Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Cezara - III de Mihai EMINESCU



Onufrei și Ieronim, trecand pe strade, nu vedeau ca erau urmariți de-un om. Era pictorul. Ieronim avea sa caute la poșta, unde și afla, o scrisoare de la un unchi al lui, un batran sihastru. Iata ce scria:

Iubite in Cristos nepoate. Este o frumusețe de zi acum cand iți scriu și sunt atat de plin de dulceața cea proaspata a zilei, de mirosul campiilor, de gurile inmiite ale naturii, incat pare ca-mi vine sa spun și eu naturii ceea ce gandesc, ce simt, ce traiește in mine. Lumea mea este o vale, incunjurata din toate parțile de stanci nepatrunse care stau ca un zid dinspre mare, astfel incat suflet de om nu poate ști acest rai pamantesc unde traiesc eu. Un singur loc de intrare este o stanca mișcatoare ce acopera maiestru gura unei peștere care duce pan-inlauntrul insulei. Altfel cine nu patrunde prin acea peștera crede ca aceasta insula este o gramada de stanci sterpe inalțate in mare, fara vegetație și fara viața. Dar cum este inima? De jur imprejur stau stancile urieșești de granit, ca niște pazitori negri, pe cand valea insulei, adanca și desigur sub oglinda marii, e acoperita de snopuri de flori, de vițe salbatice, de ierburi nalte și mirositoare in care coasa n-a intrat niciodata. Și deasupra paturii afanate de lume vegetala se mișca o lume intreaga de animale. Mii de albine cutremura florile lipindu-se de gura lor, bondarii imbracați in catifea, fluturii albaștri umplu o regiune anumita de aer deasupra careia vezi tremurand lumina soarelui. Stancile nalte fac ca orizontul meu sa fie ingust. O bucata de cer am numai, dar ce bucata! Un azur intunecos, limpede, transparent, și numai din cand in cand cate un nourel alb ca și cand s-ar fi varsat lapte pe cer. In mijlocul vaii e un lac in care curg patru izvoare care ropotesc, se sfadesc, rastoarna pietricele toata ziua și toata noaptea. E o muzica eterna in tacerea varatica a vaii și prin departare, prin iarba verde, pe costișe de prund, le vezi mișcandu-se și șerpuind cu argintul lor fluid, transparent și viu, aruncandu-se in brațele bulboanelor in care se-nvartesc nebune, apoi repezindu-se mai departe, pana ce, suspinand de satisfacere, s-adancesc in lac. In mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului, ierbariei și rachitelor din jurul lui, este o noua insula, mica, cu o dumbrava de portocale. In acea dumbrava este peștera ce am prefacut-o-n casa, și prisaca mea. Toata aceasta insula-n insula este o florarie sadita de mine anume pentru albine. Lucrez toata ziua cate ceva. Știi ca-n tinerețea mea am fost la un sculptor. De aceea, dupa ce-am netezit granitul peșterii mele, am umplut suprafața pereților cu ornamente și basreliefuri cum le umpli tu cu schițe. Deosebirea-i ca sculptura e goala, prin urmare chipurile ce le sculptez eu, asemenea. Pe un perete e Adam și Eva Am cercat a prinde in aceste forme inocența primitiva Nici unul din ei nu știe inca ce-nsemneaza iubirea ei se iubesc fara s-o știe formele sunt virgine și necoapte in expresia feței am pus duioșie și nu pasiune, este un idil liniștit și candid intre doi oameni ce n-au conștiința frumuseții, nici a goliciunii lor. Ei umbla-mbrațișați sub umbra unui șir de arbori, dinaintea lor o turma de miei.




Cu totul altfel e Venus și Adonis. Venus e numai amor. Ea-și pleaca capul ei imbatat de pasiune pe umarul acelui tanar femeiește-frumos, timid și inamorat in sine, și el se uita furiș la formele perfecte ale zeiței ce-l fericește, caci i-e rușine sa se uite de-a dreptul. El joaca rolul unei fete naive pe care amantul ar fi descoperit-o.

In genere imi place a reprezenta pe femeia agresiva. Barbatul e firește agresiv, va sa zica natura se repeta in fiece exemplar in asta privința și excepțiile ei sunt tocmai femeile agresive. Este o nespusa gentilețe in modul cum o femeie ce iubește și care e totodata inocenta, timida, trebuie sa se apropie de un barbat sau ursuz, cine știe prin ce, sau și mai pudic și mai copil decat ea. Cum vezi nu vorbesc de curtizane, de femei a caror experiența este calauza amorului, ci tocmai de agresiunea inocenței femeiești. De aceea sculptez acum tocmai pe peretele cel mai alb pe Aurora și Orion. Știi ca tanara Aurora rapește pe Orion, de care se-namorase insași cruda și virgina Diana și-l dusese in insula Delos. In fața lui Orion exprim acel fond de intuneric și mandrie care-l vezi mai in fața tuturor tinerilor, in Aurora acea veselie nestingibila a fetelor tinere, -a sculpta agresiunea in o asemenea fața este greu Un lucru-mi pare ciudat. Dupa orele care in amor se numesc pastorești ramane in om o profunda descurajare și tristețe, ba susțin chiar ca in acele momente omul e mai capabil de sinucidere, ba mai nepasator fața cu moartea decat orișicand. Gasesc pe de alta parte ca un tanar nesedus e mai greu de a seduce decat o fata, și ca biata Venus trebuie sa-și fi avut chinul ei cu Adonis. Este un mister in aceasta aversiune inainte, in tristețe dupa placere. Dar eu nu-l pricep.

Umblu la școala. Știi la cine: la albinele mele. Am parerea cum ca toate ideile ce plutesc pe suprafața vieții oamenilor sunt creații ce arunca o manta pe un corp ce se mișca. Ele sunt altceva decat mișcarea corpului insuși, deși atarna de la ea. Mai intai statul albinelor. Ce ordine, maiestrie, armonie in lucrare. De ar avea carți, jurnale, universitați, ai vedea pe literați facand combinații geniale asupra acestei ordine ș-ai gandi ca-i faptura inteligenței, pe cand vezi ca nu inteligența, ci ceva mai adanc aranjeaza totul cu o simțire sigura, fara greș. Apoi coloniile. In toata vara vedem cate doua sau trei generații colonizandu-se din statul matern, și ceea ce ne bucura este lipsa de fraze și rezonamente cu care la oameni se-mbraca aceasta emigrare a superfluenței locuitorilor. Apoi revoluțiile. In tot anul o revoluțiune contra aristocrației, a curtizanilor reginei minus contractul soțial, orațiunile parlamentelor, argumente pentru dreptul divin și dreptul natural. Cinis et umbra sumus.

Dar, vei raspunde, parinte, duci idei și cugetari in natura dupa analogia imprejurarilor omenești, judeci așadar organizațiunile de stat ale animalelor numai intrucat le vezi asemanatoare cu cele omenești și incifrezi lumea noastra in lumea lor. Nu. Oamenii inșii duc o viața instinctiva. De obiceiuri și instituțiuni crescute pe temeiul naturii se lipesc religiuni subiective, fapte rele și mizerabile, insa foarte cu scop și tocmai acomodate cu stramtoarea de minte a celor mai mulți oameni. Asta merge multa vreme astfel. Te naști, te-nsori, faci copii, mori, tocmai așa ca la animale, numai ca-n loc de ulița satului, unde paradeaza donjuanii patrupezi, exista la oameni sala de bal, jocul, muzica, unde vezi asemenea junele maimuțe cu monoclu mirosind femelele. Și astfel trec multe bucați de vreme, crezi ori nu crezi ceea cu ce ți se argumenteaza excelența acestei lumi, și mori apoi, fara ca cineva sa mai intrebe dupa acea musca care, ca invațat, a produs maculatura științifica, ori, dupa imprejurari, a predicat, a agitat republican ș.a.m.d. Și poate ca din cand in cand ți-vin momente de luciditate in care privești ca trezit din somn și vezi deodata cu mirare c-ai trait intr-o ordine de lucruri strict organizata, fara ca s-o știi sau s-o vrei aceasta. Și aceasta minte, care in turburea și pustia impingere și lupta a istoriei oamenilor, a istoriei unui ce elementar, are din cand in cand cate o fulgurațiune de luciditate, aceasta lecuța de nonsens sa vorbeasca și ea? Sa aiba vo influența, sa insemneze ceva, sa incifreze ceva in natura, ea care nu-i decat o incifrațiune a aceleiași naturi? Nici vorba macar.



Astfel vedem in marile migrațiuni ale popoarelor,unde fii minoreni ieșeau din țara pe cand stupul matern sta locului, o analogie cu roiurile albinelor. Nu explicarile ce se dau faptelor, ci faptele inșile sunt adevarul.

Doctrinele pozitive, fie religioase, filozofice, de drept ori de stat nu sunt decat tot atatea pledoarii ingenioase ale minții, al acestui advocatus diaboli care e silit de voința ca sa argumenteze toate celea. Acest mizerabil avocat e silit sa puie toate intr-o lumina stralucita și, fiindca existența este in sine mizerabila, el e nevoit sa impodobeasca cu flori și c-o aparența de profunda ințelepciune mizeria existenței, pentru a inșela in școala și in biserica pe tucanii cei mici, care intra abia in scena, asupra valorii vieții reale. Pentru lucratorii statului onoarea, pentru soldați gloria, pentru principi stralucirea, pentru invațați renumele, pentru proști cerul, și astfel o generațiune inșeala pe cealalta prin acest advocatus diaboli moștenit, prin acest sclav silit la șireție și sofisme, care aicea se vaiera ca popa, colo face mutre serioase ca profesor, colo parlamenteaza ca avocat, dincolo taie fețe mizerabile ca cerșitor. Acest din urma o face pentr-un pahar de vin ce-l are in petto, altul pentr-un titlu, altul pentru bani, altul pentru o coroana, dar la toți in esența este aceeași, un moment de beție.

Iata ce invaț eu de la dascalii mei, de la albine in școala la ele vad ca suntem umbre fara voința, automați care facem ceea ce trebuie sa facem și ca, pentru ca jucaria sa nu ne dezgusteze, avem aceasta mana de creieri care ar vrea sa ne dovedeasca ca intr-adevar facem ce voim, ca putem face un lucru sau nu Aceasta-i o inșelare de sine in care mulțimea de probabilitați e confundata cu ceea ce suntem siliți a face.

Viața interna a istoriei e instinctiva; viața exterioara, regii, popii, invațații, sunt lustru și fraza și, cum de pe haina de matasa pusa pe un cadavru nu poți cunoaște in ce stare se afla, astfel de pe aceste vestminte mincinoase nu poți cunoaște cum sta cu istoria insași.

Eu, mulțamita naturii, m-am dezbracat de haina deșertaciunii. Știu ca tu ești pan-acum frate laic. Nu te calugari, copilul meu nu te preface in rasa și comanac din ceea ce ești, un baiat cuminte. Am fost sihastru, nu calugar. Aș vrea ca cineva sa-mi ieie locul in aceasta sihastrie, caci sunt batran și poate curand sa-mi bata ora mantuirii. Vina tu, dar numai dupa ce voi muri pe cat traiesc scutește-ma și tu. Am trebuința de singuratate. Batranețea este o moarte inceata, ce incet bate inima mea acum, ce iute batea inainte de 60 de ani Lume, lume! Și intr-o zi va bate din ce in ce mai incet, apoi va inceta, caci s-a sfarșit undelemnul candelei. Știu ca n-am sa simt c-am sa mor. Va fi o trecere molcoma și fireasca, de care nu ma tem. Voi adormi de nu m-aș trezi numai iar Iți sarut fruntea,

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.