Al doilea roman fundamental al lui Camil Petrescu apare in anul 1933 si imbogateste valoroasa literatura interbelica, fiind o creatie moderna de referinta, ce va consacra definitiv prozatorul.
Autorul continua un demers analitic similar, reia drama intelectualului aflat intr-un context ostil, dar tehnicile narative si compozitionale se diversifica si se nuanteaza, incat noul roman completeaza ipostaza unui scriitor modern.
Geneza cartii se leaga de o serie de scrisori imaginare publicate anterior (in 1926) in revista Cetatea literara si semnate enigmatic Doamna T.". Mai tarziu, scriitorul va preciza paternitatea acestora, iar ele vor constitui punctul de plecare pentru noul roman.
Impresia de autenticitate este foarte puternica, sustinuta de intreaga constructie narativa, dar o nota din subsolul romanului atentioneaza asupra caracterului fictiv al scrierii: E de prisos sa mai atragem luarea-aminte ca tot romanul acesta este o fictiune pura Acest A«dosar de existenteA», se intelege de la sine, este inchipuit tot".
Procesul de creatie este, in general, lung, meticulos, autorul lucreaza si in acest caz cu fise, note, reviste, convins fiind ca romanul trebuie sa constituie adevarate dosare de existenta".
Ca orice creatie majora, cartea este receptata in mod diferit, prin opinii contradictorii, semn al complexitatii acesteia si al imposibilitatii de incadrare intr-o formula fixa. George Calinescu considera insa noul roman superior primului prin tehnica desavarsita" si superioara". Valoarea operei este sustinuta de tensiunea analitica", inteligenta comentariilor" si complexitatea de viziune a autorului".
Contributii critice importante vor aduce Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, Ovid S. Crohmalniceanu, Irina Petras, Nicolae Manolescu, Nicolae Cretu.
Problematica esentiala este drama intelectualului intransigent, consecvent si onest intr-o lume a mediocritatii si a compromisurilor.
La un alt nivel al semnificatiilor, se poate vorbi despre un roman al iubirilor incompatibile, esuate in aspiratia spre absolut. Autorul insusi sugereaza intr-un interviu o perspectiva mai larga - sentimentul metafizic al existentei".
Structura compozitionala sustine valoric arhitectura romanului, prin diversitate, modernitate si coerenta.
Pastrand naratiunea la persoana I, se imbogateste insa numarul personajelor care se confeseaza, iar planurile narative se constituie prin rememorari afective determinate de fluxul constiintei.
Romanul cuprinde cele trei scrisori ale doamnei T., caietul lui Fred Vasilescu (un jurnal al carui text ar fi prelucrat de autoR), epilogul I (in care Fred ancheteaza si comenteaza sinuciderea lui LadimA), epilogul II (povestit de autoR), incercare de a explica moartea lui Fred. La aceste texte se adauga notele de subsol ale autorului, aflat in dubla ipostaza: de autor si de personaj, teoretizand actul creator, comentand si completand informatiile. Subsolul devine, astfel, un al doilea roman, paralel cu primul, dar si un text teoretic ce contureaza conceptia despre literatura a autorului.
Scrisorile doamnei T. sunt marturisiri mai mult fortate, pline de nesiguranta si indoieli, incercand prin scris interpretarea propriei vieti. Rememorand povesti despre un personaj nesemnificativ D., femeia incearca, de fapt, sa fuga de imaginea obsedanta a unui misterios X si de un inexplicabil esec erotic. intrebarile sunt grave, situatiile neclare, relatiile exterioare fara precizari concrete, materia scrisorilor pare incompleta, incitand la lectura si demers detectivistic.
Caietul lui Fred Vasilescu inseamna o schimbare a documentului existential si o modificare a decorului. intr-o dupa-amiaza de august este povestea unui timp supus, dens in care se consuma o experienta si se gasesc raspunsuri. Pentru tanarul monden, diplomat si aviator, superficial prin actul scrisului, dupa-amiaza caniculara de august petrecuta alaturi de Emilia, actrita vulgara si plata, devine o experienta semnificativa.
Scena erotica se consuma repede, conventional, fara pasiune sau spiritualizare. Vulgaritatea si locvacitatea actritei se intalnesc cu tacerea barbatului apasat de o tristete neutra.
Pentru a-i trezi interesul si a precipita discutia, Emilia evoca dragostea pasionala pe care o inspirase poetului Ladima. Scrisorile acestuia, legate cu funda roz, se succeda si readuc trecutul intr-o alta lumina. Interesat, cu o curiozitate si o patrundere detectiviste, Fred descopera tragedia lui Ladima, pe care il cunoscuse anterior, cel ce iubise o femeie mediocra si sfarsise dramatic prin sinucidere. Fred se regaseste pe sine in iubirea celuilalt si constientizeaza propria sa eroare: teama de dragoste, de a-si pierde libertatea si independenta masculina, trairi ce au dus la despartirea de femeia iubita. Revelatia sa este ca iubirea nu inseamna umilinta, ci purificare prin patima, spiritualizare si implinire a sinelui.
Personajul hotaraste sa salveze scrisorile de degradare si transformare in afrodiziac pentru barbatii Emiliei: Strange foile dintre cutele cearsafului. Sub zodia acestei dungi, adancuri si plenitudini, a stat intamplarea acestei dupa-amiezei de august, in intregime".
Primul epilog este o cercetare de cavaler si detectiv care incerca sa afle adevarul despre moartea poetului" (Irina Petras). Interesul pentru Ladima inseamna preocuparea pentru conditia omului superior, cuprinsa intr-o intrebare esentiala si tragica: Sa fie intr-adevar poetul un exemplar sortit sa fie fatal si greu cenzurat de moarte ? ".
Motivul albatrosului ce-si taraste aripile pe puntile murdare de vapor devine un tragic simbol al fiintei superioare, facuta pentru zbor si visare, dar prabusita intr-un concret material, apasator si sordid.
Al doilea epilog proiecteaza finalul romanului in aceeasi nedeterminare. Vocea autorului consemneaza accidentul - sinuciderea lui Fred, convertit la voluptatea scrisului. Tot autorul va realiza o ultima legatura intre cei doi indragostiti, daruind caietele-jurnal doamnei T., fara alte clarificari, fara raspunsuri asupra existentei eroilor, final deschis si ambiguu, invitand cititorul la cautarea adevarului.
Fred dispare, ducandu-si cu sine enigma: Taina lui Fred Vasilescu merge poate in cea universala, fara nici un moment de sprijin adevarat, asa cum, singur a spus-o parca, un afluent urmeaza legea fluviului".
Constructia romanului este labirintica si deseori contradictorie, dar fiecare element are o semnificatie pentru unitatea intregului, oferind solutia narativa pentru a prezenta inferioritatea povestitorului, cat si a altor personaje, respectand insa principiul autenticitatii.
Depasind monotonia unei singure naratiuni la persoana I, autorul asambleaza mai multe relatari, mai multe discursuri narative, fiecare pastrandu-si unicitatea perspectivei.
Formula romanului in scrisori era veche, lucrarea de referinta fiind Les liaisons dangereuses a lui Laclos. Camil Petrescu evita rigiditatea acestei forme si dezavantajul neclaritatii in raport cu derularea actiunii prin prezenta altor elemente de compozitie: naratiuni la persoana I, jurnalul lui Fred, note personale. inlantuirea subiectului prin provocarea personajului spre a scrie este preluata probabil de la A. Gide, dar introdusa intr-un context inedit. Fred va descoperi fascinatia actului de creatie, a scrisului, moment de reflectie, de interiorizare, dar si eliberare de tensiuni si suferinte prin confesiune si creatie. O durere povestita e o durere nu diminuata, dar armonioasa, ca un soi de operatie pentru care esti pregatit cu cocaina."
Aparent absent, autorul este, de fapt, cel care face posibila inchegarea actiunii, alcatuind dosarul de existente". Acesta aduna piesele documentare, redacteaza notele, scrie al doilea epilog, dobandind statutul unui personaj literar care circula printre eroii romanului, fara a leza, aparent, senzatia de autenticitate. Este o formula compozitionala moderna, valorificand situatia echivoca a autorului-personaj si impunand o conventie, o intrare deliberata in jocul de-a autenticul". in mod firesc insa, romanul precizeaza intr-un subtext ideea ca este fictiune pura", destramand jocul de la suprafata textului. Autorul ramane plasmuitorul, demiurgul, iar rezultatul nu este un banal dosar", ci un roman, deci literaturizare a vietii. Ovid S. Crohmalniceanu identifica aici o tehnica numita, printr-un termen preluat de la S. Todorov, enchassement", naratiunea prin incastrare. Autorul incepe povestea si o incheie dupa moartea aviatorului. intre aceste limite se include romanul in scrisori (iubirea dintre doamna T. si FreD), precum si romanul iubirii lui Ladima pentru Emilia, care ofera diferite explicatii, un procedeu teatral, dublat insa de comentariul nerostit al lui Fred.
Criticul Crohmalniceanu (in studiul Naratologie cu Camil Petrescu", din lucrarea Cinci prozatori in cinci feluri de lectura) identifica o serie de conotatii sugestive ale scrisorilor lui Ladima, situatie inevitabila ori de cate ori un obiect este insarcinat cu o alta functie decat functia sa initiala".
1. Scrisorile servesc Emiliei pentru a-si spori atractia asupra eventualilor parteneri erotici", deci sunt un fel de afrodiziac;
2. Prin substanta lor, scrisorile ar trebui sa reprezinte ideea de intimitate, fiind adresate persoanei iubite, dar absenta emotiva a Emiliei conduce la o pseudo-intimitate;
3. Ele sunt autentice, adevarate documente care certifica un lucru, dar autenticitatea lor sufera o distorsiune tragica", proprie conditiei umane impuse poetului (Ovid S. CrohmalniceanU). Pentru poetul Ladima, actul scrisului este vital, iar unele randuri sunt adevarata literatura. Criticul subliniaza ca descoperim intr-un roman al autenticitatii o mistificare, destinata a fi supremul omagiu adus literaturii".
La nivelul relatarii, ambiguitatea se pastreaza prin tehnica digresiunii. Pe schema dosarului de existente" se aduna o serie de documente, esentiale fiind scrisorile-confesiune ale doamnei T., confesiunea lui Fred Vasilescu si cele doua epiloguri. Subsolurile alcatuiesc si ele alte digresiuni care se incadreaza in aceasta structura mozaicata. Marin Popa numeste digresiunea la nivelul textului proustiana si principial bergsoniana", in sensul ca o informatie exterioara determina o declansare asociativ-retrospectiva".
Se creeaza o imagine labirintica a vietii, existente impenetrabile curg alaturi, se intersecteaza involuntar fara a se intelege reciproc, de aici suprapunerea de planuri narative.
Relatarile la persoana I se acumuleaza treptat ca intr-un joc de oglinzi paralele, iar cititorul recepteaza gradat substanta epica a fiecarui discurs. Este o viziune avec", dupa terminologia lui Jean Pouillon, in sensul ca lectorul afla doar atat cat relateaza fiecare personaj. Se pare insa ca fiecare erou stie mai mult decat spune, iar cititorul stie, astfel, mai putin decat personajul. Notand cei doi termeni cu C (= cititoR) si P (= personaJ), rezulta relatia C < P. Astfel se intretin misterul doamnei T. si secretul lui Fred.
Pe de alta parte insa, cititorul are acces la toate relatarile, afla toate confesiunile", stie mai mult decat fiecare personaj in parte" (Ovid S. CrohmalniceanU). Formula devine, in acest context, C > P, deci paradoxala, pentru ca ar trebui scrisa C ^ P, relatie imposibila, sursa de subtilitati intelectuale si de nedeterminare a personajelor.
Titlul romanului isi reveleaza simbolistica in final. Talharul cunoscut din Atica impunea calatorilor incadrarea perfecta intr-un spatiu-etalon, mutilandu-i pentru a corespunde tiparului. Societatea, in intregime, poate fi considerata un pat procustian prin compromisurile si mutilarile impuse valorilor intelectuale.
Patul lui Procust este un spatiu al nepotrivirii, in care cuplurile esueaza. Doamna T. -imagine a feminitatii, frumusete conjugata cu inteligenta si naturalete - devine pentru Fred o obsesie de care fuge, pierzand-o. Barbatul se va descoperi pe sine prin actul marturisirii si al scrisului, dar prea tarziu pentru a mai reface cuplul.
Ladima, ziarist intransigent si poet delicat, orgolios si incomod pentru unii, apare si ca indragostit umilit definitiv de vulgara si derizoria Emilia, singura care nu poate trai erosul, mimandu-1 doar.
Din aceasta perspectiva, cartea este un roman de dragoste, tulburator si tragic prin intensitatea trairilor.
Semnificatiile sunt mai largi, mitica tortura marcand si destinul intelectualului intr-o societate indiferenta si ostila, dupa cum existenta insasi presupune contradictii si antinomii. Intalnindu-se, oamenii se masoara, se infrunta, devenind pe rand victima si calau, aplicand un tipar de idealitate pe care fiecare personaj in parte si-1 faureste conform propriei sale viziuni si intre grilele caruia incearca sa fixeze lumea si pe cei din jur. Eroii sunt atunci procustanti si procustati, in acelasi timp, intarind prin acest relativism al viziunii jocul de oglinzi din care se reface, sub ochii nostri, drama fiecaruia" (Dictionar de proza romaneasca, coordonator Iustina ItU).
Arta narativa aflata sub semnul relativizarilor, al pluriperspectivismului se constituie insa intr-o viziune unitara care aduna piesele si le incheaga perfect. Metoda proustiana a digresiunilor, a fluxului memoriei actioneaza in interiorul textelor, dar, la nivelul general al cartii, spiritul lucid al autorului organizeaza din umbra labirintul narativ.
Scriitorul teoretizeaza aici stilul anticalofilie", in formulari memorabile: Stilul frumos, doamna, e opusul artei" sau Fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara caligrafie".
Afirmatiile trebuie privite cu rezerva de rigoare; acestea sunt sugestii, directii pentru un nou stil narativ, intelectual, rafinat, dar apt sa patrunda analitic adancimile constiintei, stil ce a devenit marca prozei camilpetresciene.
