Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Prezentarea personajului lona :: Iona de Marin SORESCU



Marin SORESCU Iona
"lona", subintitulata de Marin Sorescu "tragedie in patru tablouri", a fost publicata in 1968 in revista "Luceafarul" si face parte, alaturi de "Paracliserul" si "Matca", dintr-o trilogie dramatica, intitulata sugestiv "Setea muntelui de sare". Titlul trilogiei este o metafora care sugereaza ideea ca setea de adevar, de cunoastere si de comunicare sunt caile de care omul are nevoie pentru a iesi din absurdul vietii, din automatismul istovitor al existentei, iar cele trei drame care o compun sunt mediatii-parabole, realizate prin ironie. intr-un interviu privind semnificatia dramei, Marin Sorescu a declarat: "imi vine pe limba sa spun ca lona sunt eu Cel care traieste in Tara de Foc este tot lona, omenirea intreaga este lona, daca-mi permite. lona este omul in conditia lui umana, in fata vietii si in fata mortii". lona este personajul principal al dramei omonime, pentru conturarea caruia Marin Sorescu foloseste tehnica monologului dialogat sau solilocviul (monolog rostit in prezenta sau absenta altui personaj, de care se face abstractie - n.n.). lona se dedubleaza pe tot parcursul piesei, dialogand cu sine insusi pentru a pune in valoare numeroase idei privind existenta si destinul uman, prin exprimarea propriilor reflectii, opinii sau conceptii. insusi autorul precizeaza in deschiderea piesei aceasta modalitate artistica, mentionand: "Ca orice om foarte singur, lona vorbeste tare cu sine insusi, isi pune intrebari si raspunde, se comporta ca si cand in scena ar fi doua personaje. Se dedubleaza si se A«strangeA», dupa cerintele vietii sale interioare si trebuintele scenice. "

Eroul lui Marin Sorescu are la origine cunoscutul personaj biblic lona, fiul lui Amitai, care fusese insarcinat in taina sa propovaduiasca cuvantul Domnului in cetatea Ninive, intrucat pacatele omenirii ajunsesera pana la cer. Dupa ce accepta misiunea, lona se razgandeste si se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu il pedepseste pentru nesupunere, trimitand un vant ceresc care provoaca o furtuna pe mare. Corabierii, banuind ca lona este cel care a atras mania cereasca, il arunca in valuri. Din porunca divina, lona este inghitit de un monstru marin si, dupa trei zile si trei nopti petrecute in burta pestelui in pocainta, "Domnul a poruncit pestelui si pestele a varsat pe lona pe uscat". lona din piesa se deosebeste de personajul biblic prin aceea ca acesta din urma este inghitit de chit ca pedeapsa ca voia sa fuga de o misiune, pe cand eroul lui Sorescu, desi nu savarsise nici un pacat, se afla inca de la inceput "in gura pestelui" si nici nu are posibilitatea eliberarii in fapt.




O prima definire a lui lona ar putea fi data de titlu, interpretarea cuvantului format din particula "io" (domnul, stapanuL) si "na", cu sensul familiar al lui "ia", motivand, eventual, numele personajului. lona exprima strigatul tragic al individului insingurat, care face eforturi disperate de a-si regasi identitatea, neputinta eroului de a inainta pe calea libertatii si de a-si asuma propriul destin, raportul dintre individ si societate, dintre libertate si necesitate, dintre sens si nonsens, ca problematica filozofica existentiala. in cele patru tablouri ale dramei lona apare intr-o tripla ipostaza: pescar, calator si auditoriu.

Tabloul I il plaseaza pe lona "in gura pestelui", stand total nepasator cu spatele la acesta si cu fata la imensa intindere de apa, marea, care sugereaza libertate, aspiratie, iluzie sau chiar o posibila deschidere spre un orizont nelimitat. lona este un pescar ghinionist, care, desi isi doreste sa prinda pestele cel mare, prinde numai "fate". Pentru a nu se demoraliza din cauza neputintei impuse prin destin, isi ia totdeauna cu el un acvariu ca sa pescuiasca pestii care "au mai fost prinsi o data", atunci cand vede "ca e lata rau". Din pricina neputintei, Iona se simte un ratat, un damnat. Iona incearca, strigandu-se, sa se gaseasca, sa se identifice pe sine insusi, cugetand asupra relatiei intre viata care se scurge foarte repede si moartea vesnica:

"- Ce mare bogata avem! - Habar n-aveti cati pesti misuna pe aici. - Cam cati? - Dumnezeu stie: multi. - (Cu uimirE) O suta? -Mai multi. - Cam cat a numara toata viata? - Mai multi. - Atunci, cat a numara toata moartea? - Poate, ca moartea e foarte lunga. -Ce moarte lunga avem!"

Iona este fascinat de apa "plina de nade, tot felul de nade frumos colorate", care sugereaza capcanele sau tentatiile vietii, atragatoare, fermecatoare, dar periculoase pentru existenta umana. Iona isi asuma aceasta existenta, deoarece "noi, pestii, inotam printre ele (nadE), atat de repede, incat parem galagiosi". Visul oricarui om este sa inghita una, pe cea mai mare, dar pentru Iona totul ramane la nivel de speranta, pentru ca "ni s-a terminat apa".

Finalul tabloului il prezinta pe Iona inghitit de un peste urias, cu care incearca sa se lupte, strigand dupa ajutor: "Eh, de-ar fi macar ecoul!", sugerand pornirea personajului intr-o aventura a cunoasterii, intr-o calatorie initiatica.

Tabloul II il gaseste in "interiorul Pestelui I", in intuneric, ceea ce il determina sa constate ca "incepe sa fie tarziu in mine. Uite, s-a facut intuneric in mana dreapta si-n salcamul din fata casei". Iona vorbeste mult, logosul fiind expresia supravietuirii: "si-am lasat vorba in amintirea mea" ca "universul intreg sa fie dat lumii de pomana ".



Monologul dialogat continua cu puternice accente filozofice, exprimand cele mai variate idei existentiale care pun stapanire pe gandurile eroului -"de ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii"- ori cugetari cu nuanta sententioasa "de ce oamenii isi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc dupa moarte?"

Iona doreste sa se simta liber: "fac ce vreau, vorbesc. Sa vedem daca pot sa si tac. Sa-mi tin gura. Nu mi-e frica".

Eroul isi aminteste povestea chitului, dar nu-1 intereseaza decat in masura in care ar fi ancorata in real, pentru ca nu cunoaste solutia iesirii din situatia limita in care se afla, reprezentata de "vesnica mistuire" a pantecelui de peste. Iona gaseste un cutit, semn al libertatii de actiune, constata lipsa de vigilenta a chitului si recomanda ca "ar trebui sa se puna un gratar la intrarea in orice suflet". De aici reiese ideea ca Iona este constient de faptul ca omul ! trebuie sa procedeze la o selectie lucida a lucrurilor importante pentru el in viata. Exprima un santaj sentimental ("daca ma sinucid?") cu jovialitate si intelegere pentru imprudenta chitului, care e tanar, "fara experienta", cutitul sugerand o varianta, o cale de iesire din aceasta situatie anormala: "sunt primul pescar pescuit de el". in finalul tabloului, Iona devine visator si se simte ispitit sa construiasca "o banca de lemn in mijlocul marii", pe care sa se odihneasca "pescarusii mai lasi" si vantul. "Constructia grandioasa", singurul lucru bun pe care l-ar fi facut in viata lui, ar fi "aceasta banca de lemn" avand "de jur imprejur marea", comparabila cu "un lacas de stat cu capul in maini in mijlocul sufletului".





In tabloul III Iona se afla in "interiorul Pestelui II", care inghitise, la randul sau, Pestele I si in care exista o "mica moara de

. vant", care poate sa se invarteasca sau sa nu se invarteasca, simbol al zadarniciei, al donquijotismului. Ideile asupra carora mediteaza Iona in acest tablou se refera la viata, la conditia omului in lume, la ciclicitatea existentiala a vietii cu moartea: "daca intr-adevar sunt mort si-acum se pune problema sa vin iar pe lume?". Oamenii sunt coplesiti de problemele vietii si-si uita "fratii", pierd din vedere faptul ca sunt semeni si sunt supusi aceleiasi conditii de muritori, "neglijezi azi, neglijezi maine, ajungi sa nu-ti mai vezi fratele".

Apar doi figuranti care "nu scot nici un cuvant", Pescarul I si Pescarul II, fiecare cu cate o barna in spate, pe care o cara fara oprire, surzi si muti (mitul lui SisiF), simbolizand oamenii ce-si duc povara data de destin, dar care nici nu se framanta pentru gasirea de motivatii. Dornic de comunicare, Iona vorbeste cu ei, vrand sa le inteleaga aceasta conditie umila asumata ca o obligatie: "ati facut vreo intelegere cat trebuie sa ramaneti mancati?". Viata aici, inauntru, in spatiul restrictiv, impus, este plina de "umezeala", nu este una sanatoasa spiritual, benefica si atunci se intreaba Iona de ce trebuie sa duca oamenii un astfel de trai, "de ce-i mai mananca (chituL), daca n-are conditii?".



Iona devine increzator: "o scot eu la cap intr-un fel si cu asta, nici o grija", apoi scapa cutitul si se inchipuie ca o mare si puternica unghie, "ca de la piciorul lui Dumnezeu" cu care incepe sa spintece burtile pestilor, despartind "interiorul pestelui doi de interiorul pestelui trei". uona ramane singur cu propria constiinta, gandind ("stateam ganduri intregi") si actionand solitar in lumea inconjuratoare. Apar in acest tablou motive noi, cu o simbolistica bogata: gemenii, prezenta ochilor care privesc si cu care dialogheaza interiorizat.

Iona adreseaza o scrisoare mamei sale, pentru ca "in viata lumii" exista "o clipa cand toti oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii. Fiica la mama, mama la mama, bunica la mama pana se ajunge la o singura mama, una imensa ". Desi i "s-a intamplat o mare nenorocire", Iona iubeste viata cu jovialitate si tristete, ideea repetabilitatii existentiale a omului fiind sugerata prin rugamintea adresata mamei: "Tu nu te speria numai din atata si naste-ma mereu", deoarece "ne scapa mereu ceva in viata", totdeauna esentialul. Replicile se succed cu vioiciune si amaraciune in acelasi timp, cu tonuri grave sau ironice. Astfel, primind multe scrisori, remarca faptul ca "scriu nenorocitii, scriu", cu speranta naufragiatului de a fi salvat de cineva: "Cat e pamantul de mare, sa treaca scrisoarea din mana in mana, toti or sa-ti dea dreptate, dar sa intre in mare dupa tine - nici unul".

Finalul tabloului ilustreaza o infinitate de ochi care-1 privesc, simbolizand nenascutii pe care chitul ii purta in pantece si care-l inspaimanta pe Iona: "Cei nenascuti, pe care-i purta in pantec [] si acum cresc de spaima. [] Vin spre mine cu gurile scoase din teaca. Ma mananca!".



Tabloul IV il prezinta pe Iona in gura "ultimului peste spintecat", vazandu-se la inceput numai "barba lui lunga si ascutita [] care falfaie afara". Eroul respira acum alt aer, "aer de-al nostru - dens", nu mai vede marea, ci nisipul ca pe "nasturii valurilor", dar nu este fericit, pentru ca "fericirea nu vine niciodata atunci cand trebuie". Singur in pustietatea imensa, Iona isi striga semenii: "Hei, oameni buni!". Apar cei doi pescari care au in spinare barnele si Iona se intreaba de ce intalneste mereu "aceiasi oameni", sugerand limita omenirii captive in lumea ingustata "pana intr-atata?". Orizontul lui Iona se reduce la o burta de peste, dupa care se zareste "alt orizont" care este "o burta de peste urias", apoi "un sir nesfarsit de burti. Ca niste geamuri puse unul langa altul". Meditand asupra relatiei dintre om si divinitate, Iona nu are nici o speranta de inaltare, desi "noi, oamenii, numai atata vrem: un exemplu de inviere", dupa care fiecare se va duce acasa ca "sa murim bine, omeneste", insa "invierea se amana". Drama umana este aceea a vietii apasatoare, sufocante, din care nimeni nu poate evada in libertate: "Problema e daca mai reusesti sa iesi din ceva, o data ce te-ai nascut. Doamne, cati pesti unul intr-altul!" Toti oamenii sunt supusi aceluiasi destin de muritori, toate "lucrurile sunt pesti. Traim si noi cum putem inauntru". in naivitatea lui, Iona voise sa-si depaseasca umila conditie, aspirase spre o existenta superioara, desi ar fi trebuit sa se opreasca la un moment dat "ca toata lumea", iar nu sa "tot mergi inainte, sa te ratacesti inainte". Iona incearca sa-si prezica "trecutul", amintirile sunt departe, incetosate sugerand parintii, casa copilariei, scoala, povestile si incearca sa-si identifice propria viata, pe care o vede "frumoasa si minunata si nenorocita si caraghioasa, formata de ani, pe care am trait-o eu?". Dupa aceasta rememorare a reperelor universului copilariei, Iona isi aminteste si numele -"Eu sunt Iona"- simbolizand momentul de iluminare spirituala implinita ca o consecinta a calatoriei initiatice. Ca urmare, constata ca viata de pana acum a gresit drumul, "totul e invers", dar nu renunta, "plec din nou".



Solutia de iesire pe care o gaseste Iona este aceea a spintecarii propriei burti care ar semnifica evadarea din propria carcera, eliberarea din propriul destin, din propria captivitate. Drama se termina cu o replica ce sugereaza increderea pe care i-o da regasirea sinelui, pentru ca "e greu sa fii singur", simbolizand un nou inceput: "Razbim noi cumva la lumina". Acest ultim gest al lui Iona poate fi unul reflex sau o sinucidere, o parasire voita a lumii inconjuratoare si o retragere in sine, unica salvare pe care o gaseste.

Iona, pescar pasionat, simbolizeaza omul ce aspira spre libertate, speranta si iluzie, idealuri simbolizate de marea care-1 fascineaza. El incearca sa-si controleze destinul, sa-1 refaca. Fiindca nu-si poate implini idealul, prinderea pestelui celui mare, el este inghitit de un chit, intrand astfel intr-un spatiu inchis, care este si unica ratiune de a lupta pentru existenta, unde mereu pestele cel mare il inghite pe cel mic. Lumea este simbolizata de acest univers piscicol, in care pestii se inghit unii pe altii, Iona insusi fiind un abdomen de peste. incercand sa se elibereze, el spinteca peretii pantecelor mistuitori ai sirului nesfarsit de pesti, intr-o succesiune concentrica, sugerand ca eliberarea dintr-un cerc al existentei este posibila numai prin inchiderea in altul, iesirea din limitele vechi inseamna intrarea in limite noi ("toate lucrurile sunt pesti").

Metafora pestelui este viziunea centrala a piesei: in pantecele chitului, lona se descopera pe sine, ca ins captiv intr-un labirint in care omul este vanat si vanator, condamnat la eterna »conditie de prizonier. lona este constrans la un exil fortat in spatiul singuratatii absolute si cauta mereu comunicarea cu ceilalti, solidaritatea umana, identitatea sinelui in setea sa pentru libertatea de exprimare si de actiune. imbatranit, lona iese la lumina dupa ce spinteca ultimul peste, pe o plaja pustie, dar orizontul care i se arata il inspaimanta , pentru ca si acesta este alcatuit dintr-un alt sir nesfarsit de burti de peste, desi crezuse ca e liber. intelege ca vinovat este "drumul, el a gresit-o" si gandeste o cale inversa pentru a "iesi la lumina". isi striga numele si, in loc de a mai taia burti de peste, in speranta unei libertati iluzorii, isi spinteca propriul abdomen, cu sentimentul de a fi gasit, nu in afara, ci in sine, deplina libertate: "Razbim noi cumva la lumina".

Gestul sinuciderii si simbolul luminii din final sunt o incercare de impacare intre omul singur si omenirea intreaga, o salvare prin cunoasterea de sine, ca forta purificatoare a spiritului, ca o primenire sufleteasca.

Nicolae Manolescu, in articolul intitulat sugestiv "Triumful lui lona", interpreteaza gestul personajului, din finalul piesei, ca pe o salvare de sine, ca pe un alt inceput: "Gestul final al eroului nu e o sinucidere (fiindca el nu se da batut: intoarcerea cutitului impotriva-si trebuie interpretata simbolic!), ci o salvare. Singura salvare - care inseamna ca lupta continua si dupa ce conditia tragica a fost asumata. Sinucidere ar fi fost asumarea esecului Cum sa nu se vada cat de imensa, de coplesitoare, ca o iluminare nascuta din miezul fiintei, este bucuria cu care lona isi spune cele din urma cuvinte de incurajare, inainte de a infrunta, inca o data, destinul?. "Gata, lona? (isi spinteca burtA). Razbim noi cumva la umin$".Adevarata maretie a lui lona este de a fi luat cunostinta de sine, de forta sa: de aici inainte, el va putea fi ucis, dar nu infrant".

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.