre Verzeni, mosia lui Lazaride, care acum face un trup cu mosioara noastra parinteasca, cumparata tot de el. Eram intr-un porumb; n-apucasem sa trag trei focuri, cand ma pomenesc cu doi turci ca se reped fara de veste asupra mea si-mi smulg pusca din maini, racnind sa merg la curtea boiereasca. Astea s-au petrecut intr-o clipa, inainte de a-mi putea da seama spre a ma impotrivi. Si am fost silit sa merg intre doi turci, inarmati acum si cu pusca mea, pana la curte, de unde mi-a dat drumul arendasul, care ma cunostea, dupa ce mi-a atras cu mustrare luarea-aminte ca sunt puse pe mosie table cu oprirea vanatorii Si ca sa ajung la curte, trecusem asa, intre turci, pe langa biserica din marginea catunului Geresti, cladita de Serban Gerescu, bunicul lui tata-meu Iti poti inchipui ce s-a petrecut atunci in sufletul meu, ce trezire. Am priceput atunci pentru intaia oara greseala neiertata pe care o savarsisem, lasand sa-mi scape din mana mosioara asta, care purta numele neamului meu —la a carei biserica erau ingropati mosii mei si ale carei documente vechi le am in fundul unui sertar M-am framantat, m-am zvarcolit cateva nopti si am iesit din aceste zvarcoliri cu hotararea de a-mi schimba firea, de a ma vindeca de toate gusturile, de toate pornirile, de toate apucaturile de pana atunci. Mila, jena, dor de viata tihnita, pornire spre visatorie, vana- toare, pescuit — toate trebuiau infrante, lepadate si, in locul lor, un singur gand, un singur dor: castigul de bani; iar ca rasplata, la capataiul celalt al vietii, intrezaream putinta de a pune iar mana pe bucatica de pamant pierduta Si am dus-o asa catava vreme. Eu, care pana atunci nu ma tocmisem cu clientii si care ma rusinam cand imi plateau onorariile, ma tocmeam acum cu inversunare, silindu-ma sa ma incredintez ca erau prefacatorii juramintele lor ca n-au mai mult. Timp de cateva saptamani n-am deschis alte carti de citire decat codurile de legi, de teama sa nu gasesc in ele ceva care mi-ar slabi hotararea.

Si am dus-o asa cateva saptamani, luptandu-ma, silindu-ma sa ucid in mine pe cel care-mi soptea din cand in cand: “Nu ti-e sila de tine?”

Si am dus-o asa pana cand, intr-o noapte, uite ce am visat. Se facea ca eram intr-o gradina de o frumusete fara seaman. Brazi uriasi, salcii pletoase, tei imbalsamati, pajisti ca de catifea verde, ronduri de flori in toate fetele, cascade de clematita, alei si bolti intunecoase de umbra si izvoare, si fantani, si statui albe de marmura, — toate frumusetile cate le vazusem prin cate gradini am trecut se adunasera aici ca sa faca un rai. Si se facea ca, umbland prin gradina asta cu sufletul imbatat de fericire, vad la cativa pasi inaintea mea, jos pe nisipul aleii, un ban mare de aur. Ma plec, il iau si, ridicandu-ma, vad altul la cativa pasi mai inainte. Ma duc, il ridic si pe acesta si iar, ridicandu-ma, vad altul mai departe Si am mers asa, mult, mult plecandu-ma sa ridic mereu banii de aur, pe care ii bagam in buzunare si zarind necontenit altul inainte. Dar, pe masura ce inaintasem, gradina se schimbase. Acum eram pe o poteca intr-un crang salbatic. Din crang am intrat intr- o crivina mlastinoasa, intre doua mari de catina. Aurul din buzunare ma ingreuia de nu ma mai puteam misca, si am inceput sa ma inglodez in namol si am inceput sa ma infund pana la glezna, pana la genun- chi, pana la brau, pana la gat. Simteam ca-mi navaleste namolul in gura, simteam ca mor inabusit, inecat, cu buzunarele pline de aur, pe cand in minte imi fulgerau cascade de clematita inflorita, statui de marmura alba, vedenii din gradina frumoasa din care plecasem M- am sculat speriat, ingrozit de acest vis, care mi se parea un simbol; iar a doua seara, dupa-masa, Marioara imi canta la pian sonata care- ti place dumitale, pe cand eu reciteamAnna Karenin Greu isi schimba omul firea mostenita, mai ales cand are in suflet indoiala, nesiguranta daca schimbarea o fi spre mai bine, ori spre mai rau Si iaca asa, am ramas acelasi, care te doreste, te imbratiseaza si te asteapta cu drag.



Misu Gerescu P. S. Marioara, cu toate ca e foarte necajita, nu te uita si ma roaga sa-ti scriu o mie de vorbe bune din parte-i. E suparata, biata fata, si are de ce: de zece zile suntem fara bucatareasa. P-a care-o aveam a trebuit s-o dam afara, ca asa muiere lenesa, risipitoare si sanchie nici c-am mai vazut Ce greu e de gasit in ziua de azi slugi credincioase, cu mila si cu dragoste de stapani si de casa A! unde sunt slugile de odinioara, din casa parinteasca? Parvu, vizitiul, a stat la noi treizeci si sase de ani; il mostenise tata de la bunicu-meu. Dinu, feciorul, a murit in curte la noi, dupa douazeci si opt de ani de slujba; iar bucatareasa Saraca Paraschiva! Era ca o ruda; cu ea ne-am pomenit pe lume. Ea ne descanta cand eram deocheati, ea ne tragea cand eram raciti, ea ne mangaia cand eram necajiti Parc-o vaz in curtea din fund, curtea pasarilor, inconjurata de o suta de lighioane, pe care le cunostea si le deosebea de ne minunam: pestrita cu mot, pestrita bearca, neagra porumbaca, neagra pintenoaga, alba mare; o suta de lighioane, gaini, gaste, rate, avea fiecare numele ei deosebit Parc-o auz vorbind cu ele: “Ei ho! nebuno, ce te-ndesi asa, parca n-ai mancat de aseara“; ori: “Dar tu, ce-mi stai ca o mironosita? Vezi daca te-ndopi nebuneste? Ia sa vaza maica daca ai caldura.” Si lighioanele se lasau sa le ia in mana, fara nici o impotrivire, simtind bunatatea sufletului ei curat si fara ascunzatori Trei zile dupa ce am ingropat pe mama, Paraschiva a stat incuiata in casa, bolnava. La trei zile, cand a iesit si am dat cu ochii de ea, am ramas incremenit — asa i se schimbase chipul si privirea, in care murise toata vioiciunea, toata voiosia de altadata A venit la mine, mi-a luat capul intre maini, m-a sarutat adanc pe frunte si a plecat inspre poarta “Unde te duci, Paraschivo?” Cand a ajuns la poarta s-a oprit, s-a uitat lung inapoi de jur imprejurul curtii, s-a inchinat, a sarutat stalpii portii si a iesit. “Unde te duci, Paraschivo?”

Pe seara am gasit-o spanzurata la hanul lui Pitis





Iti multumesc,iubite nene Stefane, din adancul inimii, pentru buna dumitale scrisoare plina de grija si de dragoste parinteasca. Iti multu- mesc si pentru tigaretul cu eucaliptol. Da, ai dreptate, se poate sa-mi fi venit si din prea mult fumat, asa zice si doctorul. Din ce, din ne-ce, stiu, am dat ochii cu moartea. Si fara nici o pregatire, din chiar senin. M-am pomenit deodata la sase seara cu un junghi ca o sageata in partea dreapta a pieptului. M-am batut, m-am frecat, as! de unde? La fiecare rasuflare ma durea pana in umarul drept. M-am culcat devreme; dar nu puteam sa adorm, pentru ca nu gaseam in ce pozitie sa stau ca sa rasuflu mai slobod; iar pe la unsprezece noaptea am simtit ca ma inabus de tot. Mi-a ajutat Marioara sa ma tarasc pana la fereastra pe care a deschis-o. Junghiurile, care ma fulgerau la fiecare rasuflare, nu ti le pot descrie. Imi venea sa ma sfasii, sa-mi var mana in piept, sa smulg nodul care ma impiedeca sa-mi dau sufletul si simteam ca ma intunec simteam ca ma duc si-mi parea rau. In odaita de alaturi dormeau frumos copilasii, aci langa mine tineam strans trupul Mari- oarei, si sus pe cerul vioriu straluceau stelele ah! ce frumos stra- luceau! Doctorul imi recomanda odihna. Am sa fac ca nenea Anto- nache. Asta imi aduce aminte o caricatura vazuta nu stiu unde. Un nenorocit de muncitor, rupt, hartanit, la consultatie. Doctorul il examineaza si-i prescrie fel de fel de doctorii scumpe si o luna de odihna la Ostanda. Negresit ca mi-ar prii odihna departe de fleacurile si neajunsurile meseriei, si n-as astepta povata lui, nici porunca durerii, ca sa mi-o daruiesc, mai ales ca nu ma prapadesc de dragul meseriei mele. Nu, nu ma prapadesc de dragul ei, dimpotriva, sunt incredintat ca sila, greata ce mi-o inspira felul de munca pe care mi l-am ales imi inzeceste, imi insuteste povara ei. O sa zici ca orice munca facuta de nevoie Nu e asa. Si, fiindca n-am ceva mai bun, nici mai placut de facut, decat sa stau cu dumneata de vorba, sa ma incerc sa ti-o dovedesc. Lasa ca sunt meserii care — macar ca facute de nevoie — aduc o multumire sufleteasca mare, atat de mare, incat precumpaneste oboseala, cum e munca mestesugarului: dar nu e meserie care, daca nu esti o secatura lipsita de orice patrundere, sa-ti aduca o sila de tine insuti, ca meseria de avocat. Negresit, invatatura dreptului, a feluri- telor legiuiri, a schimbarilor prin care au trecut de la neam la neam, de la un veac la altul, e plina de interes si vrednica de cercetat; dar nu e vorba despre aceasta — e vorba despre meseria de avocat. Ei bine, ca sa fii avocat iscusit si cautat, va sa fii siret, pisicher, chitibusar, sa poti ascunde cu mestesug adevarul, care ar fi pagubitor pricinii pe care o aperi. Trebuie sa poti, fara greata de tine insuti, sa sustii astazi una, maine alta, povatuit de interesul pricinii si indemnat, incurajat de nestatornicia parerilor judecatorilor, tuturor judecatorilor — de la cea mai neinsemnata judecatorie de tara pana la Curtea inalta. Trebuie sa te faci tovaras cu cel nedrept, sa-i dai tot sprijinul pentru impilarea celui nedreptatit. Caci intelegi usor, cel ce n-are dreptate plateste mult mai bine decat protivnicul sau. Inchipuieste-ti ca unul rapeste fara drept altuia, sa zicem, zece pogoane de pamant, singura lui avere. Ce poate sa plateasca cel dezbracat? Mai nimic; si pentru ca n-are si pentru ca nu se indura, caci — oricat o plati de putin — ceea ce plateste e pentru el o paguba. Pe cand celalt, jumatate din cele zece pogoane de ar da, ramane in castig cu restul de cinci. Si de aceea foarte adesea vezi napastuiti pierzand procese drepte ca lumina zilei, pentru ca nu au putut sau nu s-au indurat sa-si ia avocat bun, ci un biet incepator, nepriceput in meserie si in toate chichitele meseriei.

Un avocat care s-ar hotari si s-ar tine sa nu ia decat pricini drepte, sa nu dea nici un sprijin impilatorului pentru straganirea sau biruirea protivnicului sau — in ziua in care i s-ar duce vestea de om cu desavar- sire drept, ar ramanea numai cu clientela nedreptatitilor, obijduitilor, saracilor: “Ala umbla cu crucea-n san” A! de cate ori mi-a fost scarba de mine insumi dupa ce am amanat pentru un clenci de procedura procesul unuia care stapanea toata averea parinteasca si ai carui frati si surori venisera la judecata pe jos, desculti, drum de doua postii. Gandeste-te apoi ca, vazand necontenit pe oameni sub acelasi unghi al intremancarilor pentru un petic de interes, ajungi la urma urmei sa prinzi o adanca scarba de oameni si, vai! o si mai adanca scarba de tine insuti, cand te gandesti ca rautatea si nedreptatea omeneasca, gunoiul din care-ti ridici painea de toate zilele. Da, noi, avocatii, suntem niste microbi care nu pot trai decat in puroiul rautatii omenesti. Trebuie neaparat ca oamenii sa se manance intre ei, ba trebuie sa-i ajutam sa se manance, ca sa ne priasca.

Sa-ti spui in privinta asta doua patanii. (Precum vezi, nu sunt eu degeaba nepotul lui nenea Antonache.)

Odata, sunt cativa ani de-atunci, vine la mine un birjar cu o citatie de la judecatorie.

“Uite, domnule, ce-am patit. Am vandut un cal lui Ionita pe 215 lei. Asta a fost la Sfanta Maria-mica. Acum, peste o luna, dupa ce s-a slujit de el atata vreme, ma pomenesc ca ma da in judecata, sa-mi iau calul si sa-i dau banii inpoi, ca cica are tegnafes. Se poate? Peste o luna?

Si vaz ca cere sa-i dau si despagubiri. Procesul e poimaine la judeca- torie. Va rog sa mergeti Dumneavoastra cu mine sa mi-l subtineti. Si daca e sa-mi iau calul indarat, sa-mi plateasca si el macar cate trei lei pe zi, cat s-a slujit de el, ca si acum umbla cu el la trasura. Nu sunt om bogat va dau un pol, vi-l aduc poimaine dimineata, sa-mi subtineti procesul.”




A treia zi a venit cu banii si am plecat la judecatorie.

Cum am intrat, am dat cu ochii de Ionita Panait. Zic: “Bine, Ionita, ce fel de treaba e asta? Te slujesti de cal o luna si mai bine de zile, umbli si azi cu el la trasura si ceri sa si-l ia indarat?” “Are tegnafes, sarut mana, domnule.” “Pai cum n-ai bagat de seama pana l-ai cumpa- rat? Il cunosteai, ca ti l-a vandut din ham.” “Ii tinea ascuns cu doftorii, sarut mana. Acum ca nu mai ia doftorii, i-a rasuflat si tuseste Si am dat pe el o groaza de bani, zece poli si cincisprezece franci adunati cu francul, Dumnezeu stie cum, saracut de mine.”

Si lacrima crestinul.

“Stiu eu dupa ce umbli tu, Ionita. Umbli dupa ciupeala, sa mai scazi ceva din pret. Asa e?” “Pai bine, domnule, sarut mana, cal cu tegnafes zece poli si cincisprezece franci? E pacat de Dumnezeu! Sa-mi dea indarat macar doi poli.”

Zic:“Stii ce? ia un pol si impacati-va, ca altfel pierzi procesul. Uite, mie mi-a dat asta un pol. Na, ti-l dau tie si stingeti pricina.”

I-am dat douazeci de lei si am intrat la judecator, care a inchis pricina. Ce crezi ca s-a intamplat? Clientul meu a ramas foarte nemul- tumit. A spus la toata lumea ca n-ar mai veni la mine, sa-l pice cu ceara rosie; ca el era bucuros sa dea de trei ori p-atat ca sa castige procesul, nu sa-l piarda dupa cum l-a pierdut — ca se cheama ca l-a pierdut, daca protivnicul i-a luat douazeci de lei. Prin urmare, vezi, ca sa-i fi parut avocat bun, trebuia sa-i imbratisez ambitia, rautatea

Alta data era intr-o vacanta, prin august. Tribunalul inchis, lipsa lucie de afaceri; toate fondurile sleite; pana si banii copiilor adunati in pusculite ii scosesem rand pe rand cu cutitul. Stam la birou si ma intrebam prapadit ce o sa dam a doua zi in piata, cand, aruncandu- mi ochii pe fereastra, vad in curte doi tarani, rupti, prapaditi. Ii bag in birou si peste un sfert de ceas intram radios la Marioara in odaie, falfaind o hartie de o suta. Ne-am intors amandoi spre icoane si ne- am inchinat: “Multumescu-ti tie, Doamne!” Stii pentru ce ii multu- meam? Pentru ca un om ucisese pe frati-sau. Taranii veniti la mine erau: unul tatal mortului, celalt fratele ucigasului. A! sa-i fi auzit:

“Suntem cu doua focuri care ard pe noi Am luat bani din punga altuia cu imprumut, ca sa bagam pe unul in pamant si sa scapam pe altul de gura ocnei “Jalea si disperarea parintilor batrani, a nevestei si copiilor mortului, a nevestei si copiilor ucigasului, groaza lor la vederea autopsiei cadavrului, intins pe o usa in mijlocul curtii, si ingroparea lui si petrecerea faptuitorului intre jandarmi pana dincolo de marginea satului — din astea era facuta bucuria pentru care multumeam lui Dumnezeu. Ce deosebire intre mine si domnul Stelica, macelarul, pe care l-am vazut deunazi? Ce gusa si ce ceafa cu etajuri! Pe cand mana i se juca cu lantul gros de aur, care-i incingea pantecele de la un buzunar al jiletcii pana la celalt, ochii ii straluceau de bucurie, uitandu- se la seninul de sticla al cerului. Seceta de trei luni, islazurile arse, miristile negre, vitele mureau de foame, taranii alergau cu ele pe capete la targ, sa i le dea lui pe nimica

Nobila profesie de avocat! Ph!

La revedere. E tarziu. Va sa ma odihnesc, sa fiu maine ascutit la minte si aprig.

Al dumitale,



M-am hotarat, imboldit si de Marioara, sa plec intr-un loc singuratic si placut, unde sa stau zece-cincisprezece zile, o luna, cat voi putea, sa traiesc cat traieste o planta; am gasit un om de isprava, care mi-a pus la dispozitie o casuta de barne cu o odaie si o prispa; si iaca sunt de o saptamana singur, aici, la Lunca Bolbocilor, un colt de rai in muntii nostri, aproape de izvoarele Ialomitei. Si mi-e bine in sanul naturii, cum mi-era cand eram copil in poala mamii-doichii. Imi pare rau ca nu sunt un pictor, ca ti-as zugravi si ti-as trimite cateva vederi nepome- nit de frumoase. Sa ma incerc sa ti le zugravesc prin cuvinte, ar fi o nebunie. O sa citesti vorbe, n-ai sa vezi culorile, miile de culori care alcatuiesc frumusetea tabloului; si cu cat as adauga mai multe vorbe, cu atat ti-as intuneca realitatea. Si daca ma gandesc bine, nici meste- sugul cat de mare al unui pictor nu ti-ar putea da toata negrait de dulcea frumusete a tabloului, caci ar lipsi dintr-insa cantecul izvorului, leganarea ramurilor, inganarea frunzisului, plutirea miscatoare a norilor in vazduh si o multime de alte impresii, care nu se pot preface nici in cuvinte, nici in culori, dar pe care le simti ca ti se varsa de pretutindeni in suflet, umplandu-ti-l de evlavie, de smerenie, de cucernicie. Azi dupa-pranz am fost intr-o padure de brazi uriasi. Abia am facut cativa pasi sub bolta lor de ramuri, ca bolta unei catedrale, si deodata mi s-au taiat picioarele; fara sa-mi dau seama m-am asezat jos si timp de mai bine de un ceas am stat neclintit, treaz si totusi fara un gand, fara o judecata, ca si cand n-as fi fost. Parca uriasii brazi neclintiti, a caror incremenita liniste veneam s-o tulbur, necajiti de prisosul meu de viata, mi-ar fi trimis o mireasma ametitoare care sa ma paralizeze, sa nu-mi ingaduie sa traiesc decat atat cat traiau ei M-au trezit glasurile scutarilor in fundul departat al padurii: “haa-ap! haa ap!”

Nu e sat aici; e o stana si un ferastrau, care nu umbla decat in timpul verii, la care lucreaza niste italieni. Iarna se duc toti si nu ramane decat Nica, un baietan de saisprezece ani. Bietul baiat! Aseara la foc mi-a povestit viata in timpul iernii si istoria unui caine, ucis de stapanul stanei de alaturi. Imi spunea cum toamna, spre sfarsitul lui noiembrie, o tulesc devale, pe rand, oile de la tarla lui Panturoiu si toti ciobanii si baciul; pe urma lucratorii din padure, scutarii, italienii de la ferastrau

— toti, si ramane singur in pustiul muntelui, numai cu Ursei si cu Neamtu, cainii lui. Povestea cum racnea crivatul in brazi si cum viscolea de nu se vedea la doi pasi; cum facea de cate trei ori pe zi mamaliga la caini, de frica sa nu plece, sa-l paraseasca; cum uneori, noaptea, Ursei se aseza in coltul odaii, ridica botul spre grinzi si incepea sa urle, sa urle, de i se-ncretea carnea pe el si-i venea sa se bage in zid de urat Intr-un rand impuscase in scorujul de langa casa un cocosar si, cum era numai aripat, l-a crescut vreo trei saptamani pe fereastra, si-i era drag ca-i tinea de urat, ciripind, parca raspundea la intrebarile lui Dar intr-o dimineata l-a gasit cu aripa lipita de geam, mort, inghetat: “Parca mi-a murit un frate” Imi spunea bucuria lui nebuna cand se intampla arareori sa soseasca vreun om cu tarla, cu bilet de la stapanu-su, sa-i dea voie sa lucreze niscaiva scanduri; dragostea cu care-l ducea in casa si-i da de toate cate avea si cum nu-i venea sa-l mai lase sa plece Si placerea nespusa pe care i-o pricinuiau intaile urzici iesite in coasta, intaile flori de papadie: “Ma uitam la ele cu drag, ca la stele”

“Si sunt buni cainii, ma Nica?” “Buni dar aveam unul, tiii! p- atata, cat un vitel, dar mi l-a impuscat Panturoiu Saracul il chema Codreanu” “Dar de ce ti l-a impuscat, ma Nica?” “Vezi ca-i fura oi si le manca. Se ducea noaptea cu astilalti doi. Astilalti mai mici luau oaia si o duceau taras, iar el ii apara de canii de la tarla Tinea piept la opt caini era cat un vitel Saracul, il chema Codreanu”

Imi place aici, iubite nene Stefane, nu numai pentru ca-mi prieste sanatatii, dar si pentru ca, departe de ropotul lumii, de framantarile ei, mintea putandu-se indeletnici cu ganduri mai presus de trebuintele vietii de toate zilele — parca te maresti in propriii tai ochi, parca ti se sporeste stima de tine insuti. Ca, vezi, mintea e insetata de priceperea lucrurilor, de patrunderea tainelor; si osanda de a infrange aceasta sete, de a trai fara potolirea ei, inseamna osanda de a te intoarce la una din formele trecute, de care natura n-a fost multumita, inseamna osanda de a ucide in tine tocmai insusirea cu adevarat si cu deosebire omeneasca: naziunta de a oglindi in tine o cat mai mare parte a lumii in care traiesti Azi, stand singur pe marginea izvorului vorbaret, ma gandeam asa: Nu e a ta setea asta de pricepere, de patrundere a tainei care te-nconjoara. E setea lumii intregi, e setea substantei din care e alcatuita. Urmeaz-o cu mintea inapoi de-a lungul nenumaratelor mii de veacuri si ai s-o gasesti necontenit arsa, mistuita de dorul de a se destainui ei insasi. La inceput una si aceeasi, fara deosebiri in sanul ei, invartindu-se nebuneste in haos. Din aceasta invartire pesemne si din locurile deosebite pe care le ocupau, fata de osia imprejurul careia se invarteau, parti dintr-insa capata insusiri deosebite. Aceste parti inrauresc apoi unele asupra altora, se imperecheaza intre ele in fel de fel de chipuri si dau nastere nenumaratelor corpuri din chimie. Din imperecherea unora din ele, in imprejurari ce nu putem inca patrunde cu mintea, se nasc intaile vietuitoare. Trec veacuri dupa veacuri si incet-incet, dar cu o staruinta ce o clipa nu sovaieste, o clipa nu se odihneste, vietuitoarele incep sa capete simturi rudimentare, cioburi de oglinzi aburite, in care materia abia se poate intrezari. Nu-i ajunge cu cat se poate auzi, vedea, pipai, gusta, mirosi in vietuitoarele de pana atunci; instinctul nu-i ajunge; ea vrea sa se priceapa si, in cele din urma venite, in urmasi de urmasii lor, se face om. Formele in care s-a imbracat ea pana atunci nu le strica, le pastreaza. O sa le intrebuinteze omul in fel de fel de chipuri si-i vor sluji si ca o dara, ca sa-i ajute sa vaza de unde vine. Si nu chipul omului ii trebuia, ci mintea lui. O ascute, il face sa-si descopere unelte de prelungire a simturilor cu care sa poata vedea, auzi, simti lucrurile mici, lucrurile departate, dincolo de hotarul simturilor slobode; ii toarna in suflet setea stiintei. Si acum, daca dumneata esti chinuit de aceasta sete, gresesc eu cand zic ca acest chin e al ei, al materiei, — ca ce esti dumneata decat o forma trecatoare in care s-a imbracat ea, ca sa-si potoleasca dorul de a se cunoaste? Gandeste-te ca nu numai spre binele lui il imbranceste pe om ravna stiintei, poate dimpotriva, spre pieirea lui; adu-ti aminte de apostolii si de mucenicii stiintei. Vrea materia sa se cunoasca cu orice pret, cu orice mijloace.

Si ia te uita dumneata, acum, cu cata mestesugire, cu cata maiestrie ajunge la implinirea scopului ei.

Cu cat o vietuitoare e mai jos pe scara vietuitoarelor, cu atata e mai de timpuriu de sine statatoare. Pica o samanta dintr-un pom ori dintr-o floare; singura incolteste, prinde radacini si traieste, mai bine sau mai rau, dupa cum va fi fost de prielnic locul unde a dus-o intamplarea. Pomii, florile, ierburile nu se sinchisesc unde le va pica samanta. Daca te uiti la vietuitoarele care vin dupa plante, le vezi ca sunt manate de grija de a-si pune ouale intr-un loc prielnic invierii lor.Vine fluturele, isi alege o frunza in apropierea mugurilor viitori, o unge cu un fel de clei, isi pune ouale pe ea, o leaga de ramura cu un firicel de matase, de care va sta spanzurata tot timpul iernii — si pleaca. Cleiul, uscandu- se, incovoaie frunza dupa el si o preface intr-un fel de plapumioara, care va ocroti, va adaposti ouale de frig. Atata grija are fluturele. La primavara, caldura va invia singura ouale si omizile mici, abia de vazut cu ochii slobozi, fara ajutorul nimanui, se vor hrani din frunzele mugurilor incoltiti odata cu ele. Sunt pe data de sine statatoare. Cu cat te urci mai sus pe scara vietuitoarelor, cu atat sunt mai tarzii. Ia vezi pasarile plapande, unele golase: ce s-ar face ele fara grija parintilor care le hranesc atat timp, pana sa-si poata singure purta de grija? Si ce s-ar face, mai sus, manjii, viteii, cateii, fara ugerul mamei lor, fara grija ei, fara apararea ei? Iar cel din urma venit dintre vietuitoare, omul, ce tarziu e de sine statator! Ce indelungat timp sunt siliti parintii lui sa-i poarte de grija, sa-l apere Si acum, ia seama. Aceasta tarzie stare de sine a urmasului unei fiinte, cu atat mai tarzie cu cat e mai sus pe scara vietuitoarelor, e mestesugul prin care materia ajunge la putinta de a se patrunde. Prea va ingrijiti numai de viata voastra, — a zis ea vietuitoarelor in a caror forma se imbracase pana atuncea — prea va cheltuiti toata puterea numai ca sa fiti. Si le-a facut urmasii plapanzi si neputinciosi, ca sa le sileasca la biruirea egoismului, la lepadarea de sine. Si din aceasta indeletnicire silita, din aceasta grija de altul, urmata necontenit si necontenit sporita din urmasi in urmasi, atatea mii si mii de veacuri, s-a nascut lepadarea de sine, care te taraste in pierzare pentru aflarea unei scantei de adevar Vrea substanta din care e alcatuita lumea aceasta sa se priceapa, sa se patrunda cu orice mijloc, cu orice pret.

E tarziu. Scapata luna. De ce nu esti aici, sa vezi ce lumina de apoteoza fac razele ei in aburii care se ridica din Cheia Tatarului?

Al dumitale,



M. Gerescu



Intuneric si lumina

221

CUPRINS



“CALATORULUI II SADE BINE CU DRUMUL”

Prietenului meu Ioan A. Radulescu-Pogoneanu Bautura l-a prapadit pe Pitache Cojescu, ca altfel unde ajungea el pana acuma, sa-si fi vazut el de treburi cum se cade si sa-si fi pastrat banii care i-au trecut prin mana? Ca de noroc nu se poate plange; pe ce-a pus mana, i-a mers. Daca a tinut mosie cu arenda, cand era anul mai rau, de se vaitau toti vecinii, lui Pitache ii mergea de-ti era mai mare dragul. Numai din taierea padurii de la Nuceteanca putea sa castige, sa aiba pana la adanci batranete. Ma rog: noua sute de pogoane de padure de constructie, stejari — sa fi luat numai pe trunchiul unuia doi poli, fara stanjenii de ars si cracile. Dar cine era sa faca chefurile ramase de pomina, care se incepeau azi si tineau cu saptamanile? Pitache. In vremea asta logofetii si contabilii nu stau cu mainile in san. Lumea zice ca unul dintre ei, d-acolo, din jaful de la

Nuceteanca si-a facut starea de azi.

Ei! dar acum s-a sfarsit. Pitache s-a cumintit. S-a ispravit cu viata de pana acum; i-a pus cruce. Toate merg pana la un timp. De aceea s-a jurat, impreuna cu prietenul sau Naita Dinculescu, ca de aci incolo intra in randul oamenilor cuminti.

Sunt zece zile de cand se pazesc unul pe altul; si n-au bagat in gura nici o lacrima de bautura. Apa, ca e sanatoasa si e lasata de la Dumne- zeu.

S-a mai jurat el si alta data si nu s-a tinut. Ei! dar acum e altceva. Toate merg pana la o vreme. A dat omul cu capul de pragul de sus.





Ce? E om de aproape cincizeci de ani. Nevasta s-a luat de ganduri; copiii incep sa se mareasca Pana cand? De randul asta s-a ispravit, s-a mantuit.

Cu cele cateva mii de franci ce i-au mai ramas, s-a hotarat sa ia in arenda mosia satului Druganesti, al carei contract expira la toamna, mosie frumoasa la care s-au pricopsit cati au tinut-o. Deputatul de la colegiul al doilea, caruia si-a dat votul si pentru care a alergat de a dat pe branci la alegerile din urma, i-a fagaduit formal c-o sa faca sa i se dea lui mosia. Si fiindca Pitache cand spune o vorba — e vorba, a si inceput sa-si puie in lucrare hotararea. Mosia fiind la o posta si jumatate de la oras, si-a cumparat un cal buiestras “de mananca nori, nu altceva”, si-a luat jambiere rosii de piele, o sapca frumoasa, si pleaca chiar acum la Druganesti, impreuna cu prietenul Naita, sa vaza mai bine mosia.

Naita n-are cal, dar a inchiriat unul de la Tascu, care tine birje si postalioane. Pitache s-a sculat de la cinci si-si asteapta cu nerabdare prietenul, care intarzie, cu toate ca i-a spus deslusit aseara sa vie cat de devreme, ca sa nu-i apuce caldura pe drum, aducandu-i aminte si de vorba romanului: calatorului si sade bine cu drumul. Cand colo, poftim! cinci si jumatate, si el nu vine — sase, si el tot nu vine.

Din cand in cand se duce la poarta si se uita-n lungul drumului, sa-l vaza venind.

In sfarsit, aproape de sapte, Naita se iveste. Vine la trap. Pitache il zoreste, rasucindu-si sapca cu mana, ca acarii de la drumul-de-fier, si strigand cat poate:

— Hai, nene! pacatele mele, hai odata!

A fost o incurcatura. Baiatul lui Tascu uitase de vorba lui de aseara, si inhamase la un postalion care pleca la Gaiesti calul inchiriat de el, singurul cal care merge bine la calarie. A trebuit sa-l porneasca cu alt cal dupa postalion.

— Intelegeti, explica Naita facandu-si vant cu palaria, pana sa-l ajunga, pana sa deshame pe unul, sa puie p-alalalt, pana sa vie indarat



— Tiii! pacat, raspunde Pitache incalecand, ne apuca zaduful pe drum!

Dar Naita a descalecat si se zbate sa gaseasca chinga, s-o mai stranga nitel, ca s-a cam slabit.

— Haide, Naita; da mai iute, il sileste Pitache. Ti-am mai spus-o de o mie de ori: calatorului ii sade bine cu drumul

Acum au pornit-o.

N-are a face calul lui Naita, slab, netesalat, ros de ham in toate partile, cu bidiviul lui Pitache, gras ca pepenele si lucios la par, parca e uns cu untdelemn; precum n-are a face nici costumul lui; sapca nu, jambiere nu — cu costumul lui Pitache. Nici infatisarea unuia cu a celuilalt. Pe cat de gros si de voinic e Pitache, pe atat de uscat si de pipernicit e Naita

Dar merg la pas, la tacaneala.

Au iesit din oras si acum tin soseaua drept.

E o dimineata frumoasa de iunie, plina de miresme de flori si de tei, de sulfina si de levantica. La dreapta drumului, in vale, se tin lant zavoaiele Ialomitei, printre care cand si cand se vede apa sclipind in bataia soarelui; la stanga, pana la poalele dealurilor, grane de toata frumusetea; lanuri galbene de grau copt cu chenare rosii de maci infloriti, lanuri de ovaz de un verde-brumariu, lanuri de porumb de un verde-inchis si lucitor; iar pe dealurile care inchid zarea, vii cu razoare de vita paralele si drepte, parca sunt trase cu condeiul, printre care se zaresc ici si colo puncte albe: muncitori la plavila.

Rasuna lunca de cantecele pitpalacilor si de haraitul carsteilor. Frumusetea firii umple de multumire inimile calaretilor. Se vede din bunavointa zambetului cu care raspund saluturilor tarancelor, care trec spre oras ducand cobilite de pui si de boboci de rata spanzurati de picioare, basmalute cu oua, oale mari cu lapte si cu smantana, cosuri de cirese ori donicioare de fragi — toate bunatatile prasite, adunate ori pastrate pentru gura orasenilor.

Femeile motaie din cap a “buna dimineata”; iar ei le raspund cu dragoste:





— Multumim dumitale. Vanzare buna

Sa fie un ceas de la plecare, cand ajung la capul podului de peste Ialomita. Aici e raspantie de trei drumuri; si la raspantie, drept in fata podului, e hanul, vestitul han al lui Manolache Ciolanescu. Inaintea hanului, o polata incapatoare, invelita cu sindrila, pe acoperisul careia e firma mare cu numele proprietarului; iar intreManolache siCiola- nescu, un rotocol albastru, in care sunt zugravite doua ciolane incru- cisate. Pe o sarma care leaga doi stalpi stau spanzurati covrigi rumeni, iar pe alta perechi-perechi de carnati proaspeti, acoperiti cu un tulpan, in ciuda viespilor care le dau tarcoale bazaind. In fereastra carciumii, randuri de sticle cu bauturi de toate culorile pietrelor nestemate. Nici un musteriu — oamenii sunt dusi la munca.

Scularea de dimineata, aerul curat si calaria, si soarele, care a inceput sa dogoare, le-a deschis o pofta de mancare si o sete — mai ales o sete grozava. De aceea, fara vreo prealabila intelegere, au oprit amandoi in dreptul hanului si bat cu fristile in stalpii polatei, fara sa se uite unul la altul si strigand:

— Hei! stabiliment!

Baiatul, care motaia la tejghea, se taraste alene in usa pravaliei, frecandu-se la ochi.

— Ma, intreaba Pitache, ai ceva rece de bautura, un pelin cu sifon, ceva?

— Este, raspunde baiatul, silindu-se sa nu caste.

— Da-ne doua pelinase cu sifon.

— Ori cu borviz, adauga Naita. Baiatul pleaca agale.

— Misca-te mai repede, baiete! ii sileste Pitache, aaa! misca-te, baietas.

Si nu-l slabeste deloc, strigandu-i din cand in cand: “Da zor, ma neicuta, ca suntem grabiti, si stii, vorba romanului: calatorului ii sade bine cu drumul!”

Baiatul se intoarce aducand pe o tava verde doua pahare de vin cu sifon. E rece: se cunoaste dupa abureala paharului.



Pitache bea jumatate paharul, isi plesneste limba de cerul gurii si, intorcandu-se spre Naita, se uita in ochii lui, ridicand sprancenele in semn de intrebare, adica: “ce zici?”

Naita, care si-a baut paharul pana-n fund, zice:

— Phiii — strasnic!

— Unde-l tineti, ma, intreaba Pitache pe baiat, de e asa rece?

— La gheata.

— Dar de unde aveti gheata?

— Pai n-are jupanu ghetarie in curte?

— Ce vorbesti, domnule!? se mira Pitache si Naita intr-un glas si tot intr-un glas poruncesc: Ia mai adu doua; iar Pitache adauga: Dar nu fi mocait, umbla repede, ca suntem grabiti.

Al doilea pahar se bea pe nerasuflate; tocmai al treilea, care s-a dus acum, se bea mai pe-ndelete, cu intrebari puse baiatului:

— Cum te cheama, ma?

— Tilica.

— De unde esti tu?

— De la Priseaca.

— Al cui esti de la Priseaca?

— Al lui Tache Dragoi.

— Si de mult esti aici?

— De patru luni.

— Dar stapanu-tu unde e, ma?

— E dus colea la niste trifoi.

Pitache scoate o rubla, o da baiatului si-l zoreste sa-i aduca restul, cand se aude alaturi in livada cu pruni: lip-lip! lip-lip! Vine Manolache Ciolanescu pe poteca dintre pruni cu papucii lipaind.

El cunoaste bine atat pe Pitache cat si pe Naita — si nu i-a vazut de mult. Cand da cu ochii de ei, nu mai poate de bucurie.

— Buna ziua, dom’le Pitache. Uite si domnu Naita! da-ncotro?

— Incoa’, la vale: dar ma, Manolache, grozav pelin ai. Ma baiete, sa mai aduci un rand! trei pahare! de unde-l ai?

— Asa ca e grozav? De la frati-meu Ilie.



— Strasnic! dar stii? un lucru nu-mi place mie: baiatul. Nu face. Aici la han in drum, la raspantie, trebuie un baiat iute, spirt. Sa umble ca sfarleaza. Omul vine, bea, pleaca repede. Vorba romanului: calato- rului ii sade bine cu drumul.

Cand se-ntoarce baiatul, hangiul zice:

— Dar de ce nu descalecati nitel? Mai rasufla si caii oleaca.

Iar Pitache si Naita gasesc ca are dreptate: mai rasufla si caii oleaca. De aceea se coboara, leaga darlogii cailor de cate un stalp si se aseaza la masa sub polata.

Ei, noroc sa dea Dumnezeu si cine te-am gasit! Noroc! Bine ati venit sanatosi!

— Strasnic pelin! Dar de cand ti-ai facut ghetarie?

— Acu un an. M-am gandit: garla colea, gheata de pomana, boii tot stau degeaba iarna. Ia sa-mi torn eu o ghetarie — si am facut-o. M-a tinut o suta si mai bine de lei, da-ncai am facut un lucru bun.

Si vazand ca Naita se uita de catava vreme cu staruinta la carnatii spanzurati pe sarma:

— Sunt proaspeti, dom’le Naita; aseara i-am facut, pe viata mea! Ma Tilica, ia da jos o pereche de carnati.

Asa e, sunt proaspeti, se vede cat de colo.

— Pai sa vezi ce-am patit, explica Manolache, — am un blestemat de taur, dar-ar lupu-n cornu lui! c-o sa plec cu el joi la targ sa-l vanz, sa ma scap de el, ca numai buclucuri imi face. Mai deunazi nu era sa- mi omoare un copil? Ieri dimineata, nu stiu, ori ca din joaca, ori de-al dracului ce e, imi impunge o frumusete de purcea drept in burta. Noroc c-am fost aici. Dac-am vazut ca e impunsa rau, a trebuit s-o tai. Am avut Ignat ieri pe negandite. Aseara tot se ducea frati-meu la targ, i-am dat carnea s-o vanza la un macelar si am oprit si eu ceva dintr-insa. Mi-a prins bine ghetaria. Sa puie sa friga o pereche?

Pitache, dupa ce raspunde hotarat: “Sa puie!”, ia si avizul lui Naita:

“Hai? ce zici, Naita?” Iar Naita nu poate sa strice gustul lui Pitache, dar recomanda baiatului, cu blandete si cu duiosie:

— Dar, ma Tilica, umbla mai repede, ma baietas.





Pana sa friga carnatii, nu e de refuzat propunerea hangiului de a merge sa le arate ghetaria. Se duc deci sa vaza ghetaria sistematica, invelita cu stuf de o frumusete; apoi intra in gradina din fund. Cum in vremea asta soarele s-a ridicat sus si a inceput o vipie de caldura care frige, nu altceva, ce placere fara seaman simt Pitache si prietenul sau cand ajung in gradina, sub bolta de umbra a unor nuci uriasi! Cel din mijloc mai cu seama trebuie sa fie de mai bine de doua sute de ani. Degeaba, nici o umbra ca umbra de nuc.

E racoare! Si vine de undeva un miros de sulfina si de levantica

— Ia auzi, mai Naita!

Si catesitrei tac, sa auda cum canta pitpalacele. Una, aici aproape, chiar langa gardul gradinii, zice deslusit: “Pitpalac!” Altele mai departe ii raspund: “Petpedec! petpedec!”, iar lor le raspund altele si mai de departe, tocmai de colo, din poalele viilor: “Pitpidic! pitpidic! pitpidic!”

— Si-ncotro ziceti ca mergeti dumneavoastra?

— La Druganesti.

— A! pai v-a apucat zaduful pe drum. Eu, stiti ce-as face in locul dumneavoastra? as ramane sa mananc aici, ca tot e aproape de nimez. Dupa-pranz va spui eu c-o sa traga o sfanta de ploaie de un ceas, sa rupa pamantul. Si as pleca dupa ploaie pe racoare: praf nu, caldura nu.

Nu e pe tot cerul, senin ca sticla, pic de norisor, nici macar cat un bob de mei; dar daca spune Manolache c-o sa ploua Si Pitache stie ca astia de la tara se pricep la ale vremii lucru mare. N-a patit-o el odata, cand tinea Merenii? Tot asa din senin ca acuma. El, in loc sa asculte pe unul care-i spunea sa plece cu trasura cu coviltir, a plecat cu o brisca ne-nvelita; si peste un ceas l-a apucat o ploaie cu piatra, sa-l omoare si mai multe nu. Tot asa a patit odata si Naita.

— Ce zici, ma Naita?

Ce sa zica Naita, mai ales dupa ce hangiul le pomeneste de niste pastrama buna de capra si de niste uger de purcica?

— Nu ma-nnebuni! ai oprit ugerul de la purcica?

— E pus la ghetarie.



— E! da porunca sa bage caii undeva la umbra, frate Manolache, si reguleaza de-ale mancarii.

Hangiul, om in toata firea, care stie ca calatorului ii sade bine cu drumul, pleaca zorit sa dea porunci; iar Pitache ii striga din urma:

— Si pana una-alta, trimite-ne o velinta ceva si o baterie de pelin cu sifon

Ce masa infricosata! Ce pastrama frageda ca roua! Dar ugerul ala de purcica de se topea-n gura! Dar ceapa verde! Nu se mai puteau satura.

— Ma Naita, daca ma iubesti, ia de ici bucatica asta grasa.

— Ma Pitache, sa ma-ngropi, gusta colea, sa zici ca n-ai mancat de cand esti.

Dar pelinul cu sifon tinut la racitoare!

Un singur lucru nu i-a placut si nu-i place lui Pitache: baiatul. A spus-o hangiului de cateva ori si i-o spune si acuma, cu limba impiede- cata, parca ar avea clei in gura si sughitand la rastimpuri:

— Nu face, ’sculta-ma pa ’ine hac! aici e han mare ’a raspan- tie Va un baiat spirt. Omu’ se grabeste la drum, don’le Vine, cere, bea si pleaca n-are vreme de pierdut si ca ’atorului-i sade bine cu dru’u

Acum soarele scapata inapoi spre oras. In gradina din spatele hanului, Pitache si Naita dorm dusi cu fata-n sus si sforaie, sa zici ca umbla ferastraul; iar hangiul, care-i cunoaste de mult, a pregatit pentru deseara o ciorba cu ardei grozava, niste pui de pus la frigare apelpisiti, o salata de tari bataioasa, a pus clondirele la gheata si a trimis pe Tilica-n sat sa caute pe Dima lautarul. Stie el ca domnu Pitache si domnu Naita nu se-ntorc curand acasa, ca sunt calatori, si calatorului ii sade bine cu drumul.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care







Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

SCRISORILE LUI MISU GERESCU



Opera si activitatea literara Ioan Alexandru BRATESCU-VOINESTI

Scrierile si activitatea publicistica a lui Ioan Alexandru BRATESCU-VOINESTI





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Schite

Puiul

- citeste textul
Schita Puiul
Puiul povestire de I. Al. Bratescu-Voinesti
PUIUL - Explicatia titlului - invatatura morala - Compozitia si subiectul



Povestiri

IN LUMEA DREPTATII

- citeste textul

VARCOLACUL

- citeste textul

DOUA SURORI

- citeste textul

DIN CARNETUL UNUI JUDECATOR

- citeste textul

UN OM

- citeste textul

MICROBUL

- citeste textul

INSPECTIE

- citeste textul

NEAMUL UDRESTILOR

- citeste textul

CUCOANA LEONORA

- citeste textul

MAGHERANUL

- citeste textul

PANA TRASNEA SFANTUL

- citeste textul

SMINTEALA LUI RADU FINULET

- citeste textul

MOARTEA LUI CASTOR

- citeste textul

INTAMPLARE

- citeste textul

CONU ALECU

- citeste textul

NICUSOR

- citeste textul

SCRISORILE LUI MISU GERESCU

- citeste textul