Un loc de prim ordin in proza poetica a lui Eminescu il arc nuvela
Sarmanul Dionis - o nuvela romantica si, totodata, o nuvela fantastico-filozofica, unica in felul ei in toata proza romaneasca -citita de autor in cenaclul Junimii, la Iasi, publicata in Convorbiri literare apoi, catre sfarsitul anului 1972. Saltul in fictiunea fantastica se produce aici prin conceptul filozofic al apriorismului kantian, interpretat din unghiul de privire al idealismului lui Schopenhauer: Timpul si Spatiul se afla in noi insine, isj spune visatorul Dionis, o ipostaza a demonului-titan eminescian: In fapta - gandeste tanarul cu capul plin de cele mai diverse si extraordinare lecturi, plin mai ales de cele referitoare la romantismul filozofic german de la inceputul secolului trecut - lumea-i visul nostru. Nu exista nici timp, nici spatiu - ele sunt numai in sufletul nostru, ca padurea intr-un sambure de ghinda; si infinitul asemenea, ca reflectarea cerului instelat intr-un strop de roua." Gandul acesta il incerca pe poet si la inceputul basmului Fal-Frumos din lacrima, care insa se dezvolta, in linii mari, pe schema eposului folcloric traditional, incarcat de tot lirismul si descriptivismul fantastic-eminescian, prezent si in nuvela. La conceptul filozofic, in care trebuie sa vedem un pretext poetic si atata tot, se adauga motivul metempsihozei egiptiaco-budhiste, interpretat de asemeni in spiritul lui Arthur Schopenhauer, conform caruia sufletul omenesc este vesnic, arheu prototipistic trecand prin incarnari succesive, la diferite epoci. Masinaria fantasmagorica gandita de Dionis este pusa in miscare si prin consultarea unei misterioase carti de astrologie, care ar "putea fi (imaginar, desiguR) Avesta lui Zoroastru, talcuita (ne aflam intr-o vreme cand poetul se afunda in studiul istoriei si se initia in paleografiE) de pe grecie pe romanie", cu buchi scrise ciudat, cu cerneala rosie ca sangele, caractere slave de o evlavioasa, gheboasa, fantastica aratare". Interpretand semnele ei cabalistice, lasandu-se mai mult vrajit de ele, la lumina razelor lunii, prin vointa sa, eroul regreseaza in timp pana in epoca lui Alexandru cel Bun si se reincarneaza in calugarul Dan, care, la randu-i, prin alt procedeu magico-astrologic, dispunand de puteri proprii asupra spatiului, in felul aratat, se transforma in luna, impreuna cu Maria, iubita sa, prilej acum pentru poet de a descrie edenul selenar, intalnit in mai multe locuri din opera poetului, in descrierea Insulei lui Ethanasius, de exemplu, din cealalta nuvela romantica, Cezara. Nu este prea greu de observat, in alta ordine, ca Dan-Dionis seamana si cu feciorul de imparat calator in stele din lungul poem postum Povestea magului calator in stele, iar maestrul Ruben-Rivcn, anticarul de la care protagonistul imprumuta miraculoasa carte astrologica, seamana cu magul cel batran din pestera Ceahlaului din Strigoii. In plan ideatic, nuvela, mai organizata" compozitional,, pasajele descriptive ale terestrului (urbanistica Bucurestilor in care vietuia Dionis, casa veche, darapanata a boemei lui, care este a lui Eminescu cel de la varsta de optsprezece anI) alternand cu cele fantastice, pare inferioara prin comparatie cu uranismul Povestii magului calator in stele, compunere in versuri, vasta, lasata nefinisata, printre postume, considerata, poate, un moment, si nepublicabila, aici damnatiunea demonica ramanand mereu deschisa, problematica in chip fioros metafizic. Nuvela se circumscrie unor simetrii si raportarea la real nu lipseste, prin aducerea catorva pasaje din Geniu pustiu, rornanul la care Eminescu lucra tot acum, lasat si acesta in caietele postume, facut astfel inutilizabil si nepublicabil din punctul sau de vedere. in versurile intercalate in nuvela sub titlul Cugetarile sarmanului Dionis, apare din nou, witz"-ul, amaraciunea romantic-ironica a bardului vegetand in saracie pitoreasca si in visarea somnolenta vecina cu moartea:
O, acopere fiinta-mi cu-a ta muta armonie, Vino somn, - ori vino moarte! Pentru mine e totuna, De-oi petrece-nca cu mate si cu pureci si cu luna, Ori de nu - cui ce-i aduce? Poezie - saracie!
Se adauga apoi cuplul erotic in timp si in spatiu Dionis-Dan-Maria. Finalul, fericit, prin trezirea din visul-somn al eroului, cu iubita la capatai, pare a face o concesie contemporanilor, cumva. Trezirea are loc in clipa (din vis sau din realitate?) cand Dionis transforma boaba de peruzea" (pamantul vazut din luna) -prin aceeasi putere de contragere a spatiului -- intr-o bijuterie-pe care o atarna la gatul iubitei, bantuit de gandul: Oare nu sunt chiar eu Dumne?", fara sa apuce a duce cuvantul pana la capat. intr-un fel, totusi, enigma nuvelei nu se dezleaga, pentru ca nu putem sti foarte exact daca Dionis cel din Bucurestiul lui Eminescu se transporta in epoca lui Alexandru cel Bun sau daca nu cumva chiar Dan, calugarul tanar, este cel care traieste anticipativ una din reincarnarile lui viitoare.
Speriati la citirea acestei nuvele in cenaclu, cu totul neobisnuita, unii junimisti cerura lamuriri, intreband daca Dionis viseaza cu adevarat, poetul le-a raspuns in doi peri: Da si nu". Caci, cum s-a spus (intai de catre G. CalinescU), nuvela este de fapt un poem in proza, un lant de viziuni" sub care se ascunde un simbol ncrezolvabil, infuz", imposibil de dezlegat pe cale rationala. Altfel stau lucrurile in romanul Adam si Eva de Liviu Rebreanu, unde ideea metempsihozica, o data admisa, naratorul desfasoara cele sapte episoade ale cartii cu o logica ireprosabila, ele putand fi citite si ca tot atatea nuvele-povcstiri, in care arta romancierului se afla la largul ci, nucleul epic fiind deductibil de la una la alta, cu maxima claritate. Ceea ce nu se intampla cu nuvela eminesciana.
Viziunea archeilor, a eonilor altfel spus, platonismul prototipurilor privit prin ocheanul lui Schopenhauer si complicat, in vederea plasticizarii poetico-metafizice, cu magia si teoriile palingenezice ale lui Paracelsus si ale urmasului acestuia Van Helmont - cunoscut la noi inca de la Dimitrie Cantemir - au staruit o vreme in preocuparile tanarului Eminescu. Impulsurile puteau veni si din inraurirea literaturii fantastice hoffmanniene sau poesti, din aceea a lui Theophile Gautier poate, citat ca atare in finalul nuvelei Sarmanul Dionis. Interesante din acest punct de vedere sunt fragmentele lasate in manuscrise, publicate numai postum, sub titluri ca Umbra mea (ArchaeuS), loan Vestimie, Avatariifaraonului Tla - acesta din urma ca un fel de
Memento mori al epocilor prin care trece un archeu in multiplele lui reincarnari succesive.
Extraordinare, poetice si romantice in gradul cel mai inalt, raman (in Sarmanul Dionis, in Cezar a, inFat-Frumos din lacrima, in Geniu pustiU) descrierile de peisaje iesite dintr-o imaginatie rar intalnita. Iata un fragment cu edenul selenar din nuvela:
inzestrat cu o inchipuire urieseasca, el a pus doi sori si trei luni in albastra adancime a cerului si dintr-un sir de munti au zidit domenicul sau palat. Colonade stanci sure, stresine -, un codru antic ce vine din nouri. Scari inalte coborau printre coaste prabusite, printru bucati de padure ponorate in fundul rapelor pana intr-o vale intinsa taiata de un fluviu maret, care parea a-si purta insulele sale ca pe niste corabii acoperite de dumbrave [] Insulele se inaltau cu scorburi de tamaie si cu prund de ambra. Dumbravcle lor intunecoase de pe maluri se zugraveau in fundul raurilor [] Siruri de ciresi scutura grei omatul trandafiriu a inflorirei lor bogate [] flori cantau in aer cu frunze ingreuiete de gandaci ca pietre scumpe, si murmurul lor implea lumea de un cutremur voluptos. Greieri ragusiti cantau ca orlogii aruncate in iarba []"