Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Baltagul - CAPITOLUL 10 de Mihail SADOVEANU




Cum a facut nevasta lui Lipan calea intoarsa; vremea s-a zbarlit. S-a rasucit vantul si a prins a bate catra miezul-noptii. Dezgheturile au stat. Lumina a slabit in dosul paclelor. Cu aceasta suflare rece in spate si pe sub fuga aceasta de nouri subtiri, cei doi calatori au umblat in tacere ca printr-o tara noua. Abia o vazusera in ajun si acuma n-o mai cunosteau. Caii bocaneau cu potcoavele lui mos Pricop prin gloduri inghetate si grunzuri. Drumurile si potecile erau pustii. Ferestrele crasmelor degeaba aratau covrigei uscati si gaturi de sticla cu bauturi colorate. Aveau un aer de parasire si dezolare. Asta insa pentru putina vreme, caci biruinta deplina a soarelui nu putea sa intarzie. Toate stateau ca-ntr-o asteptare. Cand vor porni iar la vale puhoaiele, trebuiau sa duca o veste noua. Asa dezlega Vitoria intelesul acestor infatisari schimbate. La marginea celei din urma Dorne, cum intrau, era crasma dupa randuiala. Au descalecat s-au lasat caii unul langa altul, fara sa-i lege, fara sa le deie graunte. S-a ridicat de dupa gratiile tejghelei o femeie, care se silea sa opreasca, cu palma, cascaturi somnoroase. Vitoria a poftit o garafa de vin s-a cerut si al treilea pahar. Au vorbit putine lucruri despre vreme, despre nutretul vitelor. Desi somnoroasa, fiind femeie si crasmarita pe deasupra, gazda n-a lipsit sa-si puie intrebarile cunoscute. — Da dumneavoastra de unde veniti? — Venim din Vatra Dornei. — Si unde va duceti? — Ne ducem incolo, la vale. Vitoria a statut putintel la indoiala. Pe urma a marturisit: — Ma duc dupa un datornic. — Asa? — Da. Este o pricina cu niste oi, care au trecut la iernat asta-toamna, catre Sfintii Arhangheli. — Aha!
a facut femeia cu nepasare. — Pe-aici pe la dumneata, n-or fi facut cumva popas? — Or fi facut. — Pricina mea e pentru o turma de trei sute. Si stapani erau trei, calari — unul pe-un cal negru. — De asta nu-mi aduc aminte. Poate-or fi trecut cand eram eu d


usa de-acasa, la o fata care am maritat-o in fundul sarului. — Dar barbatul dumnitale nu-i aici? Poate va fi stiind el. — Nu; ca acuma-i dus el acolo. Pentru-un pahar de vin s-au spus destule vorbe, incheie cu acrime crasmarita. Pe cand incalecau, Vitoria a facut o observatie cu glas destul de tare, ca s-o auda dinlauntru gazda. — Se vede ca aici nu-i loc de popas. — Dar de ce-i? a dat raspuns ascutit crasmarita, grabindu-se sa scoata afara numai capul. — Pe-aicea te uiti si treci, a grait cu buzele subtiate si apasate nevasta lui Lipan. Crasmarita s-a simtit pe loc otravita de asemenea ocara. A iesit cu totul in prag, lepadand cateva vorbe rele. Vitoria n-a mai intors obrazul. Parea ca n-aude nimic, dar intr-insa se zbatea naduful. Pe acest dintai dusman il dorea mort si ingropat subt ochii sai. Au mers fara sa schimbe o vorba, pana in celalalt capat de sat, la iesire. Munteanca a strans fraul., — Iar oprim si iar vorbim? a intrebat cu indoiala Gheorghita. . — Iar. Ce vrei sa fac, daca asta-i slujba pe care o am? Aici era o batatura larga, cu multe ramasiti ale popasurilor. Crasmarul, om carunt, negricios si subtiratic, nu parea posac si avea ochi ager. — Va intoarceti asa degraba? intreba el. V-am vazut trecand ieri. Vitoria il privi cu luare-aminte. Se tangui: — Ce sa facem? Ma intorc, om bun. Am niste daraveri incurcate. Vad ca dumneata, daca te-oi intreba ceva, ai sa-ti aduci aminte. — Sa vedem, intreaba-ma. Iaca vinul pe care l-ati cerut, iaca paharele. Dar socot ca sa bei intai dumneata, care intrebi. Si daca ti-oi fi de folos, oi gusta si eu. — Nu ma-mpunge, omule, grai Vitoria cu blandeta. Sa te fereasca Cel de sus de nacazuri ca acela pe care-l am eu. — Daca nu mi-i spune ce te doare, nu ti-oi putea fi de nici un folos. Femeia a vorbit de turma de trei sute de oi si de trei oameni calari. Omul isi aducea tare bine aminte; si obrazul muntencei se insenina putintel. Catra Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril, intr-adevar a facut popas mai la vale, pe toloaca, asemenea turma cum o descria nevasta. Cand ciobanii s-au miscat inspre crasma, au sosit din urma si stapanii, in numar de trei. Da, da!
unul era pe-un cal negru tintat si purta caciula brumarie. Acela a dat porunca pentru rachiu s-a cinstit pe ciobani. A cerut o litra deosebita pentru el si pentru ceilalti doi tovarasi. Aflandu-se de fata si parintele Vasile, l-a poftit si pe sfintia sa sa guste cu dansii un paharel. Parintele Vasile nu s-a pus impotriva, vazandu-i oameni cumsecade, si crasmarul i-a pus scaun la masa drumetilor. Nu mult dupa asta, dupa ce-au mai cinstit o litra, omul cel cu caciula brumarie a avut gust sa-i faca parintele o cetanie s-o aghiazma si sa-i stropeasca oile. — Asta mi-a placut. Si parintele Vasile a trimes sa-i aduca basmaua cea rosa cu patrafirul, cartea si celelalte scule ale sfintiei sale. A binecuvantat turma frumos, s-ajunga cu bine la iernatic si-n primavara sa sporeasca. Cel cu caciula brumarie a scos din chimir s-a platit, ramanand parintele Vasile multamit. Dupa aceea, intr-un tarziu, s-au sculat s-au dat porunca de plecare. — Cine a dat porunca? — Tot acel cu caciula brumarie. Acela avea doua parti din oi, si ceilalti doi numai a treia parte. I-am auzit graind si facand socotelile iernatului. Spuneau ceilalti ca au sa traiasca bine oile. Dar am uitat sa va spun ca inainte de a incalica, cel cu caciula brumarie si-a mai adus aminte de o datorie. Mi-a mai cerut o bucata de pane s-a hranit el cu mana lui un cane pe care-l avea. Mi-a placut si asta. Au platit cinstit ce-aveau de platit si s-au dus. — Tovarasii zici ca erau oameni de treaba si prietini? — De treaba si prietini. Unul era mai putintel la trup si negricios ca mine. Celalalt mai voinic decat toti si radea des si tare. Avea buza de sus despicata ca la iepure. Mai ales ii placea tare bautura. Multe vorbe nu spunea. Radea si bea. Mester la vorba era cel cu caciula. — Cel cu caciula brumarie? — Acela. — Apoi il stiu, ofta Vitoria. Din pricina lui bat drumurile. — Vra sa zica ti-i sot? — Da; mi-i sot. — S-acuma umbli dupa dansul? — Ce sa fac? Daca nu umbla el dupa mine, umblu eu dupa dansul. — Cauta-l bine unde va fi facut un popas mai lung zambi crasmarul. Vitoria dadu din cap, c-o parere de zambet, isi inabusea o intepatura dusmanoasa, intoarse fruntea si-si cauta in san naframa, ca s-o dezlege si sa plateasca vinul. Dupa ce incalecara, Gheorghita saluta pe crasmar: — Ramai sanatos, domnu Macovei, si noroc bun!
— Mergeti sanatosi. Sa gasiti paguba!
— Acuma si tu!
bombani femeia catra flacau. De unde stii ca-l cheama Macovei? — Cum sa nu stiu, daca asa-i scris pe firma, deasupra usii? Dumitru Macovei. — Vad ca toti sunteti cu cap si cu invatatura. Numai eu is o proasta. Flacaul tacu. Uneori ii era lehamite sa se mai uite la obrazul maica-sa. Munteanca simtea intr-insa mare neliniste, dar si o putere mare. Binevoind Dumnezeu, dupa staruinta sfintei Ana, a-i da cele dintai lamuriri si cea dintai buna indrumare, jurui in sine lumanari si daruri manastirii Bistrita. O impingea tot catra vale vantul de la spate. Ea baga de seama truda si foamea lui Gheorghita. Dar se facea a nu pricepe tocmai bine. Grabi cat putu spre Paltinis, pe urma spre Darmoxa, pe urma spre Brosteni. Numai cand vedea calutii sfarsiti, se indupleca sa faca pentru dansii popas. Acuma incepeau sa arda ochii ei si sa se stanga ai flacaului. Caii rontaiau cu multamire orzul, varandu-si adanc boturile in traistiie aninate pe dupa urechi; se scuturau, pufneau, asteptau apa, ca sa prinda in ei puterea pamantului. Flacaul incepea sa doarma mai putin si sa se traga la fata. — Asa iti sade mai bine, il incredinta maica-sa, cu zambet rautacios. — S-or sfarsi ele s-acestea zise Gheorghita. — Dragul mamei carturar, ii intoarse cuvant nevasta; se vede ca mintea ta e-n carti si-n slove. Mai bine ar fi sa fie la tine in cap. Mananca zdravan si te intareste, nu atat pentru tine, cat pentru baltag. — Adevarat este, mama, ca eu ceva nu inteleg. De ce-am umbla noi cautand si n-am lasa slujba asta celor care-s platiti anume!
Doar tara are randuieli, politisti si judecatori. Vitoria ii lepada raspuns cu dispret: — Ce am eu cu dansii? Eu am cu nacazul meu. Fa cum spun. — Fac cum spui, se invoi Gheorghita, dar avem sa gasim? — Ce? — Avem sa gasim pe tata? — Avem sa-l gasim; de asta nu te indoi. Cu adevarat, urma se gasea din semn in semn, adica din crasma in crasma. Uneori parea ca se stinge; dar pe urma aparea mai incolo. Unde erau crasmari zaluzi, nu se mai putea afla nimic din ce se intamplase cu paisprezece saptamani in urma ca si cum un gest, o privire, un cuvant s-ar putea inmormanta pe totdeauna. Acestia nu-si mai aduceau aminte, cum nu-si aduce aminte piatra pe langa care treci si pe care ai atins-o. Dar iata ca mai departe caciula brumarie se arata iar. Staruia, vie, in amintirea altui om. Dincolo, imaginea brumarie era nedeslusita, dar aparea omul cel cu buza de sus despicata, vorbind putin, razand mult si band vartos. Cel de-al treilea se purta ca o umbra. Trecea si el — dar fara sa i se deschida obrazul si faptura. Astfel a gasit vorbe vii la hanul cel mare de la Brosteni. Oile trecusera catra gura Negrei spre Bistrita, suind in vazduh nouri de colb. Un baci burduhos se suise intr-adaos pe samarul unui magarus ca sa-si mai crute puterile. Dintr-o desaga, de pe alt asin, scoteau capul si se uitau la lume


trei catei cruzi, iar cateaua cea batrana umbla dedesubt la picioarele magarusului. Au statut copii in priveliste, la marginea caii. Pe urma s-au aratat cei trei oameni calari. Au oprit drept la han, fara sa descalece, s-au poftit cate-o ulcica de vin. Un flacaus a dus ulcelele. Stapanul hanului a iesit in prag. Era un neamt batran si cuviincios. — Bun vin, tinut cu cinste si bine racit, a zis calaretul cu caciula brumarie catre tovarasii lui. Sa stiti dumneavoastra ca neamtul ista batran e tata drumetilor. Aceste vorbe erau inca vii si le-a spus neamtul cel batran Vitoriei si lui Gheorghita. Femeia le-a ascultat cu placere, gandindu-se adanc si privind departe A gasit amintirea celor trei tovarasi calareti si la Borca. Iar de-aici turma a apucat spre stanga, parasind apa Bistritei. Acum Vitoria se abatea iarasi intr-o tara cu totul necunoscuta, cu nume de sate si munti pe care nu le mai auzise. A facut popasul obisnuit intr-un sat caruia-i zicea Sabasa s-a aflat s-acolo urma oilor s-a calaretilor. Pe urma a suit un drum serpuit sapat in stanca, ocolind in singuratati pe sub vulturi. Era ca o pustie a ghetei si a omatului si sus vantul avea un spulber s-o putere vie, incat te puteai rezema cu spatele in el. De-acolo se vedeau departate intinderi de soare, spre apa Moldovei. Iar muntele, cu cale serpuita si cu punti de piatra peste prapastii, se chema Stanisoara. Ii dadea Vitoriei aceste lamuriri un flacauas, pe care-l luase calauza, feciorul crasmarului din Sabasa. In pisc, sub crucea care se cheama a Talienilor, au hodinit caii intr-un dos de mal, la adapost de spulber, ascultand in tacere bubuitul vantului in prapastii si suietele brazilor, inspre soarele acela, care luceste pe apa Moldovei, s-a dus Nechifor Lipan — cugeta Vitoria. Aicea s-a oprit si el s-a uitat departe. Au coborat mai repede, pe calea batuta si pe paraiasele inghetate ale moinei, si nu s-au oprit decat dincolo de satul Suha, la marginea dinspre vai. — Aicea tine crasma domnu Iorgu Vasiliu a dat lamurire flacauasul din Sabasa. Dumneavoastra popositi aici; eu ma intorc. M-a hotarat tata sa fiu pana in sara inapoi. — Spune lui domnu Toma ca-i multamesc, a raspuns Vitoria. Poate a da Dumnezeu sa ma mai opresc pe la dumnealui vreodata si-oi fi mai putin suparata decat acuma. Poftim si tie, Neculaies, paralele pe care ti le-am fagaduit. Si spune mamuca-ta vorbe bune si sa-i spui asa ca noi ne-am dus tot inainte si-am coborat la Moldova si spre targul Folticenilor. De-acolo se vede ca trebuie sa ne ducem si mai inainte, pana la Prut, in tinutul Botosanilor. — Multamesc si eu, raspunse Neculaies. S-a dus la deal pe iapa lui pantecoasa, calarind pe deselate, numai pe-o cerga mitoasa. Avea pe el cojoc strans pe trup c-un capat de funie si-n cap o caciula mare. Gheorghita il privea razand cum se duce. Vitoria a fost indata in crasma la domnu Iorgu Vasiliu. Aici urmau sa faca popas mai indelung, sa se hodineasca, sa manance. Domnu Iorgu Vasiliu parea om asezat, caci purta ochelari si scria intr-un catastif. Avea chelie, ceea ce dovedea muntencei ca era si prea invatat. Cu mani cam scurte si groase isi potrivi imprejurul pantecelui pestelca albastra. Deci era un om, care pe langa randuiala scrisului, avea si placerea curateniei. De o parte si de alta a rafturilor de scanduri, umplute cu garafi in randuri stranse, alte rafturi si saltare se insirau, bucsite de toate bunatatile pamantului. A scos muntencei dintr-o putina o scrumbie buna, tinand-o atarnata de coada cu clestele delicat al degetelor. A asezat-o cu grija pe o coala de hartie, pe o masuta curata si bine frecata. A adus o panisoara calduta inca. Dintr-un butoias a umplut cu bere spumata doua pahare naltute. Bun lucru berea, dupa truda si cand ti-i foame se gandea femeia. Gheorghita nu era obisnuit cu asemenea bautura. O gusta si o impinse deoparte. I se parea ca a inceput sa se amarasca. Domnu Iorgu Vasile se purta usor in pantofi de pasla si raspundea cuviincios la orice intrebare. Erau singuri; nu se mai aflau alti musterii in pravalie. Soarele batea piezis in ferestre. Era la un ceas dupa amiaza si vantul i se parea Vitoriei ca a contenit. Cand se incredinta ca faptul e adevarat, simti neliniste. Totusi se intoarse la datorie. Ca o mestera incercata si iscusita, aduse vorba despre afacerea ei. Statornicind bine anul si luna si cumpanind cu luare-aminte si ce era insemnat in condica, negustorul statu si cugeta indelung si gasi si-n amintirea lui intocmai ce i se cerea sa stie, ca intr-adevar, in cutare zi, din cutare luna, au trecut oi. Atuncea s-aici e bine si mergem mai departe se gandea Gheorghita. Insa Vitoria nu putea sa se multameasca numai cu asemenea raspuns. Mai avea nevoie sa i se lamureasca toate despre stapanii oilor. Fireste, intai au trecut oile, cu ciobanii, cu gospodaria, cu canii, cu asinii, iar dupa aceea s-au aratat si stapanii. — Asa este, se invoi, dupa cugetare adanca, domnu Vasiliu. Dupa aceea au venit si stapanii. — Intai au facut, si oile si ciobanii, popas. Ciobanii au asteptat pe stapani. — Nu, scutura din cap domnu Vasiliu. Ciobanii au apucat in treacat cate-o pane. S-au dus inainte. — Si stapanii au sosit pe urma, nu-i asa? Erau calari. — Intocmai, au sosit pe urma, cum spui calari. Amandoi au descalicat si le-am dat o gustare —ca si dumneavoastra. Scrumbie, pane si bere. La mine, aceste articole sunt de prima calitate. Am deprins a le aduce de demult, de cand lucrau sus, la poduri si sosea, italienii. — Nu erau doi, zise cu liniste Vitoria. Erau trei. — Ba erau doi. Vitoria clipi din ochi asupra unui intuneric care-i izbucnise inauntru. Domnu Iorgu Vasiliu isi repeta afirmarea. Ca si cum intunericul care se iscase in ea avea sa se deschida, munteanca statu asteptand si cugetand. Acuma vedea adevarat si bine ca vantul a contenit. Cazuse jos, in vale, si amutise si el. Semnul era vadit. Mai inainte nu putea trece. Trebuia sa se intoarca indarat. Nu avea in ea nici cea mai mica indoiala ca, intre cei doi, Nechifor nu se afla. Panu-aici nu ajunsese, aici nu se mai gasea nimic viu din el. — Doi erau? intreba ea cu luare aminte si liniste. Era unul mare, cu buza de sus crapata ca la iepure, si altul mititel si negricios. — intr-adevar, incuviinta domnu Vasiliu. Acestia erau: oameni pe care mi se pare ca-i cunosc. Sunt de aici, de pe-o vale. Pe cel cu buza, chiar Iepure il cheama. Adica nu: tocmai pe celalalt marunt il cheama Iepure. S-au dus dupa oi. — Si nu stii daca s-au intors? — Dupa ce si-au asezat oile la iernatic, trebuie sa se fi intors. Pe celalalt il cheama Calistrat Bogza. — Pe care? — Pe cel cu buza crapata, iti spun ca erau doi s-acuma vad ca le stiu si numele. De ce-mi vorbesti dumneata de trei? — Vorbesc si eu, ingana cu ochii pe jumatate inchisi femeia; dar acuma inteleg ca erau atatia cati spui. In intuneric, incepea sa i se faca lumina. La Sabasa fusesera trei. Dincoace, peste muntele Stanisoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era. Se inaltase deasupra? Cazuse dedesubt? Aici, intre Sabasa si Suha, trebuia sa gaseasca ea cheia adevarului. Nu i se parea nici greu; caci Calistrat Bogza si tovarasul sau puteau fi gasiti la casele lor, ori in valea din dreapta, ori in valea din stanga, intai si intai de la ei trebuia sa afle daca Lipan s-a inaltat in soare, ori a curs pe-o apa Dumnezeu ii va fi pastrat urmele. Ea are datoria sa se intoarca si sa le gaseasca. Sfanta Ana i-a si dat semn, poprind vantul si intorcandu-l pe crangul sau.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.