Amintiri din copilarie, ale caror prime trei parti au aparut in revista "Convorbiri literare" in anii 1881-1882, iar a patra, postum, in 1892, au fost scrise atunci cand autorul lor,
Ion Creanga, trecuse de 40 de ani si daruise, deja, literaturii romane nemuritoarele povesti si povestiri - Soacra.cu trei nurori si Capra cu trei iezi, 1875; Punguta cu doi bani si
Danila Prepeleac, 1876; Mos Nichifor Cofcariul si Povestea lui Harap-Alb, 1877; /van Turbinca si Povestea unui om lenes, 1878.
Amintirile sunt, deci, o opera de maturitate, atat din punctul de vedere al varstei biologice a autorului, cat si din acela al .biografiei sale artistice.
Ambele precizari prezinta interes pentru intelegerea si interpretarea acestei scrieri singulare din literatura romana; singulara nu in sensul ca nu s-ar mai fi scris, inainte si dupa Creanga, amintiri si memorii, unele chiar despre varsta copilariei, ci in sensul ca acestea, ale lui Creanga, au un ce al lor, care tine, cum ar fi zis G. Calinescu, de inefabilul capodoperei.
Fara sa fi fost gandite, de la inceput, in cele patru mari parti, cu structura lor simetrica, chiar daca de dimensiuni si cu o densitate epica inegale, Amintiri din copilarie dezvaluie o extraordinara coerenta interioara, marturisind, o data in plus, travaliul creator al autorului, recunoscut pentru indelungul si minutiosul proces de slefuire a operei sale, pentru exigenta sa artistica, aspect sub care Creanga se alatura, o data mai mult, marilor sai contemporani Mihai Eminescu si I.L. Caragiale.
Cine compara acel Fragment de autobiografie, publicat post iun, in Scrierile lui Ioan Creanga, voi. I, 1890, cu Amintiri din copilarie, constata, intre altele, ca autorul insista, in cel dintai, asupra pregatirii sale scolare, asupra stiintei de carte pe care a dobandit-o, pe rand, mai intai la Humulesti, de la dascalul Vasile a Vasilcai, caruia tatal ii platea "un sorcovat nemtesc pe luna", de la profesorul Nanu, din satul Brosteni, unde a" fost "asezat nr gazda cu toata cheltuiala lui" de catre bunicul David Creanga, si de la un psalt de la biserica Adormirea din Targul Neamtului, caruia tatal ii platea "trei husasi pe luna". Nu lipsesc din aceste insemnari autobiografice cateva "personaje" care populeaza si Amintirile -mama, tatal, bunicul, dascalii si invatatorii -, o serie de caracterizari si expresii care se regasesc Si acolo, ceea ce i-a facut pe unii comentatori sa considere ca "aceasta biografie scrisa de insusi Creanga [] este o prescurtare a Amintirilor diri copilarie". Cert este ca, intocmind o autobiografie, o scriere semioficiala, un document in ultima instanta, Creanga a selectat doar acele elemente care ar fi venit sa-i ateste mult -putina stiinta de carte, dificultatile pe care un fiu de tarani din partile Neamtului le-a intampinat in drumul sau catre invatatura, eforturile facute de familie pentru a-1 intretine etc.r lasand la o parte toate celelalte "nazbatii", "intamplari", "sotii" care constituie substanta Amintirilor din copilarie.
Exista o distanta stilistica usor sesizabila intre inceputul fiecarui capitol - elaborat, cu o fraza lunga, arborescenta, zis de catre autorul matur, scriitorul, povestitorul de la "Junirea" -si aminitirile episodice, anecdotice, pline de umor, traite si rememorate cu voiosia copilului de odinioara.
Se pare, de fapt, ca pe masura elaborarii scrierii, ideea constructiei contrapunctice prinde un contur din ce in ce mai clar in mintea autorului, care dezvolta introducerile, refacand din ce in ce mai minutios "ambientul", cadrul in care se deruleaza intamplarile pastrate cu grija in tainitele memoriei si chemate in fluxul memoriei, scoase la lumina cu intreaga lor caldura, ingenuitate si forta evocatoare de catre povestitorul matur.
Desi, ca in orice scriere autobiografica, naratorul se confunda cu eroul principal, aici par sa existe doi naratori: Creanga-scriitorul matur si Creanga-copil, si un singur personaj: Nica a lui Stefan a Petrei. Primul vorbeste cii sobrietate, melancolie si incantare despre Humulesti, "sat mare si vesel, impartit in trei parti care se tin tot de una", "sat vechi razasesc, intemeiat in toata puterea cuvantului" [] "cu biserica frumoasa si niste preoti si dascali si poporani ca aceia, de faceau mare cinste satului lor" (I); despre casa parinteasca, adevarat cuib al fericirii copilaresti (II); din nou despre sat, vazut ca centru al lumii ("nu-i un sat laturalnic, mocnit si lipsit de privelistea lumii ca alte sate") si despre locurile care il inconjoara, si ele "vrednice de amintire", scotand iar in evidenta calitatea oamenilor ("am tinut sa arat ca humulestenii nu-s traiti ca in barlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toata mana") (III); si, din nou, inca mai patetic in ultima parte, despre sat, despre oameni, despre traditiile locului (" sezatorile, clacile, horele si toate petrecerile din sat", cu Mihai scripcarul si "scripca sa rasunatoare") (IV), iacandu-i loc, chemandu-1 la rampa pe Nica, ori de cate ori nostalgia pare sa-1 acapareze iremediabil pe povestitorul matur: "Dar ce-mi bat eu capul cu craii si cu imparatii, si nu-mi caut de copilaria petrecuta la Humulesti si de nevoile mele?"
Fara sa urmeze strict ordinea cronologica a evenimentelor, Amintiri din copilarie fixeaza cateva varste ale persona-jului-narator de la anii fragedei pruncii, cand se infatisa ca "un baiet prizarit, rusinos si fricos si de umbra mea", cu amintirile legate mai ales de scoala satului, de "Calul balan" si de "Sf. Niculai facatorul de vanatai", de "procitania" lui de catre Nic-a lui Costache, "baiet mai mare si inaintat la invatatura pana la genunchiul broastei", de scoala de la Brosteni si de caprele Irinucai, al caror deznodamant tragic provoaca prima intoarcere acasa, pana la iesirea din copilarie, odata cu parasirea dramatica a satului, cu harabaua lui m6s l|Luca, "in toamna anului 1855, cand veni vremea sa plec laSrjcola, aupa staruinta mamei".
Se poate lesne observa ca in primele doua parti, drumurile fui Nica sunt scurte, limitate, practic, la hotarele satului, ele pornind de acasa si sfarsindu-se acasa, in spatiul dominat de faptura protectoare a mamei. Nica pleaca cu tovarasii sai la urat (" am sparlit-o de acasa numai cu besica cea de porc") si se intoarce, dupa infructuoasele opriri la popa Oslobanu si la Vasile Anitei, acasa (" si hai fiecare pe la casa cui ne are ca mai bine-i pare"); pleaca la furat cirese {" ma furisez din casa si ma duc, ziua miaza-mare, la mos Vasile, fratele tatei cel mare") si, dupa "trebusoara" cu canepa, se intoarce spasit acasa (" si-mi pierd urma, ducandu-ma acasa si fiind foarte cuminte in ziua aceea"); se duce cu pupaza la iarmaroc ("iute ma sui in pod, umflu pupaza de sub strasina casei si ma duc de-a dreptul in targul vitelor") revenind in spatiul protejat, dupa conflictul cu mosul cel sugubet ("si cand ajung acasa, aflu ca tata si mama erau dusi in targ") etc. Mama chiar ii reproseaza prea desele plecari ("Tu mai lasa drumurile si stai langa mamuca"), dar ispita plecarii e prea puternica: "vazand eu o vreme ca asta, am sparlit-o la balta".
Pe masura inaintarii in varsta, distantele se maresc, dar orevenirea are loc mereu la casa parinteasca, pentru ca, o data cu plecarea la scoala de catiheti de la Folticeni, la capatul drumului sa nu se mai afle cu necesitate casa parinteasca, ci satul sau "institutii" traditionale ale acestuia - sezatorilc, hora ori hanul: "Cam pe inserate, ne luam taras, cu mos Bodranga cu tot, si ne bagam intr-o cinstita crasma, la fata vornicului de la Radaseni, unde mai multa lume se aduna de dragostea crasmaritei decat de dorul vinului"
Cand e vorba, insa, de o plecare mai indepartata, care ar rupe pentru mai mult timp legaturile cu satul natal, aceasta i se pare o adevarata nenorocire ("Apoi, lasa-ti baiete, satul cu tot farmecul frumusetilor lui, si pasa de te du in loc strain si asa departat, daca te lasa pardalnica de inima") si jmbrac£-forma tragi-comica a calatoriei cu harabaua lui mos Luca, trasa de "smartoagele lui de cai () vlaguiti din cale afara, si slabi si ogarjiti ca niste mati din cei lesinati, nu zmei, cum zicea mama, care nu stia cum sa ne urneasca mai degraba din casa". Acest ultim drum de acasa, spre locuri straine si departate, declanseaza o mare tristete, o adevarata jale: "Cand auzeam noi pe mos Luca pomenind cu drag de casa si cand mai vedeam cum raman satele si locurile frumoase in urma, si tot altele necunoscute se infatoseaza inainte-ne, supararea noastra crestea la culme! Pentru fiecare fantana, parau, valcica, dumbrava, si alte locuri dragalase ce lasam in urma-ne, scoteam cate un suspin adanc din piepturile noastre!" Teribil trebuie sa fi fost sentimentul de dezradacinare pe care Nica (ion Stefanescu, in actele scolarE) si Zaharia lui Gatlan il traiesc la plecarea din satul dupa care suspina adanc, dar varsta inca frageda, la limita dintre copilarie si tinerete, isi spune cuvantul, cei doi "pasageri" din harabaua fui mos Liica accentuand cu o gluma "naduhul" harabagiului, luat peste picior de drumetii intalniti in cale pentru caii lui cam piperniciti: "- Mos Luca, de te-a intreba cineva, de acum inainte, de ce trag caii asa de greu, sa spui ca aduci niste drobi de sare de la Ocna, si las daca nu te-a crede fiecare!"
Avem aici o mostra a ceea ce multi comentatori ai operei lui Creanga socotesc a fi o trasatura a scrisului sau - imbinarea dorului cu umorul. Caci pe cat de sobre, chiar dramatice sunt excursurile introductive si chiar unele intamplari, pe atat de pline de voiosie sunt amintirile in sine. Nostalgia dupa satul natal, dupa parinti, dupa prieteni, dupa copilarie, in primul "rand, este estompata de umor, de bunadispozitie, specifica "vrastei celei fericite" a copilariei. S-ar putea spune ca autorul matur isi reprima cu buna-stiinta melancolia si dorul (poate si cu sens de "durere sufleteasca"), scufundandu-se in apele invioratoare ale voiosiei si umorului: "Dar vremea trecea cu amagele si Cu cresteam pe nesimtite, si tot alte ganduri imi zburau prin cap si alte placeri mi se desteptau in suflet [] si dorul meu era acum nemarginit; caci sprintar si inselator este gandul omului, pe ale caruia aripi te poarta dorul necontenit si nu te lasa in pace, pana ce intri in mormant. insa vai de omul care se ia pe ganduri! Uite cum te trage pe furis apa la adanc, si din veselia cea mai mare cazi deodata in uricioasa intristare. Hai mai bine despre copilarie sa povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata".
Copilaria nu este numai o varsta, ci si o stare, si Creanga se copilareste cu o nedisimulata voluptate. Parerea, lui G. Calinescu dupa care "in Amintirile lui Creanga nu este nimic individual, nimic cu caracter de confesiune ori de jurnal care sa configureze o complexitate sufleteasca noua. Creanga povesteste copilaria copilului universal", se intemeiaza chiar pe marturia autorului: "Asa eram eu la vrasta cea fericita, si asa cred ca au fost toti copiii, de cand ii lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice". Caracterizand copilaria ca o stare, prin care trecem toti, Creanga incerca sa gaseasca o justificare a poznelor sale, mai ales cand incepuse sa constientizeze ca, desi crestea "pe nesimtite" se facea "tot mai neastamparat". *
Desigur, tipologic, copilul e copil, dar nu-1 putem lipsi pe Nica de niste particularitati sufletesti si nici Amintirile de incarcatura informationala pe care o cuprind, de regula, confesiunile ori jurnalele intime. Informatiile de istorie sociala (invatamantul, biserica si scoala, prinderea la oaste cu arcanul, vizita domnitorului intr-un sat de muntE) si etnografice (sezatoarea, hora, iarmarocul, targul, sarbatorile, obiceiurile, ocupatiile, mestesugurile etC), abundente in text, pot ocupa un plan secund, in raport cu acest Bildungsroman care se incheie la sfarsitul copilariei. La fel imensul repertoriu paremiologic (proverbe, zicatorI) se topeste in placerea spusului, desi analizat cu grija el ar releva mai mult decat functia unui agrement stilistic.
Proverbele si zicatorile sunt expresia intelepciunii populare, o forma chiar a filosofiei satesti, si primul lucru care atrage atentia e numarul mare de astfel de formule pe care Creanga le-a retinut, probabil chiar din copilarie (numai in Amintiri sunt vreo 60 de proverbe si zicatorI). In al doilea rand, trebuie observat ca "foarte adesea nu atat scopul didactic in sine este urmarit, cat hazul propriu-zis, inculcat pe cale de citate dintr-un sac folcloric fara fund, producator de maxima ilaritate" (Al. PirU). Comicul - sau mai bine spus umorul -rezulta uneori din chiar continutul proverbului ("ba ca-s plin de noroc ca broasca de par", "daca s-a da jos baba din caruta, i-a fi mai usor iepei"), dar cel mai adesea acesta se implineste prin raportarea la context. Caci zicerea de mai sus ("Daca s-a da jos baba din caruta") isi dezvolta intreaga semnificatie comica,prin raportarea la momentul plecarii din gazda a unuia dintre colocatarii lui Pavel Ciubotariu, iar o concluzie de tipul "Tot patitu-i priceput", care nu are nimic comic in ea insasi (poate, dimpotriva, indica afirmarea serioasa a rolului experientei in viatA), devine o sursa a comicului tocmai prin plasarea ei la sfarsitul unei astfel de "experiente (prinderea si incercarea de a vinde pupaza din teI), anticipand o alta "pozna" (la scaldaT).
Aproape toate personajele lui Creanga spun proverbe, dar naratorul detine intaietatea, el fiind, intr-o buna masura, primul comentator, sub aspect etic, al propriei opere. Proverbele condenseaza evenimentele, faptele povestite intr-un episod, dar le si comenteaza, dau aprecieri de ordin moral asupra celor relatate. Ele functioneaza si ca o cenzura pe care autorul matur o exercita asupra izbucnirilor juvenile ale copilului Nica. intreg finalul partii a doua din Amintiri contine o cascada de ziceri aforistice autocritice, la distanta, aratandu-ne cum il vedea scriitorul Creanga ("bade Ioane") pe "sturlubaticul" Nica, cel "vesel ca vremea cea buna [] si copilaros ca vantul in tulburarea sa"; "Ia, am fost si eu, in lumea asta, un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut. Dar si sarac asa ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt, niciodata n-am fost!" Este clara, aici, /"vocea" autorului matur care facej^ cum se spune, "haz de necaz" construindf in maniera populara, paradoxuri gustate mai cu seama de cititorii rafinati.
De fapt, in intregul lor, Amintiri din copilarie sunt o opera singulara, cum am spus chiar la inceput, careia nu i se pot gasi modele nici in folclor (cum este posibil pentru basmE), nici in lecturile, cate vor fi fost acestea, ale autorului, si, mai mult, o scriere moderna. "Ideea de a se povesti pe sine insusi, de a prezenta etapele unei formatii, inceata insumare a impresiilor vietii, apoi sentimentul timpului, al scurgerii lui ireversibile, al regretului pentru tot ce s-a pierdut in consumarea lui, al farmecului retrait in amintire sunt tot atatea ganduri, afecte si atitudini proprii omului modern de cultura" (Tudor VianU).
Scriitor popular prin origine si prin lumea operelor sale, clasic al literaturii romane prin originalitatea si permanenta acestora, Ion Creanga este, prin Amintiri, un scriitor modern ca viziune si ca tehnica narativa. (N.C.)