Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Octavian PALER - biografie - (opera si scrierile)

 

n. 2 iul. 1926, corn. Lisa, jud. Brasov - m 7 mai 2007, Bucuresti.

Fiul lui Alexandru Paler si al Anei (n. Serban). Poet, prozator, eseist si memorialist.

Venit in Bucuresti de la 11 ani, ca bursier al Liceului „Spini Haret" (1937-1944). Datorita unor imprejurari de familie, urmeaza ultima clasa la Liceul „Radu Negru" din Fagaras, sustinand bacalaureatul la Sibiu in 1945. Student, simultan, la Facultatea de Litere si Filosofie si Facultatea de Drept (1945-1949). Declina propunerea de a ramane asistent la Catedra de estetica, recomandat de T. Vianu. Din 1949, angajat la Radiodifuziune, unde ajunge corespondent special si apoi redactor-sef adjunct (1958) la redactia culturala. Corespondent Agerpres la Roma timp de 3 luni, in 1964. Director general al Televiziunii Romane (1965-1968), primul organizator al festivalului „Cerbul de aur". Mutat pe postul de director general adjunct la Radio, raspunzand de emisiunile muzical-cul-turale (1968-1970). Redactor-sef la Romania libera din 1970; demis in aug. 1983, din motive politice. Pensionat medical din acelasi an. A debutat in 1958 in rev. Luceafarul cu poemul Ulciorul, urmat de o schita si un reportaj literar. Editorial, debuteaza tarziu, in 1970, cu un voi. de poezii, Umbra cuvintelor, urmat de Drumuri prin memorie, memorialul unor calatorii in Egipt, Grecia (1972) si Italia (1974), editie revazuta in 1999. Tot un jurnal de calatorie este Caminante (1980), urmarea unui itinerar mexican. Rodul fascinatiei miturilor antice este Mitologii subiective (1975), PALER se vadeste adeptul unei literaturi confesive sau parabolice, in care dezbaterea etica devine esentiala. In ipostaza de prozator, publica romanele Viata pe un peron (1981) si Un om norocos (1984), ultimul provocand reactii contradictorii in presa vremii. Premiile Uniunii Scriitorilor (1972, 1980); Premiul Acad. (1978). Din 1990, director onorific al cotidianului Romania libera, la reconstructia caruia contribuie decisiv. Devine un influent analist- lucid si polemic - al fenomenului socio-politic postrevolutionar.




Destinul literar al lui PALER sta sub semnul unui juramant revocat. Un accident biografic in 1948, rememorat in textul tarziu Cum am devenit sperjur, amana momentul intrarii in literatura. La 22 de ani, pregatindu-si ambitios un „debut furtunos" in trei genuri diferite (poezie, proza, eseu), isi pierde manuscrisele intr-o librarie. Nereusind sa le reconstituie, dupa un an de efort gratuit, a jurat patetic sa renunte la literatura. Abia dupa multi ani de maturizare va reusi sa depaseasca acest „pretext romantic". Asa se explica debutul sau ezitant - prin prisma vocatiei - cu o culegere de „definitii lirice". Umbra cuvintelor (1970) cuprinde poeme lapidare, aforistice, in acord cu termenul originar al definitiei (gr. aplwrismos). Sunt definite metaforic fie stari de spirit sau afective (singuratatea, regretul tardiv, dragostea, dorul de casa, frica etc.) fie fenomene si elemente ale peisajului (toamna, zapada, cerul, ploaia, ceata) sau, pur si simplu, concepte (misterul, absenta, introspectia, alter ego, unitatea contrariilor s.a.). Stilul sententios, frazarea riguroasa si rece mascheaza nostalgiile unui sentimental incurabil, evitand astfel registrul elegiac. Doar poemul final Scrisoare catre fiul meu - un simili-testament arghezian -tradeaza structura romantica a poetului obsedat de origini. Scriitorul se indreapta apoi spre „frontiera" literaturii, publicand un memorial de calatorie despre Egipt si Grecia (1972), urmat de al doilea volum de Drumuri prin memorie, rezultatul calatoriei prin Italia (1974). Prima calatorie in Egipt a intreprins-o la 30 de ani (in 1956, asadar), iar a doua, la 44 (recunoscuta ca „cifra misterioasa" in destinul sau). Cele trei evadari din perimetrul autohton sunt, cu adevarat, calatorii esentiale, prilejuindu-i memorialistului intalnirea nemediata cu trei civilizatii fundamentale. Ele corespund unei „slabiciuni", marturisite, pentru antichitate, datand din adolescenta; inclinatie ce devine o permanenta in destinul scriitorului ipostaziat intr-un calator artist. Cele doua volume nu cuprind jurnale propriu-zise de calatorie, insemnari datate de bloc-notes, ci doar rememorari subiective, „drumuri prin memorie", al caror sens imaginativ si confesiv predomina asupra sensului informativ. Desi are „o natura retrograda, de sedentar" - cum tine sa remarce -, PALER se dovedeste un calator tenace, inzestrat cu puterea parcurgerii unor spatii imense fara sa acuze socul depasirii granitelor dintre civilizatii. intrucat avea 30 de ani cand intreprinde prima calatorie egipteana, putem spune ca personajul peregrin era format caracterologic si intelectual, fapt ce-i acorda deplina libertate de miscare in plan spiritual. El isi permite astfel sa confrunte peisajul interior (stimulat de reminiscente livresti) cu privelistea reala a teritoriului in care s-a aventurat. Porneste la drum, altfel spus, din postura initiatului care cauta in peisaj confirmarea unor imagini interioare sau a impresiilor de lectura. Calatoria ca mod de a-si decanta noianul de nostalgii si obsesii corespunde structurii sale funciar romantice. Or, se stie ca, in genere, calatorul este temperamental un romantic. Una dintre obsesiile urmarite in arealul egiptean este desertul, pe care il refuza rational, desi il atrage afectiv: „E un amestec de fascinatie si de perplexitate, de seductie si de panica. () O noapte petrecuta in desert, iata un drog pe care nu cutez sa-1 experimentez". Explicatia acestei obsesii se afla in predispozitia structurala: „ca orice romantic, sufar de nostalgia de a ma lasa amagit". Observand „ruptura" dintre timpul istoric si timpul mitologic in Egipt, calatorul fara scop se cufunda cu voluptate in imaginarul mitic redescoperit in sfincsi, piramide sau ruine. Trecut in Grecia, el nu pierde prilejul de a sanctiona voga demitizarilor, vazand in aceasta „o incapacitate de a intelege ca iluzia poate avea, uneori, mai multa grandoare decat realitatea, ca exista minciuni superbe si adevaruri terne". Convingerea sa este ca Troia sau Micene nu trebuie vizitate spre a le vedea, ci spre a visa pe marginea mirurilor incrustate in ruine. De cele mai multe ori, calatorul artist se complace intr-un „vagabondaj impresionist", urman-du-si starea sufleteasca ori cautand in realul istoric imagini din carti. Mai acuzat livresc este memorialul de calatorie in Italia, in care impresiile apar rafinate, trecute printr-un des filtru cultural. Pentru calatorul initiat, de ex., Agrigento este patria lui Pirandello; popasul la Aci Trezza a fost determinat de amintirea operei lui G. Varga; la San Michele merge pe urmele lui Axei Munthe; Napoli e vazut prin raportare la Stendhal si Goethe. Cautand „sufletul" oraselor pe care le strabate, calatorul exceleaza in definitii lirice memorabile. Complementare Drumurilor prin memorie sunt Mitologiile subiective, din 1975, care tradeaza aceeasi fascinatie a spiritualitatii antice. Atras de tragicul destin al unor eroi mitologici, eseistul reinterpreteaza dezinvolt miturile Eladei, insistand pe situatiile dilematice Oedip si Sfinxul, Teseu, Ariadna si Labirintul, Ulise si Lotofagii etc. Unghiul interpretarii deriva din filosofia existentiala si e totdeauna completat cu perspectiva morala. Viziunea originala, uneori socant-paradoxala, se intemeiaza pe un eclatant spectacol al ideilor pus in valoare cu ajutorul unor inventii fictionale (monologuri ale eroilor, intervertirea planurilor temporale, inserturi confesive). Tot o calatorie, dar una savanta, „spre centrul labirintului", va fi Istoria subiectiva a autoportretului, cum se subintituleaza excursiunea prin artele plastice de mai tarziu, Un muzeu in labirint (1986). inaintand in timp, PALER se concentreaza asupra unui erou de Renastere in Apararea lui Galilei (1978), un dialog pur platonician cu transparent model in Apararea lui Socrate sau Criton. Punand in cauza abjurarea lui Galileo Galilei, autorul imagineaza un dilematic dialog etic „despre prudenta si iubire". Conventia dialogurilor socratice este insa eludata prin transformarea eroului din acest „roman filosofic" (M. Iorgulescu) intr-un agent al autodialogului, intrucat interlocutorul incitant al astronomului, lipsit de identitate, reprezinta un gen de voce a constiintei. Invitat de aceasta intransigenta voce morala sa-si justifice abjurarea, Galilei pune semnul echivalentei intre frica de moarte si dragostea de viata. Amenintat de Inchizitie cu arderea pe rug, el avea de optat intre conditia de martir si cea de „om normal", umil si punand pret pe bucuriile vietii ordinare.

Rezolvarea dilemei conform slabiciunii umane nu a insemnat o abdicare totala, ci doar o renuntare constienta, superficiala. Aparent, Galilei a ales viata fara glorie in locul jertfei eroice pentru idee, dar in sinea sa nu s-a dezis niciodata de crez. Din momentul in care si-a aratat vulnerabilitatea omeneasca, pretuind viata in cumpana cu rugul, el a trait in mutenie, „imbibat de singuratate" si bantuit de cosmaruri culpabilizante. Vina majora - accentuata de vocea interioara - consta in faptul ca n-a avut taria de a contesta rugul „ca mod de a gandi"; fiindca „orice inchizitie reprezinta o anomalie careia trebuie sa-i opunem o idee, un adevar, nu numai singuratatea". Nu a reusit sa opuna eticii inchizitoriale o alta morala decat „morala bazata exclusiv pe dragostea de viata". Toate aceste date ale autodialogului sunt infatisate in Apararea sub forma unei confesiuni deghizate, cu aspect dramatic si o anume retorica ce marcheaza tensiunea ideilor. Formula dezbaterii interioare nu poate eluda insa impresia de artificiu epic, in pofida semnificativelor inventii din cadrul discursului: personajele fictive Ana si Julia, visele simbolice relatate in amanunt. O carte la fel de insolita, construita expert de rafinatul eseist, se vadeste Scrisori imaginare (1979), care insumeaza o serie de epistole fictive adresate unor spirite afine precum Unamuno, Camus, Erasm, Kafka, Proust s.a. Tensiunea ideilor si inaltimea morala a dezbaterii devin suportabile prin alternarea reflectiei riguroase cu fragmentele lirice sau autobiografice. Dupa acest adagio filosofico-moral, PALER isi asuma din nou conditia calatorului, pentru care calatoria inseamna autocunoasterea, confruntarea cu sine si cu dilemele sale. In Caminante (1980), el inclina catre formula directa a jurnalului, notandu-si impresiile pe parcurs, dar completandu-le, la intoarcerea in tara, cu speculatii existentiale impregnate de lirism. Cele 13 zile petrecute in Mexic - echivaland cu o saptamana in calendarul aztec - constituie un prilej de a descoperi „sufletul mexican" si, in acelasi timp, de a se redescoperi pe sine ca natura duala. Ca si mexicanul impartit intre imparatul Moctezuma si conchistadorul Cortes, cu dubla sa origine indiano-spaniola care isi gaseste expresia simbolica in mitul fundamental al sarpelui inaripat, meditativul memorialist se reveleaza ca „personaj scindat". Scindarea este explicata genetic prin combinatia spiritului voltairean al tatalui cu sensibilitatea mamei. Spiritul sau deopotriva nocturn si diurn s-a modelat prin reconcilierea unor predispozitii polare, contradictorii. Este organic un anticalator, dar calatoreste asiduu si scrie carti de calatorie. A iubit „cu disperare", dar s-a regasit in singuratate. A fost incapabil sa opteze intre poezie si proza, intre sentiment si ratiune. Structura sa psiho-spirituala este, asadar, un amestec derutant de lumini si umbre, de clasicism si romantism, emotie si idee, memorie si dragoste de viata, orgoliu si umilinta, melancolie si speranta, livresc si firesc, ascetism si senzualitate. Nazuinta concilierii contrariilor apare explicita in titlul cartii urmatoare, Polemici cordiale (1983), in care eseistul isi demonstreaza, iarasi, arta de a pune intrebari si deprinderea de a decanta dilemele intr-o ceremonios-functionala inscenare a ideilor. Pregnante sunt „discursurile imaginare" ale lui Socrate sau Giordano Bruno si eseurile despre „decadenta" lui Don Juan sau Don Qui-jote, ultimul fiind personajul in care autorul se regaseste pe sine cel dominat de „utopia cordialitatii" Cartea totala a autodefinirii caracterologice si spirituale este, insa, Viata ca o corida (1987), inrudita nu doar prin titlu cu Viata ca o prada a lui Marin Preda. Este (aproape) un roman autobiografic - sau un Bildungsroman - pastrand nealterata caldura emotiei. Din evocarile „marturisitorului" se contureaza portretul sintetic al unui „om de raspantie" care, cu fiecare noua scriere, simte ca se indeparteaza de orizontul-matca, tradand „discretia arhaica" a universului copilariei. Simptomatic este episodul rememorat din vremea studentiei, cand pierderea primelor manuscrise (un roman, o carte de versuri si alta de eseuri, din care fundamental era Reabilitarea Evului Mediu) determina o decizie, din fericire, incalcata: renuntarea la literatura. Dupa indelungatul „exercitiu de dedublare in dialog si de epicizare a ideilor" (E. Simion) din cartile de calatorie si eseuri, scriitorul adopta firesc conditia romancierului. intr-o convorbire imaginara cu Sfinxul, din Polemici cordiale, PALER definea simbolic literatura ca parte a Judecatii de Acum: „Literatura este una din formele in care omul isi intenteaza proces, lui si conditiei sale". Sub atari auspicii, proza lui se edifica pe temeiul unor rechizitorii pe care omul moral, identificat cu naratorul, le sustine in fata unui public imaginar, la bara, si ea imaginara, a justitiei, intr-un sfasietor autoproces. Modalitatea confesiva inculca naratiunii acel patetism fara de care autenticitatea ei ar aparea diminuata. Si in prozele scurte, fie ca se numesc „polemici cordiale", „mitologii subiective" ori „scrisori imaginare", scriitorul mizeaza in absolut pe cartea sinceritatii. Cartile de acest gen insumeaza un noian de impresii intime, interpretari subiective si revelatii ale spiritului insetat de cunoasterea prin proprie experienta. Transpare din pagina nelinistea constructiva a subiectului, tentatia aventurii si nevoia nereprimata de problematizare a existentei. Cele doua romane. Viata pe un peron (19S) si Un om norocos (1984) se subordoneaza acestor tendinte. in termenii lui Blaga, as spune ca romancierul tenteaza „cunoasterea luciferica", provocand o „criza in obiect", ca pretext al naratiunii. Astfel, personajul-narator este surprins in plin dezechilibru interior, examinandu-se la microscop din perspectiva crizei starnite premeditat. Intr-un moment predestinat, insingurarea si vinovatia - laitmotive ale intregii creatii paleriene - devin apasatoare si coopereaza la ruperea echilibrului existential. Obsesiile care reverbereaza in constiinta personajelor corespund temelor epice predilecte: teroarea, ratarea. in Viata pe un peron este minutios descompus mecanismul dominatiei despotice instituite de niste imblanzitori de cobre, cu aceeasi functie malefica precum pigmeii din Echinoxul nebunilor de A. E. Baconsky. Iar eroul din Un om, in clipele de luciditate, isi recunoaste ratarea, pe care o poate eluda datorita imaginatiei. Protagonistii ambelor romane desemneaza o umanitate ultragiata, pentru ca sunt exclusi sau refugiati din lume in teritorii depopulate (gara, azilul). Leitmotivul claustrarii lor il constituie desertul, semnul profetirii in pustiu. In prima dintre cartile concepute dupa principiul oglinzilor paralele, „profesorul" se refugiaza de teama imblanzitorilor de cobre intr-o gara pustie, inconjurata de un camp salbaticit, dincolo de care se intinde o mlastina fetida. Tot smarcurile inconjoara si azilul batranilor, unde se retrage „omul norocos" din romanul eponim. Impactul cu realitatea este produs, in cazul profesorului, de tipatul animalic al unei femei disperate. Iar Daniel Petric resimte impactul in momentul in care descopera in cimitir mormantul fratelui al carui nume il poarta. Fiecare dintre ei se izoleaza de societate sub presiunea terorii, fricii si a nedreptatii. Primul se revolta impotriva raului din afara, impus de imblanzitori, figurat prin imaginea cobrei. „Orice rau semana cu o cobra", consimte el, si citim aici unul din „semnele" simbolice care impanzesc naratiunea. Un al „semn" se identifica in mangusta, simbolul imunitatii in fata raului existential. Numai ca profesorul se dovedeste „o mangusta fara imunitatea mangustei", nefi-ind capabil sa suport egoismul semenilor, nesimtitor la durere si nedreptate. El sufera, in fond, de mania justitiei absolute, devine un fel de procesoman in spatiul imaginatiei.



Opusul sau, din romanul complementar, incearca sa scape de raul launtric, debarasandu-se de o viata traita in totala eroare. Renegand mediocritatea „data prin destin", sculptorul vrea sa se puna in valoare, inlocuind „vocatia de ratat recalcitrant" printr-o munca functional estetica de fauritor al monumentelor funerare pentru ultimii pensionari ai azilului. in chip semnificativ, fiecare nou venit aici isi „preda trecutul" la arhiva, devenind, cel putin aparent, apt pentru o noua viata. in fapt, azilul constituia ultima halta, un fel de purgatoriu rasturnat, intrucat nu binele si dorinta purificarii guverneaza locul de trecere. Purificarea se realizeaza, in schimb, in planul constructiei epice. Naratiunea care se incheaga din marturisirile mai mult sau mai putin coerente ale eroilor indeplineste si o functie catharctica. Spovedindu-se intr-un confesional lipsit de confesor, naratorul se purifica aievea prin discurs. Daniel Petric - se intrevede din prenumele ales de romancier - constituie o replica parodica a eroului biblic din episodul corespondent Daniel la Babilon. Conform aceluia „priceput in toate vedeniile si in toate visele", sculptorul se mandrea cu priceperea „de a trai pe doua planuri, si in vis si in realitate". Azilul arata ca un Babilon - dominat de o stranie atmosfera kafkiana - in care s-au adunat fosti arhivari, judecatori, calugari, hingheri, acrobati, pianisti, marinari, gardieni, filosofi etc., denumiti indeobste prin porecle derizorii. Rolul lui Nabucodonosor e indeplinit de Batranul suferind de „boala desertului", claustrat in secreta camera cu oglinzi. Din masa amorfa a batranilor „inchirciti in lumea din-launtrul lor" se desprinde grupul presupusilor intelepti care alcatuiesc auditoriul constant al improvizatei „capetenii a inteleptilor". In mijlocul lor, Daniel devine Artistul prin excelenta, ostoindu-le „foamea de arta, foamea de realitatea ireala sau de irealitatea reala" (echivalentul Utopiei). El inventeaza fara scrupule povesti despre Batranul fantomatic si istoriseste propriile vise, notate cu acribie intr-un caiet special. Falsifica voit realitatea si contribuie la devalorizarea „minciunii estetice", ilustrand, cu expresia naratorului, ratarea povestii. Prin prisma acestei dezeroizari operate de prozator devine evidenta tendinta carnavalizarii in aria romanescului. Peluza din fata azilului indica, la scara redusa, „piata carnavalului". Iar Daniel Petric, un erou al esecului si al recluziunii in spatiul utopic, este constient de „rolul" asumat si vede aievea „mastile" purtate de pensionari. Remarcabil, in spiritul carnavalescului, este „dialogismul interior" (M. Bahtin) al textelor in care formula adresarii directe si diatriba devin figuri proeminente ale comunicarii epice. In proza lui P„ contaminata de eseism, predominant nu este epicul ca atare, ci parabola morala intemeiata pe dialectica ideilor si al obsesiilor germinative (singuratatea, iluzia, vina, teroarea s.a.). In acest fel, materialul evenimential si tipologic este invariabil contras in perimetrul moralitatii. Romancierul se prevaleaza de posibilitatea transformarii eroilor sai in voci auctori-ale, comentatori patimasi si justitiari ai lumii. in Viata pe un peron, istoria era judecata din perspectiva omului moral intransigent, caci profesorul ilustreaza, intr-un grad abstract, norma etica. Prin contrast, eroul din Un om norocos isi reevalueaza existenta din unghi mai degraba amoral decat imoral. Desi poseda atributele observatorului obiectiv, personajul este conceput oximoronic. Natura duplicitara, el discerne erorile propriei vieti, dar cauta sa le corecteze prin solutii iluzorii. Predestinat ratarii - cum declara cu oarecare emfaza -, Daniel Petric eludeaza constient binele si persevereaza in promovarea raului, impreuna cu batranii absorbiti de intretinerea unui mit derizoriu, se retrage in spatiul securizam al utopiei. Se vadeste, la urma urmei, un profet mincinos, care ignora evidenta realitatii. Ritualul spalarii pe maini inainte de a intra in camera cu oglinzi indica tocmai dezicerea de „adevarul prozaic". Confesiunea lui devine treptat o marturie a „omului din subterana". Din acest unghi, proza lui PALER pare sa se afilieze dostoievskianismului, in pofida afinitatilor cu Malraux si Camus. Dupa 1989, PALER regan-deste majoritatea cartilor - de la Drumuri prin memorie la Scrisori imaginare - publicand noi versiuni, revizuite stilistic, fara a altera spiritul lor pentru „a nu incurca varstele". Revolutia 1-a gasit - cum marturiseste in Don Quijote in Est - „interzis ca scriitor, somer ca salariat si suspect ca individ in cetate". Prima carte post-re-volutionara apare in limba franceza, Polemiques cor-diales (1991) si inmanunchiaza texte selectate de autor din Polemici si Viata ca o corida. Versiunea romaneasca a editiei, Rugati-va sa nu va creasca aripi, apare in 1995, imbogatita „in latura ei confesiva". Autorul adauga un capitol de Pagini razlete, insumand cateva poeme si rememorarea confruntarii cu justitia comunista din iulie 1989, in urma unui incident la Vama. Pana la aceasta reeditare insa, PALER publica Don Quijote in Est (1993), un voi. omogen si incitant - ca toate cartile sale, de altfel -unde confesivul fuzioneaza cu meditativul si comentariul avizat al evenimentelor ce se precipita pe scena politica a Romaniei eliberate de comunism. Eseistul revine aici la obsesia livresca cea mai durabila, ca sa amplifice speculatiile anterioare despre eroul cervantesc, raportandu-se permanent la specialistii recunoscuti in „donquijotism" - Miguel de Unamuno, Ortega y Gasset -ale caror opinii le contrazice adesea, avansand atractive sugestii de lectura. Dincolo de confuzia intretinuta intre planul cultural si cel existential - fiindca Don Quijote este totusi un personaj fictiv, chiar daca emblematic -, discursul lui PALER cucereste, pe langa temperatura incandescenta a trairii ideilor, prin ipoteza permutarii idolului sau in Estul postcomunist. Traind intr-un Bucuresti ajuns „scoala de corectie pentru visatori", intr-o perioada a negatiilor totale, cand „nimeni nu mai are rabdarea necesara pentru admiratie", eseistul pare convins de transplantul necesar al Cavalerului Tristei Figuri in estul european. El propune ca solutie purificatoare inaltarea eroului pe soclurile golite de idoli falsi, tocmai pentru „capacitatea lui de a iubi" care ar putea contracara molip-sitoarea ura post-comunista. Desi prietenul sau Andrei -ale carui opinii in contrapunct pigmenteaza discursul patetic al eseistului - il avertizeaza ca „dreptatea nu e de partea idealistilor", PALER crede ca un Don Quijote ridicat la rangul de model exemplar i-ar ajuta pe romani sa iasa din „mizeria morala".

Dezamagirea provocata de starea natiunii in anii urmatori revolutiei, cand scena politica a fost invadata de demagogi si (aceleasi) lichele care inaltasera osanale dictatorului, este mai evidenta in Vremea intrebarilor (1995), subintitulata expresiv Cronica morala a unui timp plictisit de morala. Meritul polemistului „condamnat la cordialitate" consta, si de aceasta data, in abordarea sincera si responsabila a fenomenului, in limitele rationamentului logic. El se fereste sa-si inchipuie ca detine adevarul absolut si se multumeste sa puna intrebari, alcatuind astfel „o cronica a intrebarilor acestei perioade". PALER judeca tarele perioadei ca „un afectiv care gandeste cu inima". Cel care se exprima, intr-un stil ardent al urgentei comunicarii, este nu comentatorul politic detasat si rece, ci artistul care isi vede idealurile mutilate de realitatea cruda, deceptionanta. Confesivul PALER „recidiveaza" in registrul diaristic cu Aventuri solitare (1996), incluzand trei secvente simetric distribuite: „Jurnal la mare", „Contrajurnal la mare", „Jurnal american". Primul jurnal nuanteaza reflectiile despre antichitatea greaca, pe fondul trairilor intime si al impresiilor difuze in timpul unui sejur estival (reveria marina fiind alta constanta a scrisului sau). „Contrajurnalul" este mai sec si nereprezentativ pentru stilul scriitorului, aditionand notatii fruste dintr-o croaziera oficiala, cu un grup international de scriitori, care ii prilejuieste revederea Greciei. „Jurnalul american", mai consistent, reprezinta o alta modalitate de a se defini, delimitandu-se de spiritul pragmatic nord-american si, in genere, de modul de comunicare direct, „uscat si rece", al americanilor, care contravine gustului sau pentru digresiuni si speculatii. Retrospectiv, toata creatia lui PALER este un jurnal perpetuu, in oglinda caruia se oglindeste personalitatea scriitorului, nu spre a se admira narcisiac, ci spre a se cunoaste pe sine in profunzime. Acuzatia de „narcisism" - e drept, insotit de „autoflagelare" - care i s-a adus este contrazisa si de propria interpretare a mitului. Eseistul vede in Narcis nu eroul frivol si iubitor de sine, ci personajul profund tragic, care a incercat sa aplice dictonul elen „cunoaste-te pe tine insuti" fara sa aiba „vocatia echilibrului din arta greaca". Fantana in care se priveste Narcis este sinonima cu singuratatea, conducandu-1 spre disperarea care creste pe masura ce „descopera neantul in propria fiinta". Consecvent in directia autocunoasterii si radicalitatii gandirii, PALER se oglindeste in opera nu spre a se admira, ci spre a admira prin sine pe altii. Simptomatica este in acest sens o marturie fugara: „numai ce admir ma inalta". Dar starea admirativa e, totdeauna, complinita de starea interogativa, fiindca nu exclude sinceritatea cruda, inconfortabila. Literatura lui PALER e generata de combinatia benefica a pathosului cu ethosul pe fondul unor trairi tensionate de predispozitii aparent ireconciliabile. Proza sa eseistica este productul simbiozei dintre lirism si narativitate, confesiune si speculatie, pasiune si ratiune. Sinceritatea provocatoare si atitudinea radicala, decurgand din rectitudinea morala, determina sensul unei creatii fascinatoare si profunde. Temperamental, scriitorul este un romantic care nu-si refuza sentimentalismul, dar nici nu il exhiba. Tensiunea duala a atitudinii intelectuale este exprimata elocvent intr-o confesiune din Caminante: „Aduc o senzualitate tulbure pana la ispitele de asceza a ideii". PALER este un stilist desavarsit si un moralist incapabil de compromisuri, din familia lui E. Cioran, fara sa atinga nihilismul radical al acestuia. Stilul sau e nutrit deopotriva prin efervescenta ideilor traite si patetismul lui V. Parvan cel fascinat de tragedia greaca.

OPERA

Umbra cuvintelor. Definitii lirice, Bucuresti, 1970; Drumuri prin memorie. Egipt - Grecia, Bucuresti, 1972; Drumuri prin memorie. Italia, Bucuresti, 1974; Mitologii subiective, Bucuresti, 1975 (ed. II, 1976); Apararea lui Galilei. Dialog despre prudenta si iubire, Bucuresti, 1978 (versiune noua, 1997); Scrisori imaginare, Bucuresti, 1979 (ed. II, 1992; ed. III, 1998); Caminante, jurnal (si contrajurnal) mexican, Bucuresti, 1980; Viata pe un peron, roman, Bucuresti, 1981 (ed. II, 1991); Polemici cordiale, Bucuresti, 1983; Un om norocos, roman, Bucuresti, 1984; Un muzeu in labirint. Istorie subiectiva a autoportretului, Bucuresti, 1986; Viata ca o corida, Bucuresti, 1987; Polemiques cordiales, recits traduits du roumain par Alain Paruit, Paris, 1991; Don Quijote in Est, Bucuresti, 1993; Rugati-va sa nu va creasca aripi, Bucuresti, 1994; Vremea intrebarilor. Cronica morala a unui timp plictisit de morala, Bucuresti, 1995; Aventuri solitare. Doua jurnale si un contrajurnal. Bucuresti, 1996; Poezii I Poems, trad. in lb. engleza de Crisula Stefanescu si Emily Chalmers, Bucuresti, 1998; Drumuri, versiune noua, Bucuresti, 1999.

REFERINTE CRITICE

N. Balota, in Tribuna, nr. 20, 1976; idem, in Luceafarul, nr. 10, 1979; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 52, 1978; idem, in Romania literara, nr. 43, 1980; Zoe Dumitrescu-Busulenga, in Flacara, nr. 2, 1979; I. Vlad, in Tribuna, nr. 6, 1979; M. Zaciu, in Steaua, nr. 11, 1980; M. Iorgulescu, Ceara si sigiliul, 1982; Gh. Grigurcu, in Steaua, nr. 7, 1983; E. Papu, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 3, 1984; E. Simion, Scriitori, III; S. Cioculescu, in Flacara, nr. 34, 1985; R. Munteanu, in Flacara, nr. 34, 1985; M. Muthu, in Steaua, nr. 7, 1985; M. Iorgulescu, Prezent, 1985; D. Micu, in Viata Romaneasca, nr. 6, 1986; D. C. Mihailescu, in Ateneu, nr. 1, 1987; R. Fotiade, in Romania literara, nr. 17, 1987; St. Borbely, in Romania literara, nr. 8, 1992; I. Parvulescu, in Romania literara, nr. 11, 1994; Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 5, 1995; Roxana Sorescu, Opera lui Octavian Paler, 1996; Al. Piru, Istoria literaturii romane, 1998.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care





Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Octavian PALER

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Octavian PALER





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

O inteligenta trista


O inteligenta trista

Un om norocos

- citeste textul

Apararea lui Galilei

- citeste textul



Poezie

Avem timp

- citeste textul