Poetul modern se manifesta, dupa cum afirma Hugo Friedrich (Structura liricii modernE), ca "o inteligenta poematica si un operator de limbaj". El cauta noi forme de expresie, cultivand ambiguitatea, sugestivitatea si polisemantismul ca generatori de poeticitate.
Una dintre directiile de inovare in literatura a fost estetica uratului, ale carei prime manifestari semnificative le regasim in romantismul francez si care se impune apoi prin creatia lui Charles Baudelaire, a unora dintre simbolistii europeni si a avangardistilor de la inceputul secolului XX. Acestia contesta principiul traditional ca frumosul ar fi esenta artisticului si aleg sa creeze in sensul grotescului, bizarului, trivialului, bufoneriei, carnavalescului etc. Frumosul e resimtit ca artificial, plictisitor si banalizat prin repetitie. Artistii moderni sunt de-a dreptul dezgustati de frumosul ideal, dogmatizat, manierat, le joli, frumosul agreabil, conventional, decorativ, beletristic, de "ornamentele frumoase si slute", despre care vorbeste si Arghezi in tabletele din volumul Icoane de lemn. Devalorizarea "artei frumoase" traditionale prin atitudinea anticalofila produce o adevarata reforma la nivelul temelor, al imaginarului si al limbajului poetic.
Cea mai importanta oglindire a spiritului modern anticalofil din poezia romana interbelica se regaseste in creatia lui Tudor Arghezi, cu precadere in volumul "
Flori de mucigai", publicat in 1931. Aici, lirica argheziana se asaza sub semnul categoriilor negative, autorul asumandu-si o poetica a antipoeticului. Ca si volumul de povestiri "Poarta neagra", aparut cu un an inainte, ciclul "Florilor de mucigai" s-a nascut din experienta detentiei (1918 - 1919) traite de Arghezi in inchisoarea Vacaresti unde fusese inchis din motive politice. Detentia i-a oferit materia prima pentru a crea o expresivitate poetica socanta si efecte stilistice noi. Mesajul artistic din volum e acela ca emotia pe care o declanseaza contemplarea uratului poate fi cu mult mai puternica decat cea indusa de frumos.
Volumul se deschide cu textul omonim (Flori de mucigaI), veritabila arta poetica a esteticii uratului. Fiind o arta poetica, tema acestuia o constituie chiar procesul creator de poezie. Titlul e o metafora - oximoron cu puternice ecouri baudelaire-ene, amintind de "Florile raului" ale marelui poet francez. El cuprinde o imbinare de cuvinte cu sensuri contrare: florile sunt expresia frumosului natural, iar mucegaiul expresia a ceea ce e dizgratios, murdar, insalubru, intunecat, nociv, deci a uratului.
Titlul, macrosemn poetic, orienteaza receptarea textelor din volum ca poezii "inflorite" in domeniul artei printr-o experienta a coborarii in zona marginala si intunecata a vietii. Pe de alta parte, el este si o metafora a chipurilor umane portretizate in volum: adolescentul din Fatalaul, taranul decedat din
Ion Ion, Tache, Rada si
Tinca (din textele ce le poarta numelE) sau grupurile de detinuti din tablourile colective (Galere, La popice, Cina, Sici-BeI). "Florile de mucigai" pe care poetul le ofera cititorilor sunt dovada ca in urat exista o expresivitate, un potential artistic ce se cere exprimat. Evident, pentru aceasta e nevoie de alte instrumente artistice decat cele traditionale, iar autorul le sugereaza in textul programatic de deschidere.
Poezia e alcatuita din doua secvente. Prima cuprinde o acumulare, prin enumeratie, de aspecte ale spatiului scriptural si sugereaza proprietatile noii estetici. Se pune, asadar, in relatie imaginea efortului creator cu cea a sursei de inspiratie. A doua parte, compusa dintr-un catren, constituie un fel de epilog la aventura tensionata a eului liric.
Inceputul poemului exprima, prin imagini de o mare concretete, conditiile neobisnuite de creatie si starea de spirit a artistului. Poetul isi asuma actul creator ca act vital, ca "scriere cu sine insusi" ("Le-am scris cu unghia pe tencuiala"), semn al implicarii totale si dureroase in realitatea sublimata in poezie. Imaginea sugereaza, in acelasi timp, regresia la forma primitiva a artei rupestre, involutia conditiei umane spre ipostazele ei preistorice. Instrumentele obisnuite ale artei sunt astfel abandonate si ni se propune un lirism neconventional si inconfortabil. El deriva din impresii si stari dramatice: teroarea intunericului, izolarea, singuratatea, suspendarea intr-un timp fara durata. Spatiul carceral ("firida goala") este o realitate antiestetica. Ea determina o cu totul alta predispozitie creatoare din partea autorului, fata de starea "de reverie" obisnuita a poetilor "inspirati" de muze, predispozitie care se cere exprimata printr-un limbaj curajos, "brutal" ca insasi lumea pe care o evoca. "Stihurile" nu mai sunt rodul inspiratiei divine sau al revelatiei. De altfel, harul divin nici nu coboara pana in lumea renegatilor din inchisoare. Aici e o subterana infernala, abandonata de Dumnezeu, incat aducatorii de revelatii (taurul, leul, vulturuL) despre care Sfintele Scripturi spun ca i-au inspirat pe evanghelisti, nu sprijina in niciun fel efortul poetului. In consecinta, el scrie "cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan". Eul poetic nu mai cauta sublimul cerurilor si nu traieste fascinatia absolutului.
Poetul enumera trasaturile noului lirism; poezia uratului se profileaza intr-un gol temporal ("Sunt stihuri fara an") si e un discurs din lumea mortii, ca un bocet arhaic ("stihuri de groapa"). El surprinde contradictiile irezolvabile din natura umana: aspiratia spre puritatea originara ("setea de apa") si demonia distrugatoare ("foamea de scrum").
Iesirea din regimul inspiratiei patronate de un Dumnezeu care nu se arata (Deus abscondituS) este sugerata si prin imaginea unghiei ingeresti "tocite". Lasata rabdator "sa creasca", ea se metamorfozeaza grotesc intr-o "gheara / Neputincioasa sa se stranga", de nerecunoscut, imbolnavita de infernul lumii. In consecinta, poetul se rupe de scriitura canonica: "Si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga". Prin scrierea "cu mana stanga", demonica, mana care poarta stigmatul raului, el isi asuma un lirism atipic, revoltat si provocator, devenind un Lucifer al poeziei care saboteaza atotputernicia Frumosului in arta. Insa, dincolo de orori, poetul stie sa descopere esenta eterna a omenescului, dramul de frumusete incoruptibila din oameni.
Ideatica din aceasta ars poetica este sustinuta de o retorica si de procedee sintactice care particularizeaza stilul arghezian. Arghezi este un poet al antitezelor si al antinomiilor, fapt evidentiat si de oximironul din titlu, una dintre figurile lui predilecte. Sensul metaforei oximoronice titulare e dezlegat abia la mijlocul poemei, intr-un vers dislocat: Florile de mucigai . (sunT) stihurile de-acum. Astfel plasata, imaginea capata un accent semantic de maxima intensitate si isi insuseste toate sensurile acumulate in enumeratiile care o preceda.
Primul si ultimul vers trimit la aceeasi relatie dinamica dintre actul scriptural si instrumentul inedit pus in slujba lui, "unghia" ("le-am scris cu unghia". "sa scriu cu unghiile"), avand ca efect stilistic simetria compozitionala.
Imaginarul poetic e organizat pe relatii de opozitie: intre doua realitati (inauntru / afara, departE), doua moduri ale lirismului (revelatie / demoniE) si doua instrumente ale scrisului (mana dreapta / mana stangA). Paralelismul sintactic contribuie, de asemenea, la intensificarea tensiunii lirice: stihuri fara an - stihuri de groapa; De sete de apa - de foame de scrum. Observam ca cea de-a doua structura induce de fiecare data o conotatie mai grava si un sens mai ermetic. Repetarea negatiei in enumeratie: .puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul.accentueaza ideea rupturii cu sacrul.
Lexicul este de o extraordinara concretete: tencuiala, parete de firida goala, stihuri fara an, de groapa, de sete de apa, de foame de scrum . Prezenta elementelor lexicale arhaice (stihuri, parete, m-am siliT) subliniaza iesirea poetului din civilizatia timpului sau si caderea in primitivitate.
Reforma sintaxei poetice pe care o realizeaza Arghezi in lirica noastra se observa si in topica de o mare libertate, in mod deosebit in inversiunea arhaica si populara "Sau nu o mai am cunoscut".
Nonconformismul, fronda moderna a lui Tudor Arghezi se manifesta, asadar, atat la nivel tematic si imagistic, cat si in limbaj, incat pe buna dreptate subliniaza Dumitru Micu dimensiunea innoitoare a liricii sale. Asimiland in discursul poetic ceea ce in mod curent era considerat inestetic, artistul se dovedeste a fi, asa cum anuntase in
Testament, un poet capabil sa transforme "bube, mucegaiuri si noroi" in "frumuseti si preturi noi" prin trudirea in spatiul limbajului. Ca "operator de limbaj", el este un "poeta artifex" (poet artizaN) sau un "poeta faber" (poet fauraR) al carui geniu preschimba tot ce atinge "in aur liric" (Pompiliu ConstantinescU).
