sa nu mai vad in preajma decat cer,/ deasupra cer,/ si cer sub mine/ si aprins in valuri de lumina/ sa joc/ strafulgerat de-avanturi nemaipomenite/ ca sa rasufle liber Dumnezeu in mine".
Prin intermediul lui Nietzsche au patruns in poezia lui Blaga elemente din filosofia indiana, privind identitatea dintre fapturile individuale si marele Atman, substanta universala. Versurile ilustreaza explozia vitalista, tensiunea pasiunii, ipostazierea subiectului in dimensiuni titanice, consumat de tensiuni launtrice (Sunt beat de lume si-s pagan").
La modul expresionist se structureaza si discursul din Lumina raiului, prin trairi antinomice: De unde-si are raiul lumina? - stiu: il lumineaza iadul/ cu flacarile lui".
Se afirma vitalitatea, rasul fiintei, solaritatea ei, dar lumea este simultan minune si scrum", bucurie si teama, lumina si moarte. Poetul nu se zbate dilematic intre credinta si tagada", ca Arghezi, ci le va trai paradoxal, pe amandoua simultan" (M. Mincu, Lucian Blaga. Poezii- Texte comentatE).
Aceasta traire intensa sub semnul armoniei contrariilor traduce orientarea subiectului liric spre cuprinderea Totului substantial si structural" al lumii de care este separat prin limita trupului, dar in chiar trupul fiintei exista un Dumnezeu captiv ce asteapta gestul eliberator al dezmarginirii eului. Divinul este astfel negat ca transcendenta, infatisandu-se ca prezenta perena in Totul cosmic. Argumentatia este condusa de criticul
Ion Pop in lucrarea Lucian Blaga. Universul liric spre formula spinozista Deus sive natura, la care s-a raportat poetul insusi.
Erosul este in aceasta etapa calea esentiala de patrundere in misterele lumii. Poezia Izvorul noptii este un omagiu expresionist adus frumusetii iubitei. Ochii negri ai iubitei sunt izvorul" (= origineA) noptii, antrenand semnificatii cosmice : imi pare,/ ca ochii tai, adancii, sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea peste vai/ si peste munti si peste sesuri,/ acoperind pamantul c-o mare de-ntuneric". Poemul se axeaza pe o metafora revelatorie". Se retine clasificarea sugestiva a metaforelor facuta de Blaga, in metafore plasticizante" (simple comparatii ale poeziei traditionale pentru a suplini expresia abstracta) si metafore revelatorii" (micro-mituri care explica originile ascunse ale lucrurilor iluminand noi laturi ale acestora, strafulgerari ale misteruluI) (Trilogia cunoasteriI).
Legatura dintre eu si lume este iubirea, ca in intregul volum, iar rezonanta ei cosmica este explicabila prin estetica expresionista. Blaga defineste conceptul: De cate ori uri lucru este astfel redat incat puterea, tensiunea sa interioara, il intrece, il transcedendeaza,, tradand relatiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist" (L. Blaga, Filosofia stiluluI).
Poemul Liniste propune o cufundare in anonimatul expresionist pentru a recepta, semnale, cuvinte, taine, prin comunicarea cu stramosii". Ei vin sa-si traiasca mai departe/, in nori/ viata netraita", iar eul individual se dizolva in eul colectiv.
Primul volum, Poemele luminii, contureaza cateva trasaturi definitorii ale eului stihial, implicit ale viziunii expresioniste :
- echivalenta de substanta dintre subiect si univers;
- tensiunea de a depasi individualitatea catre totalitate, ca forma a reintegrarii eului in intregul cosmic;
- frenezia trairii in expresie stihiala, de forta elementara ; i
- sentimentul absolutului;
- valorificarea magicului, a miticului, a miraculosului sau a demonicului.
Dominanta in aceasta etapa este tendinta de depasire a tiparului individual, pana la pierderea eului in universul de energii.
Eul panic, o alta ipostaza a subiectului, se contureaza in volumul Pasii profetului, caracterizat prin contemplatie calma, absenta dinamicii eului, senin abandon de sine. Tendinta de dizolvare in marele cosmos se pastreaza, dar difera ritmul miscarii si directia, care acum se indreapta spre adancul teluric. in poezia lui Blaga se instaleaza materia si receptarea ei senzoriala.
Figura emblematica este zeul Pan, care va domina universul imaginar al volumului. Zeu grec pastoral, din Arcadia, protector al turmelor si ciobanilor, facand parte din cortegiul dionisiac, Pan deschide un spatiu elementar, in perfecta corespondenta cu miscarile firii. Relatia eului cu lumea este de comunicare organica, omul fiind cuprins in atmosfera somnolenta a verii, cufundat in Totul cosmic pregatit sa-1 asimileze (Natura isi adapa zeul").
Inconstienta creaturii apartine si creatorului, in ipostaza zeului Pan, care traieste el insusi ciclic si acut prefacerile naturii:
Se-ntinde si isi zice : picurii de roua-s mari si calzi, cornitele mijesc, iar mugurii sunt plini.
Sa fie primavara ?".
Ultima parte a volumului anunta insa spaima, schimbarea subterana, viclenia primelor semne ale instrainarii eului fata de univers.
Poezia Moartea lui Pan, cu cele cinci secvente ale sale, incheie prima etapa a liricii blagiene, fiind un prag semantic spre Marea Trecere. Eul panic, care reprezinta trairea elementara la nivelul senzatiei, cautarea propriilor origini sub forma mitului copilariei, este abandonat, iar poetul va deveni un cantaret bolnav" in cautarea fragmentelor care sa reconstituie discursul originar. Sentimentul de impacare si seninatate se stinge, iar moartea zeului aduce golul si neantul, distanta dintre subiectul uman si universul aflat in departare.
Un mod de existenta se sfarseste, echivaland cu ceea ce poetul va numi ruptura ontologica". Din perspectiva mitica, momentul mortii lui Pan si aparitia umbrei lui Christ ar corespunde si caderii primilor oameni, alungarii din Paradis" (Ion PoP). Ca si Adam, omul lui Blaga paraseste varsta inocentei primare, intrand sub regimul interogatiei, al indoielii si al suferintei.
Se deschide o noua etapa lirica odata cu volumul In marea trecere (1924), etapa continuata si in volumele de poezii Lauda somnului (1929) si La cumpana apelor (1933). Predomina acum sentimentul tragic al instrainarii, starea de nesiguranta, inertia si oboseala. Omul se simte deposedat de fluidul vital, frustrat si insingurat (eul alienaT).
Motoul volumului concentreaza simbolic marile teme abordate: timpul, moartea, cuvantul, nelinistea metafizica: Opreste trecerea. Stiu ca unde nu e moarte, nu e nici iubire si totusi te rog: opreste, Doamne, ceasornicul cu care ne masori destramarea". G. Gana aprecia ca poezia lui Blaga este in zona ei centrala o lamentatie atingand intensitatea tragica, un tipat inabusit, surdinizat, al fiintei umane amenintate de moarte" (Lirica lui Blaga", in Sinteze de literatura romana).
Universul este dominat de inertie (Nimic nu vrea sa fie altfel decat este"), distanta dintre semnificat Si semnificam se adanceste, semnele de plecare" sugereaza un exod spre natura dinspre orasele peste care a coborat un peisaj apocaliptic" (Ion BalU).
Eul expresionist blagian se interiorizeaza, iar spatiul poetic apartine, culturii romanesti folclorice. Aceasta spiritualizare impersonala constituie o forma tipica a culturii romanesti de a se mentine in cadrul unor reprezentari atemporale si aspatiale. Miticul si magicul conserva specificul." (M. MincU)
Tema mortii capata accente metafizice, extinctia apare ca imagine launtrica, strigatul este surdinizat, iar lirismul se concentreaza intr-o tragica neliniste. Moartea se transforma in Marea Trecere", pentru ca prezenta ei se simte in ritmul pulsatiilor inimii. Ideea apare in Amintirea, Fum cazut, Un om s-apleaca peste margine, Elegie, Vraja si blestem.
Pentru poet, a te naste inseamna a percepe tragicul propriei fiinte, a simti vremelnicia trupului, iar omul cunoaste spaima in fata mortii, pentru ca sfarsitul inseamna intrarea in anonimatul cosmic.
Mama-nimicul-marele!
Spaima de marele imi cutreiera noapte de noapte gradina. Mama, tu ai fost odata mormantul meu. De ce mi-e asa teama-mama sa parasesc iar lumina ? " (Din adanC)
Nostalgiei originilor, acelei dorinte de regressus ad uterum, de care vorbeste Gilbert Durand in Structurile antropologice ale imaginarului i se asociaza negatia gestului si a insului participant la universul alienat al luminii": Mana mi se opreste Glasul mi se stinge". incercarea constanta de a reface relatia cu o lume paradisiaca ramane fara finalitate, caci nu exista iesire din miscarea distructiva a Marii Treceri". Un vers din Cantaretii leprosi rosteste tragic : Mistuiti de rani launtrice ne trecem prin veac", iar in Psalm apare o patetica marturisire: intre rasaritul de soare si apusul de soare/ Sunt numai tina si rana".
O sansa de salvare ar putea fi creatia, prin care esenta vietii s-ar dezvalui omului, iar I amintirea existentei lui s-ar perpetua in fluviul timpului. Opera scoate insul din actiunea nivelatoare a timpului:
Unde si cand m-am ivit din lumina nu stiu, din umbra ma ispitesc singur sa cred ca lumea e o cantare.
Strain zambind, vrajit suind in mijlocul ei ma implinesc cu mirare" (BiografiE).
Cautarea absolutului poetic, dublata insa de criza acuta a comunicarii, e un simptom major al secolului XX. Astfel, a studia limbajul poeziei inseamna a atinge esenta tragica a umanului. Tragedia semnificantului (corpul sonor, material al cuvantuluI) exprima criza semiotica cu care se confrunta poetul modern.
Aceasta a doua etapa a liricii blagiene prezinta mutatia de la explozie la implozie, de la strigat la tacere, pentru ca mai tarziu sa atinga structura spunerii. Actul poetic este un act de comunicare, dar fara solutii clare, deoarece cuvantul, care este semn conventional, inchis, nu poate cuprinde complexitatea trairii, infinitatea ca trecere. Cantaretul bolnav simte gustul amar al propriilor cuvinte : Dar cuvintele sunt lacrimi ale celor ce ar fi vrut asa de mult sa planga si n-au putut. Amare foarte sunt toate cuvintele, de aceea lasati-ma sa umblu mut printre voi, sa va ies in cale cu ochii inchisi". in Psalm apare sentimentul dureros ca divinitatea este in esenta muta, identica siesi, in afara comunicarii: Esti muta, neclintita identitate/ rotunjit in sine a este a/ nu ceri nimic./ Nici macar rugaciunea mea".
Paralel cu teama de cuvant, universul poetic blagian se umple de semnul mortii in momentul in care criza semnului poetic devine acuta : pasarea sfanta, cocosii apocaliptici, porumbeii proroci, pasarile bolnave, paianjenii, serpii, unicornul. Acestea devin semne--fapturi, pastrand un rest de mister, o latenta si alcatuiesc o mitologie arhaica, o hieroglifie sacra lipita de ambiguitatile cuvantului.
Subiectul poetic ia act de ruptura petrecuta intre sine si lume sau intre laturile cuvantului, anxietatea creste, iar eul alienat se refugiaza in anonimat. Orizonturile salvarii sunt mitul, somnul sau erosul.
Principiul erotic anuleaza alteritatea, constituind puntea de legatura cu realitatea originara a universului. Eul se descopera ca apartinand unei substante comune : Cu orice mare iubire se declara in noi un proces de regresiune, prin mii de ani, spre situatii mitologice si sublime" (L. Blaga, DiscoboluL).
Fie in ipostaza de iubita, fie in cea de mama, femeia este asimilabila unei prezente arhetipale, unui principiu existential" (Ion PoP).
Ea este stralucitoare. Mandra si pagana", enigmatica si profunda : Femeie, ce mare porti in inima si cine esti ? ".
Cele cateva lucrari de inspiratie erotica din etapa mediana a creatiei traduc sentimentul elegiac al pierderii iubirii: in ce taram si in ce somn te-ai oprit? ". in spatiul arhaic insa, comunicarea cuplului este regasita: Copilo, pune-ti mainile pe genunchii mei/ Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat".
Simbolica este fuziunea dintre poezie si sentiment, dintre lirica si trairea afectiva: Iubind ne-ncredintam ca suntem/ Cand iubim, oricat de-adanca noaptea-ar fi,/ suntem in zi" (PsalM).
Satul si mitul alcatuiesc un spatiu de evaziune din miscarea distructiva a Marii Treceri", o alternativa simbolica fata de civilizatia traumatizanta care a dus la alienarea eului. Satul blagian este un spatiu poetic plasat in mit, in atemporalitate. Poeme ca Peisaj transcendent, Veac, Pluguri (volumul Lauda somnuluI) sau Muntele vrajit, Lumina din lumina (volumul La cumpana apeloR) contureaza un spatiu mitic al satului autohton, cu valorile lui etice, magice si traditionale. Astfel, are loc miscarea de retragere spre propria origine mitica, spre un timp vesnic in care viata si moartea sunt ne traumatizante. in spirit modern, poetul incercase afirmarea unui eu individual. Acceptand mitul lumea-poveste" (sintagma folosita de criticul G. Gana), eul poetic se va cufunda dureros in lumea de pacla magica a anonimatului integrat cosmosului.
Volumul
La curtile dorului (1938) evoca nostalgic satul si lumea lui, realizand o mitologie a dorului de tara: La obarsie, la izvor/ nici un drum nu se intoarce/ decat in chip de dor" (Cantecul obarsieI).
Satul, cuprins in orizontul mitic, reprezinta pentru poet o alternativa expresionista fata de orasul tentacular. Blaga marturisea: A trai la oras inseamna a trai in cadrul fragmentar si in limitele impuse la fiecare pas de randuielile civilizatiei. A trai la sat inseamna a trai in zaristea cosmica si in constiinta unui destin emanat din vesnicie".
Redescoperind universul arhaic, poetul reface legatura cu lumea, ajunge la nostalgia abisala" despre care vorbea ca filosof: Prin matricea stilistica suntem, intr-o masura cum nu visam, ancorati intr-o viata anonima" (Orizont si stiL).
Spatiul poetic al destramarii, discurs al unui eu liric alienat, rupt ontologic de unitatea cosmosului, creatia blagiana din cele patru volume (in marea trecere, Lauda somnului, La cumpana apelor. La curtile doruluI) contine in sine teza si antiteza, afirmatia si negatia, in sensul impletirii unei viziuni tragice cu tentativele estompate de salvare.
Paradisul in destramare se echilibreaza printr-o geografie mitologica" a satului, a mitului, prin somnul benefic sau prin erosul cu functie de regenerare.
Momentul vindecarii, al eliberarii de tristetea metafizica" este marcat de volumul Nebanuitele trepte, echivalent cu eterna reintoarcere", conform tiparului mitic. Cosmosul bolnav, arata Mircea Eliade in Aspecte ale mitului, este urmat de un alt timp.
Blaga insusi numeste schimbarea zodiei" acest inceput al unui nou ciclu existential. Revelatia produsa in constiinta este rostita poetic: si astazi dintr-o data neasteptat acest rasarit/ Ce cantec nemasurat./ Ca unui orb vindecat/ lumea-n lumina mi s-a largit./ Puterile misca-n zenit/ Deschid portile: Timp neumblat/ bine-ai venit, bine-ai venit!
" (Schimbarea zodieI).
Viziunea asupra timpului se insenineaza, eul numit acum domestic" descopera bucuriile simple, nesofisticate, hotarat sa se supuna ritmurilor firii, sa redevina unul dintre multi". El se integreaza intr-o ordine refacuta, traieste sentimentul solidaritatii cu tot ce exista, asimiland obiectele exterioare : Iata-amurguri, iata stele/ Pe masura ce le vad/ lucrurile-s ale mele" (Cantec inainte de a adormI).
Volumul transmite plenar, inaintea postumelor, un echilibru interior al eului, elogiind innoirea fiintei, intr-un alt spatiu si timp. Tristetea tacerii ramane coborarea nebanuitelor trepte" ce va duce spre moarte, insa clipa finala poate fi asumata pentru ca fiinta se perpetueaza prin reintoarcerea in ordinea firii:
Apoi ca frunza cobori. Si tarana
ti-o tragi peste ochi ca o groasa pleoapa
Mumele, sfintele luminile mii mume subt glii isi iau in primire cuvintele. inca o data te-adapa"
(EpitaF).
Temele poetice, etapele parcurse si convulsiile traite se organizeaza intr-o spirala dialectica ce tinde spre absolutul creatiei, tocmai pentru ca traduce tulburatoarea dialectica a umanului.
Temele poetice prezente intr-un discurs expresionist, tulburator prin semnificatii, drama ontologica a eului, aspiratia spre absolutul cunoasterii, agonia mortii, nelinistea metafizica, intoarcerea spre mitic si magic sunt repere ale unui univers inepuizabil ca substanta si sens.
