Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





SMINTEALA LUI RADU FINULET de Ioan Alexandru BRATESCU-VOINESTI (Povestire)

 

Parerile sunt impartite asupra pricinii smintelii lui Radu Finulet. Negresit, cei mai multi zic ca a-nnebunit pentru ca a-nnebunit. Unii

— si dintre acestia face parte si ginerele lui Finulet, presedintele tribunalului, — socotesc ca marea avere si insemnata situatie la care prea repede ajunsese i-au zdruncinat mintile, si, in sfarsit, altii, insusindu-si parerea lui Alexandru Moinescu — om cu spoiala de invatatura, de profesie gazetar si rostitor de discursuri funebre — cred ca Finulet mostenise nebunia de la maica-sa si ca ceea ce a facut ca patima sa izbucneasca la el a fost durerea incercata prin pierderea sotiei sale.

Aceasta din urma parere, desi mai putin demna de crezamant in partea sa a doua, din pricina ideii sentimentale ce cuprinde, are totusi mai intai sprijinul coincidentei, Radu Finulet smintindu-se indata dupa moartea sotiei sale; si apoi sprijinul imprejurarii ca cel mai de capetenie lucru pe care-l face Finulet cand ii vin pandaliile e ca aprinde douaspre- zece lumanari pe pridvorul casei si canta cantece bisericesti. Fireste, mai face si alte lucruri Finulet. Asa, bunaoara, umbla prin mijlocul targului injurand pe ciocoi si laudand pe boieri ori se plimba in trasura si trage chiote care se aud pana afara din oras; dar cel mai de capetenie lucru e ca aprinde douasprezece lumanari pe pridvorul casei si canta cantece bisericesti.



*

N-a fost totdeauna asa Finulet. Era o vreme cand toata partea Ulitei mari, din coltul lui Stamatiu pana in coltul lui Ionita B. Ion, era prinsa numai de pravaliile lui, in afara de Hanul Galben si de Hotel Finulet, care tot ale lui erau; iar in tot oraselul nu se gaseste un negustor care sa nu fi fost ucenic in pravaliile lui Finulet. Si primar a fost, si inca primar bun. Gradina din targ unde canta muzica joia si duminica, precum si stabilimentul de bai sunt ispravile lui Finulet din vremea primariei lui, acum douazeci si patru de ani. Pe atunci era un om si jumatate. Destept la afaceri fara sa fie siret, econom fara sa fie zgarcit, serios fara sa fie ursuz; si asa toate insusirile lui erau cantarite, socotite, atat de cantarite si de socotite, incat batranul boier Dinca Ralescu — om cinstit si intelept, la sfatul caruia tot orasul alerga —, parandu-i-se ca Finulet vine cam des la sfaturi, l-a intrebat intr-o zi pe sleau daca nu vrea sa se insoare, ca el i-ar da pe Linta. Asa s-a insurat Finulet cu Linta, fata de suflet a lui Ralescu, nevoind sa primeasca alta zestre decat nasia boierului.




Ce nu l-ar mai fi judecat si osandit pe Finulet toti cati aveau pe atunci fete de maritat, daca frumusetea nepomenita a Lintei n-ar fi pus straja gurii lor. Frumusetea Lintei? Azi, dupa douazeci si cinci de ani, daca intrebi pe vreunul care a cunoscut-o, se loveste cu palma peste fata clatinand capul in tacere. Pe Finulet sa nu-l intrebi, ca daca-l intrebi, nu-ti raspunde. Se uita la dumneata cu ochi mari, lipsiti de inteles, de-ti vine sa crezi ca nu-si mai aduce aminte nimic, nici din traiul lui cu dansa, nici din grozava imprejurare in care, unsprezece luni dupa casatorie, dupa ce-i nascuse o fetita, Linta i se prapadise, luand cu ea si chibzuita lui judecata. Ceea ce e mai de mirat, e ca despre unele lucruri intamplate in urma are cunostinta. Asa, bunaoara, stie ca fiica-sa a fost crescuta de sora lui Dinca Ralescu, si in urma, acum trei ani, maritata dupa presedintele tribunalului; ba chiar ca are si o fetita de doi ani, pe care insa el niciodata n-a vazut-o.

Foarte neasemanata parintilor sai, si ca infatisare si ca bunatate, e sotia presedintelui. Urata si rea, neavand pentru tata-sau nici macar compatimirea obisnuita pentru un nebun, simtindu-se micsorata in prestigiul ei de sotie de presedinte prin patima lui, il oropsise, fara sa mai vrea sa stie de el, intr-o casuta de pe o ulita laturasa, in paza unei femei batrane si a unui sergent de strada, care aveau indatorirea de a-l impiedica sa iasa din casa in zilele in care il apuca.



*

Alexandru Moinescu, in calitatea sa de gazetar, indreptatit si indatorat sa stie mai mult decat ceilalti, spunea mai deunazi in cafenea ca de vreo cateva luni incoace crizele lui Radu Finulet ar deveni din ce in ce mai rare — si ca in fiecare seara, cand suna clopotul la Baratie, Finulet se strecoara pe langa uluce si intra pe portita de din dos in curtea presedintelui tribunalului. Amandoua lucruri de necrezut, amandoua insa foarte adevarate.

Caci intr-o zi frumoasa din toamna trecuta — o zi din acelea in care natura parca repeta in cateva ceasuri toate rolurile jucate de ea din intaia zi de primavara — pe cand Finulet sedea pe o banca din gradina primariei si se juca cu bastonul prin pietrisul aleii, o fetita de doi ani, dand sa alerge dupa o minge, se impiedica si cazu peste picioarele lui. Guvernanta care insotea pe fetita se repezi speriata s-o ridice; dar copilita, fara a plange, sprijinindu-se de picioarele lui Finulet, se ridica singura si, zambind din ochii ei mari si negri, privi pe Finulet drept in fata

Ce s-a petrecut atunci in mintea lui e de neinteles.

O izbucnire de lumina, brusc aprinsa si iarasi brusc stinsa; apoi vedenii nelamurite fugind repede, repede ca aripile unei pasari care zboara grabita in amurg

Si acum stie a cui e fetita.

In primele seri parintii si oamenii casei s-au spaimantat vazandu-l intrand in odaia copilei; in urma insa, cand au vazut ca se aseaza linistit pe un scaun langa soba si priveste in tacere, fara o vorba, fara un gest, spre copila care se joaca zglobie prin odaie, si ca pleaca cuminte cand ceasul bate noua, s-au obisnuit cu el; ba inca intr-o seara presedintele i-a spus: “E nepoata dumitale — fata Tincutei”, iar ochii lui au stralucit de lacrimi si de inteles.

La vederea copilitei, care semana cu altcineva, icoane din viata lui de altadata ii sclipeau in creier orbitoare de lumina. O! si semana atat de mult! Semana la toate. La gura, la rotunjimea fetei, dar mai ales la ochii negri cu albul vioriu. Ori poate ca nu semana, ca nici nu poate semana in totul o copilita de doi ani cu o femeie de douazeci si doi; dar ii aduce lui asa de bine aminte chipul celei pierdute. Copila se uita la el, mirata de tacerea si de nemiscarea lui, iar el vede pe Linta cu toate amanuntele si cu miscarile ei de o dragalasenie fara de pereche. Rand pe rand o vede in toate imprejurarile in care a vazut-o in viata si-i aude glasul, si o simte langa dansul. Iat-o mergandu-i mladioasa inainte pe potecuta din fanul de la vie, pe cand el o urmeaza cu inima tremuratoare de-o dragoste cum nu s-a mai vazut. Si acum iata si seara din urma. Dansa e cam bolnava — el se duce singur sa-i aduca doftoria




— i-o da cu mana lui — si peste un ceas, cu toate mijloacele intrebuin- tate de doftorii veniti in graba, Linta moare in bratele lui in cele mai ingrozitoare spasmuri, dintr-o nebagare de seama la darea doftoriei. Cum ii apar toate atat de limpezi: zbataile ei, agatarile de gatul lui, privirile rugatoare indreptate catre doftori — si cea din urma strangere de mana — si cel din urma suspin

Si daca acum, in fiecare seara, cand suna clopotul la Baratie, Finulet se strecoara pe langa uluce si intra pe portita de din dos in curtea presedintelui: vine sa-si aprinda faclia mintii la razele ochilor unei copile.



*

Toata casa e cuprinsa din temelie pana in crestet de flacari mari, care se zvarcolesc si falfaie ca niste steaguri. E un viscol ingrozitor, zapaceala e la culme. Locul stramt — pompele abia se pot misca — o imbulzeala care impiedica orice lucrare folositoare. Doamne si barbati in haine de bal, toata lumea alearga de la balul Crucii Rosii la locul sinistrului. Intr-o parte un grup mai indesit, oameni care dau ajutor sotiei presedintelui, lesinata. Strigate nesocotite, trambite care suna asurzitor — si pe deasupra tuturor zgomotelor, tipatul neintrerupt al guvernantei: “Fetita! fetita!”





In vremea asta un om s-a repezit in sus pe scara inflacarata si, cu tot fumul, cu toata vapaia care il biciuieste, aparandu-si fata cu bratul stang, inainteaza cu pas sigur spre odaia copilei. La capatul coridorului e un vartej de foc. Fara o clipa de indoiala trece prin el. Aci la dreapta e usa odaii. O deschide. E intuneric, nu se vede nimic. Vantul ii smuceste usa si o tranteste cu putere, de se cutremura casa. Dar inaintand pe dibuite, a dat cu mana peste o cutie de chibrituri de pe masa. Aprinde unul: acolo, pe scanduri, la picioarele patului, cu fata in sus, numai in camasuta ei de copil, zace fetita. El aprinde o luma- nare, ia fetita, o infasoara in plapuma cu pericolul de a o inabusi, si se intoarce. Dar de trantitura usii a sarit clanta. Clanta! Unde e clanta? Zadarnic se intoarce cautand pretutindeni, clanta nu e nicaieri. Atunci sare la fereastra, sparge geamul cu pumnul si striga din rasputeri: “O scara!” — Nici un semn de ajutor. Se intoarce iar la usa, lasa legatura jos si incepe a lovi cu piciorul in usa, lovitura dupa lovitura, in ritmul zvacnelilor din tample. Ivarul sare, dar usa, suflata de vantul care aduce cu dansul un manunchi de vapaie, izbeste inauntru si loveste pe om in frunte. O clipa sta ametit de lovitura; apoi se apleaca, ia plapuma cu fetita, si iarasi prin flacari, cu hainele aprinse, orbit de fum si de sangele care-i curge din rana de la cap, o porneste inapoi, inadusindu-si tipetele care-i dau navala in gatlej. Dar e scris sa scape. Iata scara. O fi incetat vantul ori s-o fi inchis usa prin care sufla, caci aci focul arde linistit si maret. Linistit si maret coboara acum si omul scara, dezvelind cu grija copila de plapuma care o inabusea.

Cand peste o clipa e in curte, desi cu fata plina de sange, il recunosc toti. Guvernanta ii smulge din brate copila, lipsita de cunostinta, dar scapata. El lasa sa i-o ia, inainteaza doi pasi, apoi cade, intai in genunchi ca pentru o rugaciune, apoi pe partea dreapta

A patra ziVestea, ziarul local, publica in intregime singurul discurs cu adevarat frumos pe care l-a rostit vreodata Alexandru Moinescu, discursul de la inmormantarea lui Radu Finulet.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care







Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

SMINTEALA LUI RADU FINULET



Opera si activitatea literara Ioan Alexandru BRATESCU-VOINESTI

Scrierile si activitatea publicistica a lui Ioan Alexandru BRATESCU-VOINESTI





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Schite

Puiul

- citeste textul
Schita Puiul
Puiul povestire de I. Al. Bratescu-Voinesti
PUIUL - Explicatia titlului - invatatura morala - Compozitia si subiectul



Povestiri

IN LUMEA DREPTATII

- citeste textul

VARCOLACUL

- citeste textul

DOUA SURORI

- citeste textul

DIN CARNETUL UNUI JUDECATOR

- citeste textul

UN OM

- citeste textul

MICROBUL

- citeste textul

INSPECTIE

- citeste textul

NEAMUL UDRESTILOR

- citeste textul

CUCOANA LEONORA

- citeste textul

MAGHERANUL

- citeste textul

PANA TRASNEA SFANTUL

- citeste textul

SMINTEALA LUI RADU FINULET

- citeste textul