n. 28 aug. 1917, Falticeni - m. 16 sept. 1983, Bucuresti.
Dramaturg
Fiul lui Octav Lovinescu, avocat, frate al criticului
E. Lovinescu, si al Anei (n. Cetateanu), originara din Transilvania (corn. Subcetate), descendenta din familia lui Budai-Deleanu. Liceul "Nicu Gane" din Falticeni( 1932-1936); Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti (absolvita in 1942); dr. in Utere si filosofie la Univ. din Iasi cu o teza despre Rimbaud (1946; in acelasi an, pentru aceeasi lucrare, Premiul Cercului "Sburatorul").
Functionar la Institutul de Statistica din Bucuresti si la Radiodifuziune. Debut in 1953, in rev. Viata Romaneasca, cu piesa Lumina de la Ulmi (Premiul de stat, 1953), jucata un an mai tarziu pe scena Teatrului Municipal din Bucuresti. in 1954 debuteaza editorial cu aceeasi piesa. Director al Teatrului "Nottara", din 1960 pana la moarte (1983). in aceasta calitate, conduce turnee in Danemarca, Finlanda, Franta, R.F.G., Grecia, Portugalia s.a. Doua scenarii de film: Meandre si Bancnota de 100 de lei. A tradus singur si in colab. din M. Satrov, Al. Misarin, A. Veicler. A realizat o dramatizare dupa Dostoievski (Karamazovii). Piesele sale au fost jucate in Bulgaria, Cehoslovacia, China, Franta, S.U.A., Ungaria si URSS. Bun cunoscator al teatrului, avand gusturi si opinii consolidate, LOVINESCU abordeaza o problematica general-umana intr-o retorica diversificata, urmarind cu predilectie reactiile constiintei in situatii echivoce: Hanul de la rascruce (1957), Surorile Boga (1959),
Moartea unui artist (1965), Petru Rares (1967), Jocul vietii si al mortii in desertul de cenusa (1968), Si eu am fost in Arcadia (1971),
Paradisul (1974) s.a. Opera dramatica e apoi editata in voi. succesive de Teatru (1963, 1967, 1971, 1973). Premiul de stat pentru Citadela sfaramata (1955) si al Uniunii Scriitorilor, pentru Si eu am fost in Arcadia (1971). Premiul "I. LOVINESCU Caragiale" al Acad. pe 1971; Premiul A soc. Scriitorilor din Bucuresti pe 1979.
Ceea ce se observa de indata in teatrul lui LOVINESCU este absenta oricarui complex: el nu cauta nici originalitatea frapanta, nu refuza nici imprumuturile si nici nu apeleaza la o singura formula dramaturgica. S-a vorbit astfel in critica despre un "eclectism" caracteristic teatrului lovinescian, situandu-1 la rascrucea dintre rigoarea eticista si pasio-nalitatea afectiva. Teatrul lui LOVINESCU este intens preocupat de realitatea contemporana, radiografiata tenace, cu scopul de a impune o fresca a epocii. Privirea observatorului este insa mereu dirijata de ochiul mintii: scena realitatii se alimenteaza din culisele ratiunii. A vorbi asadar de o puternica structura clasica in piesele dramaturgului e cu totul indreptatit si aceasta se simte numaidecat in preeminenta umanitarismului si in triumful gandirii asupra sentimentului, ultimul vazut ca o abatere - nu o data - de la morala comunitatii (
Revederea, 1962). Divergenta in aparenta, creatia lui LOVINESCU se sprijina totusi pe o coerenta subterana, izbutind prin diverse strategii sa dea un sens moral comportamentului personajelor. Concilierea aceasta aminteste de observatia lui John Gassner: realismul ar avea, in esenta lui, caracterul unui clasicism modern, intre cei doi poli - teza morala de extractie clasica si observatia minutioasa de provenienta realista - teatrul lovinescian isi cauta identitatea prin repetate replieri si deschideri, visand sinteza si asimiland cele mai felurite procedee: expresioniste (Omul care si-a pierdut omenia), epice (Petru Rares), existentialiste (Jocul vietii si al mortii in desertul de cenusa) etc. Unificate in subtext de realismul dramatic, piesele sunt aureolate in afara de o puternica atmosfera poetica, in linia teatrului simbolist, ceea ce traduce starea launtrica a personajelor aflate in continua stare de criza. Nu e de mirare, asadar, ca un astfel de teatru e in permanenta cautare a formulei adecvate, proband pe rand haine noi, pentru a putea aparea pe scena intr-o tinuta impecabila. Dramaturgul abordeaza cu egal interes drama (Citadela sfaramata, Moartea unui artist), melodrama (O intamplare, Al patrulea anotimp), drama istorica (Petru Rares), dar si apologul (cum considera
Tudor Vianu Hanul de la rascruce), comedia politista (O casa onorabila), tragedia politista chiar (Omul care asa cum o caracteriza
Radu Popescu), poemul dramatic (Omul care si-a pierdut omenia), piesa-eseu (Autobiografie). Din acest eclectism ce conjuga realismul si clasicismul, simbolismul si expresionismul, se intelege ca ambitia autorului n-a fost aceea de a configura imaginea congruenta a complexitatii umane, ci de a o fragmenta spre a-i urmari fizionomia in detaliu. Piesele pot fi intelese deci si ca scene ale unei singure opere, in care acelasi personaj traieste in chip caleido-scopic toate secventele unei existente, de la confruntarea cu "intelighentia" aristocratica (Lumina de la Ulmi, Citadela sfaramata, Surorile Boga), pana la trecerea in fictiune (Omul care si-a pierdut omenia). Episoade de limitata inspiratie sociologica se alatura atmosferei cehoviene ori gorkiene, inefabilul simbolist imblanzeste tensiunea expresionista; in fine, secvente schilleriene ori brechtiene sunt contrapunctate printr-un umor de descendenta caragialiana, precum cel al lui
Grigore Drago-mirescu din Citadela sfaramata. Piesa are in principiu intelesul de situatie, iar proliferarea modalitatilor se explica tocmai prin dorinta de a infatisa o unitate in diversitate. Cand LOVINESCU aplica creatiei sale un regim clasicist, lucrurile se complica putin, fiindca imediat razbate schema si in locul sintezei aflam doar ideea de sinteza. Fiind prin vocatie un moralist, autorul isi plimba eroii prin situatii diverse, spre a-i corecta si sanctiona, nu fara un aer justitiar. De aceea, dramele sale sunt, intr-un fel, "franceze", mizand excesiv pe caractere abstracte, pe gandirea logica, pe un soi de "cartezianism". LOVINESCU "mai mult compune decat inventeaza", cum ar spune Emil Faguet, si adesea sentimentele devin concepte care reclama intr-o ordine desavarsita idei juste. De aici si accentul melodramatic al unor piese, caci numai una din fortele ce se infrunta pare legitima. Judecand mereu prin opozitie, autorul da verdicte in spiritul unei morale a epocii, limitand viata launtrica a personajelor (Elena, Al patrulea anotimp. Revederea), incat acestea risca sa devina niste fantose, sa actioneze dogmatic, eliminand tocmai realitatea originara din constiinta. Maria din Lumina de la Ulmi, Iulia din Surorile Boga, Olga din Revederea sunt simple substitute ale unor teze care au depasit realitatea cu cel putin specificul acesteia. Surprinzatoare ramane la LOVINESCU coexistenta, in aceeasi perioada de creatie, a unor piese fade, cu altele exemplare. Denivelarea e mai degraba etica decat artistica, fiindca pare neverosimila nasterea aproape simultana a unor creatii ca O intamplare (1958) si Elena (1956), Febre (1961) si Revederea (1962), Petru Rares (1967) si Adolescentul (1965), Jocul vietii si al mortii in desertul de cenusa (1968) si Al patrulea anotimp (1969), Paradisul (1974) si Ultima cursa (1974), cele dintai fiind si cele mai bune productii ale autorului. Nu e mai putin adevarat ca si in piesele unde subtextul unei mezaliante estetice nu e absent, unde vesmantul precar e manifest, cititorul/spectatorul simte curgand sangele albastru al talentului. In ceea ce a dat mai bun, LOVINESCU se dovedeste un excelent analist al constiintei surprinse intre nostalgia autenticitatii si complexul luciditatii. Fara sa fi inregistrat o evolutie spectaculoasa, teatrul lovinescian oscileaza pe tot parcursul intre teza facila si meditatia profunda, intre realismul naiv si realismul dramatic de reala forta. in aceasta din urma directie el obtine rezultate demne de tot interesul, apropiate prin formula si consistenta teatrului de dezbatere si celui critic european. Astfel, in chiar anii de la inceput ai literaturii postbelice, el dadea o creatie rezistenta prin Citadela sfaramata, continuand intr-un alt context istoric linia traditionala a teatrului romanesc interbelic cu personaje diverse, din mediile sociale prinse in furtuna revolutiei, puternic conturate psihologic, in maniera dramaturgiei lui
Camil Petrescu sau in aceea din Batranul Hortensiei Papadat-Bengescu. Valorificand apoi zestrea viziunii istorice a lui Delavrancea din Viforul si
Luceafarul, ii acorda o dimensiune contemporana acuta in Petru Rares, distribuind accentele dezbaterii dramatice pe ideea tragica a apararii independentei si dialectica ideii de putere politica si omenie. Meditatia filosofica il preocupa intens in ultima faza de creatie, prin preluarea in maniera moderna a unor mituri si motive universale in Moartea unui artist, Paradisul si, mai cu seama, in Jocul vietii si al mortii in desertul de cenusa, unde simboluri arhaice sunt reinterpretate din perspectiva unei experiente existentiale si istorice premonitorii. "Piesa e paradoxal spirituala [], batjocoritoare, demistificatoare. Totul e intors pe dos ca o manusa: pana si cinicul Cain descopera in iubirea pentru Ana o cale spre umanizare. Inteligenta, bine construita (evitand totusi schematismul prin bogatia situatiilor si prin varietatea simbolurilor), piesa lui LOVINESCU este printre cele mai bune pe care dramaturgul le-a scris" (
N. Manolescu). in asemenea creatii, LOVINESCU se alatura dezbaterii dramaturgice moderne, ilustrata - in maniere asemanatoare - in alte literaturi, de Grass, Frisch sau Diirrenmatt.
OPERA
Lumina de la Ulmi, Bucuresti, 1954; Citadela sfaramata, Bucuresti, 1955; Oaspetele din faptul serii, Bucuresti, 1955; Elena, Bucuresti, 1956; Hanul de la rascruce, Bucuresti, 1957; O intamplare, Bucuresti, 1958; Si pe strada noastra, Bucuresti, 1959; Surorile Boga, Bucuresti, 1959; Revederea, Bucuresti, 1962; Teatru, Bucuresti, 1963; Moartea unui artist, Bucuresti, 1965 (1975); Teatru, Bucuresti, 1967; Maria, Bucuresti, 1970; Teatru, Bucuresti, 1971; Si eu am fost in Arcadia, Bucuresti, 1971; Teatru, I-II, Bucuresti, 1973; Ultima cursa, Bucuresti, 1976; Adolescentul, Bucuresti, 1977; Picu, Bucuresti, 1978; Teatru, I-II, Bucuresti, 1978; Citadela sfaramata, Bucuresti, 1981; Rimbaud, eseu critic, Bucuresti, 1981; Noaptea umbrelor. Orasul viitorului. Karamazovii, Bucuresti, 1983; Negru si rosu, Bucuresti, 1984. Traduceri: M. Satrov, in numele re-volutiei, drama eroica in trei acte si opt tablouri, in colab. cu Nadia Lovinescu, Bucuresti, 1959; M. Sizova, Mica balerina, Bucuresti, 1961; A. Veicler si A. Misarin, Can-tecul vantului, poem, Bucuresti, 1961.
REFERINTE CRITICE
Ov. S. Crohmalniceanu, Cronici literare, 1957;
D. Micu, N. Manolescu, Literatura romana de azi, 1965; D. Sararu, Teatru romanesc si interpreti contemporani, 1966; V. Rapeanu, Noi si cei dinaintea noastra, 1966; I. Biberi, Orizonturi spirituale, 1968; I. Manitiu, Gong, 1968; V. Silvestru, Prezenta teatrului, 1968; Ileana Corbea, N. Florescu, Biografii posibile, 1973; A. Saceanu, Fata vazuta si nevazuta a teatrului, 1974; I. D. Balan, Arta si ideal, 1975; V. Bradateanu, Viziune si univers in noua dramaturgie romaneasca, 1977; Alex. Stefanescu, Preludiu, 1977; C. Isac, Teatrul si viata, 1978; V. Mandra, Jocul situatiilor dramatice, 1978; A. Badescu, in Contemporanul, nr. 41, 1979;
M. Iorgulescu, in Teatrul, nr. 11, 1979; V. Silvestru, in Romania literara, nr. 23, 1979; Al. Calinescu, in Teatrul nr. 6, 1980;
M. Ghitulescu, in Steaua, nr. 3, 1980;
I. Vartic, in Ramuri, nr. 6, 1980; S. Alterescu, in Orizont, nr. 15, 1981; D. Novaceanu, in Romania literara, nr. 9, 1981; V. Popa, in Convorbiri literare, nr. 4, 1981; M. Popescu, in Romania literara, nr. 18, 1981; P. Tutungiu, in Teatrul, nr. 1, 1981; M. Robes-cu, in Teatrul, nr. 5, 1981; Ov. Constantinescu, in Viata Romaneasca, nr. 3, 1982; Liana Cojocaru, in Orizont, nr. 13, 1982;
Horia Lovinescu interpretat de, 1983;
C. Cublesan, Teatrul intre civic si etic, 1983; R. Diacones-cu, Dramaturgi romani contemporani, 1983; FI. Faifer, Dramaturgia intre clipa si durata, 1983; V. Silvestru, Ora 19 JO, 1983; M. Ghitulescu, O panorama; D.
R. Popescu, Galaxia Grama, 1984; I. Zamfirescu, Teatrul romantic european, 1984; T. Praxin, Clepsidrele Tiialiei, 1985; A. Saceanu, Teatrul ca lume, 1985; Natalia Stancu, Horia Lovinescu - o dramaturgie sub zodia luciditatii, 1985;
T. Vianu, Opere, XII, 1985;
I. Draganoiu, Convorbirile de joi, 1988;
A. Sasu -
Mariana Vartic, Dramaturgia romaneasca, III; I. Ceuca, in Steaua, nr. 8, 1997.
