Cu graba, dar fara lacrimi, femeia facu cea dintai randuiala. Desparti din tarhatul umed si muced o poclada si o asternu peste ramasitele lui Nechifor Lipan. Flacaul parea cu totul zapacit. Abia acum intelegea ca acolo zace tatal lui;- Plangea ca un copil mic, cu ochii mititei si buzele rasfrante. Femeia statu in picioare, cu manile cuprinse sub sani, si cauta s-si deie sama de loc. De sus, de langa parapetul de piatra, sapatura costisei venea oabla ca o prapastie. Sus, era umplutura pardosita cu lespezi cioplite. Pana jos in cotlonul rapei arata sa fie cam douazeci de metri. Aicea malul era ros si scobit si avea in fata putintel tapsan ocolit de colturi de stanca. Pe urma rapa se pravalea mai in fund. Era un loc asa de stramt, asa de singuratic, asa de dosit. Numai soarele il ajungea si-l batea in plin. Nu suia la nici o poteca; n-avea nici un fel de legatura in curmezis cu vecinatatile. Aici fusese soarta lui Nechifor Lipan, sa cada ca-ntr-o fantana, lovit si brancit de mana dusmanului. Nimeni nu mai putuse vedea acea crunta priveliste. Oamenii calatori treceau fara grija pe sus; pastorii n-aveau intr-acolo loc de apropiere. Soarele de toamna rasarise si asfintise asupra mortului singur si asupra calului zdrobit. Venisera asupra lesurilor ploile cele negre; hultanii si corbii stateau asupra lor ciucur; iar in vremea noptilor au venit dihaniile din rapile muntelui, sprijinind in mort labele si tragand cu coltii. Numai acest cane a stiut toate si a vegheat in preajma pana ce l-a alungat foamea catra oamenii vii. S-a mai intors din cand in cand si a mai asteptat; dupa aceea, intr-o zi, a sosit vifor si ninsoare si iarna a astupat rapa. Acuma soarele a curatit-o si a eliberat-o, dupa o vointa a lui Dumnezeu, si tot dupa aceeasi vointa, canele, trecand pe sus, a adulmecat mirosurile si i-a dat ei stiinta.
Observand ca flacaul nu-si venise inca in fire, masura din ochi inaltimea pana sus si prubului cum s-ar putea catara la drum. Pipai anume locuri cu piciorul si-si cauta
sprijin, intinse bratele spre aschii de piatra si gasi o cale cotita si anevoioasa.
- Am treaba sus, striga ea la Gheorghita; ma intorc indata. De sus, de langa parapet, chema canele:
- Vin-aici, Lupu!
Dulaul sui sprinten pe urmele ei. Il puse langa cai, paznic impotriva trecatorilor. Apoi cotrobai in boclucuri si se cobori iar la vale cu chibrituri si c-o faclie de ceara. Aprinse faclia si o potrivi la dos, in scobitura malului.
Avea in ea o putere noua, care-i razbea in toate miscarile si in priviri.
- Gheorghita, hotari ea, tu sa stai aici, sa priveghezi pe tatu-tau. Iar eu ma scobor in graba la Sabasa ca sa dau de stire., Vin cu caruta si cu domnu Toma, ca sa luam mortul, sa-l ducem in sat si sa implinim cele de cuviinta.
- Bine, mamuca, suspina flacaul. Oi sta aici, dupa cum imi poruncesti.
- Sa stai, Gheorghita!
Eu nu intarzii mult. Vezi sa nu se stinga lumina.
Sui iar la drum, incaleca si se duse, lasand pe Lupu langa celalalt cal.
Flacaul privea lumina facliei. Abia o putea deosebi din stralucirea soarelui, care batea piezis. Fara o vointa anumita, se asezase intr-o lature, mai mult cu spatele, spre poclada care acoperea ciolanele, zgarcurile, parul si lucrurile tatalui sau, amestecate. Nu s-ar fi putut spune ca are vreun dezgust, dar de cand traia pe lume nu-i fusese data o asemenea cumplita vedere. Ridicand ochii si privind departe, baga de sama ca se afla intr-un loc cu totul pustiu, intre stanci, intre rapi, sub cerul inalt. Padurea era aproape, in fundul prapastiilor se mai tineau ostroave de omat. Dintr-o data stralucirea soarelui trecu spre varful brazilor si catra piscuri. Cu coada ochiului, vazu lumina facliei crescand in umbra vagaunii. Era o liniste neclintita, parca toate impietrisera in asfintitul de soare. Statu si el neclintit ca toate, ascultandu-si bataile inimii. Tresari numai cand auzi sus, in aurul luminii, un strigat de pajura. Chemase de doua ori. O vazu deasupra, plutind lin pe aripi; isi misca numai capul; parca-l privea pe dansul. Se auzi alta chemare mai departata. Pajura pluti intr-acolo. Cerul ramase singur si in curand din cer paru ca ninge inserarea. Judecandu-se el singur pe sine, flacaul se incredinta ca nu se simte in el vreo sfiala; ar fi dorit numai sa aiba in preajma lui un suflet viu. Canele era, insa la drum, sus. Latrase numai o data. Acuma tacea si se facuse noapte. Deci nu mai trecea nici un drumet. Luceau stele. Porni o adiere de vant. Auzi in prapastie un scancet de dihanie. Poate i s-a parut. O neliniste fierbinte i se porni din maruntaie si-l fulgera in crestet. Rasari in picioare si cauta loc de trecere pe urmele maica-sa. Zgreptenand cu unghiile si impingandu-se la deal cu calcaiele, ajunse asudat si gafaind sus. Calul necheza usurel; canele veni langa dansul. Acolo sus, la drum, i se parea ca e mai putin intuneric, indata ce iese luna, toate au sa se lumineze deplin. Are sa se lumineze deplin si jos in vagauna. Acolo s-a inaltat in picioare mortul, invalit in poclada asteptand binecuvantarea din urma si rugaciunile de care n-a avut parte.
Isi apleca urechea. Tragea o adiere abia simtita. Banuia in rapa pipaiti de pasi si-n imprejurimi fosnet. I se deslusira in urechi zvonuri de paraie departate. Tarziu, prin lumina de luna, trecura pe deasupra brazilor paseri straine. Singuratatile muntelui pulsau de apele primaverii; viata tainica isi intindea iar puntile peste prapastiile mortii. Sangele si carnea lui Nechifor Lipan se intorceau asupra lui in pasi, in zboruri, in chemari. Flacaul nu intelegea din toate decat o frica strecurata din pamant in el, si incepu sa vorbeasca cu canele si calul, adresandu-le cuvinte fara noima. Tot ca sa-i treaca vremea mai usor, cauta traista cu orz. Dupa aceea isi pregati un culcus si se invali in poclada. Zgomotele noptii ii parura abia simtite si i se ingreuia trupul de somn, cand Lupu dadu glas catra vale.
Zvarlindu-se in sus, se pali cu fruntea de traista de orz aninata de capul calului. Apoi racni spariat: Cine-i? Nu-i raspunse decat cainele, care zapai iar. Cand canele se linisti, flacaul auzi, in tacerea cuprinsului, bataia ca de clopot a fierariilor de la o caruta.
Auzi chemari, aproape. Cunoscu glasul lui domnu Toma. Venea, cu Vitoria Lipan, nu numai crasmarul, ci si judetul satului, s-un strajer. Poposira, deshamara iapa, aprinsera un foc de gateje langa parapetul podului.
- Arde faclia, Gheorghita? intreba Vitoria.
- Cred ca arde raspunse flacaul cu indoiala.
- Vai, baiete, il mustra femeia, cum nu intelegi tu o datorie ca asta!
Coboara si vezi. Tine, am adus de la biserica felinarul acesta cu semnul crucii. Aprinde lumanarea din el si potriveste-l frumos la capataiul lui tata-tu. Sa stii ca nu se poate sa-l ridicam azi, poate nici mani. Cat ar fi, trebuie sa-l priveghem, si m-am inteles cu parintele Tudorache ca sa vie sa ceteasca aici.
- Dar de ce nu putem sa-l ridicam? se impotrivi Gheorghita, neguros.
- Nu se poate, caci ei isi au randuielile lor.
- Care ei?
- Stapanirea, isi au randuielile lor cum sa steie toate pe loc pana ce vine domnu subprefect pe care l-am vazut noi la Farcasa, si doftorul, si domnu procuror.
- Da de ce sa vie? Ce au ei cu noi?
- Cu noi n-au nimica. Au cu mortul, sa vada cum si ce. Sa cunoasca si ei cum ca intr-adevar a fost ucis, si dupa aceea sa inceapa a cauta pe faptasi. Eu intai am tipat ca sa ma lese in pace sa-mi iau omul; si sa-i fac cele de cuviinta. Dar atuncea s-a sculat domnu Toma, care-i de fata, si m-a sfatuit sa ma supun, ca altfel ne vara judecatorii in inchisoare. Dac-am vazut s-am vazut, ce sa fac? M-am supus. Or face ei cum au randuiala si dupa aceea mi-or da mortul. Dupa asta nu mai au nici ei nimic cu mine, nici eu cu dansii.
- T!
nu asa, nevasta, se amesteca, nemultamit, domnu Toma; ei doar nu fac asta dintr-o rautate. Randuiala aceasta o au ca sa poata gasi pe ucigas.
- Domnu Toma, nu te supara. Daca s-or uita la niste ciolane, parca au sa stie care-i faptasul?
- Nu-i numai asta. Ai sa arati si dumneata ce stii si ce banuiesti.
- Eu? se mira munteanca si privi piezis spre ceilalti oameni, care suisera cu ea din Sabasa. Apoi tacu si-si acoperi buzele cu podul palmei stangi. Tare-ti multamesc, domnu Toma, pentru ajutorul care-l dai, adaogi ea cu glas bland; si-i fi bun sa mai trimeti aicea, mani caruta cu parintele, asa precum te-am mai rugat. Ti-oi plati cat ii spune, s-oi socoti ajutorul dumnitale ca o binefacere. Pune in caruta odata cu parintele, pani douazeci, masline doua chile si scrumbii zece, si rachiu cinci garafi de cate-o oca. Scrie si acestea in catastif la dumneata, pe langa cele ce am adus acuma cu noi. Cine-a binevoi sa vie aici ca sa vada ori sa privegheze pe mort, sa-l cinstesc c-un pahar si sa-i dau o bucata de pita cu ceva, ca sa fie de pomenire. Poftesc s-acuma pe domnu judet si pe strajer. Gheorghita, scoate din fan, din caruta lui domnu Toma, o garafa si ad-o aici, la foc.
Oamenii s-au bucurat si au zambit cu voie-buna catra nevasta, prin lucirea flacarilor. Vitoria le-a turnat rachiu si au baut pe rand din acelasi pahar, neuitand sa inchine pentru mort. Domnu Toma, mai ales a vorbit drept dupa inima Vitoriei:
- Dumnezeu sa-i ierte lui Nechifor Lipan toate gresalele cu voie si fara voie si sa binevoiasca a-i da, macar de-acu inainte, hodina in pamant.
La aceasta inchinare Vitoria a crezut de cuviinta sa lacrameze, inainte de a bea, a varsat pentru mort o picatura din pahar. Asta o facea de mult, de cand se aratase intelegerii ei adevarul.
Flacaul a coborat felinarul in rapa. Ceilalti au asteptat ziua, langa foc, cinstind din cand in cand bautura. Pe urma s-au dus si ei sa descopere si sa vada pe Lipan.
Domnu Toma s-a intors in sat cu strajerul. Dupa hotararea Vitoriei, i-a naimit cal si l-a repezit solie de-al doilea la domnu subprefect Nastase Balmez, sa-l roage sa binevoiasca a implini cat a putea mai degraba randuielile stapanirii; ca nevasta mortului il roaga cu lacrimi si plateste toate cheltuielile.
In cursul zilei s-a ostenit parintele la deal, intre garafi si pani, si cu mare greutate s-a pogorat in rapa, desi Vitoria tocmise om ca sa taie si sa sape trepte. Sfintia sa era batran si pantecos si cu greu a izbutit a se infatisa la datorie. Punandu-si patrafi
rul, si-a mangaiat barba alba, a deschis cartea si a prins a ceti cuvinte vechi. Din cand in cand se oprea, ca sa rasufle de truda. Vaduva a dat la o parte un colt de poclada, ca s-auda si mortul si sa se uite la cer cu gavanurile negre ale capatanii. Oamenii din sat si trecatori de aiurea venisera nu atat pentru cetanie, cat pentru pomana mortului. Femeile spuneau si altora intamplarile si era de mirare cum sosisera, pe vant, ori prin pamant, vesti de dincolo de munte, cum ca faptasii ar fi niste oieri care ar fi traitori in acele parti.
Vitoria asculta atent vorbele si se gandea ca numaidecat trebuie sa treaca la o prietina a ei de-acolo, s-o pofteasca la ingropaciune si sa mai afle ce vorbe s-au mai spus si ce iscodiri s-au mai indeplinit. Avea chiar o placere gandindu-se ca a ramas cineva acolo care scormoneste si afla.
Autoritatile nu s-au putut aduna in rapa decat a treia zi. Vitoria a stat c-un umar intors, ascultand ce puteau sa spuna niste oameni care n-aveau nimic cu Nechifor Lipan. Au descoperit oasele, s-au uitat la ele; unul a cercetat capatana; pe urma a scris pe hartie ce-au vazut si ce-au inteles. Jignita a fost munteanca mai ales de faptul ca nici unul nu si-a facut cruce si n-a spus o vorba crestineasca pentru sufletul lui Nechifor.
Domnul subprefect Anastase Balmez si-a adus aminte ca a mai vazut-o pe munteanca.
- Acesta ti-i omul dupa care umblai? intreba el.
- Acesta-i, domnule, raspunse munteanca.
- Dupa cat se vede, e ceea ce banuiam eu inca de-atunci. Omul dumnitale a fost omorat si jefuit.
- Da, domnule, raspunse cu blandeta Vitoria: insa in tasca s-au aflat ceva parale, si chimirul n-a fost desprins de pe el.
- Atunci sa-l fi ucis careva din dusmanie?
- Cum pot crede una ca asta, domnule, cand el a calatorit cu prietini de la Dorna pan-aici?
Atunci Vitoria s-a crezut datoare sa spuie ce stia. Anume ca, dupa cumparatura de oi de la Dorna, Nechifor a venit pan-aici cu doi tovarasi si prietini, care traiesc si acum peste Stanisoara, la un loc care se cheama Doi Meri. Acei prietini arata ca au cumparat oile lui Lipan si i-au numarat banii. Dupa numaratoarea banilor, care s-a facut sus, Lipan s-a intors, purcegand spre casa. Atunci se vede ca cineva, care a fost de fata s-a vazut targul si banii, s-a luat dupa el si l-a lovit. I-a rapit banii oilor. Altfel nu poate sa fie, arata Vitoria; caci asa spun acei doi prietini ai mortului, anume Calistrat Bogza si Ilie Cutui. Deci Lipan, nu si-a pus banii la un loc cu cei care-i mai ramasesera; ci-i purta in mana. Ucigasul l-a lovit si i-a smuls banii; caci, cum l-a lovit, Lipan a cazut in rapa cu tot cu cal. Sa se fi dus dupa el, e mai greu de crezut; caci era canele, care s-ar fi luptat cu indarjire pentru stapan. Ca sa jefuiasca pe mort, acel care lovise trebuia sa ucida si canele, insa canele s-a aflat viu. Ramane de vazut cine era acel strain martor, care a vazut pe Lipan primind banii. Dupa cat intelegea ea, gospodarii nu-si aduc aminte cine ar fi fost acel om strain. Dar daca i-a strange stapanirea, ei au sa marturiseasca si au sa-l arate, in acelasi timp se intelege ca au sa faca si dovada cumparaturii oilor cu vreo chitanta pe care Lipan a scris-o in varful muntelui, desi acolo nu se afla nici un fel de cantelarie, iar vantul nu aduce in vartejurile lui acolo nici cerneluri, nici pene de scris. Hartia de cumparatoare a oilor e la Lipan in tasca, nu-i la dansii; insa daca spun ei ca au dat bani pe partea lui de oi si i-au numarat acolo cu martor, cine poate indrazni sa spuie ca nu-i asa? Adevarat este ca lumea se dovedeste plina de vorbe si inselari si ar fi spunand unii si altii de peste munte ca toata treaba asta n-ar fi curata; insa ea nu poate obijdui pe nimeni, fiind incredintata ca Dumnezeu va scoate la urma urmei adevarul la lumina.
- Femeie, zise domnu Anastase Balmez, rasfrangandu-si cu dispret buzele; din ce spui dumneata, eu nu pot intelege nimica. A fost vreun martor cand s-a facut targul?
- Nu stiu, n-am de unde sti, domnule subprefect; dumneata vei intreba si gospodarii vor raspunde.
- Bine, la asta ne pricepem noi, si avem sa-i intrebam. Dar dumneata stii ceva despre acel martor? De unde l-ai scos?
- Eu nu l-am scos de nicairi, domnule subprefect; dar trebuie sa fi fost. Daca n-a fost acolo un strain pe care l-am putea trage la raspundere, atunci sa deie sama prietinii.
- Dumnezeu sa te inteleaga, femeie. Banuiesti cumva pe acei prietini, Calistrat Bogza si Ilie Cutui?
- Fereasca Sfantul; eu nu banuiesc pe nimeni. Ei au sa va spuie s-au sa-si deie sama, ca niste gospodari ce sunt. Pana la Borca, in urma oilor, au umblat trei. Dincolo, peste munte, nu s-au mai vazut decat doi. Pe-al treilea l-au mancat hultanii si lupii, dupa cum se vede. Dumnealor sa arate cine a dat cu baltagul; caci si asta se vede in capatana aceasta. Eu n-am de unde sti; dumneavoastra nici atata; sa spuie dumnealor, sa arate pe acel care a fost martor si a vazut numaratoarea banilor.
- Ce martor, femeie? Ce-mi tot vorbesti de martor?
- Graiesc si eu ca o minte slaba ce ma aflu.
- Lasa martorul, femeie. Datoria mea e sa strang in chingi pe cei doi. Oricat de vicleni ar fi, cu mine nu se pot pune. Am descoperit eu cazuri mai grele.
Vitoria isi stranse umerii si buzele:
- Dumneavoastra, domnule subprefect, veti face cum veti crede ca-i mai bine; sa-mi dati invoire sa-mi ingrop omul si sa-i fac randuielile crestinesti. Va rog sa scrieti si ciobanilor.
- Care ciobani?
- Ciobanii lui Lipan, care aveau in sama oile lui. Nu se poate sa nu stie si ei de vanzare - daca intr-adevar a fost vanzare.
- Dumneata crezi cumva ca n-a fost vanzare? si l-au ucis cei doi ca sa-i ieie oile?
- Eu n-am spus asta, domnule. Am spus sa scrieti ciobanilor. Nu se putea sa-i lepede stapanul lor asa, fara sa le plateasca simbriile si sa-i cinsteasca dupa datina.
- Ai dreptate, vom face intrebare. Si cred, nevasta, ca n-ar fi rau sa mergi si dumneata cu mine acolo, sa fii de fata cand am sa-i chem, pe Bogza si pe Cutui.
- Merg, de ce sa nu merg? se invoi Vitoria. Am acolo treaba si c-o prietina a mea, sotia unui negustor. Vreau s-o poftesc si pe dansa sa fie de fata cand vom cobori aceste oase in sat, ca sa le punem la hodina, in pamant. Se cuvine sa poftesc si pe acei gospodari, cu nevestele.
- Cum asa? Eu ma duc sa-i cercetez si dumneata ii poftesti la ingropaciune?
- De ce sa nu-i poftesc? ii poftesc si la ingropaciune, si la praznic, ca pe niste buni crestini. Eu n-am nimic cu dansii; Dumnezeu nu mi i-a aratat inca. Oamenii pot vorbi una si alta; femeia lui Cutui poate spune despre Bogza ca ar fi avand visuri urate si graieste prin somn; dumneavoastra, ca stapanire, puteti sa le puneti intrebari; dar eu ce pot face decat o ingropaciune cu datoriile care se cuvin mortilor? ii poftesc si pe dansii; de ce sa nu-i poftesc? Va poftesc si pe dumneavoastra, daca nu vi-i cu suparare. Parca asa nu vor fi subt ochii dumneavoastra?
Domnu Anastase Balmez clatina din cap si ramase ganditor. Iar avea femeia dreptate; insa nu credea de demnitatea lui sa recunoasca. O cercetare discreta si delicata i se infatisa ca sistemul cel mai bun sa descopere si sa apuce de grumaz pe faptasi. Negresit, cei doi gospodari nu vor putea sa refuze sa vie la inmormantare in Sabasa. Asta ar fi ceea ce, in drept, se chiama o confruntare cu cadavrul victimei, incerca sa lamureasca asta femeii. Acuma in sfarsit i se parea c-o intelesese si o judeca destul de vicleana si ascunsa. Vitoria nu putea sti ce poate fi o confruntare, dar primi, zambind, hotararea autoritatii - cugetand in sine ca nu-i rau sa fie amestecat si boierasul acela eu caciula tuguiata, in zvonurile, prepusurile si intrigile otravite care cresteau ca un bulz de omat in cealalta vale, in sat la Suha. Cat era el de boier si de fudul - ea si cucoana Maria il puteau vinde si rascumpara, jucandu-l pe degete, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza si Cutui, si cu tot cu nevestele lor.
Autoritatile sfarsindu-si cercetarea, femeia trase iar poclada peste ciolane si schimba lumanarea din felinar, in acelasi timp suspina si bocea incet, dar cu coada ochiului priveghea in toate partile la oamenii aceia straini, in straie negre, si cu urechea era atenta la tot ce se spunea si se soptea.
