Apararea lui Galilei de Octavian PALER (Proza)
(versiune noua, 1997)
Cea mai mare fericire, dupa aceea de a iubi, e sa-ti marturisesti iubirea.
(Gide, JURNAL)
I
― Nu stiu ce s-a intamplat, Galilei, atunci in fata tribunalului Inchizitiei. Poate ca ai fost silit sa abjuri. Si, la urma urmei, este treaba ta.
― Ce povesteste lumea?
― Lucruri pe care le cunosti. Unii spun ca ai fost intelept evitand rugul. Altii pretind ca tii mai mult la trupul tau decat la ideile tale.
― Nimeni nu stie ce pret mi-au cerut acele momente.
― Nu se putea oare altfel? Sa nu abjuri
― Ti-am mai spus, inima mea n-a reneŽgat nimic
― Ba da, ceea ce ai crezut.
― Pamantul se invarte mai departe chiar daca nu vrea Inchizitia
― E adevarat, dar acesta nu e meritul tau.
― S-a intamplat asa. Ei stateau in jilturi inalte, imbracati in purpura si, in sala, dupa ce au incetat sa vorbeasca, nu se mai auzea nimic, se lasase o tacere apasatoare. Nu-mi inchipuiŽsem niciodata ca e atat de greu sa suporti o tacere care te constrange sa stai intr-un loc de unde ai vrea sa fugi. Simteam ca ma inabus si ca mi se face greata. Ce-i intereseaza pe ei cum arata pamantul si soarele? mi-am zis. Ce legatura au ei cu pamantul si soarele? Sa le spun ceva, orice, numai sa plec cat mai repede sa nu-i mai vad. Ma fixau cu ochi goi, reci, fara mila.
― Inchizitorii nu stiu sa surada.
― La un moment dat, aproape ca nu mai auzeam ce ma intrebau. Ma obsedau ochii lor. Pustii, cruzi
― o cruzime uniforma
― si plini de frig, mai ales. Erau pironiti asupra mea ca asupra unui obiect oarecare. Asta ma facea sa nu-i mai pot indura. Niciodata nu m-am simtit mai desfiintat. Nu mai eram eu. Eram ceva fara importanta. Un nimic pe care ei il puteau suprima usor, fara probleme.
― Aveau nevoie, totusi, sa fii vazut in genunchi.
― Parca ma lovise cineva in stomac. Imi vajaia capul si mi s-a facut frica sa nu vars. Sa scap, mi-am zis, inainte de a ma da in spectacol.
― Te-ai grabit sa abjuri.
― Sunt convins ca am trait toate umiŽlintele posibile acolo.
― Nu vorbi asa, Galilei. Nu cunosti rugul.
― Unul dintre inchizitori se uita tot timpul la mainile mele. Din toata fiinta mea nu-l interesau, parca, decat degetele.
― Se intreba, poate, cum ar fi aratat strivite.
― Mi-au trecut prin minte multe atunci. M-am gandit si la chiparosii acestia si la faptul ca, poate, n-aveam sa-i mai revad niciodata. Si la lanurile de grau unde, candva, ma tranteam la umbra cate unui maces, napaŽdit de mirosurile de spic copt si de iarba dospita. O clipa, am simtit o dorinta nebuna sa ma tavalesc la soare pe un razor cu scaieti infloriti, ca odinioara Intelegi? Toate amintirile mele erau atunci de partea Inchizitiei. Ele ma indemnau sa abjur. Poti pricepe ca tot trecutul meu ma impingea sa fac asta? Fiindca tot ce-mi aduceam aminte era plin de soare.
― Spaima mortii, Galilei. Simplu.
― Memoria ma constrangea, astfel, sa nu-i mai infrunt pe inchizitori. Poate ea a decis totul Se vede ca nu sunt nici atat de tare si nici atat de singur incat sa-i pot urma pe martiri..
― Sa-i lasam pe martiri, deocamdata, in pace. Ei au ascultat de alte norme, cu toate ca au avut si ei amintiri.
― Banuiesc ca incercarile mele de a ma explica sunt inutile. Fiecare isi cunoaste motivele lui. Incat, poate ar fi mai bine sa discutam despre vara.
― Iarta-ma, Galilei, n-am vrut sa te jignesc
― In plus, esti prea tanar ca sa intelegi de ce ma uit mereu in urma.
― Am aflat, totusi, ca pentru a putea sa judeci corect, trebuie sa te indepartezi putin
― In fata amintirilor suntem egali cu zeii. Nici ei nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a intamplat nu mai sta in puterea lor si nici a destinului Dar eu fac parte dintre cei ce simt nevoia sa revina asupra unor lucruri din viata lor, chiar daca nu mai pot schimba nimic.
― Simti nevoia sa te justifici.
― Nu, ci sa ma apar de cleveteli. Nu mi-a placut niciodata sa fiu pus sa aleg. Si dintr-o data eram pus sa aleg intre rug si viata mea. Cum as fi putut prefera rugul? Ce-mi poate da ceva care-mi ia totul?
― Consecventa cu ideile tale, au zis unii.
― Mi-a ramas consecventa cu inima mea.
― De ce opui inima ideilor, Galilei?
― De ce? Fiindca inima are ratiunile ei. Si, pe urma, nu cunosti noptile mele Afla ca ii invidiez pe cei care nu viseaza nimic, ale caror nopti sunt limpezi si goale
― Vorbesti ca si cum te-ai mai teme si azi.
― Ziua pune intre mine si inchizitori tot ce ma inconjoara. Nici intentiile, nici intreŽbarile lor nu ma mai pot atinge. Ma apara, cumva, lumina, vara, fructele. Dar noaptea, in somn, raman fara aparare. Si atunci incep sa foiasca prin somnul meu serpii. Ma indoiesc ca poti sa-ti dai seama ce mi se intampla, dar iti voi povesti ceva. Acum cativa ani, un padurar prinsese vipere, sa le vanda pentru venin. Le-a pus intr-un sac pe care l-a legat la gura si l-a aruncat sub pat, sa stea acolo pana dimineata. Dupa care s-a culcat. Cand s-a trezit, a simtit cu groaza serpii dormind la caldura in pat langa el. Probabil, nu legase bine sacul
― Oribil cosmar.
― E reala intamplarea.
― Si cum a scapat?
― A inteles, ingrozit, ca, daca facea o singura miscare, viperele il vor musca. De aceea a ramas tintuit in pat, fara sa miste un deget, asteptand. Din fericire, sotia lui, venind, ca de obicei, dimineata la cabana, a intrat fara sa tranŽteasca usa. Ea a vrut sa-i vorbeasca, dar, cu privirea terorizata, el i-a atras atentia asupra serpilor. Femeia s-a apropiat usor, a inteles, a fiert lapte si l-a pus intr-un ceaun, jos. Una dupa alta, viperele adulmecand mirosul de lapte cald, s-au trezit si au parasit patul
― Cumplita incercare.
― Ei bine, intr-o noapte, in vis, eram eu padurarul. Dar cel care intrase in cabana era un inchizitor. Tacea si se uita la mine. S-a asezat pe un scaun si, deodata, am observat ca scaunul semana cu jiltul de la Inchizitie. A scos niste lumanari, le-a asezat pe masa si le-a aprins. Avea mana mica Ai observat ca multi inchizitori au mana foarte mica?
― Pentru ca nu tortureaza cu mana lor.
― In tot acest timp nici nu ma baga in seama. Umbla prin incapere fara zgomot, de parca era singur. Eu nu existam pentru el. Apoi, brusc, s-a intors spre mine. Am asteptat, cu groaza, ca vocea lui sa trezeasca viperele
― Si?
― Doar misca buzele, insa intelegeam foarte bine ce spunea. Ma intreba: "Abjuri? Mai crezi ca pamantul se invarteste?" Il priveam inspaimantat si ma temeam sa scot vreun cuvant."Daca nu abjuri, atunci voi vorbi cu glas tare si viperele se vor trezi", continua el. A facut o pauza, dupa care a adaugat ranjind: "Abjurand le vei trezi tu". Mi-am dat seama ca, orice as fi facut, rezultatul ramanea, pana la urma, acelasi. Inchizitorul s-a uitat batjocoritor la mine. Buzele i s-au miscat din nou: "Acum ai inteles? N-ai nici o scapare. Atunci cand lumanarile vor fi ars pana la capat, vocea mea isi va regasi suneŽtul si vei fi pierdut." In clipa aceea am urlat. Nu mai tin minte ce. Si m-am trezit leoarca de sudoare Cum vezi, eu am experimentat, la fel ca padurarul, aproape totul.
― Iti repet, nu cunosti rugul, Galilei. Si trebuie sa accepti ca totul a fost asa cum iti amintesti.
― Stiu. Dar atunci a existat o clipa in care nu ma mai gandeam la ce eram intrebat, ci ma temeam doar sa nu vomit.
― De frica?
― Si de dezgust. Am abjurat si pentru asta. Ca sa ies afara, sa respir aer curat. Simteam ca nu mai suport. Niciodata n-am iubit mai mult lumina amiezii, la care doream sa ajung cat mai repede.
― De aceea umbli acum singur printre chiparosi?
―- Se vede, din felul cum vorbesti, ca n-ai fost niciodata in fata inchizitorilor. Ochii lor sunt ca de gheata. Cand te privesc, te pateaza cu moarte.
― Daca as tine sa fiu "avocatul diavoluŽlui", ti-as atrage atentia ca, asa cum statul are nevoie de politie pentru a ne apara de talhari, si Biserica se vede obligata sa se apere de eretici. Iisus nu i-a alungat, oare, pe farisei din templu?
― Nu-i acelasi lucru. Iar Dumnezeu nu are nevoie de garda pretoriana.
― De acord, Galilei. Tocmai de aceea vreau sa raman la ce zice lumea si la indoielile mele.
― Bine Cum vrei
II
― Lumea zice ca n-ai fost la inaltime, Galilei.
― Pot fi la inaltime cand n-ai de ales?
― Aveai de ales.
― Intre rug si viata?
― Nu poti tagadui ca unii au avut forta sa aleaga rugul.
― Nu tagaduiesc, dar nu cred ca e normal sa fii pus in situatia de a dovedi ca ai o asemenea forta. Crezi ca, daca eu n-am avut-o, merit sa fiu dispretuit?
― De ce nu esti si acum egoist?
― Adica?
― De vreme ce ai socotit ca nu poti sa nu pui viata mai presus de orice, presupun ca ar trebui sa nu-ti mai pese ce crede lumea despre tine.
― Probabil, nu sunt, inca, de ajuns de mizantrop. Poate ca voi deveni, intr-o zi, tot recapituland ce am trait in ultimii ani.
― Dar spui numai lucruri care te cruta, Galilei.
― Te mira? Am cunoscut pe cineva care s-a dezvatat sa rada. Are dintii stricati, multi i-au cazut si se fereste sa deschida gura mai mult decat e necesar pentru a rosti intr-un fel chinuit cuvintele. Daca-i vine sa rada, strange buzele ca sa nu-si dezveleasca gingia goala si se zguduie de ras cu gura abia intredeschisa. Gestul acesta ii cere, fireste, o continua supraveghere. Trebuie sa-si controleze impulsul de a rade naŽtural. Si sunt convins ca asta l-a crispat si interior. Frica de a-si arata gura goala i-a limitat libertatea si in alte privinte. Si poate cel mai rau e faptul ca a ajuns sa-i urasca pe cei care rad in gura mare.
― Pentru ce-mi spui toate astea?
― Nu stiu. Spun ce-mi trece prin minte Am visat o cetate care avea tot ce-i trebuia, cladiri, turnuri, orologii, piete. Un sinŽgur lucru ii lipsea: trecutul. Orologiile nu voiau sa masoare decat clipa. Sunetul lor n-avea nici un fel de ecou. Batranii mureau singuri prinŽtre copaci si ziduri fara umbra. Caci nimic in aceasta cetate n-avea umbra, nici zidurile, nici copacii, nici oamenii. Soarele trecea prin lucruri ca prin sticla. Si, in acest timp, un inchizitor le spunea oamenilor: "Trebuie sa ardem pe rug cativa din cetate, iar pe altii sa-i ingropam de vii. Atunci vom avea ce sa ne amintim." "Nu (am strigaT), nu acesta e trecutul care ne trebuie." La care inchiziŽtorul s-a uitat la mine dispretuitor: "De buna seama, am mai auzit acest glas, zise el. Era al unuia care a abjurat." Ceilalti mi-au aruncat si ei o privire curioasa. Apoi si-au reluat discutia fara sa ma mai bage in seama. Numai unul continua sa ma masoare. Si l-am auzit soptind: "Am putea incepe cu el. Prea e plin de trecut fata de noi"
― Chiar in somn perspectiva de a intra in randul martirilor te ingrozeste, vad.
― Asa e. Eu nu cred ca lumea avea nevoie de martiri. De ce ne-ar trebui exemple despre cum se poate muri? Nu sunt de preferat exemplele despre cum se poate trai?
― Martirii au demonstrat, oricum, ca o moarte poate fi transformata in nemurire. Nu vrei sa observi, Galilei, ca martirii si-au ratat, poate, viata, dar nu si-au ratat moartea. Pe tine te obsedeaza doar spaima prin care ai trecut.
III
― Ciudat e ca aproape acelasi lucru mi l-a spus si Ana.
― Cine e Ana?
― O femeie pe care o visez de la un timp, fara s-o cunosc. I-am dat un nume ca sa fie mai simplu.
― Cum arata?
― Nu i-am vazut chipul. Totdeauna m-a impiedicat ceva, fie soarele, fie intunericul, sa-i privesc fata.
― Si ce-ti spune?
― Ceea ce mi-a spus si prima oara. Ca vrea sa-mi aduca linistea. Avea parul auriu si matasos, revarsat pe spate pana in dreptul genunchilor. Cateva suvite ii acopereau obrazul. Vorbea rar, inexpresiv, ca si cum ar fi suflat vantul."Culca-ti capul pe umarul meu, a adauŽgat, si-ti va fi bine. Vei scapa de ceea ce vrei sa uiti." Am facut ce mi-a zis. Avea un umar alb, moale ca iarba si, cum mi-am sprijinit fruntea pe el, n-am mai stiut cine sunt. Am stat asa multa vreme, parul Anei mirosea a vant si a noapte, si cred ca nu mai era nici o diferenta intre mine si chiparosii care fosneau in jur sau pinii de pe colina din fata."Cine sunt eu?" am intrebat-o, dar raspunsul nu ma interesa. Totusi, acest raspuns m-a intrigat."Esti un om urmarit de un rug." "Cum urmarit de un rug? Nu inteleg. Rugurile ard pe loc pana transforma totul in cenusa." "Uneori, nu. Uneori ii urmaresc pe oameni ca niste fiare. Ridica-ti putin obrazul de pe umarul meu si vei vedea ca am dreptate." Am ascultat-o si m-am uitat in jur. Dar n-am vazut nimic. In noaptea neagra si umeda, plina de urmele ploii care cazuse seara, nu ardea nici un foc. Fara sa schiteze un gest, ca o fantoma a ierburilor, Ana astepta."Nu exista nici un rug in padure" am zis."Dar nu in padure, Galilei, mi-a replicat ea. Priveste in tine. De fapt, asta e ce te chinuie. Duci cu tine, in sufletul tau, o rana care nu se cicatrizeaza."
IV
― Si cam asta patesc in fiecare noapte. Dar, in fiecare dimineata, sunt recunoscator ca exist. Chiar batran, cum sunt, cu ochii slabiti, imi place sa vad cum se lumineaza cerul dimiŽneata si cum straluceste roua pe chiparosi cand rasare soarele. E ceva sfasietor de frumos in felul cum incep diminetile pe aceste coline si nu ma satur sa ma bucur de tot ce, altfel, as fi pierdut. Orice exalta viata ma indeparteaza de rug.
― Esti fericit ca ai scapat, asta e tot.
― Sunt fericit ca traiesc.
― Dar ai abjurat un adevar.
― Am destul timp sa raspandesc in lume acest adevar, din moment ce sunt viu. Si nu vad de ce mi-ar fi rusine sa recunosc ca mi-e, cu adevarat, frica de moarte si ca iubesc cerurile acestea de vara atat de mult incat ma tem sa le pierd De fapt, in loc de "frica" ar trebui sa vorbesc despre "iubire". Atunci totul ar deveni, poate, mai limpede sau, cel putin, vei intelege ca-ti vorbesc fara urma de ipocrizie. In fiecare clipa pamantul ne spune acelasi lucru, ca moartea e lipsita de duiosie. Si, daca reusim sa pricepem acest limbaj, rugurile n-au niciodata dreptate.
― E ciudat sa te aud, tocmai acum, vorbind despre fericire.
― De ce ti se pare ciudat? Pentru Epicur fericirea era sa fii ca pietrele, insensibil la suferinta. Eu, dimpotriva, sunt convins ca fericirea cere un suflet in stare sa iubeasca si obiectele si lumina.
― Ai uitat, iarasi, adevarul.
― Dar obiectele si lumina nu sunt pline de adevar? Priveste mai atent aceste pietre, ramase dintr-o manastire parasita, peste care se ridica iarba. In fata lor, eu am un sentiment "eretic", deoarece nu pot uri iarba care le ingroapa.
― Iubirea ta e, mai degraba, recunosŽtinta.
― Da, sunt recunoscator ca exist si disŽperat ca va veni o vara in care nu voi mai putea sa urmaresc cum innegreste lumina chiparosii la amiaza, nu e firesc la varsta mea? Ma doare tot ce iubesc acum, pentru ca presimt in orice frumusete sfarsitul, dar poate ca asa arata adevaŽrata iubire. Bucura-te de acest dar vremelnic, striga o voce in mine. Caci nu exista decat daruri vremelnice. De unde venim? Unde ne ducem? Nu ne ducem nicaieri. Totul este aici. Ce se intampla aici. Cand i-am spus asta Anei, mi-a vorbit iar de Alexandru cel Mare
― Alexandru cel Mare?
― Mereu, imi vorbeste de el si simte nevoia sa povesteasca despre nisipurile OrientuŽlui Poate ca de acolo vine De data aceasta, insa, nu vedeam nici o legatura cu vorbele mele."De ce-mi pomenesti de Alexandru?" am intrebat-o."Pentru ca asa cum el purta intr-o ladita de aur Iliada, tu porti in tine teama. El a vrut sa cucereasca lumea fiind gelos pe Ahile, tu vrei s-o cuceresti impotriva a ceea ce duci cu tine." "Eu nu vreau sa cuceresc nimic. Vreau numai sa traiesc ca un om normal", i-am zis."Atunci de ce ai nevoie de mine si de chipaŽrosi?" I-am simtit parul vegetal atingandu-mi obrazul. Si i-am dat un raspuns cam aiurea: "Pentru ca tu esti blanda". O vreme am tacut amandoi. Apoi, cu aceeasi voce, putin ragusita si monotona ca fosnetul chiparosilor, ea a murŽmurat, fara nici o legatura cu ce discutasem inainte: "O iubire poate fi risipita in lucruri fara valoare." "Nimic nu e fara valoare din ce iuŽbesti", am contrazis-o, si, dupa ce am vazut-o plecand fara sa spuna nimic, m-am intrebat daca nu cumva am fost necuviincios.
― Nu cumva te-ai indragostit?
― De cine?
― De ea.
― Doamne, ce-ti trece prin minte Ana e intocmai ca vantul. Si n-ai inteles ca iubirea e pentru mine ceea ce se opune spaimelor? Ajunge sa vad cerul, chiparosii, iarba insorita, si simt in mine o pasiune amara. Tot ce nu voi atinge acum, voi fi pierdut pentru totdeauna. Singurele paradisuri reale sunt cele pe care le-am cutreierat, unde am iubit si am fost recunoscatori, iata la ce ma ganŽdesc in fiecare dimineata cand lumina curge pe coaja chiparosilor.
― Crezi ca ajunge sa intinzi mana spre fericire, Galilei? Si ca ea va fi acolo unde mana ta se va intinde s-o atinga?
― Dar va fi acolo unde voi fi in stare sa cred fara rezerve in ea. Pentru ca vreau sa-mi imaginez linistea intr-un mod care sa depinda de nevoile mele. Trebuie sa vina, poate, o varsŽta sau un prilej cand toate acestea se limpezesc, dar acum stiu ca tot ce-mi spun aceste coliŽne, vara, nu m-ar fi putut invata nimeni. Lumea mea e o lume fara sfinti.
― Si chiar fara eroi.
V
― Asta au asteptat oamenii de la mine, sa fiu un erou?
― Depinde ce intelegi prin acest cuŽvant, Galilei. Daca el inseamna incapacitatea de a spune ca pamantul nu se invarteste cand tu esti convins ca se invarteste, atunci, intr-adevar, asta au asteptat.
― Si i-am dezamagit.
― Ma tem ca da. Au crezut multi in tine.
― Si trebuia sa mor ca sa ma respecte mai departe? Viu, nu mai insemn nimic?
― Te-ar fi vrut curajos.
― Eu nu cred ca a dansa pe vulcani e, neaparat, o dovada de curaj. Poti dansa foarte bine la poalele lor.
― Pari chiar mandru de prudenta ta, Galilei.
― Mandru, nu. Dar nici rusinat. Din ruŽguri nu se poate naste nimic bun. Salvandu-mi viata, mi-am salvat posibilitatea de a lucra mai departe, de a scrie niste carti noi. Era mai bine sa ma las ars? Impreuna cu viata, mi-am aparat sansa de a-mi duce opera pana la capat. Eu cred ca n-am gresit.
― Nu te roade niciodata o indoiala?
― In privinta asta, nu. Adu-ti aminte ce se povesteste despre felul cum isi incepea lectiile Marsilio Ficino.
― In loc de "Preaiubiti frati intru ChrisŽtos" se adresa cu "Preaiubiti frati intru Platon."
― Eu as zice acum "Preaiubiti frati intru viata".
― Nu s-ar spune ca pretuiesti sfintenia.
― N-o inteleg, de fapt. Am socotit totdeauna ca nu ma pot bizui decat pe promisiŽunile din viata aceasta. Uita-te la chiparosi. Cand lumina amiezii ii intuneca, seamana cu niste calugari Dar nu-mi inspira nimic sfant. Sau, cel mult, ma fac sa-mi inchipui un sfant cu bratele pline de fructe si de iarba parfumata de mirosuŽrile verii
― E adevarata erezie ce spui acum.
― Meritam sa fiu ars pe rug, nu-i asa?
― Da, fiindca filosofia ta e, pe cat de simpla, pe atat de periculoasa pentru Inchizitie.
― Sunt un pacatos care-si imagineaza pamantul ca o portocala pe care o tine in maini, bucurandu-se ca un copil de ceea ce ii mai ingaduie Dumnezeu sa traiasca.
― Galilei, te referi, vad, cam in aceiasi termeni la Dumnezeu si la fericire.
― Pentru ca Dumnezeu e ca fericirea . Il cauti chiar daca nu-l vei intalni niciodata.
― Te joci cu vorbele.
― Deloc. Ti se pare, probabil, ca exaŽgerez deoarece esti prea tanar pentru a intelege ce se petrece in sufletul unui om in varsta. Vei afla si tu, mai tarziu, ca numai batranii pretuiesc cum se cuvine fiecare zi. Cand eram tanar, fugeam prin viata fara sa ma gandesc ca o iubire poate fi tragica, la un moment dat, din pricina ca-i vezi capatul. Din pacate, la anii mei, aproape totul s-a transformat in amintire. Si nu ma pot opri sa compar tot timpul ceea ce "este" cu ceea ce "a fost"
― De ce te-ai oprit?
― Eram gata sa spun o prostie. Ca as vrea sa-mi sfarsesc zilele vara, pentru a avea dinaintea ochilor ceea ce regret. Dar moartea e urata in orice anotimp. Pe cand viata e frumoasa in cele mai neasteptate forme. M-am convins si inainte de a abjura.
― Cum?
― In timp ce priveam lumanarile care afumau peretii, am auzit un latrat de caine. Si toata atentia mea s-a indreptat atunci spre latratul acela. Era tot ce patrundea din lumea de-afara. Am simtit un nod in gat. Insa nu voiam sa se vada ca eram emotionat. Ma temeam sa nu-i supar ori sa le dau vreo idee. Crede-ma, iubesti cu toate celulele numai ceea ce esti in pericol sa pierzi. Si nimeni nu ma va convinge ca moartea e o binefacere.
― Giordano Bruno n-a iubit viata? Daca e adevarat ce se zice despre relatiile lui cu femeŽile, a iubit-o mai mult decat altii.
― Nu stiu ce-a simtit el. Pot spune doar ce simt eu, in zilele de vara, aici Daca as fi mai tanar, as alerga pe aceste coline ca un cal naravas. Asa, ma multumesc sa ma uit cum, indata ce se risipesc norii, chiparosii inceteaza sa mai fie posomorati. Putini au inteles ca acesta era adevarul pe care trebuia sa-l apar "acolo"
― Inchizitia nu se sinchiseste de un asemenea adevar.
― Gresesti. Inchizitia ne ameninta tocmai fiindca simte in dragostea noastra de viata o primejdie pentru atotputernicia ei.
― Inainte de a-l sui pe rug, lui Giordano Bruno i-au legat limba ca sa-l impiedice sa proŽfereze blesteme. Pe tine, in schimb, te-au lasat sa vorbesti.
― Au hotarat ei ce urma sa spun, in fina. Dar altceva era in inima mea.
― Si chiar n-ai regretat niciodata?
― Ca am scapat cu viata, nu.
VI
― Numai subconstientul meu colcaie. Dorm agitat si visez tot felul de lucruri ciudate, mari noroioase, caini cu ochi omenesti, pe care, daca le-as auzi de la altul, le-as socoti niste aberatii. Intr-o noapte, camera mea se umpluse de clepsidre sparte din care curgea nisipul. Si, pe masura ce trecea timpul, simteam cum crestea nisipul in jurul meu. Am intrat in panica si am vrut sa ies, dar, afara, vantul urla ca o catea innebunita ca si-a pierdut puii. Am rasuflat usurat cand am zarit-o pe Ana si am incercat sa ma apropii, convins ca, asa, voi fi in siguranta."Nu ma atinge", mi-a soptit ea. Dupa care mi-a dat o explicatie, abia deslusita, care m-a nedumerit: "Daca imi vei atinge acum parul sau umerii ma voi risipi si vor trebui sa treaca veacuri pana sa renasc din nou din desert. Stai pe loc si incearca sa ramai linistit, evitand sa-mi spui numele ori sa ma chemi." Apoi, a tacut, ca si cum obosise vorbind. Am stat nemiscat pana ce Ana s-a intors si a deschis usa sa plece. Atunci m-a cuprins din nou panica si am mers prin nisip dupa ea. Cand am ajuns la peretele de la usa, am constatat ca era rece, aproape inghetat. In plus, raspandea un miros dulceag, gretos, pe care-l cunosteam de undeva. Fara sa ma mai pot stapani, am chemat-o: "Ana". Ea s-a oprit si s-a uitat cu repros la mine, dandu-mi de inteles ca imprudenta de a o numi ii putea fi, mai devreme, fatala. I-am spus in soapta: "Daca toate devin timp mort, si serpii sunt de nisip. Nu ma pot musca. De cate ori ii simt pe trupul meu, nu-mi ramane decat sa ma scutur de nisip" A trebuit sa astept sa se potoleasca vantul, ca sa aud raspunsul: "Serpii sunt adevarati, Galilei".
VII
― Sa ne intoarcem la momentul in care ai abjurat.
― Abjurarea era o formalitate. Speram ca toata lumea va intelege asta. Ca sa scap cu viata, am retractat de forma un adevar pe care, oricum, nu-l poate modifica nimeni. Fie ca reŽtractam, fie ca nu, pamantul tot se invartea mai departe. Cu mine, cu inchizitorii, cu jilturile lor, cu cei care asteptau sa vada daca era cazul sa duca lemne in piata, pentru a inalta un rug, si cu cei care se pregateau sa asiste la spectacol. Se invartea fara sa se opreasca o clipa.
― Eppur si muove, cum ai murmurat la iesire.
― Exact. Am fost surprins sa descopar, dupa aceea, ca mi se reproseaza o formalitate. Numai buzele mele au retractat. In sinea mea, nu m-am dezis niciodata de ceea ce cred.
― Iti inchipui ca inchizitorii nu stiau ca era o formalitate? Ii crezi atat de prosti incat sa nu-si fi dat seama ca tu ramaneai la parerile tale? Erau siguri de asta Dar pe ei nu, neaparat, ideile tale ii interesau, ci sa joace o comedie, sa organizeze o "formalitate", cum zici, in care, solemn si public, sa-ti repudiezi parerile pentru ca, astfel, nimeni sa nu fie ispitit sa se ia dupa tine. De asta aveau nevoie. Nu sa te educe, ci sa te umileasca.
― Am ramas cu ce gandeam.
― Galilei, orice inchizitie urmareste sa creeze doua realitati. Una la vedere. Alta ascunsa. Controland realitatea aflata la vedere, Inchizitia o controleaza si pe cea ascunsa. In felul acesta, oamenii se obisnuiesc ca nu conteaŽza ce crezi. Conteaza ce spui. Si fiecare spune ceea ce i se cere sa spuna, ceea ce simte ca trebuie sa spuna, daca tine sa-si apere pielea. La inceput o face din sila, apoi din obisnuinta. Si, dupa aceea, multi o fac din interes. Rezultatul? Il cunosti. L-ai vazut. Incet, incet, fiecare inteleŽge ca toti cei din jur mint, se prefac, au grija sa nu riste. Si se intreaba: de ce eu as proceda altfel? Ideea insasi de a fi sincer intr-o lume in care doar ipocrizia e rasplatita ajunge sa para o nebunie, o prostie.
― Nu e normal ca oamenii sa se apere? Nu toti ne nastem cu vocatia de martiri.
― Asa e. Accepta, totusi, ca atotputerŽnicia Inchizitiei nu se bazeaza doar pe frica. Se bazeaza si pe zelul celor infricosati de a se arata nepericulosi. Infricosati, ne grabim sa-i asiguram pe inchizitori ca gandim cum ne cer ei, nu e nici un motiv sa fim banuiti, chemati la interogatorii. Incat argumentul tau ca abjurarea a fost o formalitate reprezinta, iarŽta-ma, o scuza subreda. Inchizitia nu tinea sa-ti schimbe ideile. Ii era de ajuns sa dovedeasca tuturor ca nici tu nu indraznesti sa spui ce crezi. In clipa aceea multi oameni si-au spus, probabil, ca nu mai puteau spera nimic "Daca Galilei n-a cutezat, avand probe clare ca pamanŽtul se invarteste, cum o s-o facem noi?" Asa ca abjurarea ta a pus multor guri o pavaza. Si mai e ceva, Galilei.
― Uita-te mai bine cum isi arde vara parfumurile. Ea e convingatoare fara patos.
― Bine. Dar va trebui sa duc intr-o zi logica mea mai departe. Desigur, daca nu fugi de ceea ce nu-ti place sa auzi.
― Nu fug. Dovada ca stam de vorba. Insa n-as vrea sa renunt sa iau partea mea de "posibil" din ceea ce ne inconjoara, oricat as fi de batran. Iarba e inmiresmata si calda, gradiniŽle se incarca de fiori si ― vezi? ― maslinii se inalbesc spre seara. Nu cunosc nimic mai frumos decat felul cum lumina spala chiparosii acestia mirati. Emotia pe care o simt in fata lor nu ma constrange la nimic.
― Ea nu e de ajuns, totusi, pentru fericire, Galilei.
― Mie imi ajunge. Acum, cel putin. Parca tot praful pe care l-am rascolit cu sandaleŽle mele e plin de seminte. Risipindu-l, vantul nu face decat sa extinda gloria verii Nimic nu e mai gresit intr-o asemenea priveliste ca nepasaŽrea, nu crezi? Restul cuvintelor mi se par inutile.
― Ploile toamnei vor face din toate acestea o amintire.
― Pana la urma, toate devin amintiri. De ce n-as alege ceea ce am acum?
― Fericirea ta e o fericire fara oameni, Galilei.
― Te inseli
― Azi-noapte cineva din garda pretoriaŽna a lui Nero imi repeta mereu: "E, asadar, atat de dificil sa mori?", iar eu incercam sa-l conving ca acesta e un vers din Vergiliu pe care, cand Nero a fost detronat, un insotitor caruia ii ceruse sa fuga impreuna cu el i l-a recitat drept rasŽpuns. "Stiu, m-a repezit el, dar asa trebuie sa se intample. Nu mai poti dezlega tu ceea ce zeii au legat intr-un fel." Si mi-a intors spatele, mormaind: "Astuia ii e frica de o flacara dupa ce a incendiat cerul" M-am gandit pe urma pana dimineata ca singurul lucru uman la Nero a fost sfarsitul; faptul ca n-a avut curajul sa inghita otrava pe care si-o procurase; ca s-a razgandit dupa ce se gandise sa se arunce in Tibru; ca a ezitat sa-si infiga pumnalul in piept dupa ce i-a incercat varful; abia cand a auzit copitele cailor la poarta si-a deschis cu mana tremuratoare carotiŽda suspinand: "Ah, ce artist moare in mine!" De fapt, asta m-au invatat verile. Ca teama de moarte, fericirea si dragostea sunt lucruri norŽmale. Si e destul sa vezi totul normal, fara deformarile pe care le-a impus lumii Inchizitia, pentru a-i compatimi pe cei incapabili de o asemenea teama.
― Crezi, oare, ca asta e de ajuns impotriva a ceea ce ne ucide? Tu ar trebui sa stii ca nu e de ajuns. Tu ai fost acolo si ai fost silit sa abjuri ceva de care nu te indoiai.
― Sunt lucruri care s-au petrecut demult.
― Dar ele te urmaresc. Si istoria ta nu-ti mai apartine.
IX
― Daca nu m-ar fi silit Inchizitia sa abjur n-ar fi fost nimic din toate astea. Nu m-ar fi invinuit nimeni ca ma bucur sa traiesc.
― Bineinteles.
― Si nimeni n-ar mai fi vazut in asta un semn de slabiciune. Altii pot declara cu trufie o dragoste de viata de care eu trebuie sa ma rusiŽnez. Ceea ce in gura lor suna frumos, la mine pare o justificare. Dar de ce trebuie sa justific faptul ca iubesc viata ca un om normal?
― Esti prea singur ca sa n-ai nici o vina, Galilei.
― Mai bine spune ca sunt, poate, prea batran ca sa mai pricep de ce un rug e mai conŽvingator decat toate vorbele mele.
― Esti singur cu tine insuti si cu morala ta bazata exclusiv pe dragoste de viata.
― Aceasta lume nu poate fi absurda cata vreme recunoastem ca ea s-a nascut din iubire. Tot ce e viu si tot ce freamata pe pamant s-a nascut din dragoste. Nu e destul atat pentru a avea toate un sens?
― La Roma, cand se faceau primiri triumfale si lumea il aplauda pe generalul invingator, era obiceiul ca soldatii, din contra, sa-i adreseze acestuia vorbe muscatoare, ca nu cumva trufia sa-l imbete prea tare. Lui Cezar ii strigau: "Cap de dovleac, nu privi doamnele! Multumeste-te cu prostituatele!" Ma silesti sa-ti reamintesc ca noaptea ai niste vise din care draŽgostea e, de obicei, exclusa.
― Pentru ca nu visez aproape nici un lucru in forme firesti. Azi-noapte am visat un monstru. Avea cap de pasare, ochi bulbucati de broasca. Si, cand deschidea gura, sasaia ca serŽpii. Sau radea nerusinat ca o tarfa."Abjura gandul ca as fi un monstru", sasaia el. Si radea iar. "Abjura si declara ca sunt frumos." Apoi a inceput sa-si invarta capul ca o morisca. "Galilei, asa se invarte pamantul? Uita-te bine si spune-le pe urma tuturor ca gatul meu e atat de teapan incat numai un imbecil ar putea sa creada ca mi se invarteste capul." Ultimele cuvinte i s-au inecat in scuipat si in hohote desucheate
― Si nu te dezgusta faptul ca in fiecare noapte trebuie s-o iei de la capat?
― La Inchizitie, dupa multe ceasuri de zbucium, mi se facuse somn. Voiam sa ma lase in pace, sa dorm.
― Inca nu intrasera serpii in visele tale. Inchizitia ti-a schimbat viata.
― Intr-adevar, a existat o vreme cand radeam sau plangeam fara sa-mi aduc aminte nimic Acum, de cate ori tipa lastunii pe coliŽnele acestea tresar si imi aduc aminte sfatul lui Marc Aureliu: "Traieste fiecare zi ca pe ultima." Mi-am imaginat adesea acest dialog: "Condamnat, iti voi indeplini ultima dorinta. Care e?" "Sa traiesc".
― Asadar, nu te temi ca aceasta lumina, daca ramai prea multa vreme singur in ea, te indeparteaza de adevar.
― Singura surpriza pe care o mai pot avea acum este moartea . In rest, le-am incercat, probabil, pe toate.
― Esti obosit. Cand te vei odihni vei gandi, poate, altfel.
― Nu cred.
X
― Sunt convins, Galilei, ca iubesti intr-adevar lucrurile pe care le atingi. Asta nu ma impiedica sa remarc o amaraciune ascunsa in vorbele tale.
― Tie nu ti s-a intamplat niciodata sa stai la soare plin de umbre? Iti amintesti totul, si totul este atat de viu in tine incat te temi sa faci vreo miscare, sa nu distrugi clipa in care ai putea sa fii cel despre care iti amintesti
― Stii la fel de bine ca mine ca viata nu se reduce la asta.
― Dar ceea ce simt eu cand stau pe pietre si soarele imi dogoreste obrazul poate sa semene tot atat de bine cu fericirea sau cu deznadejdea tocmai pentru ca am trecut prin niste intamplari care m-au invatat sau m-au silit sa simplific . Inainte, nu aveam timp sa ma bucur ca traiesc, din pricina vanitatilor si ambitiilor.
― Nu te contrazic, Galilei, esti viu. Inchizitia a stiut, insa, ce face cand te-a conŽstrans sa spui ce vrea ea Cine abjura ajunge sa nu mai aiba incredere in el.
― Te inseli. De aceea m-am ferit sa le vorbesc despre mine. Ce puteam sa le spun altceva decat lucruri care m-ar fi trimis si mai sigur pe rug? Niciodata ei nu vor accepta ca in centrul universului se afla inima unui om. Domnilor, ar fi trebuit sa le spun, intrucat singura problema filosofica reala este viata, accept sa abjur parerile mele despre sistemul solar. Dar numai din acest motiv. Va rog sa interpretati, deci, bine gestul meu pentru a nu fi rastalmacit de nimeni, deoarece el decurge din niste convingeri mai profunde decat cele pe care le abjur si nu va da in nici un fel dreptate dumneavoastra. E o simpla alegere, asta e tot.
Respingand rugul, refuz ceea ce va defineste cel mai mult. Si iau din arsenalul dumneavoasŽtra numai ocara ce va acoperi numele meu dupa ce voi abjura
― Ceea ce ma intriga, de fapt, la tine, Galilei, este indarjirea cu care te reintorci la aceleasi intamplari.
― Afla ca acolo unde nu se mai poate schimba nimic, omul devine cu desavarsire liber. Se simte rotund ca un fruct.
― Dar noaptea?
XI
― Ana mi-a vorbit despre Alexandru. Cum incepe sa vorbeasca despre el, glasul i se schimba. Dintr-o data devine cald, mangaietor si trist. Parca ar ascunde o taina. M-a dus in mijŽlocul unui platou pietros, unde cresteau niste arbusti rosii, piperniciti de caldura, si, rupand o nuia, mi-a desenat cortul in fata caruia, zicea ea, tanarul rege privea indelung cerul inainte de fiecare lupta."Totdeauna s-a ferit sa lupte in ceasuri prea insorite, deoarece nu voia sa cucereasca lumea ca un om, ci ca un zeu, mi-a explicat ea in soapta. Si-a purtat bataliile pentru a obtine ceea ce grecii ii refuzau, recunoscandu-i meritul de cuceritor al lumii, dar nevrand sa i-l recunoasca pe acela de cuceritor al unei liŽnisti fara sange." Am observat ca arbustii rosii faceau o floare veninoasa, care te musca in clipa cand voiai s-o mirosi. Ea s-a aplecat sa rupa una, iar eu i-am strigat sa n-o atinga. S-a intors spre mine: "Dintre cei iubiti de tine cei mai multi sunt in lumea umbrelor. De ce te-ai teme atat?" "Aici raspunsul e simplu, i-am spus. Pentru ca nici pe cei morti nu pot sa-i iubesc decat traind" Din senin a inceput sa ploua. Ne-am adapostit sub o stanca privind cum lunecau trasnetele prin iarba. Ana a tacut o vreme. Apoi, fara sa se intoarca spre mine, vorbind rar si uitandu-se la serpuirea trasnetelor, mi-a spus ceva ciudat: "Aici, sub stanca aceasta, nu risti decat o moarte inceata si calma. Stanca te va absorbi incet, fara sa te ameninte" Dupa care nu mai stiu ce a urmat
― Si tu te feresti sa te lupti in plin soare.
― ba da, imi amintesc, am visat ceva ingrozitor. Eram copil si ma jucam in cenusa ramasa de la ruguri, fara sa stiu de ce sunt arsi oamenii. Desenam acolo figuri de animale, arbori, flori. Pe urma, am inceput sa adun cenusa ca sa-mi fac papusi din ea. Papusi pe care, cand ploua, le acopeream. Niste copii au urmarit ce faceam, le-au placut papusile mele, m-au intrebat cum le modelasem, dupa care s-au apucat si ei sa modeleze papusi. S-au strans atat de multi copii acolo incat cenusa s-a terminat. Ne-am dus atunci cu totii pe strada unde se gasea palatul Inchizitiei. Asteptam sa mai fie judecat cineva. Spre seara, a fost scoasa o femeie cu hainele sfasiate si cu mainile legate, la spate, cu o franghie. Le-am multumit inchizitoŽrilor, iar ei ne-au binecuvantat, indemnandu-ne sa facem papusi vesele
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul,
eseul sau referatul despre opera care
Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.
