Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





NEAMUL UDRESTILOR de Ioan Alexandru BRATESCU-VOINESTI (Povestire)

 

In judetul Dambovita nu e nimeni care sa nu fi cunoscut pe conu Costache Udrescu; dar cred ca or fi si in Bucuresti putini care sa nu-l fi vazut, caci pana in vremea din urma venea de doua ori pe luna sa-si ia baia ruseasca.

Conu Costache Udrescu

“Nepotul lui Mihai Viteazul!”

Cine l-a vazut fara ca sa fi intors ochii dupa dansul, ca sa-i admire capul de cronicar batran, dar mai cu seama ca sa se mire de ciudatenia imbracamintei lui de pe alte vremuri: jumatate de joben, cum se purta acum 25 de ani, surtuc lung pana la genunchi si pantaloni ca oul de rata?

Conu Costache si ciudata lui sora, Luxita, care nu s-a maritat, ci a ramas fata batrana, erau copiii lui Negoita Udrescu, boier de bastina din Targoviste, care a murit pe la opt sute cincizeci si doi, si pe care l-a mostenit numai fiul, fetele neavand drept de mostenire dupa legiu- irea de pe atunci; macar ca si de ar fi avut drept, nu s-ar fi gandit sa si-l ceara cucoana Luxita, care se inchina la frate-sau, si care, fiind mai mare decat dansul, ii tinuse si loc de mama.

Negresit, n-a fost totdeauna batran conu Costache.

In vremea in care incepe aceasta istorisire, pe la anul 1864, era un om de 38 de ani si traia impreuna cu sora-sa, iarna la Targoviste si vara la mosia sa Udresti din apropierea orasului.

“Nepotul lui Mihai Viteazul” nu era un titlu de rudenie pretins de conu Costache, ci o porecla scornita de lume pentru indeletnicirile lui. Conu Costache n-avea de ce sa vrea sa fie nepot lui Mihai Viteazul, ca avea in sipetul lui cu hrisoave, la care nu umbla decat el, act in regula in care se pomenea de neamul lui si de mosia lui Udresti, cu o suta de ani inainte de Mihai Viteazul.

Dar ii placea omului sa-si urmareasca mosii si stramosii din trecut si sa descopere toata “funia neamului Udrestilor”. Si cu alergatura, cu cheltuiala, cu stradanie si cu staruinta, gasise fel de fel de lucruri folositoare, nu numai pentru ce le aduna el.




Incetul cu incetul, casa lui se prefacuse intr-un fel de muzeu. Avea copii in ulei dupa pisanii de biserici din judet: dupa pisania si dupa portretele ctitorilor bisericii Stolnicu din Targoviste, cladita intai de lemn, inainte de 1600, de stolnicul Stoica Udrescu; dupa pisania si portretele ctitorilor bisericii din Petrestii—Patruzeci-de-Cruci, cladita iar de un Udrescu, si mai avea sumedenie de acte, in care, dupa formula iata si martori aseaza domnia mea, pe langa numele lui Mihalcea comis, al luijupan Costandache vel postelnic, urma si numele lui jupan Udrescu. Drept e iar ca e greu sa vezi pe un om scotocind mereu hartii vechi, buchisind toate pietrele de la biserici si luand copii de pe ele, fara sa-ti vie nu stiu cum; si d-aia si lumea trebuie sa-i fi scornit porecla.

Dar in afara de aceasta nevinovata slabiciune, mai rar om de isprava si cu scaun la judecata ca conu Costache; puteai sa-l judeci dupa cum isi vedea si-si ingrijea singur de mosie: pahar, nu altceva.

Cucoana Luxita, sora-sa, da, asta era cam “paraxina“, dar si ea avea paraxenii nevinovate. Intai avea patima curateniei. Sa nu fi vazut bob de praf ca era comedie. Toata ziulica, de cand rasarea soarele pana apunea, nu facea decat sa sufle, sa stearga, sa diretice si sa frece lucrurile de prin casa, ori sa pliveasca frunzele uscate pe la florile din pridvor. Un lucru nelalocul lui o ingheta si o necuviinta de musca pe o oglinda o omora.

Pe urma mai avea cucoana Luxita o cumplita groaza de casatorie; si ce e mai greu de lamurit, e ca groaza ei nu era pornita din ura impotriva barbatilor, ci din lipsa de stima pentru femei. Numai ea ar fi putut spune de unde si cum ajunsese la asa stare sufleteasca; dar n-a spus niciodata.

Cat a plans si cat s-a framantat ea la ’67, cand s-a insurat frate- sau, numai Dumnezeu stie, si s-ar fi dus la manastire decat sa urmeze a trai in casa cu dansul dupa sosirea cumnata-sii, daca frumusetea si mai ales infatisarea imparateasca a Sasinchii n-ar fi incremenit-o. Sasinca Rupinski era nepoata de frate a colonelului Rupinski, fost aghiotant al lui Voda Alexandru Ghica, si n-a adus zestre conului Costache decat frumusetea ei si legaturi de rudenie cu toate neamurile boieresti din Bucuresti; starea o risipise tata-sau in carti si in petreceri care au ramas de pomina.

Aceasta casatorie s-a facut dupa staruintele lui Alecu Moroineanu, prefectul de pe acea vreme, care era cam rubedenie cu Sasinca, si tot dansul este cel care o facuse sa inteleaga ca daca Udrescu n-avea infatisarea si apucaturile lumii elegante in care traia dansa la Bucuresti, numai in mainile ei frumoase sta mestesugul de a si-l preface asa cum si-l dorea.

Aceasta casatorie s-a mai facut din indragostirea lui de dansa de la intaia vedere. Om trecut de patruzeci de ani, prin urmare in varsta in care incepi sa pricepi ca ai sa pieri si toata firea ta se impotriveste, om simplu si fara farmece, incurajat in drumul dragostei de o fiinta plina de farmec.

Din multe ite se impletea legatura casniciei lor, dar cea mai tare a fost tot a care nu se poate nici vedea cu ochii, nici pricepe cu mintea, vointa celui care trimite cu o pornire vijelioasa una catre alta doua inimi care se deosebesc ca focul de apa

Casatoria lui conu Costache cu nepoata aghiotantului domnesc, crescuta in Bucuresti, in legatura cu Curtea, si ajunsa la Targoviste, a mers bine catava vreme. Frumusetea si infatisarea ei mandra, neamul din care se tragea impusesera lumii, iar conu Costache isi deschisese casa si prin petreceri pe care le tin minte targovistenii, isi dadea toate silintele sa faca pe nevasta-sa sa uite ca nu mai era in Bucuresti.

Neintelegerea a inceput la vreo patru ani.





Erau in casa lor atatea lucruri pline de valoare pentru conu Costa- che si pentru sora-sa, straine si lipsite de orice pret pentru Sasinca; atatea lucruri dragi lor si nesuferite ei; mobilele casei, tacamurile, trasura si hamurile, toate, pana si infatisarea prea prietenoasa a slugilor, a Smarandei bucataresei, a lui Parvu vizitiul, a lui Iordache feciorul Si fiindca nu se pot preface fara suparare si fara suferinta obiceiuri traite patruzeci de ani si mostenite mai dinainte de la parinti

— Sasinca s-a incredintat curand si ca frumusetea ei era mai slaba decat ele, si ca nici starea barbatului sau nu era destul de mare, ca s-o ajute la indeplinirea schimbarilor pe care voia sa le intemeieze.

S-a mai intamplat ca descoperirea neasteptata de straturi de carbuni si de izvoare de pacura in imprejurimile Targovistei ridica necontenit deasupra oamenii de jos, care n-aveau nici hrisoavele lui conu Costache, nici vreun aghiotant domnesc in neam. In putine orase ca in Targoviste s-a intamplat ca multi culcati in ajun saraci sa se trezeasca a doua zi bogati si scosi, printr-o avere nevisata, dintr-o desavarsita umilire. Amestecarea in luptele politice iarasi adusese in slujbele de seama ale judetului oameni care pana atunci se strecurau nebagati in seama.

Conu Costache, cu totul adancit in treburile mosiei si in cercetarile lui, nesimtindu-si in suflet nici o tragere de inima pentru politica, putuse privi nepasator la aceste schimbari. Nu tot asa le privea nevasta- sa, care vedea in fiecare ridicare a altora o coborare a lor insile. D- aceea nu contenea cu indemnurile staruitoare pe langa sotul ei sa-si arendeze mosia si sa se vare in politica. Dar el se impotrivea, nu cu strigate la strigatele ei, ci cu blandete.

— O sa ma bagi in mormant cu nepasarea dumitale! striga ea. Nu vezi cum iti trec toti inainte? Trezeste-te! Trezeste-te odata! Urla targul de ropotul alegerilor, si dumneata stai de silabisesti hrisoavele, arde- le-ar focul!

— Nu sunt facut eu pentru astea, Mico.

Asa ii zicea el, macar ca era cu doua-trei degete mai inalta decat el.





Cucoana Luxita nu zicea nimic, tacea, nestiind cum sa impace mila pe care i-o facea nefericirea lui frati-sau cu multumirea ca avusese dreptate de a-l indemna sa nu se-nsoare.

A fost odata o scena si a din urma.

Era in vreme de alegeri si se alesese deputat Ionescu, fiul lui Iancu

Malaeru. Urla in adevar targul de urale si de lautari.

In vremea asta conu Costache dase in mana unui taran de la munte peste o carte de judecata din anul 1656, data de mai multi boieri, printre care era sijupan Radu biv-vel logofat Udrescu.

In odaia lui dinspre gradina, cu o lupa in mana dreapta si cu hartia in a stanga, sorbea scrisul cu ochii:

“1656, Martie 25. Adica noi boiarii judecatori jupan Preda Branco- veanul, biv-vel dvornic, jupan Preda Bucsanul, biv-vel logofat, i jupan Radu biv-vel logofat Udrescu, i Patru vornic, i Iascu sluger Stirbei, i Manole vel-postelnic, datam Cartea noastra de judecata parintelui popii Irimie ot Staia petca ot Targoviste si coconilor lui, ca sa se stie cand au fost in zilele raposatului Matei-Voevod, ca hagi Constantin Zalariul el au fost cersut de la Domn un vad de moara mila in iazul de la tunarie de si-au facut o moara.”

Ca o moara a umblat gura Sasinchii, care a intrat vijelie, indignata pana in fundul firii ei, de alegerea pe care o sarbatorea orasul in strigate ce se auzeau prin fereastra deschisa.

Nu e bine sa va spui toate cate i le-a strigat lui conu Costache nevasta-sa, pentru ca se alesese baiatul Malaerului.

Numaidecat trebuia sa-si arendeze mosia si sa-si lase la o parte

“terfeloagele”, ca daca nu, pleaca

Nu se astepta la raspunsul categoric: “Nici mort nu mi-oi da eu mosioara pe maini de arendas. Fiecare cu rostul lui pe lume!” Iar cand s-a repezit sa rupa hartiile ingalbenite, care stau pe masa dinaintea lui, s-a ingalbenit si el ca ele, s-a ridicat si i-a strigat si dansul: “Mico!” cu o incruntare de sprancene si cu o asprime care au facut-o sa lase hartiile jos si sa iasa dreapta, rece si mandra pe langa cucoana Luxita, care sta incremenita in usa.





Biata cucoana Luxita! neputand sa-i faca ei nimic, si-a varsat focul pe lucrurile din casa, pe care le-a sters, le-a frecat si le-a rasfrecat de ai fi zis ca vrea sa le jupoaie.

Doua lungi si dureroase luni de zile a intarziat impacarea acestei certe; dar a sosit peste doua luni, aducand in firea Sasinchii o vadita domolire, iar in sufletul lui Costache si al cucoanei Luxitei o bucurie fara de margini.

E lesne de inteles cum i s-au taiat picioarele boierului Udrescu si cum s-au inseninat toate imprejurul lui, — el care nici ca se insurase decat cu gandul si cu nadejdea asta.

Se poate intelege si schimbarea Sasinchii. Ii venea un copil — si avea incredintarea ca era sa fie baiat — un copil pe care era sa-l creasca numai ea, si din care avea sa faca ce in zadar se incercase sa faca din barbatu-sau.

— Niciodata, zicea ea lui Udrescu in ziua destainuirii sarcinii, niciodata n-o sa-ti mai fac un repros. Vezi-ti cum vrei de mosie si de hrisoave, dar sa stii ca pe copil o sa-l cresc eu, numai eu, asa cum oi vrea eu.

Si a primit conu Costache aceasta invoiala prin care isi cumpara linistea casniciei

Cucoane Costache! Cucoane Costache!

Spun popii din Targoviste ca nu e biserica din oras la care sa nu fi dat acatiste ca sa-i faca nevasta baiat, iar cand in noaptea nasterii s-a incredintat cu ochii lui ca baiat era, a cazut pe un scaun, unde a ras si a plans, pana cand l-a frecat sora-sa cu otet de trandafiri pe tample si i-a dat sa bea apa.

S-a facut un botez ca-n basme: dar cu prilejul botezului a simtit pentru intaiasi data boierul ce scump targ facuse. Nimic nu putuse indupleca pe Sasinca sa puie copilului alt nume decat a vrut ea.

Si se rugase umilit bietul conu Costache:

— Lasa, Mico, sa-l botezam Negoita, ca pe tata.

Dar trebuia sa fie nebuna ca sa primeasca. Auzi, Negoita! Ei asi!





Raoul; si l-a botezat un var al ei, venit inadins din Bucuresti, si i-a pus numele Raoul, Raoul Udrescu

Cand s-a facut copilul de doi ani, i-au adus guvernanta frantuzoaica din Savoia. Intaile saptamani nu putea copilul s-o sufere; cum se apropia, plangea de ti se rupea inima si fugea in bratele doicii ori in ale cucoanei Luxitei. Se nimerise ca era bolnav de tuse rea, si intr-atat ura pe guvernanta, incat cand il intreba cucoana Luxita dupa cate o criza de tuse:

— De unde ti-a mai venit, maica, tusea asta? Raspundea scurt si hotarat:

— De la Macmazela.

Avea si dreptate, saracutul, sa n-o poata suferi. Cu cata cazna invatase el cele o suta, doua de vorbe pe care le stia, si acum trebuia s-o ia de-a capu, sa nu zica “potocala, cufurlita, fogor”, ci orange, fourchette, tapis

Dar cu ce nu se obisnuieste omul, mai cu seama daca o ia de mic?

Incetul cu incetul s-a apropiat de ea ca de cand lumea si a invatat sa vorbeasca ca un pui de frantuz si-i turuia gurita de poezii frantuzesti. Cand era de cinci ani si s-a dus Sasinca cu dansul la Bucuresti, s-au innebunit de el rudele ei. “Ma, francezule!” ii ziceau toti mancandu-l in sarutari. Frumos copil! De-o frumusete straina, care aducea aminte de copiii din tablourile lui Velazquez.

Cand a implinit sapte ani l-au bagat in pension la Bucuresti, prilej pentru Sasinca de a sta mai mult acolo decat la Targoviste; iar dupa ce si-a ispravit clasele primare, cu toate strasnicele impotriviri ale lui conu Costache, tot a biruit ea si l-au trimis, impreuna cu copiii lui Moroineanu, ai lui Vinescu si ai altor bogatasi din Bucuresti, la Paris, unde traia o matusa a Sasinchii, care-l scotea din pension duminica, sarbatorile si vacantele mici.



*

Au trecut ei anii de la facerea lumii; cum erau sa nu treaca zece ani de la plecarea copilului la Paris?



In vremea asta s-au petrecut multe in lume si cateva si in casa lui

Udrescu.

Dupa staruintele neasteptate ale nevesti-sii, s-au mutat la mosie, cu lucruri, cu slugi, cu tot rostul, afara de casa, pe care a vandut-o. Cu banii prinsi si-a marit si si-a imbunatatit casele de la mosie.

Ce a facut pe Sasinca sa se invoiasca, ba sa ceara mutarea la mosie, e greu de priceput. Poate ca fiind casele mosiei la zece minute de gara Vacaresti, se stia cu o jumatate de postie mai aproape de Bucuresti; poate ca vrea sa plece dintr-un oras in care nu mai era intaia; poate ca din pricina veninului pe care i-l facea zilnica “ridicare a noroadelor”, cum zicea ea. (Faptul e ca hotararea ei a venit odata cu numirea ca prefect la Dambovita a lui Istratescu; caci ce-i pasa ei de invatatura si meritele recunoscute de toata lumea ale noului prefect, cand stia ca era feciorul fostului pantofar al casei lor din BucurestI)

Greu de zugravit prin cuvinte frumusetea mosiei Udresti. Va sa mearga cineva sa vada cu ochii mosioara asta, cu casele batranesti, cu stresina iesita, cu pridvor de jur-imprejur, stapanind din culmea din malul Ilfovetului toata preajma; trebuie sa vaza din pridvor privelistea incantatoare care se desfasura: spre miazazi, lanuri de grane, printre care serpuieste ca o panglica argintie Ilfovetul, pana-n fundul zarii unde se pierde in fumuri albastrii, iar spre miazanoapte, aproape tot sirul muntilor Munteniei, de la Negoiu pana la muntii Buzaului, ca niste spinari de vite uriase care dorm in marginea zarii.

Cand o vedea cineva dichisurile de la hanul asezat pe soseaua Bucuresti-Targoviste, curatenia liniei satului care duce de la han la casele mosiei printr-o alee de duzi, moara de pe Ilfovet, helesteul, biserica batrana de alaturi de casa, dichisurile si acaretele curtii, cand o mai vedea si hartiile vechi ale mosiei, pastrate de conu Costache, atunci o sa priceapa dragostea lui fara de margini pentru ea si atunci o sa priceapa si ce fel de om era.

Ce va spui eu, om cu scaun la judecata conu Costache. In afara de nevasta-sa il mai indemnasera si altii sa intre si el in politica si le raspunsese: “Eu fac politica la Udresti”; iar cand nevasta-sa ii vorbea cu un amestec de admiratie si de parere de rau de cutare care tinuse un discurs tiparit in toate gazetele, el scutura din cap si zicea: “Ce-am facut eu aici, face mai-mai cat discursul lui”. Si facea mai mult.

Dupa ce si-a hotarnicit mosia toata, o mie treizeci si patru de pogoane cu padure cu tot, afara de a oamenilor, s-a pus sa hotarni- ceasca pamanturile taranilor, si nu cu judecata, altfel, mult mai frumos. A chemat la el pe toti locuitorii improprietariti pe mosia lui; i-a intrebat daca vor sa-si hotarniceasca si ei locurile; le-a facut socoteala pana- ntr-o para cat l-a tinut pe el judecata hotarniciei; le-a aratat cata vreme s-a judecat si le-a cerut sa-i dea lui jumatate din cat a cheltuit el, si sa le-o faca el.

Dupa ce s-au invoit, a inceput. Pentru stabilirea hotarului chema pe amandoi vecinii.

— Care e hotarul, Predo?

— Uite asta, boierule.

— Asta e, Marine?

— Asta, boierule.

— Bine.

Si pe linia aratata de amandoi vecinii, din trei in trei stanjeni, a facut gropi si a sadit un dud si un prun, un dud si un prun: prunii pentru tuica, duzii pentru viermii de matase. Unde era caraiala ori prigonire, “mai lasa, tu; mai da, tu”, a staruit de i-a impacat. Si asa toata mosia taranilor a ajuns gradina de gradina; iar avocatii puteau sa se topeasca de dor de impricinat din Udresti si tot nu puteau; ca daca ajungeau si ei la vreo cearta ori la vreo neintelegere (ca oameni eraU), nu dadeau fuga cu jalba la judecatorie, ii judeca conu Costache in pridvorul casei si i se supuneau fara cracneala, ca le era rusine si de el si de popa Iosif, si de batranii satului, care au trait si-au vanatorit cu boierul Negoita Udrescu.

La Udresti sa fi poftit sa vedeti sat model. Garduri frumoase cu streasina, casute curate, curti cu gradinite de flori si de zarzavaturi, despartite de oborul in care stau vitele, si vite bune, din prasila vitelor lui conu Costache, iar cainii tinuti in lant, lasati slobozi numai noaptea.





Nu era casa fara patru-cinci stupi de albine, nici femeie in sat care sa nu creasca viermi de matase; precum nu era barbat care sa nu fi invatat sa altoiasca in frunza si in lemn; iar din papurisul de la helesteu si din rachita de pe malul Ilfovetului faceau oamenii rogojini si cosuri de te minunai.




Cum era conu Costache judecatorul satului, asa era coana Luxita doftoreasa si spitereasa satului. Avea spiterie in regula si pe langa doftoriile aduse de la targ, mai facea ea fel de fel de leacuri, de veneau sa-i ceara si oamenii de prin satele vecine. Si era doftoreasa buna, ca mestesugul ei al mare ii venea din pornirea ei pentru curat.

La curte, pe langa gradina deosebita pentru pasari, pentru poame, pentru zarzavat, pe langa grajd, sopron, magazii, mai era si o magher- nita mare facuta inadins pentru cresterea viermilor de matase. De ei ingrijea cucoana Luxita cu femei care faceau claca. Aici la ingrijitul viermilor se desfasura in plin trebuinta curateniei. Frunza de dud trebuia stearsa foaie cu foaie; de zece ori trebuia sa se spele pe maini femeia care intra cu dansa la schimbatul viermilor si tot ii gasea cusur, ca daca vedea a doua zi vreunul mahmur, era vina Casandrei ori a Mandei, care nu se spalase bine.

Pacat ca n-ati vazut-o si n-ati auzit-o pe cucoana Luxita vorbind cu toate lighioanele din curte, pana si cu viermii. Unui vierme cazut de pe patul lui ii facea o dojana lunga. “Nu ti-e rusine obrazului! Sacaitule! N-ai destul loc, hai! Ai plecat-o la spatir.Poate ca nu-ti place aici ca e la tara. Oi fi din samanta de Bucuresti. Sa te mai prind eu jos, ca-ti dau eu Bucuresti”

Ati priceput, pe langa vierme, in cine mai vroia sa bata cucoana

Luxita. Si avea dreptate.

Nenorocita fire a Sasinchii. Cum or fi facuti oamenii carora le place minciuna si le e sila de adevar? Inoata de jur-imprejur in fericire inchipuita; nu le plac florile vii si admira florile de carpa; raman nepasatori la durerea din preajma lor si se induioseaza la citirea unei nenorociri petrecute la marginea lumii. Asa era Sasinca. Se scutura de viata curata, linistita si fara prihana, pe care ar fi putut-o duce aici si se topea dupa viata zgomotoasa, framantata, plina de minciuni si de intrigi pe care o ducea la Bucuresti intre rudele ei. Nici doua luni incheiate din an nu sta ea la tara, nici macar vara, pe care si-o petrecea cu baiatul la Sinaia.

Cum se invoia conu Costache cu felul asta de viata? Se invoia ca toti oamenii buni si slabi, care mai usor pier decat sa se scuture de raul care-i doboara. Lua de la mosie douazeci pana la douazeci si doua de mii de lei pe an — nu cheltuia nici doua pentru trebuintele lui si era bucuros sa dea restul pentru copil la Paris si pentru dansa, numai ca sa-si poata vedea in tihna de mosie si de hartiile lui. Si cu vremea patima lui crescuse; dupa “funia neamului lui”, a venit funia neamu- rilor afinilor, dupa a afinilor a strainilor de numele carora dase in acte alaturi de al Udrestilor.

Pe nesimtit s-a adunat in rafturile dulapului lui material mult, care-i da de lucru si din care putea face o intreaga arhondologie. Avea caiete- caiete, opise alfabetice cu trimiteri: “Vezi sertarul A, actul insemnat cu rosu numarul 8”.

Mai mult fara voie ajunsese el aici, in parte insa si cu voie.

Erau ceasuri in care-l napadeau ganduri dureroase cu privire la

Raoul, care-si sfarsise liceul si acum nu mai facea nimic la Paris; si incerca sa-si tamaduiasca durerea pe care i-o pricinuia departarea sufletului copilului sau de al lui, adancindu-se din ce in ce in cautari si in cercetari obositoare.

Bietul conu Costache! n-a spus nimanui, nici sora-sii, ce simtea de la vacanta din urma cand a venit fiu-sau, strain, elegant, frumos ca un heruvim, care n-a avut pentru mosia stramosilor lui decat o vorba spusa din varful buzelor. Din pridvorul caselor, uitandu-se de jur- imprejur, zisese: “tiens! c’ est gentil”, iar dupa trei zile plecase cu ma- sa la Sinaia, iar de acolo de-a dreptul la Paris.



*

Ani de urgie pentru agricultori. Ger la infloritul pomilor; seceta in vremea cand pamantul moare de sete si potoape de ploi nesfarsite care imbracau in jale campiile pana atunci pline de fagaduinte de belsug.





Indeosebi peste mosia Udresti au trecut doi ani rai, cum n-au apucat batranii. Nimeni n-a pomenit Ilfovetul revarsat, prefacand in prund de garla toata lunca de grau in ajunul seceratului; nimeni n-a pomenit grindina sa omoare vitele si copiii pe camp si sa prefaca tarina in batatura.

S-a vaitat tara toata de urgie, s-a vaitat si conu Costache nevesti- sii, pe care a facut-o sa inteleaga ca nici ea nu mai putea duce viata risipitoare de pana atunci, nici copilul nu mai putea sta degeaba la Paris; iar cand i-a pomenit ea, dupa cum o indemnasera rudele din Bucuresti, de “inlesnirile si avantajele creditului”, asa s-a schimbat la fata, incat n-a mai indraznit sa-i pomeneasca

Au durut-o stramtorile pe care a trebuit sa le indure, dar a tacut, vazand ca erau impartasite de toti ai ei.

La sfarsitul anului s-a intors si Raoul de la Paris. De trei ani ispravise bacalaureatul si nu putuse da un singur examen de Drept.

Cu trecerea de care se bucurau neamurile mamei sale, dupa ce a scapat de armata ca debil, a fost numit slujbas la Ministerul de Externe: cateva ceasuri pe zi, care nu-l puteau stanjeni de a urma si cursurile Universitatii din Bucuresti.



*

Cine nu l-a cunoscut pe Raoul Udrescu, nepomenit de frumosul si de dragutul Raoul, copilul rasfatat si, cum ziceau darile de seama ale gazetelorhighlife-ului, “le boute-en-train de la haute volée Bucarestoise!” A fost bal in lumea mare, ori pavana la palat la care sa nu danseze el cu o gratie fermecatoare? A fost comedie in care sa nu joace cu un talent desavarsit? Delicatetea lui feminina, vocea lui dulce cu care fredona, acompaniindu-se la pian, nenumaratele cantece frantuzesti pe care le stia, colectia nesleita de poezii si de anecdote pe care le recita ori le istorisea cu un talent si cu un har neintrecut, sumele de bani pe care le risipea cu nepasare imparateasca faceau sa fie smuls de toti, sa se trimita trasura dupa dansul cand se intampla sa intarzie. A! se putea bucura Sasinca, era desavarsit!





N-a avut insa parte sa se bucure indeajuns, caci la un an si ceva de la sosirea lui, a pierit dansa cu prilejul ingrozitoarei catastrofe din gara Titu. A fost o minune ca n-a ramas moarta pe loc; caci n-a murit decat dupa ce a ajuns la Udresti si dupa ce a apucat sa sopteasca in urechea barbatului sau cu suspinul ei din urma:

— Iarta-ma si nu ma blestema. Da, si-a cerut iertare, saraca.

Cine poate pricepe cum si ce tainice schimbari se pot face in sufletele oamenilor? O tamaduise varsta de dragostea nejudecata pentru ropotul lumii de nimicuri in care a trait? Si-a dat ea seama ca sclipirea copilului ei era sclipirea unei stele cazatoare? Taina!

Cu o saptamana mai inainte venise Raoul la vanatoare, insotit de trei prieteni vioi si zgomotosi din Bucuresti. Graiul lor numai frantu- zesc, miscarile lor, cantonetele pe care le cantau la pian, sunau asa de fals in casa asta veche, alaturi de cucoana Luxita, de Iordache feciorul si de toata preajma, incat seara, dupa plecarea lor, fara sa priceapa cum si pentru ce, Sasinca spusese lui conu Costache, lucru ce nu i se intamplase de peste douazeci de ani si care l-a lasat si pe el nedumerit:

— Draga, ia-ti ceva pe dumneata; cam trage aici in pridvor. Saraca! Dumnezeu s-o ierte!



*

Cati ani au trecut de la pierderea Sasinchii? Cincizeci?

Nu, nici un an implinit si cu toate acestea, conu Costache a imba- tranit de nu-l mai cunosteai. Privirea stinsa si impaienjenita, mainile tremuratoare, spinarea incovoiata, umbletul nesigur, cu opriri care-i aduceau la coltul gurii o cuta de amaraciune, toata infatisarea lui arata ce adanc fusese lovit.

Acolo, la locul unde se intamplase nenorocirea, vaietele ranitilor, plansetele rudelor victimelor, Sasinca lui jos langa sinele drumului- de-fier, cu amandoua picioarele taiate de la genunchi, toata privelistea asta inspaimantatoare il zdruncinase din temelii; iar mangaierea ei din urma si vorbele care au insotit zburarea sufletului ei au sadit in mintea lui samanta unei nelinisti ucigatoare

Vasazica, si ea a simtit ca drumul pe care a indreptat pasii copilului lor era un drum de ratacire. Vasazica, rau facuse parasind in mainile ei felul cresterii copilului lor, slabiciune neiertata, nascuta din egoism, din setea lui de liniste si din dorinta de a-si scuti osteneala si durerea unei lupte Asa facuse tata-sau cu dansul? Il lasase pe maini straine, ori ii slujise de pavaza si-l calauzise pas cu pas? Iar el, ce-a facut pentru cresterea copilului lui? Nimic! Banii pe care i-a cheltuit nu i-a dat pentru asta, ci pentru cumpararea linistii lui.

Si muncit de gandul vinovatei lui nepasari, pe care si-o socotea ca un pacat fara putinta de ispasire, conu Costache se zbatea toata noaptea suspinand cu amar, ori inchinandu-se cu cruci tremuratoare si pripite, ca-n pragul unei nenorociri: “Iarta-ma, Doamne! Iarta-ma, Ziditorule!”

Nici ziua, nici frumusetea firii, nici treburile mosiei, nici cercetarea hartiilor nu-l mai puteau rapi acestei framantari — si nu stia de a fost nebunie munca lui de o viata pentru adunarea atator hartii doveditoare de vechimea neamului lui, ori de era nebunie acest gand ce-i rasarea acum in minte.

Ah! Si ce adanci cute de amaraciune aducea pe fata lui incredin- tarea ca acum era prea tarziu sa-si mai schimbe copilul

De cate ori de la moartea Sasinchii nu incercase sa si-l apropie de dansul, sa-i explice pretul atator lucruri adunate si pastrate de dansul cu evalvie. Vrusese sa-i infatiseze stramosii care zambeau in cadrele de pe peretii odaii lui de culcare; il dusese la biserica, sa-i citeasca pisania care dormea in tihna de trei sute de ani O! nu se poate spune durerea lui conu Costache la descoperirea departarii dintre sufletul lui si al copilului sau.

Si era totusi asa de bun de suflet, Raoul; plansese lacrimi atat de adevarate cu catava vreme in urma, cand i-a platit conu Costache noua mii de lei, imprumutati cu polite prin Bucuresti — se jurase cu atata adevarata incredintare ca se va margini in cheltuieli Cap usor de fluture, ale carui miscari nu erau pricinuite decat de indemnul si de imboldul clipei in care traia

Pe unde a intrat dusmanca nevazuta, care l-a lovit pe conu Costa- che? Pana atunci lucrase in odaie si vroia sa iasa in pridvor sa vada pregatirile de pomana, la care lucra sora-sa cu slugile in curte, pentru parastasul de un an al Sasinchii, cand in pragul usii i-a simtit lovitura cruda, care l-a pravalit.

Trei zile a zacut in necunostinta, inganand vorbe fara sir, pe cand in curte se perindau toti locuitorii satului, cerand stiri de la slugi.

In seara zilei de a treia, in defata nenorocitei lui surori si a lui popa Iosif, a cerut sa-i vie Raoul langa pat. L-a cuprins in bratele lui tremu- ratoare; a cerut sora-si sa tarasca langa pat sipetul cu acte; a luat cheia de sub perna; cu mare cazna s-a aplecat, l-a descuiat si a scos dintr- insul doua acte intocmite unul intr-altul. Unul era un pergament de culoarea lemnului, scris cu slove chirilice, purtand pe el o pecete straveche, altul pe hartie timbrata, scris cu litere latine si purtand pecetea Arhivei Statului.

— Asta e, fatul tatei al mai vechi hrisov pe care-l am pentru mosia asta Nu poti citi ca e scris slavoneste, dar citeste traducerea asta Citeste tare citeste rar

S-a rezemat, ajutat de sora-sa, pe perne in patul de sub portretele stramosesti si a inchis ochii.

In tacerea noptii, glasul tremurator al lui Raoul incepe sa citeasca traducerea dupa hrisovul paleoslav din 6 noiembrie 6989 (1480), prin care Basarab Mladi intarea aceasta mosie in stapanirea boierilor Tudor si Stroe Surem si fetei Stana, “care le era lor fiica si nepoata in sat la Udresti” si hotara “ca sa le ramaie in otcina si sa le fie in ohav si de nimeni clintita lor si copiilor lor si nepotilor lor si stranepotilor lor in veci”. Conu Costache asculta cu doua siruri de lacrimi pe fata, silindu- se sa-si tie rasuflarea zgomotoasa de suspine si sa opreasca tremu- ratura fasietoare a mainilor pe plapuma

“Inca si blestem pune domnia-mea: dupa moartea domniei-mele pe cine va alege Domnul Dumnezeu de a fi domn in tara Valahiei, fie din rodul inimii mele, fie din rudenia domniei-mele, sau, dupa pacatele noastre, din alt neam, se va aseza si va sa fie domn in tara Valaha, — daca va cinsti, va pastra, va prenoi si va intari aceasta de mai sus a domniei-mele scriere, pe acela Dumnezeu sa-l cinsteasca, sa-l ocroteasca si sa-l intareasca in domnia-sa; iar daca va necinsti sa-l calce si-l va nimici, p-acela si Domnul sa-l calce si sa-l nimiceasca, si sa-l ucida aci cu trupul, iar in viata viitoare cu sufletul. Amin!”

Dupa ce Raoul a sfarsit de citit, conu Costache l-a tras aproape de dansul si, jucandu-se cu mana in inelele matasoase ale parului sau, i-a vorbit, silindu-se sa nu planga:

— Pastreaza-ti pamantul neamului tau, flacaul tatei Aci la biserica se odihnesc stramosii tai, iaca si eu Vazusi blestemul pus de domnul de pe vremuri; blestem pui si eu cui s-o cerca s-o cerca

N-a putut sa sfarseasca, l-a cuprins un turtur inspaimantator, iar dupa un ceas si-a dat sfarsitul intr-un oftat adanc, care a adunat pe toti oamenii casei infricosati, parca ar fi oftat odata cu dansul in tacerea noptii toti Udrestii care se odihneau alaturi sub pamantul bisericii. Cateva ceasuri chipul lui a pastrat intiparirea unei amaraciuni de nespus, cu o insemnare a lumii pe care de curand o parasise, iar catre ziua, ca printr-un farmec, i-a inflorit pe toata fata un zambet nepasator si senin ca vesnicia in care intrase



*

Da, e tocmai cum ati putut-o banai: neamul Udrestilor s-a prapadit picand cu o iuteala care crestea mai repede decat iuteala caderii tuturor lucrurilor. La patru luni dupa stingerea lui conu Costache, Raoul era din nou in vartejul vietii de petreceri ucigatoare, catre care era tarat cum e tarat fluturele in para lumanarii. A fost parca din afara o intovarasire stransa intre oamenii ce nici nu se cunosteau unul pe altul, ca sa-l impinga la pieirea catre care dinauntru il imbrancea firea lui.

Pe de-o parte mestesugurile unor negustori din Targoviste, care, punand ochii pe mosie, ii dau orice suma de bani le cerea cu imprumut, — pe de alta parte admiratiunea fara margini a unui cerc de prieteni, care ii cantau in cor toate extravagantele si nebuneasca lui risipa; si mai presus de toate prapastia de patima in care il aruncase farmecele unei femei primejdioase.

Sufletele otelite de vointa se mistuie in flacara iubirii, necum un suflet in care patima tine loc de vointa.

In scurta vreme Raoul Udrescu s-a stins ca o candela in care s-a sfarsit untdelemnul

Doua saptamani au vorbit gazetele de acest sfarsit sosit in spasmul unei imbratisari pe urma uitarea si-a implinit chemarea.



*

Batrana care umbla prin Targoviste clatinand din cap, soptind vorbe neintelese si purtand la subsuoara o legatura de hartii invelite intr-o basma, e cucoana Luxita, al carui rest de judecata a zburat odata cu sufletul fratelui sau. Ce spune? Unde merge? Numai ea stie.

In ziua cand s-a vandut la mezat mosia Udresti, a fost de fata la tribunal, imbracata cum e si acum cu o mantila cu ciucuri, cum se purta acum treizeci de ani, cu mitene si cu o palarie cu pene liliachii, o palarie veche a Sasinchii.

A ascultat cu luare-aminte cum se urcau concurentii; a vazut indignarea noului proprietar, Cristachi Lusiadi, caruia unul din concu- renti se incercase sa-i tagaduiasca cetatenia; a aprobat din cap gestul mandru si cuvintele lui Lusiadi, care a intins actele tribunalului:

— Te fate! Ma rog, vedeti. Sunt impumuntenito de peste sase ani! De buna seama, avea dreptul domnul Lusiadi sa cumpere mosia

Udresti.

Din pretul dat de dansul, ramanea, dupa plata datoriilor, o suma destul de mare, care i se cuvenea ei, cucoanei Luxitei; dar ce sa faca ea cu dansa? Dupa ce s-a ispravit a plecat clatinand din cap, soptind vorbe neintelese si purtand la subsuoara hrisoavele neamului Udres- tilor

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care







Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

NEAMUL UDRESTILOR



Opera si activitatea literara Ioan Alexandru BRATESCU-VOINESTI

Scrierile si activitatea publicistica a lui Ioan Alexandru BRATESCU-VOINESTI





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Schite

Puiul

- citeste textul
Schita Puiul
Puiul povestire de I. Al. Bratescu-Voinesti
PUIUL - Explicatia titlului - invatatura morala - Compozitia si subiectul



Povestiri

IN LUMEA DREPTATII

- citeste textul

VARCOLACUL

- citeste textul

DOUA SURORI

- citeste textul

DIN CARNETUL UNUI JUDECATOR

- citeste textul

UN OM

- citeste textul

MICROBUL

- citeste textul

INSPECTIE

- citeste textul

NEAMUL UDRESTILOR

- citeste textul