Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





MESTERUL MANOLE - DRAMA, DE IDEI (TEATRUL MITIC) - Momentele subiectului de Lucian BLAGA



Lucian BLAGA Mesterul Manole
Definitie: Drama este o specie a genului dramatic, in ersuri sau in proza, caracterizata prin ilustrarea vietii reale intr-un conflict complex si puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu intamplari si situatii tragice, in care eroii au un destin nefericit. Drama are o mare varietate tematica: sociala, istorica, mitologica, psihologica. Limbajul solemn alterneaza cu cel familiar, fiind deseori presarat cu elemente comice.



Drama "Mesterul Manole" a aparut la Sibiu in 1927, iar la 6 aprilie 1929 are loc premiera piesei la Teatrul National din Bucuresti, apoi la Berna (ElvetiA) si la Lwow (PoloniA). Drama lui Lucian Blaga se inspira, ca atatea alte creatii literare, din mitul popular al jertfei pentru creatie, pe care insa scriitorul-filozof il intelectualizeaza, adancindu-1 in intelesurile lui cele mai intime, cu instrumentele teatrului modern, ale curentului literar numit expresionism.

Expresionismul este un curent artistic aparut in Germania la inceputul secolului alXX-lea, a carei conceptie estetica reflecta raportarea lucrurilor la absolut printr-o noua expresie a spiritualitatii umane. Putem restrange trasaturile expresionismului la cele relevate in drama "Mesterul Manole":

- expresia pura a trairilor sufletesti;

- imagini puternice, violente pentru a exprima nelinistea existentiala, idealul intoarcerii la sufletul primar;

-personajele sunt figuri generice, reprezentative pentru o intreaga categorie, fiind mai mult simboluri ale unor idei sau concepte, decat individualitati umane;

- titlurile sau subtitlurile pieselor expresioniste ("Mesterul Manole", "Zamolxe", "Tulburarea apelor", "Avram lancu", "Anton Pann") au valoare de simbol prin cufundarea in mitologie si atemporalitate, prin intoarcerea la mit si legenda;




- esentializarea si abstractizarea printr-un limbaj metaforic absolut, potentand misterele, prefacandu-le "intr-un mister si mai mare".

Piesa "Mesterul Manole este o drama de idei, care are la baza mitul estetic al creatiei realizata prin jertfa si suferinta al mesterului Manole, imbogatit cu profunde idei filozofice in perspectiva expresionista.

Personajele dramei sunt: Voda, Manole, Mira, Staretul Bogumil, Gaman, iar zidarii, cei "noua mesteri mari", sunt numerotati, dar numai primii patru sunt identificabili si dupa succinte precizari biografice: intaiul, a fost candva cioban; Al doilea, a fost candva pescar; Al treilea, a fost candva calugar; Al patrulea, a fost candva ocnas; Al cincilea; Al saselea; Al saptelea; Al optulea; Al noualea. Sunt enumerate si personajele secundare ale dramei, intre care boieri, calugari, femei, norod etc.



Inspiratia mitica

Paralela intre drama "Mesterul Manole" a lui Lucian Blaga si balada populara "Manastirea Argesului":

Negru-Voda devine aici personaj generic, un Voda oarecare, construit expresionist (nu este la fel de crud si orgolios ca cel din balada, ci este chiar intelegator cu mesterul, neacceptand condamnarea la moarte a lui Manole, ba chiar poruncindu-i sa traiasca si sa se bucure de izbanda creatieI);

Ana e Mira, numele ei vine de la verbul "a se mira" si semnifica atitudinea de extaz a sufletului pur in fata tainelor Universului ("Si intr-o zi nici biserica n-are sa se mai naruie. Cum ar putea sa stea, daca nimenea nu lucreaza razand la ea?"), fiind infrumusetata de gingasie, jovialitate, bunatate, devotament, iubire, seninatate si numita de Manole "caprioara" sau "izvor". in alte interpretari, Mira vine de la sensul grecesc al "Moirelor", care sunt simbolul destinului

, Bogumil apare numai in drama, este personaj simbolic pentru doctrina religioasa numita "bogomilism", dupa numele calugarului Ieremia Bogomil, care a preluat-o din Asia Mica si conform careia Universul se bazeaza pe doua principii antagoniste: al binelui - Dumnezeu care a facut sufletul - si al raului - Satana, care a facut trupul. Conform acestei doctrine, opunerea a doua forte la fel de puternice asigura stabilitate si echilibru Universului. Ideea este prezenta si in poezia lui Lucian Blaga, reflectand ideea eretica a facerii lumii, pentru a carei realizare Dumnezeu si Satana si-au dat mana si coexista in Univers, ilustrand unitatea contrariilor: "De unde-si are raiul - / lumina? - Stiu: il lumineaza iadul / cu flacarile lui!" ("Lumina raiului").

Gaman, personaj expresionist, "figura ca de poveste", simbolizeaza ideea de primitivism, poate asculta inima pamantului, detine puteri magice si taine ancestrale, intruchipand stihiile care se opun zidirii. Personajul lipseste din balada populara.

Manole este simbol al destinului creator al omului, fiind dominat de patima creatiei pentru care accepta jertfa prin iubire si din iubire, ca un Faust modern. El atinge absolutul prin creatia sa, zamislita din suferinta si va cuceri astfel eternitatea.



Cei noua mesteri, care in balada populara se constituiau in personaj colectiv, apar in drama lui Blaga mult mai individualizati, atat din punct de vedere moral, cat si social. Pe langa succintele precizari biografice, mesterii se comporta diferit fata de Manole, cel mai loial fiind "al saselea".



Momentele subiectului

Expozitiunea. Actul I incepe prin prezentarea camerei de lucru a lui Manole, al carei decor sugereaza o atmosfera de meditatie si mister prin "foarte multe lumanari aprinse" peste tot. Pe masa se afla "un chip mic de lemn al viitoarei biserici". in scena se afla Manole, aplecat "peste pergamente si planuri", masurand "chinuit si framantat", Staretul Bogumil si Gaman, cu o barba "lunga si impletita", care doarme si scoate sunete ciudate. Era "noapte tarziu".

Blaga creeaza, cu modalitati expresioniste, tensiunea unei vieti superioare, relevarea ideilor exprimate prin personajele-simhol. Manole este tulburat pentru ca "de sapte ani () nici o izbanda", zidurile se prabusisera de 77 de ori, iar Bogumil descifreaza in calculele Iui Manole semnificatii satanice, "numai in iad se socoteste", pe cand "in imparatia lui Dumnezeu, a socoti e un pacat", asa ca unica solutie ramane jertfa, pe care mesterul o respinge cu fermitate: "A fost sapat in piatra: sa nu ucizi. Si alt fulger de atunci n-a mai cazut sa stearga poruncile". Trezit din somnul agitat, Gaman rosteste cuvinte ciudate despre "puteri fara grai" pe care le "alungi cu crucea, ele raspund cu ura", pe care le aude sub pamant.

Dorind sa gaseasca raspuns la intrebarea "cine se opune zidirii?", Bogumil isi sustine doctrina jertfei: "sufletul unui om cladit in zid ar tine laolalta incheieturile lacasului pana-n veacul veacului", deoarece acesta ar iesi din "trupul harazit viermilor" si ar intra "invingator in trupul bisericii, harazit vesniciei", fapt ce ar constitui pentru suflet "un castig". Solutia staretului este ferma: "numai jertfa cea mare poate sa ajute". Manole este macinat de indoieli chinuitoare pentru ca "biserica mi se cere, jertfa mi se cere" si crede ca Dumnezeu nu poate cere jertfa, deoarece porunca divina este sa nu ucizi, iar Satana nu o poate pretinde, intrucat biserica se inalta impotriva lui: "Din lumina Dumnezeu nu poate s-o ceara, fiindca e jertfa de sange, din adancimi, puterile necurate nu pot s-o ceara, fiindca jertfa e impotriva lor". Doctrina bogomilista este ilustrata aici prin ideea ca echilibrul si eternitatea Universului sunt determinate de cele doua forte la fel de puternice care-1 compun, binele si raul: "Si daca intru vesnicie bunul Dumnezeu si crancenul Satanail sunt frati? () Poate ca unul slujeste celuilalt" (BogumiL). Raspunsul jertfei il primeste Manole de la Gaman, care i se adreseaza cu claritate de data aceasta: "Mestere - biserica ta, ma vreau cladit in ea, eu!"



Manole gaseste o solutie surprinzatoare, aceea de a uni cele doua imperative launtrice, jertfa si zidirea, deznadejdea lui fiind comparabila cu aceea a lui Faust, monologurile lor fiind foarte asemanatoare ca intensitate tragica: "launtric, un demon striga: cladeste! Pamantul se-mpotriveste si-mi striga: jertfeste! () Visul s-a tot departat spre vesnicul niciodat", precum si ca profunda rrteditatie asupra minunii: "povara bisericilor si-o tine pretutindeni cu umilinta pamantul () numai pentru minunea mea nu se gaseste () piatra necuprinsa de blestem s-o sprijineasca subt ceruri".

Nelinistea si tensiunea sufleteasca ale mesterului sunt amplificate de iubirea patimasa pentru Mira, "femeia adusa de peste apa", simbolul puritatii, care intelege patima lui Manole pentru creatie si faptul ca pasiunea lui este impusa de destin, ca un blestem. Gaman prevesteste zidirea bisericii si avertizeaza: "Visul se izbandeste, dar linistea, linistea n-o mai gasim", apoi plange pentru prima oara dupa 100 de ani, presimtind in profunzime drama ce avea sa se petreaca, aceea ca "pacea n-o mai intalnim".

Intriga se declanseaza in scena a IV-a a primului act, cand mesterii vor sa abandoneze construirea bisericii, crezand ca au "cladit pe pamant naravit", desi ei si-au facut datoria cu iubire, nu vor sa se mai intoarca "la locul prapadului".,



Actul al doilea debuteaza la "ruinele bisericii vesnic reincepute", Manole este numit de zidari "Mesterul Nenoroc", pentru ca lacrimeaza cu amandoi ochii, semn ca "ceva hotarator se petrece in el". Solul trimis de Voda ii da lui Manole un ultim termen pentru ridicarea bisericii, care era initial de doi ani "si nu de sapte", timp in care "nici temelia nu e asezata". Cei sapte ani de truda semnifica cifra fatidica a Genezei, conform careia lumea a fost facuta in sapte zile. Manole mai cere un ragaz de trei zile si hotaraste ca "biserica se va ridica!"

Desfasurarea actiunii. Mesterii se revolta impotriva hotararii lui Manole, care-si motiveaza patima creatiei: "am inceput sa cladesc fiindca n-am putut altfel" si le marturiseste zidarilor ideea jertfei pe care trebuie s-o implineasca impreuna, fiind acum obsedat de ridicarea bisericii cu orice pret, replica lui devenind un laitmotiv: "biserica se va inalta!"

Manole anunta zidarilor ca jertfa trebuie sa fie la fel de mareata ca zidirea insasi, "o viata scumpa de om se va cladi in zid, jertfa va fi o sotie care inca n-a nascut, sora sau fiica, () sora curata, fiica luminata". Drama se amplifica prin ideea jertfirii din iubire, "aceluia i se va lua, care mai tare va iubi", pentru iubirea patimasa a creatiei eterne.

Semnificativa este scena juramantului, prezenta si in actul al treilea, care releva, cu acelasi rafinament artistic, momentele de groaza ale asteptarii celei ce urmeaza sa fie zidita, ale conflictului dintre mesteri, care se invinuiesc reciproc de incalcarea juramantului, precum si invocarile adresate de zidari lui Dumnezeu si fortelor naturii, ca in balada, de a opri din drum fiinta iubita. Apare Mira, sotia lui Manole, care vine cea dintai tocmai pentru a salva pe omul despre care s-a auzit ca mesterii l-ar jertfi "pentru ziduri": "- V-ati gandit sa prindeti vreun biet ratacit prin paduri si apoi sa-1 prindeti in zid?". Daca in balada, Ana venise din dragoste pentru sotul ei, "aducand bucate", Mira vine cu intentia declarata de a impiedica omorul: "- Manole, viata de om in ziduri nu veti cladi! Voi da de veste in vale sa nu se mai apropie nimenea de voi, caci sunteti porniti spre ucidere. in felul acesta slava bisericii nu o vreau. [] Manole, ai mai vazut minuni inaltate pe moarte?". Mesterul incearca s-o convinga sa plece, dar zidarii l-au constrans, in virtutea juramantului facut, s-o zideasca .



Punctul culminant il constituie momentul zidirii Mirei, care acum nu mai este "nici caprioara, nici izvor, ci altar () intre blestemul ce ne-a prigonit si juramantul cu care l-am invins." Aceasta este partea cea mai lirica a dramei, Manole gasind in sacrificiul celei mai iubite fiinte, o forma a jertfirii de sine, care ii da puterea sa implineasca ritualul jocului cu moartea, pe care Mira si-1 asuma cu seninatate mioritica. Ca si Manole, Mira este o fiinta superioara si de aceea accepta moartea, pentru ca artistul sa-si poata implini idealul estetic: "Lacasul creste nebun. El va fi un cantec de iubire impletit cu un cantec de moarte". Manole si Mira sunt uniti in moarte, asa cum fusesera in viata, numai impreuna reusind sa desavarseasca miracolul zidirii: "Mira, tu inceput si sfarsit, tu totul []. intre voi doua nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteti una". Cel mai loial dintre mesteri, "al saselea", isi pune problema daca este mai importanta o viata de om sau zidirea bisericii unice, cu pretul unui sacrificiu suprem: "Omul e ceea ce suntem, bun sau netrebnic, fiecare - lacasul e ceea ce unuia singur ii e dat sa infaptuiasca patruns de cea mai inalta taina cereasca!".



Manole rosteste aici cea mai cutremuratoare idee de sorginte aT¦faustiana, care confirma conceptia ca nici o creatie majora nu se poate infaptui decat prin iubire: "A mea a fost patima, eu am fost alpatimei". Actul al patrulea prezinta ideea ca juramantul si jocul au invins blestemul, jocul "de-a viata" si de-a moartea este scurt, pentru ca lunga si nepieritoare sa fie minunea. Iuresul zidirii este redat printr-o avalansa de metafore ce condenseaza un tragism cutremurator, relevat prin replicile repezite si febrile ale mesterilor: "Zvarliti tencuiala pe coapse si os, sa-nchidem viata in zidul de jos () Ucideti nadejdea de casa si vatra. Claditi-mi lacas din lumina si piatra. [] Isteti fiti ca serpii si blanzi ca porumbul. Urmati-mi masura. Dati sfoara si plumbul ()". Manole insusi este cuprins de febrilitatea zidirii, iar disperarea il face sa rosteasca: "aprindeti padurile sa se vada de departe ca aici zece draci cladesc o biserica lui Hristos". Revolta sa, imbinata cu o inaltare spirituala superioara, capata proportii uriase: "daca fapta noastra nu e buna, sa fie cel putin frumoasa, daca nu e frumoasa, sa fie cel putin inspaimantatoare!".



Deznodamantul cuprinde razvratirea lui Manole impotriva faptei cumplite si vrea sa sparga zidul pentru a-si elibera iubita. El este obsedat de vaietul ce razbate din zidurile bisericii, "nu scuipati ca sunteti pe un mormant, nu injurati ca sunteti pe o biserica, taceti molcom, ca unul din voi a ucis". Manole rosteste un blestem dureros si crud, insistand si asupra implicatiei de constiinta a tuturor celor ce au zidit: "Judecata mea mi-o voi face-o singur, judecata voastra cine va face-o?" Manole exprima o dureroasa meditatie privind singuratatea sufletului sau, aflat acum langa un "lacas abia inceput, mormant de ingeri si sfinti". Ultimul act, al cincilea, prezinta moartea lui Manole, intr-o comuniune de dreptate si iubire cu Mira, dupa credinta populara in viata de dincolo. Calugarii cer sacrificiul lui Manole, dar multimea si Voda il apara. Autosacrificiul pentru creatie semnifica faptul ca acesta intra in eternitate si, odata cu ea, iubirea pentru viata eterna si arta. Manole strange pumnii impotriva credintei, "astazi si totdeauna", dar Voda il consoleaza ca "biserica ta va canta peste toata tara".

Ultima dorinta a lui Manole este aceea de a trage el "clopotul intaia oara pentru aceea care cantare de clopot n-a avut". Reapare Bogumil, care marturiseste providential: "unii mor tineri, altii mor batrani". Gaman, intr-o aiurare interioara rosteste cuvinte ce amplifica acest conflict dramatic si motiveaza gestul lui Manole ce va urma sa se infaptuiasca: "Cantecul din zid te cheama pe alt taram, unde lumea e albastra si unde se duc toate vietile. () Gandul tau zboara, trupul tau cade ca o haina care te-a strans si mult te-a durut".

Voda a sosit sa se inchine la noua biserica, dar preotii si boierii veniti sa vada lacasul, l-au sfatuit sa-1 judece pe Manole pentru crima. Manole este chinuit de intrebari si dilema sa privitoare la blestemul patimei este plina de dramatism: "Ca patima aceasta coborata de aiurea in om e foc ce mistuie preajma si purtator. Si e pedeapsa si e blestem. [] Doamne, pentru ce vina nestiuta am fost pedepsit cu dorul de a zamisli frumusete?". Creatia estetica nu este resimtita ca har artistic, ca o binecuvantare, ci ca o predestinare blestemata.

Multimea adunata in jurul bisericii a respins acuzarea lui Manole, strigand ca "Mesterul neasemanat trebuie sa traiasca!". Ascultand acuzele boierilor si ale calugarilor, referitoare la faptul ca prin zidirea unei fiinte s-a savarsit o crima, Manole s-a urcat in turla bisericii, a tras clopotul, apoi s-a aruncat in gol. De dupa biserica "se aude tipatul multimii, "plans de femei", soapte: "Manole s-a aruncat in vazduh. ".

Mesterii raman dezorientati fara Manole, "nu vom sti cum sa gasim un loc in viata, vom rataci din loc in loc () Doamne, ce stralucire aici si ce pustietate in noi."

Moartea tragica a lui Manole simbolizeaza idealul pentru care a trait: iubirea si creatia, Manole cladeste din iubire, cu iubire.

Stilul piesei este dominat de metafore revelatorii, impletite cu proverbe si zicatori, expresii populare, dand originalitate expresivitatii acestei drame de idei.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.