n. 29 iul. 1895, Barlad - m. 30 mart. 1945, Bucuresti.
Dramaturg si prozator.
Fiul cel mai mare al invatatorului loan Gh. Popa si al Aspasiei. Scoala primara in satul Calmatui, apoi liceul, la Iasi (1906-191 l).Din 1914 e student al Facultatii de Drept a Univ. din Iasi, urmand in paralel si Conservatorul de Muzica si Arta Dramatica si, pentru scurta vreme, Scoala de Belle Arte.Prima incercare dramatica, in 1907, cu o "tragedie cumplita, strict actuala".
Debut in 1912 cu poezia Liniste, semnata cu pseud. G. A. Hamza. Tot acum debuteaza ca desenator (in rev. ieseana Versuri si proza) si ca actor-elev. In timpul razboiului, participa la luptele de la
Marasti si Oituz. intre 1920 si 1924, redactor la Revista copiilor si a tinerimii din Bucuresti. Colaboreaza la Gandirea (al carei co-fondator este), Hiena, Ora, Revista vremii, Sburatorul, fiind in paralel cronicar artistic, desenator si regizor. In 1922 i se reprezinta piesa Ciuta, cu care va si debuta editorial in anul urmator (Premiul Asoc. Criticilor Dramatici si al Teatrului National, 1922; Premiul "I. L. Caragiale", 1923). Secretar al Soc. Autorilor Dramatici Romani (1923), director al Teatrului National din Cernauti (1927-1929), Bucuresti si Craiova. Promoveaza aparitia rev. saptamanale Spectatorul (1927-1930). E, concomitet, regizor, scenograf, sufleur, croitor, zidar, masinist si electrician, ceea ce-i va atrage o "legenda tragica" (G.
M. Zamfirescu). Prof. suplinitor la catedra de drama, comedie si regie scenica a Conservatorului din Bucuresti, director al Oficiului National Cinematografic (din 1941), iar din 1944, prof. titular la Conservator. intre 1938 si 1944 intemeiaza si conduce teatrul Munca si voie-buna (din 1941: Munca si lumina), primul teatru muncitoresc de la noi din tara. Dupa 1944, se remarca mai ales ca pedagog, sub indrumarea lui lucrand actorii Radu Beligan si Toma Caragiu. Opera lui POPA se imparte egal intre dramaturgie (Ciuta, 1923; Papusa cu piciorul rupt, 1926; Muscata din fereastra, 1930-Premiul Acad.Romane; Vicleimul, 1934; Acord familiar, 1934 - Premiul Soc. Autorilor Dramatici; Cuiul lui Pepelea, 1935; Plata birului. Desteapta pamantului. Catelul sau asa ceva, 1937; Take, Ianke si Cadir, 1938; Mironositele, 1938 s.a., ramase in ms) si proza (nuvele si povestiri: Povestiri cu prunci si mosnegi, 1936; Ghiceste-mi in cafea, 1938; Bataia, 1942; romane: Velerim si Veler Doamne, 1933 - Premiul SSR; Sfarleaza cu fofeaza, 1936; Maistorasul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu, 1939; amintiri romantate din razboi: Floare de otel, 1930). Creatia lirica, fara mari virtuti, a fost adunata postum in voi. Canecele mele (1946), ca si textele despre teatru (publicate in 1969 si 1977). Fara sa angajeze o problematica pe masura talentului si disponibilitatilor sale, POPA exceleaza cu precadere in latura expozitiva a conflictului, creand personaje mai degraba pitoresti decat tragice, nu lipsite insa de autenticitate, caci scriitorul are, indiscutabil, vocatia desenului realist.
in portetul pe care E. Lovinecu i-1 face lui P., in Memorii, cu adevarat izbitor este calificativul de "om al Renasterii". Daca n-a fost cu adevarat un uomo universale, autorul Ciutei a fost, in schimb, un talent plurivalent, fortat sa se manifeste in cele mai variate domenii. Desenul, muzica, regia, arta teatrului in general, POPA si le insusise temeinic, avand in acest sens chiar studii de specialitate. In schimb, meseriile auxiliare, exercitate intr-o perioada dificila, de tribulatii, au fost rodul unor aptitudini si al unui entuziasm rar intalnite. Din aceasta admiratie mistuitoare pentru arta s-a nascut o productie literara bogata, variata, cu suisuri si coborasuri, caci POPA a fost prea daruit creatiei, ca sa-si supravegheze cu spirit critic prolificitatea. Zona in care autorul s-a dovedit cu adevarat personal nu este, cum s-a spus de obicei, teatrul, cam schematic si cu o rezolvare unilaterala a conflictului, ci proza care, prin inscenari subtile, deconspira o adevarata mitologie a prejudecatilor, mai degraba, e drept, cu mijloacele farsei dramatice decat cu cele ale prozei moraliste. Paradoxal este, asadar, ca, desi POPA s-a dovedit mai versat in piesele de teatru, scrise ireprosabil din punctul de vedere al replicii, nu dramaturgia a profitat in substanta de pe urma acestei virtuozitati, ci proza care a asimilat epic dialogul, replica naiva si insinuanta, cu ajutorul carora latura expozitiva, aparent facila, se transforma de fiecare data intr-un conflict subteran de rezonanta estetica. Este de-a dreptul izbitor cum povestirile, indeobste ignorate, din volumele Povestiri cu prunci si mosnegi (1936), Ghiceste-mi in cafea (1938) si Bataia (1942), pornind de la pretexte aproape samanatoriste, ajung, in cele din urma, sa gestioneze un conflict intre real si imaginatie. Povestiri ca Balaurul din ieza-tura, Disparitia lui Max Edelstein, "Depou de masini agricole", "La incercarea puterilor" sau alegerea omului de neom, Scrisoarea unui mort, Spaima cea cumplita sunt mici farse care au ca tinta ironica mitomaniile, prejudecatile sau complexele psihologice. Altele, ca Fiica spiritismului, Seria "Tachita Cantemir", ui din America, sunt un fel de simposioane taranesti, cu prilejul carora invatatori, tarani, carciumari evrei dezbat, intr-o sofistica mucalita, superstitii ori apucaturi sucite, nedemne de o morala sanatoasa. Prejudecatile si bigo-tismele nu sunt incriminate insa cu ostentatie, ci persiflate tandru, inscenate, teatralizate dupa un consens unanim, jucate intr-un spectacol colectiv care le sporeste ambiguitatea si aerul fictiv. Morala nu mai consta in negarea violenta a fantasmelor, ci in afirmarea unei realitati echivoce, in cele din urma in triumful imaginarului asupra realului. Unul din personajele povestirii Spaima cea cumplita, Patrut, afirma, de altfel, explicit, intelesul mai adanc al acestor farse: "Ai putea - ii spune el domnisoarei Tanasescu - sa scoti din asta (din pacaleala la care a fost supusa, n.n.) reconfirmari de care nu mai ai nevoie - cum ar fi, de pilda, ca arta e mai puternica decat natura - pentru ca un creier omenesc gaseste expresii mai tari decat faptele reale" Fundamentala este in opera lui P., si mai ales in proza scurta, aceasta sondare a mentalitatii invechite cu mijloace dramaturgice, dezvaluirea insasi devenind un ritual mai captivant decat subiectul reprezentat scenic. Ceea ce a facut totusi obscure aceste povestiri a fost excesul de pitoresc lexical, expresia neaosa nefiind formularea hatra a unei apoftegme, ci o pura inertie de limbaj. Tocmai de aceea, facilitatea de a argumenta evaziv si eufemistic un anume subinteles supus reflectiei generale fixeaza aceste proze mai degraba in zodia virtuozitatii retorice. Retorismul poate fi consecinta utilizarii subtile a unor procedee teatrale, vizibile in gradarea interventiilor si in dramatizarea lor. Didacticismul si erzatul sociologic al acestor povestiri, care ameninta sa traga naratiunea inspre facil, lasa astfel locul unei sugestii opuse, eminamente estetice: mitolo-gizarea superstitiilor, a prejudecatilor, a bigotismelor, adica ridicarea acestor inchipuiri la rang de fictiune constienta. Tipic pentru maieutica mucalita a acestei proze este "micul roman" Ghiceste-mi in cafea (1938) - cum il numeste autorul -, exercitiu de prestidigitatie retorica in stil caragialean, nu lipsit de farmec prin amestecul de naivitate si ridicol din confesiunea-spovedanie a naratorului. O izbanda incontestabila este, in proza, si romanul Velerim si Veler Doamne (1933), remarcabil prin forta de a ilustra epic un complex psihologic. Romanul urmareste, oarecum dupa tiparele romanului politist, peregrinarea lui Manlache Plesa, acuzat de o crima imaginara. Urmarirea ia adesea un aer fabulos datorita inclinatiei oamenilor de a mitiza personajul, altfel o fiinta puternica, padureata, cu infatisare nomada, cu reactii extrem de sensibile insa. In inchipuirea jandarmilor, urmaritul e un hotoman "cu spinarea uriasa", intunecat, crunt si fioros. Autoritatile insele percep urmarirea ca pe un fapt de domeniul senzationalului. Cazul Manlache intereseaza, asadar, mai mult prin obiectul urmaririi, de unde turnura insolita pe care o ia o intamplare in aparenta obisnuita. in fond, prozatorul epicizeaza reactiile psihologice ale eroului - teama, mania persecutiei, razbunarea -, sondand o interioritate convulsiva in rabufnirea ei dinamica. "Curat epic", cum observa Calinescu, romanul deruleaza o actiune pentru a sugera o stare. Finalul, chiar daca ostentiv si cam contrafacut, pare totusi firesc in ordine psihologica; lipsa motivatiei epice traduce in chip fidel exasperarea urmaritului. Exagerarea fugii lui Manlache e un prilej de a dezvalui tensiunea personajului, surprins intre complexul vinovatiei si resemnarea eroica. Mai modeste sunt, in schimb, Pufusor si Mustacioara (1926), transcriere epica a unei psihologii inocente, si Sfarleaza cufofeaza (1936) care, prin eroul Toader Mandruta, imagineaza aventura unui zbor aproape miraculos, cu un avion necunoscut. Fiind, in linia lui Jules Verne, un amestec de senzational, de aventura sentimentala si realism tehnologic, romanul anticipeaza trilogia de mai tarziu, dedicata lui Aurel Vlaicu. Maistorasul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu (1939) e, in mare masura, o opera de colportaj, caci POPA epicizeaza aici viata lui Aurel Vlaicu, osciland intre romantiozitate si cancan biografic, intre informatia exacta si supozitia anecdotica, in spiritul literaturii de consum. Abundenta regionalismelor, incercarile de transcriere fonetica sunt la limita dintre pitoresc si vulgarizare stilistica. Elogiul patetic si documentatia neselectiva fac din acest roman o opera greoaie si indigesta. Din productia dramaturgica, trei sunt piesele care s-au impus atentiei inca de la inceput: Ciuta (1922), Muscata din fereastra (1930) si Take, lanke si Cadir (1938). Scrise cu acuratete, combinand comedia cu melodrama, piesele sunt cu adevarat captivante, indeosebi prin abilitatea de a inscena un conflict si mai putin prin dexteritatea de a urmari consecintele acestuia in plan dramatic. Tema este aceeasi in toate trei piesele si, daca ea nu depaseste in adancime o idee generala, nuantele nu lipsesc. Xenofobia, matrapazlacurile burgheze, conventionalismul provincial, devenite piedici in calea iubirilor navalnice, sunt cateva din sechelele unei mentalitati invechite in jurul carora se aprinde conflictul. Viziunea cam maniheista transforma protagonistii in personaje generice, iar atitudinile lor in categorii etice: lupta dintre vechi si nou, dintre libertate si constrangere, dintre emancipare si prejudecata. Conflictul se rezolva prin aparitia unui mediator si prin exploatarea simbolurilor: "ciuta" (libertatea individuala), "muscata din fereastra" (permanenta iubirii autentice). De aceea, nu atat personajele implicate in confruntare au, cu adevarat, consistenta dramaturgica, cat mai ales cele exterioare, inerte, aparent decorative, care, prin replieri discrete si prin incarcatura lor emotionala, se substituie in cele din urma protagonistilor; actionand ca agenti intermediari, acestea isi traiesc, de fapt, propriile frustrari, surprinse admirabil de dramaturg. Ele actioneaza fie egoist, ca Ana Anta din Ciuta, fie benign, precum parintele Ilie din Muscata din fereastra ori Cadir din Take, lanke si Cadir. Intervenind in prejudecatile parintilor, astfel de personaje refac, in abstract, un ideal pierdut, stimulate de impulsuri nostalgice. Exemplara e, in acest sens. Muscata din fereastra, una din putinele piese ale lui POPA care izbutesc sa tina in echilibru comedia si melodrama, locvacitatea hatra si deprimarile tafnoase, serenitatea porvinciala si bovarismele inlacrimate. in fapt, piesa e o poveste de dragoste in oglinda, cu protagonisti trasi la indigo, in ciuda efortului lor indaratnic de a uzurpa modelul. intreg teatrul lui POPA este, in fondul lui ascuns, o permanenta hartuiala intre mitologia prejudecatilor si mistica fericirii. Personajele au revelatia tarzie a cercului care se inchide si care se sfarseste intr-un soi de acceptare calma. Rand pe rand, ele se impaca cu realitatea, precum broasca testoasa cu carapacea. Repetitia implacabila e o forma de condamnare la fericire. In aerul duios-provincial al piesei Muscata din fereastra, in forfota ei vetusta si patriarhala, ghicim de la un capat la altul un freamat melodramatic, nici atat de mocnit, incat sa reduca atmosfera la galanteria dulceaga, nici atat de incins, incat sa-i dea fior tragic. Modeste sunt, in schimb, piesele de propaganda dedicate ostasilor si taranilor (Papusa cu piciorul rupt, 1926; Plata birului. Desteapta pamantului. Catelul sau asa ceva, 1937 etc), in care aspectul expozitiv este covarsitor. Opera lui POPA straluceste mai degraba prin reusitele involuntare, prin ceea ce scapa intentiei demonstrative, semn ca avem in acest autor un scriitor ratacit in meandrele propriului sau talent.
OPERA
Ciuta, piesa in trei acte. Bucuresti, 1923; Papusa cu piciorul rupt, un act in versuri pentru copii, Bucuresti, 1926; Pufusor si Mustacioara, un act in versuri pentru copii, Bucuresti, 1926; Floare de otel, roman de razboi, Bucuresti, 1930; Muscata din fereastra, un fel de comedie in trei acte. Bucuresti, 1930 (1943); Sliake-speare in infern, critica intr-un act, Bucuresti, 1932; Velerim si Veler Doamne, Bucuresti, 1933 (ed. succesive: 1938; 1942; 1945; 1963, cu o pref. de V. Moglescu, 1970; cu o postfata de N. Ciobanu, 1974); Vicleimul. Refacut dupa jocurile sfinte populare si intregit cu lamuriri pentru punerea in scena de ~, Bucuresti, 1934 (ed. II, 1942); Acord familiar, comedie intr-un act. Bucuresti, 1935; Cuiul lui Pepelea, Bucuresti, 1935; Sfarleaza cufofeaia, roman, Bucuresti, 1936 (ed. succesive: 1943; 1949; 1956; 1961; 1967; 1974 si 1978, ambele cu pref. de I. Roman; 1986; 1989); Povestiri cu prunci si cu mosnegi. Bucuresti, 1936; incercarea, comedie intr-un act. Bucuresti, 1936; A fost odata un razboi. Bucuresti, 1936; (reeditarea voi. Floarea de otel); Plata birului. Desteapta pamantului. Catelul sau asa ceva, trei comedii pentru sate, cu desene de Lena Constante si de autor. Bucuresti, 1937; Take, lanke si Cadar, comedie in trei acte, Bucuresti, 1938 (ed. II, 1972); Ghiceste-mi in cafea. Mic roman urmat de alte mici romane si de altele mai mici, pur si simplu. Bucuresti, 1938; Mironositele, Bucuresti, 1938; Maistorasul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu. Cronica vremii si vietii lui Vlaicu, Bucuresti, 1939; Bataia, nuvele si schite. Bucuresti, 1942; Cantonament buclucas, comedioara ostaseasca intr-un act. Bucuresti, 1942; Cantecele mele. Bucuresti, 1946; Scrisoare, Bucuresti, f.a.; Piese intr-un act, ed. ingrijita si cuvant inainte de Beatrice Moscu, indicatii de regie de V. Sacerdoteanu, Bucuresti, 1958; Teatru, ed. ingrijita de St. Cristea, cu o pref. de Sanda Radian, Bucuresti, 1958; Velerim si Veler Doamne. Floare de otel. Bucuresti, 1958 (ed. II, 1961); Scrieri despre teatru, ed. ingrijita de V. Mandra si S. Popa, studiu introductiv, note si comentarii de V. Mandra, cuvant inainte de R. Beligan, Bucuresti, 1969; Ghiceste-mi in cafea, nuvele si povestiri, ed. ingrijita, tabel cronologic de Cornelia Simionescu, pref. de N.
I. Popa, Bucuresti, 1972; Un om indurerat, nuvele si povestiri, pref. si nota asupra ed. de S. Popa, Bucuresti, 1973; Mic indreptar de teatru, ed. ingrijita, cronologie, note, comentarii si posfata de V. Petrovici, Bucuresti, 1977; Muscata din fereastra, I, teatru, antologie, pref. si note de V. Rapeanu, tabel cronologic de C. Simionescu, Bucuresti, 1984; Velerim si Veler Doamne. Floare de otel, romane, ed. ingrijita, tabel cronologic si referinte critice de I. Neata, Timisoara, 1985; Floare de otel, pref. de T. Vargolici, Bucuresti, 1990; Velerim si Veler Doamne, postfata de I. M. Dinu, Bucuresti, 1990.
REFERINTE CRITICE
E. Lovinescu, Memorii, II, 1932; idem,
Istoria literaturii romane contemporane. 1900-1937, 1937;
G. Calinescu, Istoria;
Perpessicius, Mentiuni, V; Lucia Sturdza-Bulandra, Amintiri, amintiri, 1957 (ed. II, 1960);
M. Sebastian, Opere alese, I, 1962;
Camil Petrescu, Opinii si atitudini literare, 1962; M. Sebastian, intalnire cu teatrul, 1969; I. Chinezu, Pagini de critica, 1969; V. Bradateanu, Comedia in dramaturgia romaneasca, 1970; POPA Constantines-cu, Scrieri, IV;
O. Papadima, Scriitorii si intelesurile vietii, 1971;
S. Cioculescu, Aspecte, I; I. Rotaru, O istorie, II; I. Oprisan, File de istorie literara, 1972; A. Leon, Umbre, II, 1972; V. Carianopol, Scriitorii care au devenit amintiri, 1973; St. Cristea, Victor
Ion Popa, 1973; O. Mosescu, Alte vitralii, III, 1973; Tr. Selmaru, Teatru politic-Politica teatrala, 1973;
C. Baltazar, Evocari si dialoguri literare, 1974; V. Stolerii,
Crochiuri de istorie literara, 1974; G. M. Zamfirescu, Marturii in contemporaneitate, 1974; V. Mandra, Victor
Ion Popa, 1975;
D. Micu, "Gandirea" si gandirismul, 1975; Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura, III; N. Ciobanu, insemne ale modernitatii, 1977; C. Isac, Teatrul si viata, 1978; N. Carandino, in
Luceafarul, nr. 10, 1978; Th. Codreanu, in Ateneu, nr. 8, 1982; A. Saceanu, Clasicii nu vor sa imbatraneasca, 1983; V. Silvestru, in Romania literara, nr. 11, 1985; Ioana Margineanu, Teatrul si artele poetice, 1986;
A. Sasu -
Mariana Vartic, Romanul romanesc. II; V. Rapeanu, Scriitori dintre cele doua razboaie mondiale, 1985; FI. Constantiniu, in Teatrul, nr. 12, 1988.
