Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





MESTERUL MANOLE - analiza literara de Lucian BLAGA



Lucian BLAGA Mesterul Manole
Cea mai complexa misterioasa" in anume chip intre toate lucrarile dramatice ale lui Lucian Blaga, de fapt o sinteza a lor, in directa atingere cu sistemul sau filozofic, este Mesterul Manole. Se intelege, poetul pleaca de la mitul necesitatii jertfei supreme, din partea artistului care trebuie sa creeze un monument nepieritor pentru colectivitatea care 1-a ivit, prefigurat, cum bine se stie, in balada culeasa de Vasile Alecsandri si comentata de atatia dintre urmasii lui. Este insa cazul sa spunem ca Blaga isi creeaza, asa-zicand, propriul sau mit, de cele mai multe ori prin abateri grave de la punctul de origine, prin rasuciri dintre cele mai neasteptate, frizand, nu o data, irationalismul expresionistic. Pentru comparatie, vom aminti aici ca Octavian Goga, sedus si el de subiect, daduse abia o piesa de teatru onorabila, cu caracter mai mult de salon, ca sa zicem asa, si cu intelesurile la indemana oricui: Sculptorul Andrei Galea se indragosteste de Ana Braneanu, tanara sotie a unui mosier ministeriabil, care, la randu-i, il iubeste cu aceeasi arzatoare patima. Desfacerea casatoriei nu este cu putinta si intre cei doi se inalta un zid de neinlaturat. Atunci artistul se elibereaza de patima sa eternizand-o pe Ana (sa se observe pastrarea numelui feminin, lucru ce nu se va intampla in cazul lui BlagA) intr-o opera sculpturala de o frumusete uluitoare, la vederea careia femeia striga ca intr-o halucinatie: Zidul rau ma strange!". Motivul va fi reluat, mai tarziu, in zilele noastre, si de Horia Lovinescu, in Moartea unui artist, dupa multi altii de altfel. Nici G. Calinescu, in romanul Bietul Ioanide, nu e strain deloc de mitul constructorului de geniu care ingroapa in opera sa tot ce omeneste are mai de pret.






Lucian Blaga ne apare mult mai profund, prin proiectarea ideii intr-o atmosfera pe de-a-ntregul mitica, cetos-misterioasa si printr-o interpretare absolut proprie si originala. in chip absolut, conform filozofiei blagiene, biserica ortodoxa ar fi organicitatea panica: natura, cerul si pamantul romanesc. Ceea ce construieste Manole, opera de arhitectura materiala, este un act de turburare a organicului si ca atare intampina grave dificultati. Calculele cifrice, masuratorile in jurul unei machete etc. nu sunt suficiente, pentru ca ceea ce se zideste ziua noaptea se darama. Pentru nasterea operei este nevoie de factorul irational, demonic, de harul divin, dar si de apelul la satanic. Mai limpede decat oriunde se aplica aici ideea de demonism, asa cum o intelege Lucian Blaga cand discuta spiritul goethean. Totodata e pus cu mare putere in evidenta ceea ce am numit maniheismul lui, idee conform careia divinul si satanicul sunt cele doua fete ale uneia si aceleiasi entitati: Goethe scrie filozoful roman in Daimonion

gaseste in demonie tot atatea elemente cari sparg schema logica spinozista: demonicul e irational dar se aseamana totusi cu pronia cereasca, traieste din si prin contradictii, e arbitrar si se complace in imposibil". In acelasi timp el



nu e divin, caci pare irational; nici omenesc nu e, caci n-are intelect, nici dracesc, caci e binefacator []. Se aseamana cu hazardul, caci nu are nici o consecventa; se aseamana cu providenta, fiindca ingaduie sa se intrevada o legatura de fapte". in consecinta, Manole din drama blagiana trebuie sa asculte de sfaturile staretului Bogumil (numele personajului este revelator in sensul ideii de mai suS), care-i spune ca biserica nu se va putea ridica fara ritualul magic al ingroparii in zid a unei fiinte iubite (i-o spune, am zice, nu direct, ci prin exercitarea asupra mesterului a unui soi de magii albe"). Prima abatere de la izvorul mitic-folcloric traditional, tragicul consta (ca la grecii anticI) in faptul ca Manole intelege din capul locului ca alegerea va cadea asupra celui care mai tare va iubi", adica asupra sa, ca sufletul unui om cladit in zid ar tine laolalta incheieturile lacasului pana in veacul veacului" (Scena I, Actul I). Mira insasi, iubita mesterului

confundata, in Actul I, pana la un punct, cu insasi Biserica, in starea ei pura, nematerializata in piatra pare a fi patrunsa de aceasta fatalitate ineluctabila cand, inconstient parca, se adreseaza mesterilor, proaspat venita la locul constructiei in dimineata fatala: Buna dimineata, noua ucigasi. Si cu Manole zece" (Actul III, Scena III). Mesterii zidari seamana intrucatva cu apostolii lui Isus Manole, in cazul de fata, transfigurati, cuprinsi ca de o boala si de o furie constructiva pe jumatate divina, pe jumatate satanica. Cel de al OPTULEA chiar spune: Suntem bolnavi de ea (de biserica, n.n.). O simtim in vazduh ca o matase. Nu e nicaieri, si totusi dorul de ea e in noi ca un dor de casa" (Actul II, Scena III). Isus Manole este interpretat demonic, in spiritul lui Hans Hartmann (bunaoara, din Damonische und dieEthic, 1923, opera comentata favorabil de BlagA), cand e pus sa exclame: Aprindeti padurile, sa se vada de departe ca aici zece draci cladesc o biserica lui Christos!" (Actul IV, Scena III). La inceputul acrului al patrulea, din momentul in care Mira este acoperita de zid, mesterii sunt deodata cuprinsi de o furie constructiva frenetica. Replicile se rostogolesc ritmat si rimat:



AL SAPTELEA: Zvarliti tencuiala pe coapse si os, sa-nchidem viata in zidul de jos.

INTAIUL: Ucideti nadejde de casa si vatra. Claditi-mi lacas, de lumina si piatra.

AL CINCILEA: Isteti fiti ca serpii si blanzi ca porumbul. Urmati-mi masura. Dati sfoara si plumbul.

AL NOUA,LEA: Obliti caramida cu ochiul de apa. Vai cine ne-ndruma? Oh, nimeni nu scapa.

AL PATRULEA: Din gura de iad si-nvinsul mister noapte si zi crestem spre cer.

AL DOILEA: Sus scanduri si barne, zi lunga si noapte. Otrava si slava culegem din fapte.

ALTUL: Var si caramida.

ALTUL: Zvarliti tencuiala.

ALTUL: Sfoara si plumb.

ALTUL: Scanduri si cobile.

ALTUL: Ochiul de apa.

ALTUL: Noapte si zi.

ALTUL: Zi si noapte.

ALTUL: Mana nu se-opreste.

ALTUL: Venin si slava!

MANOLE (urla, plesnind peste ei un bicifantastic de lunG): Lucrati, baieti! Oh, deasupra aceleiasi pareri, fara s-aduca vindecare, soare si ceruri mari. Sufletul a baut fapte si povesti amare. Lucrati, zidari!" (Actul IV, Scena I.)





Sau: Zoriti, baieti, sporiti, zidari! Lumea urnita spre noi de mirarea jertfei sa plece coplesita de infaptuire. Daca fapta noastra nu e buna, sa fie cel putin frumoasa, daca nu e frumoasa, sa fie cel putin inspaimantatoare." (Actul IV, Scena IV).



Cu o sugestie luata din chiar balada de origine, ingroparea in zid a Mirei incepe ca un joc (arta este joc, in inteles schillerian!) dar ca un joc tragic:



MANOLE: Mult nu e de atunci, iti aduci aminte, Mira o dimineata ca asta era. Cand ne-am intalnit cu stangacie, intai, am fost aproape numai copii si am inceput in nestire sa ne jucam de-a viata. Acum tot asa ne vom juca de-a moartea. Atunci te-am culcat pe iarba, acum te voi culca in zid. Va trebui sa zambesti si, chiar de va fi rece zidul, sa te silesti sa glumesti. Sa para in adevar ca moartea e un joc. Caci, vezi, blestemul de care vorbiram il invingem c-un joc" (Actul III, Scena III).



Pentru cititorul (sau spectatorul dar piesa lui Blaga este foarte putin spectaculoasa pentru insul mai neinstruit; de alta parte cel instruit se poate foarte bine dispensa de mergerea la teatru, multumindu-se deplin cu lectura in fotoliU) care in acest moment isi aduce aminte versurile din colectia lui Alecsandri:

Mesterii cei mari, Si glumind, zicea:

Calfe si zidari, Stai, mandruta mea,

Mult inveselea, Nu te sparia,

Iar Manea turba, Ca vrem sa glumim

Mandra-si saruta, Si sa te zidim!" in brate-o lua, Ana se-credea

Pe schele-o urca, Si vesel radea.

Pe zid o punea Iar Manea ofta senzatia este de traire in sublim a artei cuvantului, prin intrunirea sub pana lui Lucian Blaga a poeziei de cea mai adanca factura filozofic-expresionista cu poezia naiva". O asemenea exceptionala atingere a extremelor n-a mai fost posibila decat la Eminescu, in Doina, in Ce te legeni, in Revedere, insa personajul Mira unic in literatura romaneasca ramane fascinant, misterios, suav-sublim in feminitatea sa prerafaelit monumentala, de un tragic neintalnit nicaieri prin omenescul ei. Inteles complet insa numai prin tragismul artistului si omului Manole. Indeplinindu-si menirea supraomeneasca, spiritul sau se umple de o sacra furie si cand edificiul este aproape gata se repede cu uneltele distrugerii asupra lui voind sa-1 darame. Multimea insa il inlatura, semn ca opera, odata savarsita, apartine comunitatii care 1-a nascut pe artist, devine un bun intrat definitiv in spiritualitatea ei organica.

Remarcabile sunt mai cu seama viziunile poetului, caci la urma urmei drama Mesterul Manole este poezie care, cum am mai spus, nici nu are nevoie de scena, de actori si decoruri spre a se implini. Tiradele lui Manole si ale Mirei cuprinsi de mirajul creatiei sunt, cel mai adesea, poeme cu implicatii metafizice adanci. Am pomenit de tragismul Mirei, potentat si dedus din acela al lui Manole, artistul de geniu pregatit pentru sacrificiul suprem. Dar simpla drama a arhitectului, care isi zideste de vie in opera iubirea pentru femeie, lui Blaga i s-ar parea insuficienta, in orice caz prea aproape de sursa folclorica lamentuoasa, exceptionala si aceea prin frumusetea ei simpla, tasnind asemenea unui monument etern al durerii omului individual, despre care nu se spune ca unde a fost cazut, incercand sa sara de pe acoperis cu aripi de sindrila, sa ivit O fantana lina, / Cu apa putina, / Cu apa sarata, / Cu lacrimi udata!". Caci, asa cum spuneam, si Manole si, mai ales, Mira, stiu de la inceput de sacrificiul la care sunt chemati. E o necesitate dictata de organic. Dramaturgul si poetul (o data cu filozoful Marelui Orb!) mai inventeaza (pe langa straniul Bogumil, staretul apostaT) pe Gaman (in Hronicul si cantecul varstelor se povesteste despre un ciudat satean" cu numele de Gaman,



Si se apuca, Ci mereu zicea:

Zidul de zidit, Manoli, Manoli,

Visul de-mplinit. Ajunga-ti de saga,

Zidul de suia Ca nu-i bine, draga.

Si o cuprindea Manoli, Manoli!

Pan la gleznisoare Mestere Manoli!

Pan la pulpisoare Zidul rau ma strange

Iar ea, vai de ea! Trupusoru-mi frange!" Nici ca mai radea, de care copiii se temeau ca de o fiinta cu legaturi prin taramuri demonice"), un fel de Erdgeist (spirit al pamantuluI) care intra in convulsii la ivirea semnelor misterioase, asa cum se cutremura pamantul. Chiar din scena I a actului I, Mira sta pe trupul ca de urias al misteriosului Gaman si dialogheaza poematic cu Manole.



Vorbele sunt venite ca in vis, de dincolo de conditia umana:



MIRA: Mesterul meu viseaza. Pentru el femeia adusa de peste apa nu e tocmai totul, dar sa zicem jumatate din tot. Cealalta jumatate e ea (arata spre bisericuta) (macheta din lemn, n.n.).

Si cu drept cuvant. Las las nu tagadui! Nu ma supar deloc ca ma pui in cumpana cu minunea asta infricosata de puteri.

MANOLE: intre voi doua, nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteti una.

MIRA (sagalniC): Iata pentru ce in fiecare dimineata zic: ce bine ca nu vrea sa se inalte!

MANOLE: Gandesti ca prea mult m-as duce sa-mbratisez piatra, nu-i asa? Si ca ziua mi-as pierde-o mangaind boltile. Te temi ca noaptea mea ar fi o vesnica odihnire pe trepti, iar turla, sabie intre tine si mine (ecou din Tristan si holda, destinat sa sugereze puritatea iubirii, n.n.).

MIRA: Astea n-ar fi pricina de griji, dar s-ar putea intampla intr-o zi pe ea s-o numesti Mira, iar pe mine biserica ta. Si zapaceala ar fi cumplita ha-ha!"



Si ceva mai jos, in aceeasi scena, in timp ce Manole asista la aceasta intamplare mut, cascand ochii mari, absent, ca de pe alta lume":



MIRA: Scutura-te, Gamane, voiniceste ca zmeii taramului celuilalt () scutura-te! Tu esti pamantul, marele, eu sunt biserica jucaria puterilor! Seninatate vreau, nestapanitilor ca toti sunteti innorati si prapastiosi. Manole e chin. Calugarul e stafie intunecata. Tu cutremur, tara ingrijorare. Vreau sa sfarseasca odata povestea aceasta de spaima si de trista nebunie |]. Vezi ce bine ma tin, si nu sunt nici de var, nici de caramida. Seninatate cand sunt intre voi! Si putina lumina! Sa se ridice sprancenele! Inima mai usoara! Manole e mohorat parca si-ar fi pierdut ingerii ce-I pazeau fara simbrie. Si tu esti mahnit parca ai fi pierdut raiuri pe care nimenea nu le-a vazut. Mosule, vezi? Nu, mam prabusit. Trupul meu e intreg, arcurile intinse, os nu s-a spintecat, stalpii sunt drepti! Rabdare numai, intunecatilor. Si intr-o zi nici biserica n-are sa se mai naruie. Cum ar putea sa stea, daca nimenea nu lucreaza razand la ea? (sare de pe GamaN)."



Scenele citate imediat mai sus preludiaza ca joc", Jocul tragic" al zidirii Mirei in peretii bisericii, la care ne-am referit deja. El ar putea sugera apolinicul feminin fata de dionisiacul barbatesc, necesitatea echilibrului, a seninatatii, si a zambetului atunci cand e vorba de realizarea celei mai putin dionisiace dintre arte, a arhitecturii. intamplarea este fara timp si loc. Indicatia de regie" daca putem s-o numim asa suna in felul urmator: Locul actiunii: pe Arges in jos. Timp mitic romanesc" (subl. noastra).

Poetul (si filozofuL) Blaga intuieste necesitatea depasirii, in cazul de fata, nu numai a simplei, omenestii drame individuale, contingente, ci si pe aceea a doctrinei crestine (fiind vorba de inaltarea unei bisericI) pe care le-am putea presupune la un moment dat. Un suflu nietzschean strabate opera de la un capat al ei la celalalt. Irationalul, initierea dionisiaca este singura care ofera acces la esenta adevarurilor dindaratul fenomenelor aparente ale culturii (respectiv al religiei crestinE), care face deosebire intre divin si demoniac. Si acest irational, singurul, sta la baza tragediei. De unde frenezia oarba a nediferentierii binelui de rau. Asa se explica poezia din replicile lui Manole, ale Mirei, ca si ale mesterilor, imbolnaviti" cu totii de biserica, simtind-o injurai lor, strivindu-i cu maretia ei, mai inainte de a fi luat fiinta din var, piatra si caramida. De altminteri, in actul ultim, tuturor biserica li se pare ca o irealitate, plutind fantomatic in peisaj. Mesterul CEL DE AL TREILEA spune: Biserica e atat de frumoasa Maica Precista daca ar fi sa nasca a doua oara pe Isus, ar trebui sa-1 nasca nu in iesle, ci in lacasul acesta". In sfarsit Manole, artistul eliberat de Facere", impersonalizat in absolut, declara despre sfantul lacas: Acesta Dumnezeu singur si 1-a ridicat printr-o minune, pe care doar el o intelege. Eu am fost numai o netrebnica unealta, o scandura in schelele pe care le darami cand cladirea e gata si folosul vremelnic nu le mai cere".

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.