n. cca 1663? - m. apr. sau mai 1729, Bucuresti. Cronicar.
Fiul marelui vistier Hrizea Carida, numit Popescu dupa mosia sa din jud. Ilfov, si al Mariei, fiica lui Gheorghe Baleanu, conducatorul partidei boieresti dusmane Cantacuzinilor. Mare vornic si apoi mare ban sub Nicolae Mavrocordat, calugarit in 1724, sub numele de Rafail, la manastirea Radu Voda din Bucuresti. Autor al cronicii oficiale a Mavrocordatilor si, probabil, al intregii compilatii care o precede sub titlul Istoriile domnitorilor Tarai Rumanesti, tiparita pentru prima oara de
N. Balcescu in Magazin istoric pentru Dachia, I, 1845, dupa un ms fragmentar. Bucurandu-se de o circulatie ampla imediat dupa redactarea sa, cronica atribuita lui POPESCU a contribuit esential la fixarea tipului de scrieri istorice muntene si, in general, a prozei muntene.
Cronica intitulata Istoriile domnilor Tarai Rumanesti cuprinde doua parti distincte, deosebite prin diferente stilistice si mai ales de structura, redactate in momente diferite si, initial, de autori diferiti. Cea mai intinsa perioada este acoperita de o varianta a vechiului letopiset oficial al tarii, compilat pe vremea lui Matei Basarab si dezvoltat ulterior ca letopiset al partidei Balenilor pana in vremea domniei lui Radu Leon, pe care POPESCU o redacteaza prin 1705-1707, ducand-o probabil pana la sfarsitul domniei lui Serban Cantacuzino. El intentiona sa dea o replica pozitiilor adverse expuse in Letopisetul Can-tacuzinesc si foloseste numeroase surse documentare noi; acestea, care includ cronica lui Ureche si cronica buhuseasca din izvoarele interne, cronici grecesti si sasesti, precum si un izvor turcesc utilizat ulterior si de Cantemir, dau noii redactari o informatie foarte ampla asupra Moldovei si Transilvaniei si perspectiva unei istorii a tuturor celor trei principate. A doua parte a cronicii, reluata dupa revenirea lui Nicolae Mavrocordat, in 1719, si probabil la sugestia lui, cuprinzand o cronica oficiala a domniei sale, a fost redactata in trei etape apropiate, dupa parerea lui D. Velciu: prin 1720, prin 1724, inainte de calugarirea autorului, si ultima, incheiata in martie 1729. Ultima parte este scrisa sub influenta si probabil sub controlul destul de strict al domnului, alterand independenta de spirit si virulenta atacurilor pe care POPESCU le intreprinde la adresa adversarilor sai si a familiei sale (de pilda, faptul ca el intreprinde in ultima parte a cronicii elogiul Cantacuzinilor, cu care Mavrocordat se incuscrise recent). Acestea sunt, in definitiv, atitudinile care stau la baza structurii retorice a cronicii si produc efectul artistic remarcabil al prozei sale esentialmente pamfletare, construite nu numai stilistic intr-o clara intentie de condamnare a adversarilor si de elogiere a partizanilor, ci si procedee specific literare: alegerea unui model general cunoscut si acceptat, atat pentru personaje, cat si pentru desfasurarea epica. Acest model, literar si moral totodata, este cel din "vietile sfintilor", in care martiriul unui mucenic, persecutat de un tiran sanguinar si nedrept, este prilejul evidentierii unor calitati umane si crestinesti exemplare; cronicarul preia modelul si atribuie domnilor si boierilor din partida sa calitatile supreme, rezervand adversarilor numai defecte, iar peripetiile unei epici dinamice si aventuroase (el este un foarte bun povestitor de aventuri, cu simtul gradatiei si al pregatirii psihologice) sunt atribuite, dupa imprejurari: cele in favoarea familiei sale si prietenilor, lui Dumnezeu, iar cele potrivnice unor comploturi diavolesti. Autorul este un foarte inzestrat creator de tensiuni epice, prin anticiparea unor dezvoltari pe care le insumeaza amenintator: pe fundalul aproape secundar al domniilor lui Ghica sau Antonie din Popesti, el prefigureaza de fapt evolutia viitorului sau erou negativ, Serban Cantacuzino, a carui cariera viitoare o anunta deja elemente, trasaturi, fapte aparent risipite in text, dar care converg toate, prin procedee diverse (inclusiv prin omiterea unor fapte istorice), spre conturarea unui profil regasit si definitivat in final: cel al "tiranului", sanguinar si ipocrit, al persecutorului care isi urmareste fara mila si fara ragaz adversarii pentru a-i extermina. In afara modelului epic imprumutat de la hagiografiile crestine, autorul foloseste, in vederea scopului sau demonstrativ, o serie de procedee care sunt, in ultima instanta, tot retorice; cel mai important este afectarea oralitatii, pentru a oferi impresia de autenticitate (reproducerea dialogului creeaza implicit iluzia obiectivitatii) si a stilului popular, a simplitatii, tocmai pentru a indeparta teama de capcane retorice; se poate spune, in acest sens, ca letopisetul lui POPESCU este prima noastra scriere care confera dialogului functii caracterizatoare, facandu-1 sa poarte o incarcatura psihologica: "Mergand domnul cu boiarii la vizirul si astepta caftane, incepu a intreba: Care iaste Mares? Zise: Eu sunt. Ia-1! Ci-1 luara. Care iaste Ghiorghe Vornic? Zise: Eu sunt" Sau: "Le-au zis ca, de voie de vor vrea, iar nu siliti, caci nici vom strica noi, zice, obiceiul cel batran al tarilor, sa va dam fara voie sa mergeti". in acelasi sens, prin crearea impresiei de oralitate fireasca a povestirii, actioneaza si folosirea frecventa a expresiilor de tip popular in text: grecii lui Duca "mananca tara", lesii "junghia pa turci ca pa niste ramatori", Serban-voda "ii amagise pa toti in boieriia lui cat ii orbise da nu stia ce fac", sau exclamatiile familiare: "iar atunci, asa cum auziti" sau: "pentru dajdi, ce sa zic?". Scrisa de pe alte pozitii, ca letopiset oficial, cronica domniei lui Mavrocordat are, desigur, si alta structura; ea e mai detasata si cu o expresie mai ceremonioasa, dar nu fara a fi inviorata de aceleasi expresii si comparatii populare care o coloreaza stilistic: "limba de om nu poate povesti", "dracului, de i-ai face fum de tamaie, cat de multa, el ramane in firea lui tot drac", "s-au intors indarat ca niste caini cu coadele intre picioare", pastrand ici si colo caracterul de oralitate al relatarii ("intr-acesta chip ce auziti") si o anumita violenta a limbajului. Dincolo de insemnatatea documentara a cronicii, in ansamblul ei, ea atesta modificarea conceptiilor ce stau la baza scrierilor istorice, dizolvarea genului analistic "obiectiv" si tendinta de inlocuire a lui cu o constructie integratoare, un "mit" unitar si colorat partizan, daca nu chiar ideologic, apropiat de literatura prin adoptarea principiului verosimilitatii drept criteriu de apreciere si prin folosirea constienta a unor procedee specific artistice pentru obtinerea de efecte de impresionare.
OPERA
Istoriile domnilor Tarai Rumanesti, ed. ingrijita si studiu introductiv de C. Grecescu, pref. de D. Simonescu, Bucuresti, 1863.
REFERINTE CRITICE
C. Giurescu, Contributiuni la studiul cronicilor muntene, Bucuresti, 1906 (retiparit in Studii de istorie, 1993);
N. Cartojan, Istoria; G. Cali-nescu, Istoria;
S. Cioculescu, Varietati critice, 1966; POPESCU P. Panaitescu, Contributii la istoria culturii romanesti, 1971;
M. Anghelescu, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 1, 1976; D. H. Mazilu, Cronicarii munteni, 1978; D. Velciu, Cronicarul
Radu Popescu , 1987; A. Pippidi, in Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie "A. D. Xenopol", partea I, 1988.
