Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Maitreyi - CAPITOLUL 14 de Mircea ELIADE



Lunile pe care le-am petrecut in Himalaya, intr-un bungalow dintre Almora si
Ranikhet, sunt prea triste si prea senine pentru a le putea povesti, ca o urmare nefireasca la dragostea si despartirea mea de Maitreyi.
Am ajuns aici dupa ce am fugit rind pe rind din Delhi, Simla, Naini-Tal, unde intilneam prea multi oameni, si mai ales prea multi albi. Ma temeam de oameni, pentru ca trebuia sa le raspund la salut, sa vorbesc lucruri fara nici o importanta, sa-mi pierd timpul; si, astfel, nu puteam ramine atit de singur pe cit voiam eu. Singuratatea imi era acum si mingiiere, si hrana. Putini moderni, cred, au cunoscut o solitudine mai aspra si mai deznadajduita ca mine. Din octombrie pina in februarie n-am vazut decit un singur om: pe paznicul bungalow-ului. Numai el putea intra in camera mea de lemn, numai cu el vorbeam, o data sau de doua ori pe zi, cind imi aducea mincarea sau imi schimba urciorul cu apa. Petreceam tot timpul in padure, caci vecinatatile Almorii cuprind cele mai frumoase paduri de pin pe care le are Himalaya, si le cutreieram in lung si in lat, reluind necontenit acelasi film interior al dragostei mele cu Maitreyi, inchipuind fel de fel de intimplari, unele mai fantastice decit altele, prin care noi doi ajungeam fericiti, intilnindu-ne intr-o singuratate nepatrunsa de nimeni sau in acea cetate moarta de la
Fatehpur-Sikhri, sau in vreo coliba parasita diri jungla.
Asistam ziua intreaga la desfasurarea aceluiasi vis fantastic, care ne izola pe noi doi, pe mine si pe Maitreyi, de cealalta lume. Fapte de mult uitate isi recapatati prospetimea, si inchipuirea mea le implinea, le adincea, le lega intre ele. Amanunte pe care atunci nu le luasem in seama schimbau acum intregul cimp al viziunii mele interioare.
Oriunde ma duceam, o intilneam pe ea, printre pini si mesteceni, pe stinci, pe drumuri.
Atit de mult traiam cu povestea aceasta minunata, incit orice chemare din afara ma inspaiminta, aproape ma facea sa sufar fizic. Stiam ca si Maitreyi, acolo, in celula ei din



Bhowanipore, se gindeste tot atit de adinc la mine, la viata noastra impreuna, si comuniunea aceasta in inchi-puire ne lega parca pe deasupra evenimentelor, ne lega in ciuda despartirii si a mortii.
Cind era luna, treceam prin padure, pina la piriul dini vale, si intirziam mult pe o stinca, privind apa, strigind: "Maitreyi! Maitreyi!" pina ce oboseam si imi auzeam glasul tot mai stins, aproape o soapta. Atunci ma intor-ceam acasa, pe acelasi drum, cu o impacare nespusa in suflet, caci mi se parea ca Maitreyi imi ascultase che-marea, ca vorbele mele au fost purtate de apa si de vint pina la ea. Nu stiu daca vietuiam sau nu real, in atitea luni de complecta solitudine, dar aceasta era singura mea putinta de supravietuire. Nu mai eram de mult tinarul vinjos si optimist, stiind ce vrea si ce poate, europeanul indragostit de tehnica si pionierat, care debarcase cindva in India ca s-o civilizeze. Totul mi se parea zadar-nic, fara sens. Totul, in afara de acele citeva luni ale dragostei si nenorocirii mele. Caci nu sufeream numai pentru ca ma despartisem de
Maitreyi, sufeream si pen-tru crima savirsita fata de un binefacator al meu, fata de o mama nemaiintilnita, fata de viata micutei Chabý, pe care, fara indoiala, eu o indreptasem catre moarte. Toate certitudinile acestea ma impiedecau sa respir in voie
Trebuia sa le adorm, sa le narcotizez printr-un vis tot mai puternic, in care nu exista nici moarte, nici pacat, nici despartire.
Reciteam mereu jurnalul, dar niciodata nu aveam curajul sa ma apropii de 18 septembrie. De altfel, ziua aceea era oarecum inmormintata pentru mine. Intr-un plic gros, sigilasem citeva bilete de ale Maitreyiei, scrisorile inginerului, aceea a lui Chabý, ramura de oleandru, un ac de cap, citeva bucati de hirtie cu insemnari de mina
Maitreyiei (multe din ele de pe vremea lectiilor de francezA), intr-un cuvint, toate urmele acelui episod definitiv al tineretii mele. (Plicul l-am deschis zilele! trecute, cind am scris ultimele capitole. Cite lucruri deprimante as putea spune eu despre relicve si amintiri!)
Imi placea, mai cu seama, sa recitesc preliminariile dragostei mele, sa-mi bat joc de naivitatea mea, de infatuarea mea sentimentala, care ma facuse sa traiesc atita vreme o iluzie.
Nu primeam, nici nu scriam scrisori. O data sau de doua ori pe luna, paznicul bungalow-ului se ducea la Naini-Tal pentru anumite provizii, pe care nu le putea gasi in satele din vale, si atunci trimiteam si eu citeva rinduri la banca, pentru bani, sau o telegrama lui Harold, ca sa stie ca traiesc inca. Prin apropierea Craciunului, am avut o surpriza care mi-a descoperit cit de mult sunt insa legat de trecutul meu si cit de primejdioasa ar fi o intoarcere la Calcutta. Khokha, interesindu-se la banca, a aflat de adresa mea la Naini-Tal (poste-restantE) si mi-a scris. Cind mi-am vazut numele pe plicul adus de paznic, parca nu-mi venea a crede ca-mi este adresat mie. Mi se parea ca acel
Allan nu mai exista de mult, ca il lasasem undeva in urma. Am tras zavorul la usa si am cetit scrisoarea lui Khokha, palpitind, parca m-as fi aflat deodata in fata lui Sen sau a
Maitreyiei, sau a d-nei Sen. Imi scria ca familia petrecuse o luna la Mid-napur, de unde chiar Maitreyi imi trimitea citeva rinduri scrise pe petece de jurnale, pe afise din gara, alaturi de flori umile de cimp, culese probabil in plimbarile ei sub paza pe la marginea satului. Am inteles ca Maitreyi suferise prea mult ca sa mai pastreze imaginea mea omeneasca, reala, carnala. Ea isi crease acum im alt Allan, o intreaga mitologie, superba si inaccesibila, pe care o nutrea necontenit, ca s-o ridice cit mai sus, in plin ireal. Imi scria: "Cum te-as putea eu pierde pe tine, cind tu esti soarele meu, cind razele tale ma incalzesc pe drumul acesta de tara? Cum sa uit eu soarele?" Pe o alta hirtie ma numea
"soare, aer, flori!". "Nu te sarut eu acum, o data cu buchetul pe care il string la piept?"
Sau "Noptile, tu vii la mine, cum veneam eu altadata, in camera noastra de dragoste din
Bhowanipore. Dar eu veneam ca o femeie, caci ma facusesi femeie; pe cind tu vii acum ca un zeu din aur si din pietre scumpe, si te ador, caci tu esti mai mult decit dragostea mea, tu esti soarele meu, viata mea!"
M-am gindit, atunci, cit de ciudata este retragerea aceasta a ei in mitologie, cit de dureroasa pentru mine aceasta abstractizare continua a mea, facut din om zeu, din amant soare. Eu descoperisem visul, dar un vis in care intilneam pe aceeasi Maitreyi din
Bhowanipore si o stringeam tot atit de barbateste in brate. Visul meu, cit de fantastic ar fi fost, continua aceeasi viata dusa impreuna si aceeasi dragoste, desavirsind-o, implinind-o. Dar mitologia ei raa transformase de mult in imaginatie, in idee, si nu ma regaseam, asa cum as fi vrut, cu scaderile si patimile mele, in "soarele" ei, in "florile" ei.
Am cetit scrisoarea cu o usoara stringere de inima. De ce se departa Maitreyi de mine? De ce ma implora s-o uit, ca s-o intilnesc intr-o viata viitoare? Ce-mi pasa mie de viata viitoare si de toti zeii ei?
Eram insetat de concret, de viata nemijlocita, de prezenta. Pe mine ma chinuia tocmai amintirea ei carnala, tocmai ceea ce era viu si imediat, si neinlocuibil in faptura ei, si pe aceasta Maitreyi, de suflet si carne, o doream, pe ea o intilneam in filmul meu de toate zilele. Nu voiam cu nici un pret sa dispar, in dragostea ei, inlocuit fiind de o idee, de un mit. Nu voiam sa ma consolez, cu o dragoste eterna si cereasca; dragostea mea cerea implinire, vietuire pe pamint, nu pereche ingereasca
Khokha imi dedea si alte vesti: operatia inginerului nu reusise prea bine, si concediul i se prelungea cu inca sase luni. D-na Sen a albit, fata ii e acum ca de sfinta. Maitreyi a slabit inspaimintator si refuza cu incapatinare orice propunere in casatorie. De cind s-a intors din Midnapur, intreaba mereu de mine la telefon, in Royd Lane, si crede ca e mintita, ca eu ma aflu din nou in Calcutta, dar nu vreau s-o vad. A fost o data, el
Khokha, la gazda mea, si d-na Ribeiro se plingea ca nu mai stie nimic de mine, ca a fost vorba sa ma duc pentru doua-trei saptamini, si iata, sunt trei luni de cind nu mai dau nici un semn de viata, in afara de telegramele catre Harold. Pe Mantu, inginerul l-a dat afara din casa, pentru ca fusese obraznic cu d-na Sen, iar acum bietul baiat o duce foarte prost, caci trebuie sa-si plateasca datoriile facute cu nunta si traieste despartit de
Lilu, ea la parinti, iar el intr-un camin studentesc, unde maninca numai piine cu ceai, ca sa-si achite mai repede datoriile si sa poata fi iarasi la un loc cu Lilu.
Khokha termina scrisoarea intrebindu-ma cind am de gind sa ma intorc si implorindu-ma sa nu-mi ratez cariera, nici sa-mi spulber tineretea pentru un simplu episod de dragoste. Toti oamenii trebuie sa treaca prin asemenea incercari. Si ei trebuie sa iasa mai intariti, mai puternici, nu sa se retraga in fundul muntilor. Aceasta nu este o solutie, incheia Khokha. Asadar, cind ma intorc?


Aceasta ma intrebam si eu. Nu ma puteam impaca cu gindul unei noi vietuiri in
Calcutta. De altfel, nici nu stiam ce voi mai putea face acolo, caci de lucru nu mai aveam, certificate nu obtinusem si, la birou, ca sa le cer, imi era peste putinta sa ma duc. Aveam destui bani strinsi ca sa pot trai retras inca vreun an. Dar dupa aceea? O voi lua iar de la capat, voi pleca mai departe, spre Java, de pilda, si acolo voi avea curajul sa incep o viata noua Gindurile acestea insa erau simple ginduri. Caci nu ma puteam inchipui despartit de India si nu ma puteam inchipui asezin-du-ma din nou la lucru. Orice activitate, orice ambitie, orice tel mi se pareau atit de Eadarnice, incit simpla lor amintire ma intrista de moarte. Stam pe veranda bungalow-ului, cind nu mai era nici un vizitator, si priveam padurile de pin, intrebindu-ma: poate fi altceva mai bun? Poate altceva avea mai mult sens decit aceasta padure, de nimeni intrebata de ce creste si pentru cine isi dezvaluie neintilnita ei frumusete? As vrea sa fiu o buturuga, plutind alene, senina, beata, pe apele Gangelui. Sa nu mai simt nimic, sa nu-mi mai amintesc de nimic. Oare nu poate fi un sens al existentii aceasta intoarcere la mineral, la cristal, de pilda? Sa fii un cristal, sa traiesti si sa imparti lumina ca un cristal
O suma de intrebari stupide, fara nici o legatura cu filozofia, imi treceau atunci prin cap. Nu-mi luasem nici o carte cu mine si gindeam, la intimplare, tot ce-mi placea, tot ce ma consola. Tacind intruna, vorbeam foarte mult cu oameni pe care ii inchipuiam eu, toti semanind eu mine, dar mult mai profunzi, mai barbati, mai liberi. Tinjeam dupa libertate cum niciodata cred ca n-a tinjit un prizonier. Ma simteam atit de legat din toate partile. Aveam zone interzise in mintea mea; de pilda, zona de dincoace si de dincolo de
13 septembrie
***
Pe la inceputul lui februarie a sosit, in plin miez de noapte, o necunoscuta, care a desteptat paznicul, cerind o camera, dar intr-o limba atit de neinteleasa, incit omul a venit la mine sa-l descurc. Am iesit cu pelerina aceea imblanita, himalayana, care imi da un aspect de muntean mongol. Pe un chaise-longue din veranda se trintise, istovita, o femeie, din care n-am vazut la inceput decit parul balai si miinile putin prea mari, cu care isi tinea strins pe trup un trench-coat mizer. Nu stia decit citeva cuvinte in hindusthana, si i s-a luminat toata fata de bucurie cind a dat cu ochii de mine. Respira agitata. In curte, un baietas cu bagajele. Venisera pe jos din Ranikhet, pierzind de mai multe ori cararea si trebuind sa treaca prin piriu ca sa urce spre bungalow. Imi spusese toate acestea palpitind, caci, dupa cite am inteles, avusese vreo aventura neplacuta in
Ranikhet si plecase dupa caderea serii. Se numea Jenia Isaac, din Capetown, Africa de
Sud, si se afla de citeva luni in India, cutreierind Himalaya in cautarea unei minastiri care s-o primeasca, imi facu de la inceput impresia unei exaltate reci, lucide, exaltata mai mult din dezamagire decit din sete pentru un altfel de adevar. Cind paznicul aprinse felinarul cel mare, am privit-o mai de aproape; destul de tinara, fara expresie; fata rotunda, ochii albastri, glas de fetita, contrastind cu trupul ei bine legat, inalt, puternic, cu brate vinjoase si piept larg. Era imbracata ciudat, intr-o toaleta de voiaj prin colonii, adaptata foarte curios la un drum de munte. Era atit de inghetata, incit paznicul a trebuit sa faca ceai mult, si l-a sorbit lacoma, vorbind mereu, intrebind, suspectindu-ma.
Ma plictisea oarecum aceasta vizitatoare inoportuna, dar m-am linistit aflind ca peste doua zile cel mai tirziu pleaca spre Maikhali, voind sa ajunga la Bhadrinath. Pina la
Bhadrinath e un drum bun, de treizeci de zile. Am zimbit ascultind-o, caci crestele erau acum cu desavirsire inghetate, cararile acoperite cu zapada, si apoi, drumul catre
Bhadrinath nu trece pe la Maikhali, ci prin Hardwar. I-am dat toate lamuririle, sfatuind-o sa se duca la Kotwara, de unde ar putea lua trenul pina la Hardwar. M-a intrebat daca eu plec undeva, daca am sa stau mult aici. Imi repugna orice incercare de a patrunde in sufletul meu, de a-mi cunoaste prezentul, de a-mi ghici trecutul. I-am raspuns scurt si aspru ca nu stiu ce ara sa fac, dar deocamdata am sa ramin aici, pentru ca acesta e un bungalow putin cercetat de drumeti, si imi prieste de minune aerul padurilor de pini
A doua zi am plecat in zori, dupa obiceiul meu. Am ocolit muntele, mi-am luat baia sub stinca, am mincat turtele cu miere si m-am intors noaptea. Paznicul imi spuse ca memsahib e bolnava si ca a intrebat de mine. Cum o fi ghicit el asta? ma amuz eu, gindindu-ma la bruma de hindusthana pe care o stia Jenia Isaac. Ciocanesc la usa, si imi raspunde un glas schimbat de febra. Asta m-a necajit putin, caci ideea ca va trebui sa stau mereu in preajma unei bolnave, si inca a unei bolnave albe, imi era insuportabila.
Am gasit-o cu temperatura, tremurind, dar destul de inimoasa. Ma ruga sa scriu o lista de cuvinte hindusthane uzuale si sa-i prepar o ceasca de cacao, caci paznicul nu se pricepe. Nu era deloc impresionata de faptul ca se afla bolnava aici, in creierul muntilor, singura, fara sa cunoasca limba si fara sa nadajduiasca vreun ajutor. Imi spune ca sufera de febra de vreo trei saptamani, ca a zacut pe moarte in casa unui bhutanez de linga
Almora, dar ca nu ii e teama. Am intrebat-o asa, intr-o doara, ce-a facut-o sa vina In
India, si ea roseste putin; apoi, brusc:
― Vreau sa gasesc absolutul!
Ma ispiteste un ris naprasnic. Simtul acesta al humorului, reinviat deodata in fata raspunsului necunoscutei, ma intristeaza si ma nelinisteste. Credeam ca nici o emotie si nici un ridicul nu ma mai poate impresiona.
Credeam ca am ajuns nesimtitor, si proportiile sau nuantele nu mai imi pot stimula atentia; treceam pe linga ele cum ai trece pe linga o piatra. Dar seriozitatea Jeniei, cind a spus "absolutul", m-a desteptat deodata la o lume de farsa si ineptie, de pacaleala si somn, de ridicul si drama. Lumea in care vietuisem si eu atita vreme
Cu multa greutate am izbutit sa schimb vorba, intrebind-o ce crede despre Gandhi si despre miscarea nationalista indiana. E un lucru pe care il fac intotdeauna cind vreau sa tin departe pe un om oarecare. Jenia imi marturiseste ca, desi supusa engleza, apartine unei familii de evrei finlandezi, stabiliti pe la sfirsitul secolului trecut in sudul Africei, ca nu poate suferi ipocrizia albilor, ca a venit aici hotarita sa uite tot si sa intre intr-un ashram, sa caute adevarul, viata, nemurirea. O ascult, fara nici o schimbare a fetei, ii ascult toate superstitiile culese despre India fachirica si mistica, toate ineptiile din cartile lui Kamacharaka, toata pseudocultura care circula prin orasele anglo-saxone.


Simt ca a ramas multa vreme singura si ca ar vrea sa-mi spuna tot, fericita ca a gasit un om care s-o asculte si "s-o inteleaga". Nu mai conteneste cu confesiunile, imi spune deodata ca are inca patru surori, ca era celista la orchestra municipala din Capetown, ca a dat concerte in Johannesburg, ca avea 40 de lire sterline pe luna, dar nu se impaca cu familia ("burghezi care vroiau s-o marite!") si atunci s-a retras la o ferma din apropiere, unde se ducea in fiecare noapte, dupa concert, cu un hahy-oar, pe care si l-a cumparat numai din economiile ei
Ar fi continuat cu marturisirile, daca nu m-as fi scuzat ca e prea tirziu ca sa mai pot intirzia in odaia ei si, dupa ce am intrebat-o daca mai doreste ceva, m-am retras stringindu-i foarte sobru mina si urindu-i grabnica insanatosire.
M-am gindit multa vreme, in acea noapte, la iluzia acestui "absolut" pe care il cauta biata muzicanta si am simtit o imensa mila reflectind ca si-a parasit un camin si o libertate in civilizatie, numai pentru ca cetise cartile acelui farseur englez cu pseudonimul de Ramacharaka. (Am aflat mai tirziu ca insasi lectura acestor carti ―
"care i-au revelat o alta lume dincolo de simturi" ― fusese plina de peripetii si de mistere. O data visase numele unei librarii pe care nu o cunostea; chiar a doua zi, automobilul ei a avut un accident pe una din strazile putin populate, si cind a ridicat ochii, a vazut ca se afla in fata librariei din vis! A intrat si a gasit intr-un raft o suma de carti de teozofie, ocultism si yoga; dar a cumparat numai cartile lui Ramacharaka, prin care a avut "revelatia Indiei".)
Doua zile n-am putu sa-mi fac plimbarile mele lungi, n-am putu visa si medita cum obisnui am de atitea luni, pentru ca Jenia era inca bolnava si avea nevoie de mine aproape la fiecare ceas. Simtise si ea, in cele din urma, ca ma cam plictiseste putin, dar era atit de singura si atit de nenorocita, incit isi calca peste orgoliul si trimitea mereu sa ma cheme, nascocind pretexte. In acele ceasuri de tovarasie isi continua confesiunile, ca si cum i-ar fi fost peste putinta sa comunice sufleteste cu mine inainte de a-mi spune intreaga ei viata si a-mi lumina toate ascunzisurile sufletului ei, pe care il voia divers de al celorlalti moderni, cind, ca si oricare altul, traia si ea un permanent bovarism, nutrindu-se cu idei maxime si adevaruri cu majuscula. Jenia mi-a destainuit astfel intregul ei dezgust de lume, de societate, de familie si de dragoste, de nesfirsitele ei suferinte, pina ce si-a regasit libertatea, renuntind la totul. Numai despartirea de muzica, de arta, a fost mai grea. Despre dragoste avea o parere prea rudimentara ca sai dea de gindit. Nu se indragostise niciodata, si cel pe care crezuse un timp ca l-a iubit sa logodit cu alta. Atunci a inteles ca numai i s-a parut ca iubeste. Ar fi vrut mult sa cunoasca experienta dragostei complecte inainte de a renunta la viata aceasta efemera, pentru a cauta absolutul. Deci, inainte cu doua saptamini de a parasi Africa, s-a dat unui camarad, un neamt simpatic, excelent dansator, care o curtase cind va si care n-a vrut s-o creada cind i-a spus ca era fecioara. Prietenul acela, brutal sau neindeminatec, o facuse sa se dezguste definitiv de apropierea carnala a barbatilor. Era chiar incintata ca viata pe care si-o pregatea o va impiedeca sa iubeasca si sa fie iubita. Ajunsese sa creada ca orice barbat e o bruta, un porc sau un imbecil," si ca singurii masculi care merita vreo consideratie sunt cei care renunta la "placerile" lumii, adica sihastrii, filozofii, misticii. In capul Jeniei se bateau o suma de idei inconsistente, alaturi de dezamagiri sentimentale si superstitii femeiesti (cultul "omului superior", al "omului singur", izolarea, aventura, renuntarea.) Aproape ca ma ingrozeam ascultind-o, caci, de cind ma retrasesem aici, ajunsesem sa gindesc un lucru pina la capat, sa cercetez o idee in toate implicatiile ei, si ma facea fara voie sa sufar substanta hibrida si incongruenta a constiintei acestei tinere fete in cautare de absolut.
De cite ori ma intorceam in odaia mea, insemnam in jurnal judecati si impresii, caci mi se parea ca prezenta Jeniei este mai mult decit o intimplare oarecare; este insusi contactul meu cu o lume si o gindire din mijlocul carora ma smulsesem cindva. O saptamina de la venire, in care timp Jenia avusese timp sa se vindece si sa se intremeze, dar inca nu plecase, imi schimbasem complect atitudinea fata de ea. De unde la inceput ma plictisea si ma irita, acum ma interesa ca un spectacol, ca o verificare.
Cea dintii verificare am facut-o cu privire la lumea noastra alba, europeana, pe care o parasisem si in care trebuia sa ma intorc, mai curind sau mai tirziu. A doua verificare, si mult mai serioasa, a fost cu privire la insasi viata si tineretea mea.
Trebuie sa spun ca aproape m-am inspaimintat cind, surprinzind o data pe Jenia pe jumatate goala in camera, n-am avut nici o tresarire si am privit-o ca pe un obiect oarecare. Am gindit mult in noaptea aceea, intrebindu-ma daca nu cumva dragostea mea prea mare pentru Maitreyi si socul atit de aspru al despartirii, si solitudinea n-au contribuit sa ma neutralizeze sexualiceste, n-au facut din mine un neputincios sentimental si fricos; daca nu cumva traiesc departe de lume, pentru ca nu o pot infrunta, si m-am hotarit sa renunt la dragoste si la femeie, pentru ca nici una, nici alta nu mai ma pot ispiti. Am trecut ceasuri de cumplita groaza, gindindu-ma ca s-ar putea sa fiu o simpla epava, reactionind automat si pastrind toata viata semnul primei infringeri. Recunosc, lumea ― cu femeile si iluziile ei, cvi realitatile si luptele ei ― nu mai ma interesa. Dar cu o nestavilita sete voiam sa stiu daca m-ar mai putea interesa toate acestea. Nu cumva eu ma retrag si ma simt dezgustat numai pentru ca trebuie sa fac astfel? Daca eu nu mai sunt liber sa aleg?
Priveam iarasi pe Jenia, si nu simteam fata de ea nici o turburare, nici un gind patimas, nici o libertate mentala, si atunci incercam s-o iscodesc, s-o silesc sa fie feminina, asa cum, fara indoiala, fusese inainte de a pleca din Capetown; gindeam ca poate astfel va izbuti sa ma tenteze. Si daca ea mi-ar fi dovedit ca omul din mine nu murise, ca eu am ramas acelasi, cu pacatele, cu micimile, cu patimile mele, atunci m-as fi putut retrage din lume, as fi fost liber sa-mi aleg drumul pe care mi-l hotarisem, as fi fost liber sa fac orice, tocmai pentru ca puteam face contrariul. E adevarat ca Jenia se arata citeodata foarte feminina fata de mine. De unde, de obicei, imi tinea discursuri asupra teozofiei si "secretelor din centrul Tibetului" (caci avea o suma de mituri in care credea orbestE), vorbind cu ochii pe jumatate inchisi, cu un glas putin voalat, misterios, citeodata, dimpotriva, ridea mult, imi servea foarte dragalas o ceasca cu ciocolata, se pudra (renuntase la pudra si rouge de cum ajunsese la HimalayA) si tot incerca sa ma faca sa-i spun cum am ajuns eu in singuratate si care este tilcul inelului cu piatra neagra pe care il port.


Este ciudat cit de mult ma gindeam la Maitreyi privind si vorbind cu Jenia. O aveam mereu in minte, pe ea, singura, si adesea, inchipuindu-ma imbratisind o femeie oarecare, pe Jenia, de pilda, ma nedumiream de imposibilitatea acestei imagini, de irealitatea oricarei eventualitati amoroase. Hotarit, o iubeam atit de nebuneste pe
Maitreyi si amintirea ei imi anula atit de decisiv orice prezenta streina, incit ma intrebam chiar daca trairea aceasta intr-un trecut viu nu e degradanta. Ma surprindeam, intrebindu-ma cu spaima ce am sa fac eu tot restul vietii, daca nu voi repeta povestea lui Abelard si a Heloisei. As fi vrut sa ma simt iarasi liber, sa-mi verific libertatea, ca s-o pot iubi pe Maitreyi fara teama ca ma retrag din fata vietii. Mi-este foarte greu sa lamuresc aici toate acele sentimente obscure care m-au indemnat atunci la o descatusare, la o noua experienta. Poate nici eu nu le inteleg. Poate.
Jenia isi hotarise plecarea intr-o luni dimineata si trimisese chiar vorba la Ranikhet pentru hamal. Cu trei zile mai inainte devenise foarte insinuanta, profitind de multe vorbe inocente ale mele ca sa rida cu inteles, plingindu-se ca renunta la o viata pe care nu o cunoaste, ca n-ar vrea decit o singura experienta, caci nimic nu merita sa fie repetat in dragoste etc. Pe mine ma desfatau de minune toate aceste reveniri la feminitate. Si pentru ca simbala seara a fost o luna minunata, si pentru ca aveam pofta sa vorbesc, sa inteleg ce se intimpla cu mine, de ce tac atit si de ce ma ascund, am ramas amindoi pe veranda si i-am povestit de-a fir-a-par povestea Maitreyiei.
Aproape de miezul noptii s-a facut frig afara, si am intrat in camera ei sa termin povestea si sa bem o ceasca cu ceai. Cind i-am spus totul si i-am rezumat scrisoarea lui
Khokha, si i-am marturisit hotarirea mea de-a e uita pentru a nu o face sa sufere (nu intelegeam ce poale insemna aceasta, dar era o fraza care suna frumos, si i-am spus-o; mai ales ca, surprinzator pentru sinceritatea mea de cele mai multe ori stupida, in seara aceea jucasem chiar putin teatrU), Jenia a ramas trista, tacuta, cu o lacrima la coltul genelor. Am intrebat-o, intr-o doara, de ce plinge. N-a raspuns. M-am apropiat de ea, iam luat mlinile, am intrebat-o din nou, i-am strins bratul. Tacea intruna. Si atunci mi-am apropiat fata mai mult, rasuflarea mea aproape de gura ei, intrebind-o tot mai incet, mai insinuant. A oftat o data lung, a inchis ochii si si-a incolacit bratele de umerii mei, sarutindu-ma pe buze, muscator, salbatec. Am avut o ciudata bucurie cind m-am dus sa zavoresc usa.
***
S-ar parea ca cele ce-am scris in ultimele pagini nu mair intereseaza povestea
Maitreyiei. Si totusi, nu e decit o continuare a ei. La Maitreyi m-am gindit imbratisind acel trup balan si robust de evreica finlandeza; pe Maitreyi o cautam in sarutare, de ea voiam sa ma dezbar, pe ea voiam s-o uit. O cautam si o izgoneam. Cerseam un singur amanunt care sa mi-o aminteasca; si in acelasi timp stiam ca m-ar fi zguduit si m-ar fi dezgustat sa-l aflu, undeva, de-a lungul trupului asta alb, peste care dragostea trecuse fara sa se opreasca.
Voiam s-o uit cu adevarat sau voiam sa-mi dovedesc ca numai pe ea ara iubit-o si ca orice alta dragoste ar fi zadarnica? Nu stiam daca este o simpla verificare sau cea dintii fuga. cea dintii halta in noroi. Nu-mi venea a crede ca s-ar putea uita vreodata asemenea lucruri. Nu puteam crede ca sunt si eu asemena celorlalte mii de muritori nefericiti, care iubesc si uita, si mor fara sa socoteasca nimic etern, nimic definitiv.
Numai cu citeva saptamini mai inainte ma simteam atit de legat si atit de sigur in iubirea mea pentru Maitreyi. Sa fie, oare, viata toata o asemenea farsa?
Imi puneam astfel de intrebari stupide, pentru ca imi era teama sa constat imensa tarie a dragostei pentru Maitreyi. Fara indoiala ca imbratisarile Jeniei m-au dezgustat profund. De acum sunt sigur ca va trece mult timp pina ce voi mai avea din nou curajul sa ma apropii de femeie, si aceasta numai daca imprejurarile se vor schimba. Pe
Maitreyi o iubesc, numai pe ea! Si scrisneam din dinti, nascocind tot felul de mingiieri care o ucideau pe nevinovata Jenie, dar pe mine ma intaritau si mai mult, caci nu izbuteau sa ma abrutizeze pe cit as fi voit, nu izbuteau sa stearga din memoria vie a simturilor mele pe cealalta, pe singura, pe Maitreyi.
Am intrebat:
― De ce mi-ai cazut in brate atunci?
― As fi vrut sa ma iubesti si pe mine ca pe Maitreyi, mi-a spus, privindu-ma cu ochii ei albastri, inexpresivi.
Am ramas mut. E cu putinta atita sete de amagire, atita dor de dragoste?
― Imi povesteai cum o iubeai pe Maitreyi, si eu ma gindeam la mine, cit de singura si nefericita am fost, si mi-a venit sa pling
Cred ca a inteles ca niciodata nu o voi putea iubi; nici macar trupeste. Am plecat in zori din odaia ei, extenuat, inuman de lucid, si ea a ramas pe patul ravasit de spasmul tuturor incercarilor de a o uita pe Maitreyi.
Am condus-o, luni, pina la piriul ce strabate padurea cu pini. De ce mi-a scos-o
Dumnezeu inainte? Jenia Isaac, ne vom mai intilni noi vreodata?
***
Am ramas iarasi singur; dezgustat, nauc, incercind sa inteleg ce are sa se intimple cu mine, incereind sa mii intorc iar in dulcele meu somn alaturi de Maitreyi. Nu voi izbuti niciodata sa scriu tot ce mi-a trecut atunci prin minte, in lungile saptamini ce au urmat plecarii Jeniei. Imi amintesc vag de insomniile mele, de zadarnicia zilelor.
Si parca totul a trecut intr-o singura clipa, desteptindu-ma o data dimineata ceva mai devreme, privind surprins soarele drept in fata, lumina, verdeata. Sca-pasem de ceva greu, de ceva ucigator. Imi venea sa cint, sa alerg. Nu stiu cum s-a intamplat aceasta.
Se cobo-rise ceva in mine, ma napadise ceva.
Si atunci m-am intors.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.