Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Maitreyi - CAPITOLUL 10 de Mircea ELIADE



Au inceput de atunci altfel de zile. Despre fiecare din ele as putea scrie un caiet intreg, intr-atit erau de bogate si intr-atit au ramas de proaspete in amintirea mea. Ne aflam pe la inceputul lui august, in vacanta. Ramineam aproape tot timpul impreuna, eu retragindu-ma in odaia mea numai ca sa ma schimb, sa scriu in jurnal si sa dorm. Restul timpului invatam impreuna, caci Maitreyi se pregatea in particular pentru Bachelor of
Arts, si eu o ajutam. Ceasurile noastre de atunci, ascultind comentariile Shakuntalei, unul liriga altul, pe covor, nepricepind un singur cuvint din textul sanscrit, dar sezind alaturi de Maitreyi, pentru ca ii puteam stringe pe furis miinile, o puteam saruta pe par, o puteam privi si necaji, in timp ce profesorul, un pandit miop, ii corecta traducerea sau raspunsurile la chestionarul gramatical. Cum imi interpreta ea pe Kalidasa si cum gasea in fiecare vers de dragoste un amanunt din dragostea noastra tainuita. Ajunsesem sa-mi placa numai ceea ce ii placea si ei; muzica, poezia, literatura bengaleza. Ma straduiam sa descifrez in original poeziile vaishnave, citeam emotionat traducerea Shakuntalei, si nimic din cele ce ma interesau odinioara nu mai imi retinea acum atentia, Priveam rafturile cu cartile de fizica fara nici un fior. Uitasem tot, in afara de munca mea (pe care o sfirseam in sila, asteptind sa ma intorc mai curind acasA) si de Maitreyi.
Citeva zile dupa marturisirea noastra veni sa-mi spuna ca mi-a ascuns atunci ceva.
Eram atit de infatuat de siguranta dragostei Maitreyiei si de voluptatea care ma cuprindea intotdeauna in apropierea ei, incit o luai indata in brate si incepui s-o sarut.
― Trebuie sa ma asculti, repeta ea. Trebuie sa stii tot. Tu ai mai iubit vreodata asa, ca acum?
― Niciodata, raspunsei repede, fara sa stiu daca mint sau exagerez numai.
(De altfel, ce erau acele dragoste efemere si senzuale din tineretea mea, alaturi de patima asta noua, cave ma facea sa uit tot si sa ma mulez dupa sufletul si vrerile



Maitreyiei?)
― Nici eu, marturisi Maitreyi. Dar alte iubiri am mai avut. Sa ti le spun?
― Cum vrei.
― Am iubit intii un pcm, din aceia pe care noi ii numim "sapte frunze", se pregati ea sa povesteasca.
Incepui sa rid si o mingiiai protector, ridicul.
― Asta nu e dragoste, scumpa mea.
― Ba da, e dragoste. Si Chabý iubeste acum pomul ei; dar al meu era mare, caci sedeam pe atunci in Alipore, si acolo erau arbori multi si voinici, si eu m-am indragostit de unul inalt si mindru, dar atit de gingas, atit de mingiietor Nu mai ma puteam desparti de el. Stam ziua intreaga imbratisati, si-i vorbeam, il sarutam, plingeam. Ii faceam versuri, fara sa le scriu, i le spuneam numai lui; cine altul m-ar fi inteles? Si cind ma mingiia el, cu frunzele pe obraz, simteam o fericire atit de dulce, incit imi pierdeam rasuflarea. Ma rezemam de trunchiul lui, ca sa nu cad. Fugeam noaptea din odaie, goala, si ma urcam in pomul meu; nu puteam dormi singura. Plingeam sus, intre frunze, pina ce se apropia ziua, si incepeam sa tremur. O data era sa ma prinda mama, si am tras o spaima de am ramas multe zile in pat. De atunci m-am imbolnavit eu de inima. Si nu puteam sta in pat daca nu mi se aduceau in fiecare zi ramuri proaspete din pomul meu cu "sapte frunze"
O ascultam cum se asculta o poveste, dar in acelasi timp simteam cum se departeaza de mine. Cit de complicat ii era sufletul! Intelegeam inca o data ca simpli, naivi si clari suntem numai noi, civilizatii. Ca oamenii aceslia, pe care ii iubeam atit de mult, incit as fi voit sa ajung unul din ei, ascund fiecare o istorie si o mitologie peste, putinta de strabatut, ca ei sunt stufosi si adinci, complicati si neintelesi. Ma dureau cele ce spunea Maitreyi. Ma dureau cu atit mai mult, cu cit o simteam in stare sa iubeasca totul cu aceeasi pasiune, in timp ce eu voiam sa ma iubeasca vesnic numai pe mine. O fiinta care iubeste intruna, pe oricine; poate fi chin mai insuportabil pentru un amant?
Mi-o inchipuiam goala si adolescenta, inclestindu-se de pom cu toata nebunia pasiunii ei. Era o imagine care ma turbura, ma irita, caci mi se parea ca voluptatile cunoscute de ea atunci nu i le voi putea darui niciodata eu, nici nu le voi putea sterge.
Era altfel de dragoste unirea aceea cu frunzele si cu ramul. M-au torturat, mai tirziu, multe intrebari: cum se dadea ea lui? Cum o infiorau pe carnea goala frunzele acelea cu sapte degete? Ce cuvinte i-a spus cind s-a simtit pentru intiia oara posedata, robita numai lui?
Imi adusese, invelita in hirtie argintie, o crenguta cu frunze, presata, parfumata, uscata. Am avut o nestavilita pornire de furie vazindu-le si le-am luat, am incercat sa le privesc dispretuitor, dar nu m-am putut stapini si le-am farimat in palme, muscindu-mi buzele.
― Si el tot asa a vrut sa faca, imi marturisi Maitreyi. Dar pe el nu l-am lasat
Ingalbenii. Vasazica, si el tot asa de mult a iubit-o si tot atit de crincen a suferit ghicindu-se anticipat in dragoste, printr-un pom. Unde imi era siguranta intiietatii mele, linistea mea? Maitreyi incepu sa-mi sarute miinile si sa-mi spuna ca acum i-a uitat si pe guru, si pe arbore, ca nu ma iubeste decit pe mine, ca celelalte dragoste n-au fost asa.
Ramasei mut, cu o sfisietoare durere in suflet; se naruise ceva, simteam o sfirseala si o furie impotriva mea, necunoscute pina atunci. Asta e gelozie? ma intrebam.
― Daca nu te-as iubi numai pe tine, n-as avea curajul sa-ti spun toate acestea, plingea Maitreyi. Trebuie sa-mi spui si tu toate fetele pe care le-ai iubit inainte de mine
― N-am iubit niciodata, raspunsei eu, intunecat.
― Cum ai putut trai fara dragoste? se minuna ea. Si esti mult mai mare decit mine, te-ai fi putut darui in voie atitor iubiri
Ezitai o clipa, pe ginduri. Maitreyi ma ghici.
― Nu, nu dragostele tale, fetele pe care le-ai tinut in brate. Sa nu-mi spui de ele.
Murdarie, nu dragoste, au fost acelea
Incepu sa piinga in hohote. Pe coridor trecu soferul, care se opri o clipa, mirat de plins, apoi pleca mai departe, cu pasi lini. (Si el era unul care ne spiona, am observat mai tirziu aceasta.) Maitreyi incerca sa se stapineasca adunindu-si salul la gura.
― De ce ma chinui? se revolta ea deodata. De ce crezi ca n-am fost pura in dragostea mea si in trupul meu?
Ramasei incremenit. Eu o chinui? ma intrebam. Imi spune lucruri care ma ard, si tot ea se razvrateste. Eu, care n-am spus nimic, care o iubesc ca un nebun, nepu-tind sa ma impotrivesc nici patimii mele, nici dorintelor ei. Eu, care vreau nebuneste ca intreg trecutul sa se stearga, iar Maitreyi mi-l aducea necontenit in fata, il vietuieste continuu.
(Judecam si sufeream ca un civilizat, ca unul care prefera intotdeauna sa uite si sa acopere cu cenusa, sa ignore sau sa tolereze, numai linistea si confortul lui sa nu-i fie stingherite. Maitreyi nu cunostea nici una din aceste superstitii albe si mi se oferea continuu, intreaga, cu tot ce trecuse si fecundase sufletul ei pina atunci. Caci trupul, am stiut aceasta, si-l pastrase neatins; cel putin, neatins de nici o mina virila.)
Mi-a mai spus, tot in dupa-amiaza aceea, de o alta dragoste a ei. Avea pe atunci doisprezece sau treisprezece ani si se dusese cu d-na Sen la marele templu de la Puri, la
Jaganath. Pe cind ocoleau, laolalta cu multimea, coridoarele intunecate din jurul sanctuarului, cineva se apropie pe nesimtite de Maitreyi si ii puse o ghirlanda de flori peste cap. La cea dintii halta in lumina, d-na Sen observa ghirlanda si, aflind ca i-a fost pusa pe intunerec, i-o scoase si o pastra pe bratul ei, Dar cum intra in intunerec,
Maitreyi simti iarasi o ghirlanda in jurul gitului. Si pe ea i-o scoase d-na Sen la lumini. De data asta o lua la brat, dar se petrecu acelasi lutru de cum pasira in intunerec. Cind ajunsera la sanctuar, d-na Sen avea pe brat sase ghirlande. Se uita in dreapta si in stinga foarte mihnita, pentru ca o ghirlanda atir-nata de gitul unei fecioare inseamna logodna. Si atunci aparu un tinar de o rara frumusete, cu lungi plete negre pe umar, cu ochi patrunzatori si gura rosie (suferii cumplit ascultind pe Maitreyi descriindu-mi-L), care cazii la picioarele d-nei, ii atinse talpile cu mina si ii spuse: "Mama". Atit. A disparut apoi.
L-a iubit pe tinarul acesta ani de-a rindul, chiar dupa ce incepuse sa se indragosteasca de Tagore. (Amanuntul l-am retinut; daca se intimpla sa iubeasca pe Tagore, desi e indragostita acum de mine? Sau daca, dupa mine, in timpul cit o iubesc eu, va mai veni altul?) ia urma i-a marturisit lui Tagore episodul din templu, si "poetul" i-a spus ca tinarul acela era un mesager al dragostei, ca cele sase ghirlande erau nu stiu ce lucru simbolic, si altele. Ascultind-o, ma infioram de cita jungla se afla inca in sufletul si mintea Maitreyiei. Cite intunecimi, ce flora tropicala de simboluri si semne, ce atmosfera calda de eventualitati si senzualitate. Unde eram eu, in toate acestea? Si eram iubit de o fecioara de 16 ani, pe care nu o sarutase inca nimeni pe gura in afara de mine


― Acum sunt a ta, numai a ta, izbucni Maitreyi, inlantuindu-ma. Numai tu m-ai invatat ce este dragostea, numai tu m-ai infiorat; tie m-am dat. Cind ai rupt frunzele, eram fericita. Ce mult imi place sa te vad minios ca un vint, sa ma calci in picioare, sa nu-ti pese de mine. Te iubesc asa. De ce te temi?
Intr-adevar, nu aveam nici un motiv sa ma tem. Maitreyi ma cauta mereu in odaia mea, in acel ceas al dupa-amiezii, cind toti dormeau sus, sub ventilatoare. Aproape mi se dedea acolo, pe jetul imens, facut din pai de bambus. Sarutarile alunecau acum pe trup, coborind de-a lungul gitului, pe umerii goi sub sal, pe brate, pe piepi Cind i-am mingiiat intiia data sinii, cu o mina sinceri si infometata, s-a adunat intreaga intr-un singur fior inghetat. S-a destins apoi si si-a descheiat pieptarul, cu tot ce mai ramasese spaima si voluptate in priviri. Mi i-a dat innebunita, infricosata, asteptind parca un trasnet care sa ne naruie pe amindoi. Niciodata n-am vazut sini mai frumosi, la nici o statuie din lume, caci paloarea aceea intunecata a trupului Maitreyiei se imbujorase acum sub cea dintii dezvelire, si frumusetea perfecta, de sculptura, a bustului se iluminase asteptindu-ma. Trupul tot era o asteptare, fata incremenise, ochii ma priveau ca pe o minune. Nu mai era senzualitate fiorul acela care o strabatea si o ucidea alaturi de mine. Eu ma trezeam lucid si atitat, experimentind in etape dragostea, in timp ce ea se daruise toata miracolului unei atingeri barbatesti de timpul ei, fiind inca fecioara. Am inteles mai tirziu ca voluptatea aceasta adincita in carne, cind era inca numai indragostita, o crucifica. A avut atunci curajul sa ma intrebe, cu un brat inclestat pe speteaza jetului si cu mina cealalta mingiindu-mi parul.
― Nu e pacat?
I-am raspuns, ca de obicei, cu o consolare stupida, citeva fraze fara nici un continut si am continuat sa ma pierd in descoperirea treptata a trupului ei. Cind o priveam, la rastimpuri, uimit eu insumi de abandonarea atit de complecta, o zaream cum sta cu capul pe jet, ochii inchisi, tremurind, lacrimile alunecindu-i pe obraji, lipindu-i suvitele de par la coltul buzelor si pe barbie.
― Cind vom fi uniti, o consolam eu, ne vom iubi fara hotare. Te voi avea toata atunci.
― Dar acum nu e pacat? revenea ea, stringindu-si cehii, muscindu-si buzele.
― Acum te sarut numai si-fi mingii numai o parte din trup. Atunci va fi altfel, vei fi a mea, a mea
― Nu sunt si acum? spunea ea, cu un glas stins. Nu e pacat?
Mi-au trebuit citeva zile pina am inteles ce vroia ea sa-mi spuna. Era pacat, pentru ca ea simtea voluptatea complect si se temea ca roua dragostii astfel risipita sa nu strice orinduiala lumii. O data ce-mi daduse buzele si ma imbratisase, cu trupul ei tot lipit de al meu, noi eram uniti. Si dragostea trebuia sa se savirseasca pina la capat, altminteri voluptatea ajungea viciu, iar bucuria unirii noastre, o tristete a carnii. Pacatul nu erau incercarile de a-i cunoaste tot mai mult trupul, ci limitarea imbratisarilor mele, care o faceau sa cunoasca cele mai definitive spasme fara ca rodul acestor bucurii sa se adune, sa creasca.. Risipirea rodului era pacat, in simtirea si judecata ei indiana. Dupa datina lor, trebuia sa fim uniti in pat, si din mingiierile noastre sa rasara roade vii, pruncii
Caci altminteri, dragostea se pierde, bucuria ajunge stearpa, iar unirea noastra viciu
M-am cutremurat intelegind ca nu senzualitatea si dragostea ei pentru mine o sileau sa-mi ceara aceasta, ci o superstitie, o teama de karma, de zei, de stramosi. In noaptea aceea ma gindeam unde se gaseste adevarata sinceritate a simturilor, adevarata inocenta a carnii, la ei sau la noi, civilizatii? Oare Maitreyi n-a activat ca o hipnotizata, ca un automat, de cind m-a sarutat intiia oara? Si spontaneitatea, vastitatea dragostei ei fata de mine nu sunt oare simple consecinte ale celei dintii caderi, acte determinate de constiinta ei. barbara, superstitioasa?
Ajunsesem sa evit pe cit puteam imbratisarile prelungi in singuratate, pentru ca adoram aproapa pe d-na Sen si respectam pe d-l Sen, si asteptam sa gasesc un prilej de a le cere pe Maitreyi pentru mine inainte da a o avea. Am fost un om moral, de aici mi se trag toate tragediile. Am iubit intotdeauna pe mai multe planuri, n-am stiut sa sacrific totul pentru un singur simbure da adevar sau de viata, de aceea m-am lovit de toate pragurile si m-au dus valurile cum au vrut.
De altfel, iubeam atit de mult pe Maitreyi, incit preferam o comuniune mai calda, mai completa, asa cum o aveam in plimbarile cu masina prin imprejurimile Calcuttei, zeci de kilometri facuti pina aproape de miezul noptii, dincolo de Barackpur, de Hoogly, de Chandernagore. Cu ea (spun cu ea ― desi eram intotdeauna intovarasiti de d-na sau de d-l Sen, de Lilu si Mantu, Chabý sau de Khokha ― pentru ca nu ne vedeam si nu ne simteam decit pe noi, pe noi doI), cu ea am vizitat atitea sate din jurul "Calcuttei, am dorit atitea case ascunse intre cocoti-eri, unde ghiceam din ochi ca ne-ar fi placut sa ne ascundem, am lasat atitea amintiri pe soselele acelea intunecate de umbra arborilor care le incolonau. Atitea lacuri artificiale pe marginea carora ne-am asezat amindoi, stringindu-ne furis miinile, in timp ce ceilalti aduceau din masina cosulete cu sandwichuri si fructe. Ati-tea halte in noapte, pe soseaua Chandernagorului, incremeniti cu totii de tacere, de arbori, de licuricii care zburau in jurul nostru ca intr-o Urwald. Cu deosebire imi amintesc o noapte, cind ni s-a oprit masina chiar pe soseaua aceea feerica a Chandernagorului, si soferul a pornit cu Mantu sa caute niste scule intr-un sat din apropiere. Inginerul, obosit, a ramas sa dormiteze in masina, iar noi trei, Maitreyi,
Chabý si cu mine, am plecat sa recunoastem padurea. Vara fara luna, cu atitea stele cite are Bengalul si licurici asezinduni-se pe umeri, pe fata, pe git, ca intr-un basm cu bijuterii. Nu ne spuneam nimic si, pe nesimtite, ne-am inlantuit, tematori de Chabý, incurajati de tacerea si intunerecul acela fermecat. Nu stiu ce suflet necunoscut din mine izbucni atunci chemat de toata aceasta Indie nebanuita. Padurea parea ca n-are aici inceput, nici margini. Arbori de eucalips, fara virsta, prin care cerul se ghicea anevoie, intr-atit erau de mincinosi licuricii si de departate stelele. Ne-am oprit in fata unui elesteu artificial, unul din acele bazine in care agricultorii cresc peste. Am amutit acolo toti trei. Cine stie ce minuni se urzeau atunci printre lotusii cu frunzele strinse, in apa aceea fara tresarire, in care se oglindeau zborurile boabelor de aur? Ma scuturam mereu, pentru ca preajma noastra se prefacuse in basm, si omul tinar din mine, omul ceasului aceluia de amagiri, se lasa adormit le sfintenia si irealul prezentei noastre in fata acestui elesteu incremenit. Am stat asa mult timp si n-am cutezat atunci s-o sarut pe Maitreyi. Nu mai doream nimic, nu mai simteam nevoia vreunui gest. Era o seninatate nefireasca in sufletul meu, desi taina si miracolul din jur ma exaltase, ma narcotizase, ma razvratise. Nu stiu cum s-a petrecut aceasta.


Alta data, am gasit o casa parasita, ta marginea unui cimp de orez in care eu ma avintasem si ma intorsesem ud pina aproape de genunchi. Am stat pe zidul ruinat al casei, pe pietrele acelea amenintate de vegetatie, uscindu-ma. Nu rasarisera inca stelele, si seara era calda, cu adieri de eucalips. Alaturi, incercind sa stea tot atit de confortabil, desi venise intr-o sari cu fir, Maitreyi cauta cu privirea inceputul padurii, dincolo de cimp. Nu stiu ce tainica impartasire a dorintei noastre de fuga, de izolare impreuna a trecut atunci peste tot. Padurea ne imbia cu desimea ei de arbori si umbre, cu pasarile ei fericite. Ne-am privit, si o emotie dincolo de fire ne-a invadat, ca si atunci in biblioteca. Am ajutat-o sa sara de pe zid si i-am sarutat in fuga parul, dar sarutul a fost sufletu-mi intreg, caci Maitreyi s-a abandonat cu ochii inchisi, fara sa se mai gindeasca la Lilu si la d-na Sen, care ne-ar ii putut vedea din masina. Ne intorceam intotdeauna linga ei cu inimile inspaimintate: daca ne-au vazut?
Plimbarile acelea mi-au ramas acum mai proaspete si ucigator de dulci in amintire.
Caci daca amintirea carnii se trece usor, daca unirea, cit de perfecta, a trupurilor e asemenea setei si foamei si se uita, nimic din opacitatea aceasta nu era in comuniunea noastra dinafara de oras, cind ochii isi spuneau singuri tot, si o simpla imbratisare inlocuia o noapte de dragoste. Numai acolo mai puteam regasi fiorul acelor priviri fixe, hipnotice, nesatioase, descoperite in cea dintii zi a noastra, in biblioteca. Cind ne opream la bariere, in plina lumina, ochii nostri se cautau, se gaseau si se inlantuiau exasperati, daruindu-si atit de nebuneste privirile, incit ma intreb si acum cum de nu au ghicit ceilalti patima noastra. Sa fi crezut, oare, ca e dragostea pe care o voisera ei?
O data am vazut Chandemagorul noaptea. Bulevardul iluminat pe amindoua partile nu mi-a putut sterge impresia de obosita melancolie pe care mi-o lasasera ruinile palatului, atit de glorios cindva in aceasta veche si uitata de Dumnezeu colonie franceza. La intoarcere m-am gindit serios cit de puternica si de nepieritoare este aceasta Indie, care rabda si inghite totul fara sa-i pese de navalitori si de stapini.
Alergam intr-o masina a secolului al XX-lea si alaturi de mine aveam un suflet nepatruns si neinteles, tot atit de himeric si de sfint ca si al celeilalte Maitreyi, sihastra din
Upanishade. I-am atins bratul ca sa ma destept. Fata aceasta ma iubeste pe mine?
La Belur-Math, in askram-ul lui Swami Vivekanahda, veneam de cele mai multe ori, mai ales sarbatorile, pentru ca Gangele curge acolo chiar pe la treptele math-ului, si privelistea e minunata, aerul imbalsamat. Acolo ne plimbam noi nestingheriti, fara multe cuvinte si fara gesturi de dragoste. Acolo mi s-a parut ca aflu o liniste pe care sufletul meu n-o cunoscuse nicaieri mai inainte. Era dragostea pentru Maitreyi sau convingerile mele bine justificate, acelea care m-au facut pentru intiia oara sa ma gindesc la convertire? Voiam sa trec la hinduism, si atunci n-ar mai fi existat nici o piedeca in drumul unirii noastre. Si ma intrebam asa: daca e adevarat ca toate religiile sunt bune, ca acelasi Dumnezeu se manifesta in fiecare din ele, atunci de ce n-as putea imbratisa credinta Maitreyiei? Nu-mi lepad legea din spaima sau de pofta castigului, ei pentru ca dragostea ma pune la aceasta incercare. Daca o dogma moarta poate stavili o dragoste vie, ce fel de dragoste e aceea? Daca sunt convins ca adevarul e pretutindeni, in toate credintele, de ce nu schimb in fapte convingerea aceasta? E foarte usor sa spun, ca orice misionar modernist, ca toate religiile sunt bune. M-am saturat de vorbe. Vreau sami dovedesc mie insumi ca hinduismul e tot atit de bun ca si crestinismul, daca cred, intr-adevar, intr-un singur Dumnezeu; dupa cum amindoua legile ar fi inutile, daca n-as crede.
Cind i-am spus Maitreyiei acest lucru, acolo la Belur-Math, a ramas o clipa uluita de hotarirea mea si mi-a marturisit ca, daca trec la hinduism, nimeni nu ne-ar mai putea desparti. Mi-a citat citeva cazuri de asemenea convertiri. (Pe un francez, profesor la
Shantiniketan, casatorit cu o bengali, il cunoscusem chiar eu si ramasesem impresionat de seninatatea si fericirea lui, sadit intr-un pamint strein, avind fii si fiice pe care ii crestea ca pe adevaratii copii indieni.) Si in aceeasi seara, la intoarcerea in
Bhowanipore, Maitreyi marturisi d-nei Sen hotarirea mea. A fost atit de fericita, incit se cobori la mine sa-mi spuna ca "mama" e coplesita de bucurie, ca toate femeile de sus nu vorbesc decit de asta si ca acum, asteptind ceasul prielnic, as putea-o cere fara teama. Ne-am imbratisat atunci cu o siguranta si o impacare de sine care mi-au dat mai tirziu de gindit. Oare toleranta aceasta, patronarea aceasta generala, nu va fi hotarul dragostei noastre? ma intrebam.
D-l Sen, cind a auzit de convertire, s-a suparat si mi-a spus ca nu trebuie sa ma entuziasmez atit de repede pentru o religie in care nu ma atrage, deocamdata, decit ineditul si ceremonialul; ca religia mea e mult mai buna decit a lui, si, daca el nu si-o poate lasa pe a sa, pentru ca si-ar pierde locul in societate, eu nu am nici un motiv sa incerc aceasta experienta. De altfel, el nu va accepta decit dupa ce va primi consimtamantul celor din tara. Nu trebuie niciodata sa uit ca o religie se pastreaza nu din convingere, ci din dragoste si respect pentru cei aproape noua si care cred inca in ea. (Dar dragostea mea noua si vie? imi spuneam ascultindu-l, pentru ca avea si el dreptate, dar aveam si eu.) Aceasta opozitie neta si viguroasa a d-lui Sen ne-a deprimat, pe mine si pe Maitreyi. Ne-am hotarit ca eu sa plec o luna la Puri, prin octomvrie, si sa ma intorc convertit gata. Atunci, nici o discutie nu va mai fi posibila.


De altfel, s-a intimplat ca d-l Sen, care suferea de citeva luni de presiune arteriala tot mai grava, sa aiba doua-trei atacuri repetate de "mouches-volantes", si aceasta a alarmat toata casa. Plimbarile noastre cu masina s-au rarit, mai toata vremea trebuind sa stau in odaia d-lui Sen, cetindu-i fie romane, fie carti de psihologie si medicina. (Caci inginerul, de cind s-a vazut silit la imobilitate, a inceput sa se gindeasca la suflet si la boala si dorea sa se documenteze.) Faceam cu schimbul, Mantu, eu si Maitreyi. D-l Sen nu suferea, dar era nevoit sa petreaca o buna parte din zi intins pe pat, cu ochelari negri la ochi. Boala aceasta, care dura de citeva luni, aproape ca nu o observasem, intr-atit eram de preocupat si fascinat de jocul dragostii noastre.
Am inteles atunci cite lucruri se petrecusera in jurul meu, fara ca eu sa le bag in seama. Revolutia civila ameninta iarasi, cu cei 50 000 de nationalisti in temnite. A trebuit sa asist la citeva scene brutale, citeva sarje de politie calareata, o devastare a cartierului sikh din Bhowanipore, copii batuti si femei ranite, ca sa ma revolt si eu de-a binelea. Dar atunci n-am mai judecat si osandeam pe britoni fara rezerva, ma infuria orice noua brutalitate pe care o afiam din ziare, priveam scirbit orice alb intilnit in tramvaie si am renuntat la tutunul englezesc, la pasta de dinti englezeasca, la orice lucru adus din Anglia, Nu mai cumparam decit obiecte swadeshi sau, daca nu gaseam de acestea, marfa japoneza. De altfel, viata mea in Bhowanipore ma silise sa renunt de mult la majoritatea cumparaturilor europene.
Citeva zile dupa devastarea cartierului sikh, ma viziteaza Harold. Ghicisem; venise pentru un imprumut, de data asta mare, o suta de rupii. Aveam banii la "Chattered
Bank" si i-am dat cecul, incintat ca-l pot servi (bietul baiat nu-si platise chiria de trei luni si nu mai avea ee sa mai manince pina la leafA), dar in acelasi timp infuriat ca ajut un dusman al Indiei. Ajunsesem aproape sovinist si, dupa ce Maitreyi ne-a servit ceaiul si a intirziat putin de vorba in camera mea, am incercat sa aduc discutia despre Gandhi si despre revolutia civila. Harold, ca orice eurasian, nu putea nici sa auda de asemenea lucruri si era fericit de teroarea dezlantuita de politie si armata; dar in ziua aceea venise sa-mi ceara o suta de rupii si nu putea sa ma contrazica. Am avut atunci intuitia lasitatii lui si m-am recunoscut atit de bine in jena lui de a discuta o credinta, incit m-am intristat. Dar mai era ceva: Harold venise si pentru a ma spiona, sa vada cum locuiesc aici, daca duc, intr-adevar, o viata de "bruta neagra", cum credea el, sau am oarecare confort. Venise, mai ales, pentru Maitreyi; si cind a vazut-o servind ceaiul, rosind privindu-ma pe furis, zimbind, familiara cu odaia si cu prezenta mea, a inteles si mi-a spus-o.
― Dragul meu Allan, esti pierdut fara putinta de scapare de-acuma
― Ar fi cea mai mare fericire a mea daca as izbuti sa fiu primit in lumea aceasta, ii raspunsei intaritat, pri-vindu-l drept in ochi. O lume vie, cu oameni vii, care sufera si nu se pling, care au inca o etica, iar fetele lor sunt sfinte, nu tirfe ca ale noastre. Sa ma casatoresc cu o alba? il intrebai eu, incercind sa fiu sarcastic, cu o fata care n-a cunoscut niciodata virginitatea si nu va cunoaste niciodata desavirsita abandonare? E o lume moarta lumea noastra, continentele noastre albe. Nu mai gasesc nimic acolo. Daca as fi primit, cum ma rog lui Dumnezeu sa fiu, intr-o familie indiana, as gasi puteri sa-mi refac viata aceasta cladita pe nimicuri, pe interese stupide si pe abstractiuni. As vrea s-o iau de la capat, sa cred in ceva. sa fiu fericit. Nu pot fi fericit decit intr-o dragoste perfecta si nu gasesc asemenea dragoste decit aici, aici, in casa, in cartierul asta
Vorbisem aprins, sincer, revelindu-mi mie insumi anumite ginduri, pe care nu le intregisem pina atunci. Harold ma privea surprins, amuzat, stinjenit. Nu avea ce sa-mi raspunda, pentru ca nu pricepuse mai nimic din acea "moarte a continentului alb", care ma obseda pe mine de atitia ani, si apoi, nici nu avea chef de vorba, nerabdator fiind sa plece si sa soarba un pahar de whisky, din care nu mai gustase cam de mult. Ma intreba intr-o doara:
― Dar religia ta?
― Pentru mine, crestinismul nu s-a nascut inca. N-au fost decit biserici crestine, dogme si rituale. Crestinismul se naste aici, in India, pe pamintul cel mai impacat cu Dzeu, unde oamenii sunt insetati de iubire, de libertate si de intelegere. Nu concep un crestinism fara libertate si fara primatul spiritualitatii
Harold, care ma auzise pe mine vorbind numai de constructii si de fizica sau comentind ultimele intimplari frivole, ramase si mai surprins ascultindu-mi apologia noului crestinism indian. De fapt, in acele clipe ezitam chiar eu, caci imi dadeam perfect seama ca tot zelul meu se datora dragostii pentru Maitreyi si consecintelor ei religioase si politice. Nu cumva tot ce facem e determinat de asemenea robiri sentimentale? ma intrebam eu mai tir-ziu, in acele luni in care incercam din nou sa aflu adevarul. Adevarul.
― Eu nu te prea inteleg, imi spuse Harold. Sa dea D-zeu sa fie bine si sa te apere de farmece, adaoga el, ridicindu-se sa plece.
Eram oarecum incalzit de discutie si ma plimbam prin odaie intrebindu-ma daca am spus tot ce gindesc, cind Maitreyi intra si ma imbratisa.
― Bine c-a plecat, imi spuse. Mi-era dor de tine..
Stringind-o in brate, am simtit pentru intiia data teama ca dragostea Maitreyiei ar putea cindva sa ma oboseasca. As fi vrut sa ramin si eu singur, macar un ceas dupa plecarea lui Harold, caci prezenta lui ma agitase si voiam sa meditez, sa fac un efort de intelegere, sa-mi precizez anumite hotariri. Iar Maitreyi de-abia astepta ca sa plece musafirul, pentru ca sa-mi cada in brate. Simteam ca mi se rapeste ceva al meu, mi se calca un petec de loc rezervat numai mie. Ma daruisem cu desavirsire Maitreyiei si nu ramineam o clipa singur; chiar in preajma somnului, imaginea ei ma urmarea. Cind aveam nevoie de singuratate, de ce nu mi-o ghicea? De ce nici dragostea cea mai mare nu poate ghici dorinta celuilalt?
O pastram inca in brate, odihnindu-mi buzele pe crestetul ei parfumat cu ulei de coco. Atunci intra Khokha, ne vazu o clipa si se retrase strigind:
― Pardon

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.