Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


loading...


Camil PETRESCU



Camil PETRESCU - poza (imagine) portret Camil PETRESCU



Despre Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi

alte articole, referate, eseuri si sinteze literare

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RA,ZBOI de Camil Petrescu
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi - cautari ale sinelui - Geneza romanului
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi - roman de Camil Petrescu
Viata este vis - drama filozofica a scriitorului spaniol Calderon de la Barca
Caracterizare - Stefan Gheorghidiu - personaj principal in romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RA,ZBOI - roman de analiza psihologica
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, 1930
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RA,ZBOI - comentariu literar -
STEFAN GHEORGHIDIU - drama intelectualului lucid (caracterizarea personajului)
Roman modern de analiza psihologica - ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RA,ZBOI
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RA,ZBOI - Repere pentru analiza literara








ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RA,ZBOI - comentariu literar - :: Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi de Camil PETRESCU








Romanul subiectiv de analiza psihologica



Definitie: Romanul este o scriere epica in proza, cu actiune complexa, de mare intindere, desfasurata pe mai multe planuri, cu personaje numeroase si cu o intriga complicata. Romanul are o structura narativa ampla, organizata pe mai multe planuri paralele sau intersectate, in care se prezinta un numar mare de personaje, cu pondere diferita in structura epica (personaje principale, secundare, episodice etC). inscriindu-se in modernismul lovinescian al epocii, ale-carui noi directii isi propuneau sincronizarea literaturii romane cu literatura europeana (principiul sincronismuluI), recomandand scriitorilor trecerea de la tema rurala, la tema urbana, de la personajele taranesti la cele intelectuale, Camil Petrescu se va inspira din mediul citadin si va crea eroul intelectual lucid, analitic si introspectiv.

Tema rpmanului "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" (1930) surprinde drama intelectualului lucid, insetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce traieste tragismul unui razboi absurd, vazut ca iminenta a mortii.



Structura romanului

Romanul este structurat in doua parti, cu titluri semnificative, surprinzand doua ipostaze existentiale: "Ultima noapte de dragoste", care exprima aspiratia catre sentimentul de iubire absoluta si "intaia noapte de razboi", care ilustreaza imaginea razboiului tragic si absurd, ca iminenta a mortii. Daca prima parte este o fictiune, deoarece prozatorul nu era casatorit si nici nu traise o drama de iubire pana la scrierea romanului, partea a doua este insa o experienta traita, scriitorul fiind ofiter al armatei romane, in timpul primului razboi mondial.

Compozitia romanului

Romanul este scris apersoana I, fiind un monolog liric, deoarece eroul se destainuie, se analizeaza cu luciditate, zbuciumandu-se intre certitudine si incertitudine, atat in plan erotic, cat si in planul tragediei razboiului, cand omenirea se afla intre viata si moarte. Eroul, Stefan Gheorghidiu, este intelectualul lucid, insetat de absolut, dornic de cunoastere, de autenticitate, dominat de incertitudini si care se confeseaza introspectand cele mai adanci zone ale constiintei, in cautarea permanenta a iubirii absolute, ca sentiment al existentei umane superioare.

Romanul este alcatuit pe baza unui jurnal de campanie, in care timpul obiectiv evolueaza paralel cu timpul subiectiv, acestea fiind cele doua planuri compozitionale ce-1 motiveaza pe Camil Petrescu drept novator al esteticii romanului romanesc. in plan subiectiv, memoria involuntara aduce in timpul obiectiv experienta interioara a eroului, aflat in permanenta in cautare de certitudini privind sentimentul profund de iubire, care se dilueaza in fata unei drame mai complexe, aceea a razboiului.

Jurnalul de campanie, pe care sublocotenentul Stefan Gheorghidiu il incepe o data cu experienta frontului, consemneaza drama iubirii adusa in memoria eroului de o discutie pe aceasta tema, purtata de ofiteri la popota regimentului. Astfel, Gheorghidiu isi aminteste inceputul iubirii sale cu Ela, sentiment ce parea absolut, deoarece eroul considera ca "cei ce se iubesc au dreptul de viata si de moarte unul asupra celuilalt". in jurnalul ce consemneaza evenimentele traite de erou in timp obiectiv (imaginea frontuluI), sunt rememorate (prin memorie involutarA) episoadele casniciei lui cu Ela, aduse in timp subiectiv, deoarece ele se petrecusera cu doi ani inainte de a fi relatate.



Ideea literara este adoptata de Camil Petrescu de la scriitorul francez Marcel Proust, iar conferinta sa despre "Noua structura si opera lui Marcel Proust" constiule un adevarat manifest literar de credinta. O apropiere vizibila este si intre eroii Iul Stendhal si aceia ai lui Camil Petrescu, in special in inzestrarea lor cu energie, forta interioara si loialitate: "A trai, in sensul de a simti ca traiesti, inseamna a incerca senzatii puternice". Calitatile fizice si trasaturile intelectuale care individualizeaza in societate personajele celor doi scriitori trebuie sa-i situeze pe o treapta ierarhic superioara celorlalti. La ambii scriitori eroii sfarsesc tragic, fiind invinsi de propria pasiune, de propriul ideal. insa personajele lui Camil Petrescu dobandesc energii uriase declansate de pasiuni devoratoare, fiind impresionante prin capacitatea lor de a trai idei. Semnificatia titlului

Cuvantul "noapte" repetat in titlu reda simbolic incertitudinea, indoiala, irationalul, nesiguranta si absurdul, necunoscutul si tainele firii umane. Cele doua "nopti" din titlu sugereaza si doua etape din evolutia personajului principal, dar nu si ultimele, intrucat - in final - Stefan Gheorghidiu este disponibil sufleteste pentru o noua experienta existentiala.



Subiectul romanului Romanul incepe cu prezentarea lui Stefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspat sublocotenent rezervist in primavara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei si din apropierea Dambovicioarei. in acest prim capitol, intitulat "La Piatra Craiului, in munte", autorul se refera cu o ironie usturatoare la incompetenta sistemului de aparare militara a tarii, in preajma primului razboi mondial. Desi frontul se intindea pe zece-cincisprezece kilometri de frontiera, armata romana "fortificase" trei sute de metri cu "niste santulete ca pentru scurgere de apa", pe care "zece porci tiganesti, cu boturi puternice" le-ar fi ramat intr-o jumatate de zi. Ca sa nu fie demascata tactica militara atat de bine gandita si atat de eficienta, trenurile "nu circulau decat cu perdelele trase, sau, daca nu erau perdele, cu geamurile manjite de vopsea alba, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la arma". Despre aceste "transee-jucarii" se vorbea cu mandrie si respect in toata tara, in Parlament si in presa. Instructia pe care o executau ofiterii si soldatii este prezentata cu o ironie necrutatoare, fiind asemanata cu "jocurile de copii din mahalaua Oborului, cand ne imparteam in romani si turci, si navaleam urland-unii intr-altii". in Parlamentul tarii se vorbea cu elocinta despre buna pregatire a cadrelor militare si de dotarea acestora cu armamentul necesar, armata fiind gata de razboi, "pana la ultimul nasture, pana la ultimul cartus".



Concentrarea lui in armata, ca sublocotenent la infanterie, constituie pentru Gheorghidiu "o lunga deznadejde".

* a-  Discufia celor paisprezece ofiteri adunati "in odaita scunda a popotei" se poarta in jurul unui fapt divers comentat de presa, privind achitarea - de catre tribunal - a unui barbat care isi ucisese sotia surprinsa in flagrant delict de adulter. Dezbaterea asupra acestui caz este aprinsa si contradictorie privind relatiile dintre soti si sentimentul de iubire care, daca nu mai este la fel de puternic ca la inceputul casniciei, poate sau nu sa dea celuilalt dreptul de a decide asupra vietii partenerului.



Discutiile starnite minimalizeaza superioritatea sentimentului de dragoste in conceptia eroului si-i declanseaza acestuia prima experienta a cunoasterii, Iubirea, simtita cu forta si dominata de incertitudini, in numele careia se straduieste din rasputeri sa obtina o permisie ca sa plece la Campulung pentru a se intalni cu sotia. Fiind refuzat cu asprime, Gheorghidiu simte o deznadejde mistuitoare si se hotaraste brusc: "Daca maine seara nu-mi da drumul pentru doua zile, dezertez".



Capitolul al doilea se intituleaza sugestiv "Diagonalele unui testament".

Prin memorie Involuntara, declansata de discutia de la popota, Gheorghidiu nareaza faptele retrospectiv in jurnalul de campanie, aducand in prezent (f/t timp subiectiV) experienta sa erotica:- "Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala". Iubirea lor se naste si din orgoliul personajului, intrucat Ela, era cea mai frumoasa studenta de la litere si Stefan, student la filozofie, era "magulit de admiratia pe care o avea mai toata lumea pentru mine, pentru ca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente, si cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri." Fata are "ochii mari, albastri, vii ca niste intrebari de clestar" si, desi "avea oroare de matematici", il insotea la cursurile din care ea nu intelegea nimic, "numai ca sa fim impreuna () si asculta, o ora pe saptamana, serioasa si cuminte ca un catelus, principiile generale ale calculului diferential".

Casatoria lor este linistita o vreme, mai ales ca duc o existenta modesta, aproape de saracie, bucuriile lor erau "excursia la Mosi si strengaria de a ne da in calusei, de a manca floricele si a bea un tap de bere", iubirea fiind singura lor avere. De Sfantul Dumitru sunt invitati la masa la unchiul Tache, "cel atat de bogat si de avar", unde se aduna toate celelalte rude: un frate al batranului, mama si cele doua surori ale lui Gheorghidiu. Discutia se poarta in jurul tatalui lui Stefan, care fusese profesor universitar si publicist apreciat, dar care "murise dupa o viata foarte agitata, inca tanar, lasand bruma de avere incarcata de datorii". Nae Gheorghidiu, "unul dintre putinii membri ai partidului liberal simpatizat nu numai de opozitie, dar chiar de gazetele de seara democrate pana la socialism", vorbeste cu dispret despre fratele sau care murise sarac pentru ca era un visator, "iscalea cu acelasi entuziasm un articol de gazeta ca si o polita", neavand deloc "notiunea banului". Stefan ii infrunta pe batranul avar si pe Nae Gheorghidiu, scena capatand accente balzaciene atat prin descrierea casei ("casa veche mare cat o cazarma"), cat si prin construirea tipului de avar ursuz si dificil, "uscat si negru", care, desi bogat, locuia intr-o singura camera ce indeplinea toate functiunile, fiind in acelasi timp sufragerie, birou si dormitor. Reactia lui Stefan este vehementa si acida, sustinand cu fermitate opinia ca cei care fac avere au "un obraz mai gros, un stomac in stare sa digere si oua clocite, ceva din slutenia nevestei luate pentru averea ei, neaparat o sira a spinarii flexibila ca nuiaua". Toti raman consternati si sunt cuprinsi de teama ca nu cumva batranul avar sa se supere si sa-si lase averea vreunui spital, de aceea toata lumea "cauta sa-l multumeasca, sa-i ghiceasca, de se poate, intentiile". Peste douazeci de zile, batranul "era dus la cimitir, cu pompa mare si austera", iar mostenirea neasteptata pe care unchiul Tache o Iasa lui Stefan Gheorghidiu surprinde pe toata lumea si schimba radical casatoria tanarului cuplu, viata mondena capatand pentru Ela importanta primordiala. Stefan descopera ca sotia sa este subjugata de problemele pragmatice si ca in procesul care urmeaza intre rude din cauza testamentului ambiguu, ea tine cu indarjire ca sotul sau sa nu renunte la nici un procent din mostenire. Stefan este uimit de aceasta atitudine a sotiei sale, pe care ar fi vrut-o "mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare, plapanda si avand nevoie sa fie ea protejata, nu sa intervina atat de energic, interesata. () Ma cuprindea o nesfarsita tristete vazand ca nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu intelegea ca poti sa lupti cu indarjire si fara crutare pentru triumful unei idei, dar in acelasi timp sa-ti fie sila sa te framanti pentru o suma, fie ea oricat de mare, sa lovesti aprig cu coatele". in cele din urma, Stefan cedeaza in fata rudelor, ba chiar investeste o parte din bani intr-o fabrica de metalurgie pe care unchiul Tache spera sa o castige la licitatie, spre satisfactia Elei, ce pare pasionata de afaceri. Faptul acesta il face pe Gheorghidiu sa cugete ca "intamplarea cu mostenirea trezise in femeia mea porniri care dormitau latent, din stramosi, in ea". Ei inchiriaza un apartament incapator intr-un cartier central, pe care il mobilasera "multumitor" si unde isi invita vechii prieteni la mese pretentioase, facandu-i sa se simta plini de sfiala. Licitatia fabricii a iesit prost, deoarece s-a ivit un "concurent extrem de periculos in persoana unuia, Tanase Vasilescu Lumanararu", o alta figura de tip balzacian, dar destul de palid conturata in acest roman (un erou mult mai prezent in romanul "Patul lui Procust"). Cei doi devin - dupa o lupta acerba -asociati, iar lui Stefan Gheorghidiu i se da conducerea biroului comercial. Afacerea cu fabrica se dovedeste un dezastru, atat din lipsa de specialisti, cat si din cauza razboiului cu Germania. Gheorghidiu afla cu stupoare ca Tanase Vasilescu Lumanararu, care pornise in afaceri cu o mica pravalie de obiecte bisericesti, acum "om de douazeci de ori milionar in aur", nu stia carte, nu stia decat sa semneze si ca boala lui de ochi "era numai un truc, ca sa ascunda aceasta infirmitate intelectuala". incercand sa puna mana pe un depozit, Nae Gheorghidiu, care avea copilul bolnav, il trimite pe Stefan sa obtina tot felul de aprobari de la ministri, dar el se dovedeste incapabil sa se descurce, se jeneaza sa intre inaintea altora in birourile ministeriale si isi da seama ca nu face parte din aceasta lume: "ca personalitate sociala ma simt intr-o situatie falsa si nesigura cand ma saluta prea respectuos chiar un servitor", asa ca iese din asociatie.

Se reintoarce cu sete nepotolita spre studiul filozofiei, spre cursurile de la Universitate si discutiile despre metafizica pe care le are cu Ela o fac pe aceasta sa exclame cu ciuda: "Ufsi filozofia asta!". Toate noile preocupari ale Elei. pentru lux si cumparaturi sunt pentru Gheorghidiu probleme minore, care nu-1 sustrag de Ia existenta sa consacrata studiului filozofiei. intr-o dupa-amiaza, pe cand cei doi soti se plimbau la Sosea, o intalnesc pe Anisoara, verisoara cu Stefan si maritata cu un mare mosier. Fiind foarte mondena, cu case mari in Bucuresti, Anisoara nu-i baga in seama pe sotii Gheorghidiu cand erau saraci, dar acum o descopera cu incantare pe Ela, care "era fericita si suradea ca o scolarita, gadilata in orgoliul ei ca place unei femei atat de pretentioase". Sub influenta acestei verisoare, Ela este atrasa intr-o lume mondena, lipsita de griji, dar si de adevarate orizonturi, preocupata numai de moda, de distractii nocturne sau escapade, lume in care ea se incadra uimitor. "Am devenit si mondeni", reflecteaza Stefan cu amaraciune, vazand cum sotia lui "isi descoperise in angrenajul de lux posibilitati noi, asa cum unii isi descopera intr-o zi talente nebanuite", iar despre vechii prieteni nici nu mai putea fi vorba, deoarece ei nu erau suficient de bine imbracati si nici nu ar fi avut posibilitati materiale ca sa faca fata noilor localuri pe care le frecventau: "aceste departiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor". Ela, stanjenita de tinuta neingrijita a sotului, il convinge sa-si comande camasi si costume noi, diferenta dintre el si snobii care frecventau aceleasi cercuri fiind evidenta. Stefan simte "cum zi de zi femeia mea se intraina, in preocuparile si admiratiile ei, de mine", fapt ce il chinuie ingrozitor, pentru ca este constient ca nu poate trai fara ea, de aceea "viata mi-a devenit curand o tortura continua".

Fire reflexiva si pasionala, Stefan Gheorghidiu diseca si analizeaza cu luciditate noua comportare a Elei, adunand progresiv nelinisti fi indoieli interioare, care devin sfasietoare, "nu mai puteam citi nici o carte, parasisem Universitatea". in casa Anisoarei, cunoscusera "un vag avocat, dansator, foarte cautat de femei", care le invata pe doamne un dans nou, la moda, tangoul si care fusese adus de razboi de prin cabaretele Parisului, facand parte acum din "banda noastra". Stefan se chinuie ingrozitor la petrecerile mondene, cantarind fiecare vorba, flecare gest al Elei: "trageam cu urechea, nervos, sa prind crampeie din convorbirile pe care nevasta-mea le avea cu domnul elegant de alaturi de ea", atitudine care-i face pe ceilalti sa-1 considere gelos. El respinge cu fermitate stupiditatea geloziei, considerand-o neconforma cu normalul si realitatea: "Nu, n-am fost nici o secunda gelos, desi am suferit atata din cauza iubirii".

Anisoara, care avea "mania excursiilor A«in bandaA», a caror promiscuitate mie imi facea sila", hotaraste ca de Sfantul Constantin si Elena sa plece cu totii pentru trei zile la Odobesti, cu trei masini. Stefan este surprins de eforturile pe care sotia lui le-a facut pentru ca sa-1 aiba in masina pe domnul G., "dansatorul abia cunoscut cu doua saptamani in urma", chiar daca pentru asta trebuise sa deranjeze "de doua ori pe toata lumea".

Plimbarea la Odobesti declanseaza criza de gelozie a personajului, pune sub semnul indoielii fidelitatea sotiei, orice element exterior provoaca in sufletul sau catastrofe chinuitoare. Compania insistenta a domnului G., avocat obscur, dar barbat monden, plimbarile cu masina, asezarea Elei la masa langa el, gesturile familiare (mananca din farfuria luI) sunt tot atatea prilejuri de observatie atenta sl framantare interioara care provoaca eroului o chinuitoare suferinta: "in cele trei zile, cat am stat la Odobesti, am fost ca si bolnav, cu toate ca paream uneori de o veselie excesiva. imi descopeream nevasta cu o uimire dureroasa". O alta suferinta i-o provoaca faptul ca, la masa de seara, G. nu se asezase langa Ela si ea parea disperata si deznadajduita, iar Stefan vedea ca ochii ei "albastri de copil erau tulburi si isi musca indurerata, deseori, buza de jos, moale si rosie. () (Niciodata nu m-am simtit mai descheiat de mine insumi, mai nenorocit. Am crezut atata vreme ca eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descoperam ca ochii ei sunt gata sa planga pentru altul, ca suferea si ea, plapanda, ceea ce eu induram ros in adanc, de doua zile". Gheorghidiu sufera nu numai din orgoliu, deziluzie si neputinta, dar si ca se sileste sa-si ascunda chinurile, se dedubleaza: "Ma chinuiam launtric ca sa par vesel () Si eu ma simteam imbecil si ridicul, fara simtul realitatii, si naiv ca un predestinat A«coarnelorA»". Nervos peste masura, Stefan ii spune ca la intoarcere va divorta de ea, insa Ela este candida si nevinovata, jura ca nu stie despre ce vorbeste el si-i argumenteaza ca toate femeile din grup fac la fel .si sotii lor nu se supara.



Peste cateva zile, participand cu intreaga "banda" la deschiderea unui teatru de vara, comportamentul Elei a fost acelasi ca la Odobesti, Gheorghidiu este indignat vizibil si, la acuzatiile unei doamne ca este insuportabil de lucid, el ii raspunde ca "atentia si luciditatea nu omoara voluptatea reala, ci o sporesc, asa cum, de altfel, atentia sporeste si durerea de dinti. Marii voluptuosi si cei care traiesc intens viata sunt, neaparat, si ultralucizi". intre cei doi soti intervine o tensiune stanjenitoare, nu-si vorbesc doua saptamani, iar la o alta petrecere mondena Stefan reediteaza intr-o singura seara "tot ce a facut nevasta-mea la tara", facand curte unei femei, care imediat a devenit entuziasmata, "m-a silit sa dansez cu ea". El o umileste astfel pe Ela, o face sa sufere, ea ii reproseaza furioasa comportarea si, cu urmatoarea ocazie il pedepseste stand mereu aproape in bratele domnului G., Stefan se enerveaza si-i propune sa plece acasa. Ea refuza, spunand ca e nepoliticos, el pleaca singur si ia acasa "o cocota destul de frumusica, voinica si nespus de vulgara". Gasindu-i in patul conjugal, Ela este inmarmurita "si nu-i vine sa creada", iar el se simte, cu sufletul golit de mizeria degradarii in care se aflau amandoi. Ela il paraseste si el o cauta innebunit, reusind, in cele din urma, sa o intalneasca la cursele de cai. Stefan vede in ochii Elei "o suferinta peste puterile ei". Dupa cateva zile, s-au intalnit intamplator la chioscul de ziare si Gheorghidiu simte ca "femeia aceasta era a mea in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile, amandoi, si aveam sa pierim la afel amandoi". S-au impacat si au petrecut o luna de vis la Constanta. intorsi la Bucuresti, Gheorghidiu asista la tot felul de discutii despre intrarea Romaniei in razboi, membrii Parlamentului purtand polemici nesfarsite si rostind discursuri sforaitoare despre "pregatirea militara a tarii", despre forta armatei romane care va invinge "fara tunuri, fara mitraliere si fara cartuse, () soldatii nostri se vor lupta cu baioneta - si nu e tun care sa reziste baionetei romanesti -impotriva oricarui armament, iar cand baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dintii", starnind "aplauze delirante".

Prietenia Anisoarei cu Ela se consolideaza, se imbracau amandoua la fel, "ca sa-si sporeasca frumusetea, una blonda, alta bruna, cum isi sporesc valoarea perlele, daca sunt colectie", la petrecerile mondene dl.G era mai rezervat fata de sotia lui Gheorghidiu, dar acesta continua sa-i spioneze, pentru ca "mi-era teama ca nu se mai vad in lume tocmai pentru ca acum se vad cand doresc, in vreo garsoniera", insa nu descopera nimic suspect.

Sosind pe neasteptate intr-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrat de doua saptamani, nu-si gaseste sotia acasa, drama se amplifica, iar casa goala i se pare "ca un mormant fara nevasta-mea. S-a facut in mine un pustiu imens, un nucleu de dureri". Servitoarea nu poate oferi nici o informatie concreta, el o cauta cu disperare pe la rude, este innebunit de deznadejde, "n-as fi dorit nici celui mai cumplit dusman al meu sa caute in zorii zilei si sa sufere cum sufeream eu". Ela soseste acasa pe la opt dimineata, el o goneste fara sa-i asculte explicatiile, convins ca "niciodata femeia aceasta nu ma iubise", propunandu-i sa divorteze "fara formalitati, fara explicatii multe" si ea accepta. Suferinta lui este mistuitoare, cand o intalnea in localurile pe care obisnuiau sa le frecventeze simtea "un cutit infipt si ramas in piept", fiind lucid ca "toata suferinta asta monstruoasa imi venea din nimic. Mici incidente care se hipertrbfiau, luau proportii de catastrofe". incearca diferite combinatii cu alte femei, dar i se parea ca tine in brate "manechine de lana". Cei doi se mai intalnesc ocazional, Stefan afla ca este bolnava, este tentat sa se impace cu ea, dar orgoliul sau invinge si de data aceasta. Dupa o vreme, rasturnand din greseala un teanc de carti, gaseste printre ele un bilet de la Anisoara, prin care o chema pe Ela sa doarma la ea, intrucat sotul ei plecase la mosie si ii era urat sa doarma singura. Biletul avea data de 15 februarie, adica seara cand se intorsese el de la Azuga. Gheorghidiu interpreteaza faptul ca pe o ticluire pusa la cale de ele, pentru a-i adormi banuielile, apoi se indoieste de motivul pentru care ar fi recurs ea la o astfel de stratagema, insemnand ca inca l-ar iubi, apoi din nou devine banuitor, facand eforturi sa afle de la lorgu, sotul Anisoarei, daca in februarie fusese intr-adevar plecat la mosie si Ela dormise la ei. Nimeni nu mai tinea minte data exacta, trecusera patru luni de atunci.

Dupa doua saptamani, Stefan Gheorghidiu pleaca la Dambovicioara, fiind concentrat in armata, ca sublocotenent si aranjeaza ca Ela sa petreaca vara la Campulung, aproape de regimentul sau, de unde ea ii scrie aproape in fiecare zi. Capitolul intitulat "Ultima noapte de dragoste" incheie "cartea intai" a romanului. Stefan Gheorghidiu consemneaza in jurnalul de campanie starea de deruta si emotie de care era cuprins, intrucat Ela, in ultima scrisoare, il chema "negresit" la Campulung "sambata sau cel mai tarziu duminica".

Capata cu greu o invoire, se duce la Campulung sa-si intalneasca sotia si e multumit ca nimeni nu o saluta pe strada, semn ca Ela s-a izolat de viata mondena a orasului. Totusi, o simte schimbata, cu o atitudine studiata, de distinctie pentru "a face impresie" si din nou este cuprins de incertitudini: "vedeam o noua intarire a banuielii ca sunt inselat". Ela ii destainuie ingrijorarea pentru situatia ei materiala, in cazul in care el ar muri in razboi, il face egoist, ii aminteste ca ea 1-a iubit si cand era sarac si-i cere sa treaca pe numele ei "o parte din lirele englezesti de la Banca Generala". Totul se intuneca definitiv cand il vede in oras pe domnul G., "intr-un costum de culoarea nisipului, parca nou, cu cravata rosie, cu capul gol, cu mustata mica neagra, cu obrazul ras proaspat si pudrat, cu mersul elastic", atragand atentia tuturor. Din acest moment, Stefan nu se mai indoieste ca "venise pentru ea aici, ii era deci sigur amant". Ramane perplex, simte cum "din tot corpul s-a scurs sangele". () Stateam asa, parasit, paralizat, fara sa pot gandi nimic. Totul era amortit in mine". Se hotaraste sa-i omoare pe amandoi. Se intoarce acasa ca un somnambul si-i spune Elei ca trebuie sa plece urgent la regiment, a sarutat-o chiar "pe aceasta femeie care nu mai era a mea, care era a mortii. Am privit-o cu indiferenta cu care privesti un tablou".



Pleaca impreuna cu locotenent-colonelul cu care se intalnise intamplator si care-1 sileste sa mearga in aceeasi zi la regiment, nedandu-i astfel posibilitatea sa-si duca la indeplinire planul de razbunare impotriva celor doi presupusi amanti. Pe drum, cu totul intamplator, colonelul ii relateaza lui Gheorghidiu tot felul de intamplari despre Gregoriade, pe care-1 prezinta drept un dandy cu reputatie usuratica, un tanar descurcaret si sarmant, un cuceritor de inimi irezistibil, cu multe relatii sus puse, informat la zi cu toate evenimentele mondene si politice ale vremii. Stefan este deodata coplesit de navala intrebarilor contradictorii: de ce 1-a mintit ca prietenii i-au umplut casa de flori, de ce i-a cerut sa treaca o parte din lirele englezesti pe numele ei, de ce nu s-a opus divortului sau de ce nu a avut nici o initiativa de impacare, de ce-i evoca amintiri fericite din trecut ori de ce este atat de amabila si primitoare? A doua zi, Romania intra in primul razboi mondial, alaturi de fortele aliate si Gheorghidiu este numit "varful avangardei" ce urma sa intre in lupta.

Simtind umilintele, pericolul degradarii personalitatii umane, chinurile sfasietoare, Gheorghidiu se hotaraste sa rupa definitiv legatura conjugala si, in finalul romanului, sa-i lase Elei "tot trecutul".

"Cartea a doua" a romanului incepe cu capitolul "intaia noapte de razboi", care ilustreaza o imagine de groaza a tuturor militarilor care erau total dezorganizati, pentru ca nimeni, de fapt, nu credea ca Romania va mai intra in razboiul care incepuse cu doi ani in urma. Gheorghidiu intentioneaza pentru o clipa sa fuga la Campulung pentru a avea o explicatie cu Ela, dar realizeaza ca poate muri in noaptea aceea, pe front, asa ca "Ce importanta mai au pentru mine lamuririle ei?".

Adevarata desprindere din drama torturanta a incertitudinii se face prin trairea unei experiente cruciale, mult mai dramatice, aceea a razboiului la care Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru eliberarea Ardealului de sub ocupatia trupelor austro-ungare. Ca si la personajele lui Dostoievski, razboiul si suferintele au functie purificatoare si regeneratoare pentru eroul camilpetrescian. Ofiterul Stefan Gheorghidiu descopera o realitate dramatica, nu atacuri vitejesti, nu strigate neinfricate si entuziate de eroism, ci ordine date anapoda de catre conducatorii militari, marsuri istovitoare, foamete si mai ales iminenta permanenta a mortii cu care oamenii se afla fata in fata in fiecare clipa. Orgoliul sau il face sa participe cu toata forta la acest razboi, pentru ca "n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai exact sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc".

Notatiile din jurnalul de campanie reflecta acum o experienta traita direct, in timpul obiectiv al petrecerii faptelor. Ofiterul Gheorghidiu are imaginea unui front improvizat, ceea ce ii da "o neliniste de panica", alearga fara rost In balciul asta de oameni", care sunt si ei derutati, intreaba si striga intr-o debandada pe care nimeni nu se straduieste sa o curme. Gheorghidiu primeste o misiune de atac, dar aceasta nu se potriveste cu ordinele primite, care vin in continuare unele peste altele, in contradictie, creand o stare totala de confuzie. Ordinul de retragere este dat de colonelul care alearga in fata coloanei de soldati, prin gradinile si livezile oamenilor si, deodata, sunt atacati din fata, inamicul fiind exact in directia in care se retragea regimentul: "ii vad acum pe cei de sus, ca pe parapetele si balustradele unui castel medieval, dar alergam mereu urcand spre ei, toti dupa colonel, de parca ne-am tine de mana". Un ofiter ii sare de gat lui Gheorghidiu, ii pune mana pe guler si striga "Prizonier, prizonier", dar cand lucrurile se limpezesc si constata ca fac parte amandoi din aceeasi armata, "ne pufneste pe toti un ras ca de morti". in capitolul "Fata cu obraz verde, la Vulcan", Gheorghidiu este trimis in sat sa faca "politie si ancheta", deoarece romancele din Vulcan se plangeau ca, de indata ce ungurii parasisera asezarea, casele au fost jefuite de tiganii care locuiau la margine. Tiganii protesteaza cu mic cu mare, aruncandu-se in baltile din ulita, numai o fata de vreo saisprezece ani, frumoasa, "cu ochii ca niste prune lungi, verzi" isi etaleaza un sortulet albastru si o umbreluta rosie, pe care "o poarta izmenit, asemeni cochetelor de opereta", lucruri ce erau, cu siguranta, furate din casele jefuite. Gheorghidiu o acuza de furt si o aresteaza. Auzind insa impuscaturi, da drumul fetei si alearga cu totii la lupta. Dar n-a avut loc nici o batalie, pentru ca ei lupta spre nord-est (desi pana atunci luptasera spre vesT), asa cum era ordinul diviziei si constata uluiti ca sunt "cu spatele la dusman", atunci cand s-au poticnit chiar de corturile ofiterilor din propria armata: "Ne-am speriat noi, dar s-au speriat si ei si au rupt-o la fuga. Pe urma am intors posturile cu A«fata la spate .



Autenticitatea specifica autorului reda momente reale din razboi, episodul surorilor Maria si Ana Manciulea, in capitolul intitulat "intamplari pe apa Oltului", fiind sugestiv. in iuresul razboiului, in care "viziunea miilor de morti, a uraganului de obuze, a trupurilor zvarlite in aer" este cutremuratoare, vine la comandant "un taran, mustacios si uscat la fata ca un mucenic" ca sa spuna ca surorile Manciulea sunt spioane. Gheorghidiu primeste ordin sa faca ancheta, nu gaseste nici o dovada, dar le aresteaza la ordinul colonelului si lasa langa ele "un caporal cu trei schimburi de santinela". Se primeste ordinul de trecere a Oltului, care este adanc de trei metri si are in vad "sarme intinse dedesubt in apa, ca sa ne incurcam in ele". Incompetenta comandantilor provoaca printre oameni deruta, "zapaceala devine lugubra", deoarece pe malul celalalt ii asteapta inamicul. Gheorghidiu nu stie ce masuri sa ia cu surorile Manciulea, intreaba pe comandant, pe colonel, dar pe nimeni nu intereseaza: "Ce fete, domnule? Lasa-ma in pace cu fetele dumitale". Caporalul care le pazea, neprimind, la randul lui nici un ordin, le aduce la regiment. Solutia trecerii Oltului este confuza, ceea ce se stie este ca un regiment care facuse o incercare inainte cu doua zile "a fost insa respins () cu pierderi". Un singur regiment a reusit sa treaca Oltul si sa invinga inamicul, cel condus de Maria Manciulea, care cunostea drumul si care apoi a primit si "Virtutea militara" de aur, aparand in toate gazetele intamplarea ei, "fara complicatia cu arestarea sub banuiala de spionaj".

Camil Petrescu creeaza pagini antologice prin imaginile de apocalips, ca acelea din capitolul "Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu". Serviciul de recunoastere este mediocru, iar incapacitatea conducerii militare "ignoreaza un principiu esential al razboiului: niciodata nu trebuie sa desfasori, in campul tactic, mai multe trupe decat inamicul". Batalionul lui Gheorghidiu participa la o batalie crancena, fiind luati prin surprindere de inamic, din a carui strategie ostasii romani nu inteleg ce se intampla. Infanteristii dusmani "s-au oprit dupa treizeci de pasi si, in loc sa deschida focul, stau si se uita la noi. Ne uitam unii la altii, cum se uita vecinii, in fata casei, unii la altii, peste drum". Apoi brusc, o salva de obuze, "urland aprig" se abat peste armata romana, exploziile se succed organizat, romanii fug la intamplare, nu exista nicaieri o cale de scapare de sub ploaia de gloante, care cade cu inversunare peste ei. Un soldat, Marin Tuchei, spune intr-una, "silabisind taraganat, ca un blestem, de la inceput: A«Ne-a acoperit pamantul lui DumnezeuA»". Tirul artileriei se napusteste cu furie asupra bietilor romani, obuzele care cad in mlastina "ne acopera din nou obrajii cu noroi, iar cele care cauta muchia malului se apropie si se departeaza. Fiecare explozie ne nauceste batandu-ne mereu tepi de fier, cu ciocanul, in urechi si vuieste groaznic de metalic, ca si cum vagoane de tabla ar cadea de la etaj pe bazalt". Un ostas a vazut cum un obuz i-a retezat capul lui A Mariei, care "fugea, asa fara cap, dupa dumneavoastra, domnule locotenent. A mers cam la vreo patru-cinci pasi si pe urma a ingenuncheat si a cazut. " in conditiile frontului, timpul exterior (obiectiV) si cel interior (subiectiV) coincid, razboiul ocupa definitiv planul constiintei eroului, care se simte acum detasat parca de sine si de tot ce a fost intre el si Ela: "Acum totul e, parca, din alt taram, iar intre noi abia daca e firul de ata al gandului intamplator".

Ranit si spitalizat, Stefan Gheorghidiu se intoarce in Bucuresti si este primit de Ela Cu "o serie intreaga de demonstratii, care altadata m-ar fi innebunit de emotie si placere", aratandu-se excesiv de grijulie. In corespondenta primita acasa, Stefan gaseste o scrisoare anonima, care-1 avertizeaza ca "nevasta d-tale te insala ca o tarfa cu un individ Grigoriade, care e la cenzura", dar constata cu surprindere ca acum totul ii este indiferent, nu-i pasa daca Ela are sau nu o relatie intima cu G. Se simte acasa, langa Ela, instrainat definitiv, gandind nepasator: "sunt obosit, mi-e indiferent chiar daca e nevinovata" si-i propune sa se desparta, desi candva "as fi putut ucide pentru femeia asta () as fi fost inchis din cauza ei, pentru crima". isi da seama, cu luciditate, ca oricand ar fi putut "gasi alta la fel".

El ii daruieste Elei casele de la Constanta, bani, "absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul".

Ca toate personajele camilpetresciene, Stefan Gheorghidiu este intelectualul inadaptat superior, care nu se potriveste in nici un fel cu societatea mediocra, necinstita in care incearca sa se implice, fara sa poata. Jocul de interese, lipsa de scrupule in afaceri si politica, viata mondena plina de nimicuri sunt surprinse de erou cu ironie si dispret. Din lumea aceasta face parte Nae Gheorghidiu, om de afaceri aprig, fara crutare cand interesele ii erau atacate, cinic, fara scrupule si politician abil, fiind simpatizat si de opozitie. Tanase Lumanararu, analfabet, ajuns milionar printr-o abilitate geniala in inselaciune aminteste si el de lumea lui Balzac, de o societate corupta si degradata moral sub puterea mistificatoare a banului, o lume in care Gheorghidiu nu se poate integra, deoarece nu se potriveste firii lui oneste, inflexibile, hipersensibile, fi ins impresionabil numai de bine, frumos si adevar.

Stefan Gheorghidiu traieste drama singuratatii intelectualului lucid, analitic si reflexiv, care devine constient ca "o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie". El traieste, asadar, in lumea ideilor pure, caci vede idei.

Stilul lui Camil Petrescu se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, fraza scurta si nervoasa, este analitic si intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul considera ca intr-o opera literara relatarea subiectului trebuie sa fie precisa si concisa, "ca intr-un proces verbal".

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 


Copyright © 2009 - 2014 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.