Structura romanului
Camil Petrescu a refuzat sa-si inceapa romanul, asemenea lui Liviu Rebreanu, sub semnul unei riguroase delimitari spatiale, a renuntat la includerea naratiunii intr-un timp precizat cu exactitate si s-a dispersat de cunoastere de tip demiurgic. in consecinta, modalitatea de organizare interna a componentelor naratiunii se departeaza de compozitia clasica. Structura edificata pe succesiunea cronologica a evenimentelor a fost parasita in favoarea unui "dosar de existente", alcatuit din urmatoarele episoade, aparent independente:
- trei scrisori ale doamnei T., adresate naratorului;
- "caietele" lui Fred Vasilescu, unde sunt incluse si scrisorile lui Ladima catre Emilia;
-un epilog relatat de Fred Vasilescu
- notele de subsol ale naratorului ce organizeaza textul; el isi asuma calitatea romancierului, se constituie el insusi personaj si se introduce in naratiune;
- un al doilea epilog, introdus la a doua editie a romanului, "strict necesar in economia romanului meu - se destainuie prozatorul - pregatit inca de pe cand lucram prima versiune si numai imprejurarile cu totul fara voia mea m-au facut sa-l las afara".
Din acest motiv, Camil Petrescu ar fi vrut sa-si "boteze" romanul Dosar -declara el in S(vA£>/ ecfrv/schitat in anul 1931 -, "asa cum dealtfel incercase anul trecut [in 1930, n.n] sa-si intituleze romanul stiut6; Proces-Verbal de dragoste si de razboi".
Astfel organizata in secvente narative distincte, cu relativa autonomie, structura romanului pare cititorului neavizat haotica, dezordonata, intortocheata. Oprindu-se la aceasta trasatura de suprafata, Edgar Papu, in volumul Din clasicii nostri, a sugerat putinta unei analogii intre compozitia romanului si structura urbanistica a orasului Bucuresti din perioada interbelica: Patul lui Procust "nu are plan, o harta a lui, creand impresia ca se afla construit la intamplare, intocmai ca si vechile proprietati ale Bucurestiului, diseminate parca la voia hazardului si dupa bunul plac al proprietarilor, fara nici e exigenta urbanistica".
Romanul se deschide printr-o modalitate narativa inedita in epoca de deconcertanta ambiguitate prin chiar natura ei relativizata: o aditiune de propozitii rostite de un personaj despre care nu stim absolut nimic: "Mustrarile dumitale sunt fara utilitate, ca mana cuiva care bate la usa vecina inchisa, in loc de aceea pe care o cauta, dar, in scrisoarea trecuta, ca si acum aproape, mi-a lipsit vointa de a face efortul unei explicatii, gandul ca lamuririle sunt de obicei zadarnice. Veneam in ziua aceea cu bratul plin de flori" Frazele pe care nu stim cine le rosteste, un barbat sau o femeie, ne introduc in universul fictional printr-o necunoastere totala. Intram in neclaritatea vietii, printr-un mecanism existential pe care il receptam imediat ca fiind posibil intr-o ampla nota asezata la subsolul paginii, chiar la sfarsitul intaiei fraze, romancierul justifica initial folosirea substantivului "mustrari". Datele oferite in continuare nu ne prezinta vocea narativa ce spune textul, ci fixeaza intr-un vag timp trecut, dupa un lung ocol, cu accente critice, prin lumea contemporana a teatrului, momentul in care a convins pe o enigmatica "doamna T" sa scrie. Exceptand aluzia la "mustrarile" facute "numai din prietenie", textul comunicat nu are nici o legatura cu nota de subsol. Romancierul nu stie nimic in plus despre personajul sau, in afara datelor pe care el consimte sa ni le ofere, dupa cum nimic altceva nu cunoaste nici receptorul. Prin introducerea unei asemenea distante, romancierul se eclipseaza, adopta atitudinea impasibila, lasand personajele sasi realizeze singure propriul destin.
Continuitatea cu romanul anterior, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, este vizibila la nivel ideativ. Regasim in Patul lui Procust acelasi interes polemic pentru problematica intelectualului,preocuparea asemanatoare pentru introspectie si analiza psihologica, prezenta stilului anticalofil si mai cu seama accentuata lui teoretizare, dar indeosebi limbajul elevat, de o personalizata eleganta, apt sa dezvaluie cutele ascunse ale sufletului omenesc
Distantarea de romanul traditional
Camil Petrescu dezaproba omniscienta romancierului traditional, suficienta cunoasterii acestuia, dezinvoltura prin care isi atribuie o cunoastere absoluta. Prozatorul traditional se comporta ca un Dumnezeu potential, al carui glas il auzim prin intermediul vocii naratorului. El stie tot ce gandesc personajele sale, intuieste toate evenimentele in care ele vor fi angrenate, stie tot ce li s-a intamplat in trecut, prevede ce li se vor intampla in viitorul mai apropiat sau mai indepartat, cunoaste si, uneori, le anticipeaza sfarsitul. intr-un cuvant, el ofera cititorului o cunoastere integrala si perfecta a existentei.
Se poate afirma ca romanul traditional este teleologic0, deoarece este construit pe o finalitate riguros determinata, si teocentric, fiindca in centrul fictiunii przalorul aseaza un Demiurg caracterizat prin omniscienta si ubicuitate: "Romancierul, subliniaza Camil Petrescu, este rnai intai un om omniprezent, omniscient. Casele par pentru el fara coperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemenea nu. in timp ce pune sa-ti vorbeasca un personaj, el isi spune in acelasi aliniat unde se gasesc si celelalte personaje, ce fac, ce gandesc exact, ce nazuiesc, ce raspuns planuiesc" impotriva acestui tip de roman a reactionat Camil Petrescu. El este cel dintai teoretician roman care a propus si efectuat practic, o schimbare esentiala in statutul naratorului traditional, plecand de la o distinctie simpla, dar elocventa. El constata ca, in viata de toate zilele, nu putem sti ce se petrece in constiinta semenilor nostri, ca e cu neputinta sa cunoastem ce gandesc ceilalti. Daca in viata lucrurile se prezinta astfel, de ce sa nu fie identic infatisate in roman?
Pentru realizarea acestui deziderat, Camil Petrescu formuleaza un nou precept narativ:" nu putem, cunoaste nimic absolut decat rasfrangandu-ne in noi insine, decat intorcand privirea asupra propriului nostru continut sufletesc". Privirea focalizata in interiorul constiintei unuia sau mai multor personaje descopera "o scurgere de stari interioare, de imagini, de reflexii, de indoieli etc, de ceea ce constituie materialul imaginatiei si al gandirii. O realitate fenomenologica spune Husserl, un absolut psihologic afirma Bergson".
Camil Petrescu se distanteaza de romanul traditional si prin refuzul de a subordona naratiunea unei cauzalitati strict determinate. In romanul autohton din deceniul al treilea al secolului trecut, chiar in Fecioarele despletite si in Concert din muzica de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu, fiecare eveniment este declansat de o cauza anumita, naratiunea fiind, dupa expresia lui Camil Petrescu, o constructie "rationalista, deductiva, apodictica, tipizata".
Patul lui Procust nu mai este construit pe o succesiune de cauzalitati epice: din acest motiv, romanul nu mai are un subiect in sensul clasic, iar obiectul naratiunii nu mai este un caz, un eveniment, ci viata insasi, pe dimensiunile ei calitative. in vreme ce marii realisti: Balzac, Zola, Tolstoi, Rebreanu situau autorul deasupra actiunii si a personajelor, conferindu-i calitatile unui demiurg potential, Camil Petrescu isi propune sa mearga "impreuna cu" personajele sale, sa fie un martor al evenimentelor. Acordand calitatea de document trairilor subiective, descoperind existenta concomitent cu eroii sai, isi aduce contributia majora la crearea unui roman ca realitate nemediata. De aceea, in Patul lui Procust, nu vom intalni o imagine obiectiva si impersonala a lumii, ca in
Ion sau
Enigma Otiliei, ci una foarte marcata de psihologia naratorului personaj.
Insertia in proza autohtona si europeana
Desi se distanteaza spectaculos de traditie prin modernitatea mijloacelor de constructie, Camil Petrescu introduce in romanul sau o inovatie experimentata in proza autohtona cu trei ani inainte. in Patul lui Procust, un personaj, considerat de romancier "principal", ramane tot timpul absent fizic, desi rolul lui in actiune este determinant. Acesta este G. D. Ladima, poet si ziarist deopotriva de talentat; personalitatea lui se contureaza succensiv din scrisorile expediate Emiliei, din comentariile adiacente ale actritei si din amintirile disparate ale lui Fred Vasilescu. inaintea lui Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu ramane cel dintai prozator care introduce un personaj absent in
Baltagul, 1930. Prin insasi absenta lui, Nechifor Lipan declanseaza conflictul epic. Portretul sau fizic si trasaturile temperamentale sunt reconstituite treptat prin anecdota caracterologica din primele pagini, referitoare la traiul muntenilor oieri si din amintirile personajelor participante direct la actiune: sotia lui, Vitoria, crasmarul din Tarcau, mos Pricop din Farcasa. A citit Camil Petrescu Baltagul? Indiferent daca l-a cunoscut sau nu, Nechifor Lipan imaginat de Sadoveanu ramane un precursor.
In cadrul literaturii europene, structura romanului Patul lui Procust se sincronizeaza surprinzator cu organizarea narativa a romanului Logenda prozatoarei engleze Winifred Ashton, 1887-1965, editat la Londra in anul 1919, sub pseudonimul Clemence Dane.
Actiunea romanului se desfasoara intr-o seara, de-a lungul a catorva ore. Anita Serie, critic literar, asteapta sosirea invitatilor, personalitati ale lumii literare engleze, la serata obisnuita. Gandurile amfitrioanei se rotesc in jurul fermecatoarei Madala Grey, romanciera, autoarea a doua volume de un rasunator succes de public. Tanara scriitoare a consternat pe toti cunoscatorii printr-o decizie insolita: s-a casatorit cu un barbat din straturile de jos ale societatii. Cauta oare un subiect inedit pentru o alta carte? Kent Rehan, pictorul ce a imortalizat-o in tabloul Cantecul primaverii aduce vestea neasteptata: Madala Grey a nascut un baietel, dar nasterea a fost deosebit de dificila si mama a decedat.
Prin repetate intoarceri in trecut, Anita Serie ii recreeaza personalitatea, iar prietenii si cunoscutii, prin amintiri disparate, dar revelatoare, aduc a alta perspectiva asupra romancierei. Din suma evocarilor se contureaza imaginea unei fiinte absente fizic, care a trecut fulgerator prin viata, ca si cum ar fi fost urmarita de invidia zeilor.
Camil Petrescu, sunt incredintat, nu a citit romanul lui Winifrid Ashton: nu cunostea limbaengleza, iar cartea nu a fost tradusa in limba romana. Dar ar fi cu putinta sa fi cunoscut subiectul romanului din prezentarea pe care i-a facut-o anglistul Marcu Beza in volumul Romanul englez contemporan, editat la Bucuresti, in anul 1928, de Cultura Nationala. Nu este exclus ca Sadoveanu insusi sa fi pornit in Baltagul de la aceeasi sugestie. insa nici la Camil Petrescu, nici la Mihail Sadoveanu nu este vorba de o inraurire directa. intre personajele Madala Grey, Nechifor Lipan si G. D. Ladima exista a asemanare generala, dar si o disonanta particularizatoare Toate sunt absente fizic din naratiune; personalitatea fiecaruia este recreata prin intoarcerea succesiva in trecutul apropiat sau mai departat a celor ce i-au cunoscut si prin consemnarea opiniilor exprimate
Winifred Ashton si Camil Petrescu invaluie personajul intr-o aura enigmatica. Nimeni nu poate explica pentru ce Madala Grey s-a casatorit cu un individ inferior pregatirii ei intelectuale; in ciuda eforturilor intreprinse de Fred Vasilescu spre a elucida cauza sinuciderii lui Ladima, gestul ultim al personajului ramane incomprehensibil. intre Baltagul si Patul lui Procust apare o similaritate suplimentara: amandoi au folosit, individualizat, tehnica romanului politist: Vitoria intreprinde o ancheta pentru a elucida circumstantele disparitiei sotului sau; Fred Vasilescu incepe o cercetare amanuntita spre a clarifica si reconstitui cauzele sinuciderii lui G. D. Ladima.
Ce deosebeste cele trei romane este mediul diferit in care evolueaza personajele. Winifred Ashton ne infatiseaza iumea artistica a Londrei; Mihail Sadoveanu, lumea oierilor moldoveni, cu obiceiuri si randuieli bizuite pe legile nescrise ale traditiei; Camil Petrescu, viata politica si teatrala a orasului Bucuresti.
Legend, Baltagul si Patul lui Procust se afla intr-un raport de concordanta interferenta. Nu putem sustine prezenta unor dependente sau filiatii eventuale, "ele nu sunt impulsuri de la emitent catre AĞreceptorAğ, ci optiuni ale receptorului"12 si nici nu putem demonstra aparitia lor dintr-o stricta relatie istorica Este posibil sa ne aflam in fata unor concordante analogice, explicabile prin similitudinea preocuparilor la Winifred Ashton si Camil Petrescu, si prin unitatea antropologica a formelor imaginarului la Mihail Sadoveanu.
Proustianismul"
Desi a aratat o constanta admiratie pentru creatia lui Marcel Proust, Camil Petrescu nu l-a imitat; era un scriitor prea mare pentru a nu sesiza ca, urmand cu fidelitate un model ilustru, ar fi devenit un epigon oarecare.
Folosind metoda proustiana, Camil Petrescu o individualizeaza si o personalizeaza, nazuind sa fie el insusi. Exista, indubitabil, o asemanare de program estetic intre Marcel Proust si Camil Petrescu, dar nu poate fi identificata o similaritate completa de realizare, in afara unui proustianism de esenta, existent in tesatura romanelor sale: "Proustianismul lui Camil Petrescu - observa Cornel Moraru - vizeaza de fapt numai acel nivel superior de elaborare a textului, compus din parti distincte si etajate, dar convergente spre un final logic si unificate in prealabil pe persoana intai a relatarii epice"13. Departarea de model ramane totusi accentuata, de vreme ce critica si istoria literara a sustinut, cu argumente convingatoare, lipsa totala a proustianismului.
Camil Petrescu, afirma G. Calinescu in cronica redactata imediat dupa aparitia romanului, "nu are nimic comun cu Proust, memoria lui nu e cultivata in sine, ca la acela, ci e un simplu metod expozitiv, Patul luiProcust nefiind un roman de analiza in sensul unui laborator de psihologie impersonala, ci o adevarata constructie epica in care toate observatiile sunt caracteristice, adica reductibile la individ"; tehnica narativa "este riguroasa si desavarsita. Autorul nu se complace in reverie pentru ea insasi, ci consuma subiectul metodic si fara digresiuni inutile "14
Dupa aproape patru decenii, Al. George a reluat aceeasi idee: Patul lui Procust "inseamna o si mai hotarata departare de experienta lui Proust. Romanul e stapanit de formulele cele mai simple, mai evidente si mai schematice ale realismului. La baza lui sta tema pe care se construieste romanul cu dezvoltarile sale in variatii. Actiunea se infatiseaza ca o figuratie centripeta in jurul unui motiv dominant"1 1.
"Obiectul analizat" de Marcel Proust in romanul in cautarea timpului pierdut, continua Al. George, "este numai persoana autorului, celelalte personaje nominale nu sunt cazuri", nu sunt "individualitati psihologice". Exact in acest mod procedeaza Camil Petrescu in
Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi, unde naratorul are o permanenta perspectiva unica si unitara. insa in Patul lui Procust, preciza Nicolae Manolescu, romancierul renunta "la unicitate". Dar unitatea ramane, "in sensul ca relatarea e mentinuta consecvent din unghiul unui personaj pe toata durata capitolului".
Camil Petrescu transforma in "obiecte analizate", cum se exprima Al. George, personalitatea personajelor; fiecare isi dezvaluie mecanismul sufletesc, perspectiva se multiplica, dar ramane unitara, deoarece vocile narative isi pastreaza I unicitatea. Asemenea lui Proust, conta Nicolae " Manolescu, romancierul roman situeaza eul in centrul scenariului narativ, spre a obtine o marturie autentica: locul actiunii "se mutainlauntrul constiintei naratorului. Nimic nu este decat daca este trait in constiinta"16 si adaugam noi, in imagini artistice cu ajutorul unei voci la persoana intai singular.
In Patul lui Procust, sublinia Ov. S. Crohmalniceanu, proustianismul lui Camil Petrescu, "lasa amintirile sa se lege mult mai capricios si, desi coincidentele senzoriale lipsesc si aici, rolul hazardului creste considerabil, angajand memoria pe piste indepartate si imprevizibile-. Hora ideilor isi potoleste simtitor rotirea acaparanta; indaratul ei ghicim o miscare sufletesca obscura (afecte, porniri nemarturisite, retineri inexplicabile, crispari, reflexE) dictand fluxul reminiscentelor"17. in concluzie, Camil Petrescu introduce metoda proustiana in romanul romanesc si in acelasi timp se departeaza de model, prin aplicarea ei personalizata intr-un scenariu analitic specific societatii romanesti din perioada interbelica.