Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Lucian Blaga - analiza activitatii literare despre Lucian BLAGA



Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este mai mult un crez existential decat unul artistic; o poezie de autodefinire a eului care se integreaza misterului universal. Pronumele eu se repeta cu obstinanta intentie de delimitare (eu-altiI).



Lumea e un miracol intrucat este mister si este mister pentru ca se afla in prelungirea transcendentului. Cunoasterea rationala (minteA) distruge misterul in sensul ca nu-1 poate descoperi, nu-1 identifica, nu-1 vede. Cunoasterea prin iubire nu risipeste (nu striveste cu lumifta eI) vraja (frumuseteA) lumii, fiindca a cunoaste prin, iubire inseamna a te contopi cu obiectul - corola de rhinuni a lumii, altfe} spus, cu misterul ca frumusete a lumii. Premisa lumii e frumusetea, care creste din iubire. Iubirea, prin functia sa cognitiva, imbogateste intunecata zare "cu largi fiori de sfant mister". in lumea fizica un corespondent al luminii care amplifica taina intunericului e raza selenara. Eul liric adauga lumii misterul sau

- lumina lui (iubirea luI). Constiinta e un astru al tainelor universului. Iubirea are fiorii de lumina ai lunii tremuratoare in feeria noptii. Fiorul, vibratia iubirii, este o armonie subtila prin care se produce comunicarea eu-lume. Eul si lumea se intrepatrund. Cunoasterea rationala, profana, distruge fumusetea, inefabilul.



Aceasta conceptie cuprinde in miezul ei ideea de frumusete; viata si implicit creatia apar ca manifestare a frumusetii - o corola

- termen desemnand multiplicitatea a tot ce exista prin fragilitate, suavitate, fragezime, dar mai ales prin armonie - corola e desenul perfect al diafanului floral, e simbolul principiului armoniei universale. Concretizarea simbolica a diversitatii tainelor apare in versul "in flori, in ochi, pe buze ori morminte" - simboluri ale transcendentei terestre; florile - taina a frumosului daruit vederii, expansiv, iar mormintele - peceti ale misterului mortii, retragere in nepatruns; ochii si buzele sustin corespondenta celor doua lumi ale omului, cea interioara si cea exterioara.






Metafora-coloana a poemului e lumina, pivotul comparatiei ample, pe care se sprijina toata arhitectura lirica.

Ca arta poetica, mesajul ar fi ca versul e fior de sfant mister. Poezia reveleaza enigma lumii amplificand-o.

Un sunet diafan ca atingerea razelor de luna trece prin fraza blagiana.

Paralelismul initiatic sacru-profan ia aspectul opozitiei dintre imponderabilitatea delicatetii florale, analoga iubirii, si violenta profanatoare a ratiunii (a strivi, a ucide, a sugrumA).

Asasinarea misterului e echivalenta cu uciderea miracolului. Opozitia ratiune-iubire impune, de fapt, incompatibilitatea dintre profan si sacru, pe care o aflam si in poemul lui Ion Barbu, Timbru. Termenii intuneric-lumina sunt folositi prin inversiunea de tulburator efect a acceptiei curente.

Sensul reflectiei blagiene confera fiecarui cuvant un ecou prelungit.



In volumul Poemele luminii (1919), lumina - simbolul iubirii - apare ca potentiala realitate metafizica: "lumina, ce-o simt navalindu-mi / in piept cand te vad - minunato, / e poate ca ultimul strop / din lumina creata in ziua dintai". Observam setea de traire a miticului inceput al Creatiei, setea de paradis, de.absolut. in acest sens trebuie inteleasa si revarsarea entuziasmului cosmic, acea dezmarginire a eului cultivata de expresionisti: "Pamantule, da-mi aripi: / sageata vreau sa fiu, sa spintec / nemarginirea, / sa nu mai vad in preajma decat cer, / de-asupra cer, / si cep sub mine - / si-aprins in valuri de lumina / sa joc / strafulgerat de-avanturi nemaipomenite / ca sa rasufle liber Dumnezeu in mine". Marea, pamantul, linistea, ceasul de arsita al amiezii de vara nu au niciodata functie peisagistica, ci sunt deschideri ale tainicei infinitati cosmice in care poetul vrea sa evadeze: "Eu / stau pe tarm si - sufletul mi-e dus. de-aeasa. / S-a pierdut pe-o cararuie-n nesfarsit si nu-si gaseste / drumul inapoi" (La MarE). in linistea clara care face perceptibil "sunetul" luminii ("Atata liniste-i in jur de-mi pare ca aud / cum se izbesc de geamuri razele de luna") eul participa la o misterioasa comunicare cu stramosii care "vin sa-si traiasca mai departe" "vieata netraita". Ultimul poem - Stelelor - e "rugaciunea" lui Blaga, in sensul marturisirii initimitatii sufletesti celei mai adanci: tanjirea dupa nemarginirea necunoscutului metafizic: "ma-nchin luminii voastre stelelor, / si flacari de ardoare / imi ard in ochi, ca-n niste candele de jertfa. / Fiori, ce vin din tara voastra, imi saruta / cu buze reci de gheata trupul / si-nmarmurit va-ntreb: / spre care lumi va duceti si spre ce abisuri? [] I Un singur gand mi-e raza si putere: / o stelelor nici voi n- aveti / in drumul vostru nici o tinta, / dar poate tocmai de aceea cuceriti nemarginirea!

   " Inima e o scoica in care "rasuna zvonul unei mari necunoscute" (ScoicA).

Iubirea si patima - sunt motivele predilecte, fiindca prin incandescenta lor se trece in transcendent: "Nu-mi presimti iubirea cand privesc / cu patima-n prapastia din tine / si-ti zic: / O, niciodata n-am vazut pe Dumnezeu / mai mare!

   ?" (Nu-mi presimtI). Tinipul iubirii e o inmugurire de vesnicii (DoruL), inima - o plamada a noului Adam (InimA).

Viziunea antropomorfica evoca animismul in care credea omenirea in vremuri precrestine. O "priveliste" e o drama ("Soarele in rasarit - de singe-si spala-n mare / lancile, cu care a ucis in goana noaptea / ca pe-o fiara") sau o idila cosmica ("un vant de seara / aprins saruta cerul la apus / si-i scoate ruji de sange pe obraji").



Comunicarea eului cu universul implica o substitutie de planuri, osmotica: "si pe sub glii ti-am auzit / a inimei bataie zgomotoasa" (PamantuL); "Tristeti nedeslusite-mi vin, dar toata / durerea, / ce-o simt, n-o simt in mine, / in inima, / in piept, / ci-n picurii de ploaie care curg. / Si altoita pe fiinta mea imensa lume / cu toamna si cu seara ei / ma doare ca o rana" (MelancoliE).



Moartea, cea mai revelatoare iesire din timp, implica un astfel de transfer - o mima bate in pieptul turnului iar prin vine curg stropii de liniste.tin prima strofa a poeziei Gorunul poetul percepe lenta absorbtie a vietii in linistea fara de inceput si sfarsit, avand presentimentul mortii. Intimitatea cu arborele initiaza o noua forma de comunicare; interogatia si reflectia pornesc dintr-o constiinta in pragul unor tainice intelesuri din alt plan. Trupul zacand, invins de pace, dezmierdat de frunza jucausa, descopera nemiscarea finala ca pe o voluptate. Meditativa, constiinta poetu-lui-filosof "vede" cresterea neincetata a mortii in trunchiul viu al marelui univers: "O, cine stie? - Poate ca / din truchiul tau imi vor ciopli / nu peste mult sicriul, / si linistea / ce voi gusta-o intre scandurile lui, / o simt pe semne de acum: // o simt cum frunza ta mi-o picura in suflet." Tulburator se precizeaza gandul concret al sicriului care creste in copacul viu. Intre viata si moarte nu exista separatie, ci, dimpotriva, un fluid de liniste, din care omul gusta anticipat: "Ascult cum creste-n trupul tau sicriul, / sicriul meu, / cu fiecare clipa care trece, / gorunule din margine de codru."





Simturile sunt acordate planului etern; omul asculta tacerea si e invins de pace, paradoxurile unei alte lumi

Impresia generala este de incetinire aproape anestezica a ritmului vital in pacea paradisiaca a seninului silvestru. Lumina, (limpezi departarI), clopotul care subliniaza tacerea, trupul culcat, "dezmierdat" de frunza, alcatuiesc un ansamblu elegiac traditional, in vecinatatea conceptiei populare, cu atat mai mult cu cat spiritul arata acelasi calm consimtamant, lasarea in voia firii. Totusi Gorunul e greu de racordat la vreun model si nu seamana defel cu o poezie inspirata de folclor. Deosebita e descoperirea reflexiva a starii de pace si notarea ipotezei, in vers alb, cu un subtil ritm, urmand miscarea gandului nu vocabula. Trei linii expresive se disting: pacea, gorunul si neincetata atentie reflexiva (imi pare, de ce, O, cine stie? - Poate ca, pe semnE). Moartea este si ea o tara departata, care exercita o stranie fascinatie impatimitului de transcendere. Invocarea gorunului marginal, plasat parca in incertitudinea intalnirii dintre lumea fizica si o alta, nevazuta, e insasi marca reflexivitatii acestei meditatii elegiace. Melancolia trecerii ar fi perspectiva unificatoare a poemelor spatiului nostru, pe tema mortii, fie populare, fie culte, f

Beat de lume si pagan apare poetul si in volumul urmator, Pasii profetului (1921), in care presimte insa marile melancolii provocate de timp, epicentrul tematic. Pan e o antropomorfizare a universului primitiv pagan care apune; zeitatea copilariei lumii e oarba si batrana, nu-si mai recunoaste "primavara" (PaN). Moartea lui Pan lasa in locui-i o drama crestina; volumul se incheie, cu poemul dramatic Pustnicul, un spirit cautandu-si trupul ucis de asceza. Chiar poemul strigatului vitalist, tipic expresionismului, pune inceput melancoliei: "Dar numai pe tine te am trecatorul meu trup." (Dati-mi un trup voi muntiloR). Versurile sunt scrise pe frunze uscate de vie.



Vara si in lan sunt poemele uitarii, ale abandonarii constiintei dureroase sub narcoza senzatiilor - dogoare, lan de grau, cantec de lacuste. Somnul timpului infre florile de mac, desigur ale uitarii, s-ar traduce printr-o oprire a clipei in vesnicia campestra. Singuratatea elementelor si acel galben expresionist constituie imaginea plenitudinii. Fata cu gene lungi ca spicele de orz, care strange cu privirea snopii de senin ai cerului e intruparea lanului, un fel de zeitate al carei cantec, cantecul neauzit al armoniei universale, naste sufletul. in trupul ca un vas de lut, fara zbuciumul derizoriu al constiintei ("fara dorinti, fara mustrari, fara cainiti / si fara-ndemnuri, numai trup / si, numai lut") *e naste din vibratia muzicala a spiritului universal - omul. Exceptionala este suprapunerea unor astfel de sugestii pe plastica peisajului care descrie o stare, una dintre acele stari care redau omului sentimentul eternitatii.



in marea trecere (1924) este un volum despre tristetea de a exista: "Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit / asa de mult sa planga si n-au. putut." Obsesia trecerii, a lunecarii spre moarte spulbera toate iluziile cunoasterii, lasand cu rost doar faptul simplu de a exista: "Nimic nu vrea sa fie altfel decat este" sau de a suferi: "intre rasaritul si-apusul de soare / sunt numai tina si rana". Psalmul e ca si strigarea argheziana o razvratita durere in fata muteniei Cerului. Timpul copilariei, timpul trecut, e singura transcendenta; poetul aude mereu trecerea cum ar auzi toate izvoarele, simbol de veacuri al timpului ireversibil. Orgoliul cunoasterii se stinge in cumintenia omului simplu, a carui intelepciune a gasit drumul cel mai scurt spre cele neintelese. in eresuri taranul zugrav intelege mai mult decat in filosofie ganditorul, fiindca simplitatea e curatenie sufeteasca: "Erai prieten cu toate minunile". O astfel de faptura intreaga, a satului, a pamantului, devine sfanta. "Marginea" peste care "se apleaca" omul e neantul gandului. Oboseala acestei melancolii a trecerii a smuls poetului versuri elegiace: "Vino sfarsit, asterne cenusa pe lucruri. / Nici o carare nu mai e lunga, / nici o chemare nu ma alunga. / Vino sfarsit" (Un om s-apleaca peste marginE). Chemarea sfarsitului inseamna apusul cunoasterii zadarnicite de timp. Apare reveria pe tema fericirii nenascutului: "Dar mi-aduc aminte de vremea cand inca nu eram, / ca de-o copilarie departata." Exista un dor pagan de moarte: "Boteaza-ma cu pamant. // Umbra lunii imi trece peste inima." - sopteste calugarul batran. Toamna e "bunatatea" mortii. Zavorul tainelor sfasie speranta unui sens. "Sangeram din mani, din cuget si din ochi. / In zadar mai cauti in ce-ai vrea sa crezi. () // Cineva a-nveninat fantanile omului." Stelele tac. Lepros e cel refuzat de misterer Mama e invocata ca in Duhovniceasca, dar aici in panica lipsei de sens. Fiecare are Apocalipsa lui si o zi de apoi - "Ca oricare alta zi". Divinitatea e marele orb temator de cuvinte - fiindca orice vorba la el se schimba-n fapta. De aceea Dumnezeu tace. Cufundare in tacere este aceasta carte de versuri, in tacerea gandului smerit. "Explicativa" in acest sens este poezia Am inteles pacatul ce apasa peste casa mea: trufia cunoasterii coboara in anonimatul "turmelor pamantului" cu "aureole sfinte"; baba ce-si topeste Łanepa in balta, pietrarul si clopotarul pricep mai mull din tainele spre care ravnea filosoful; "scrutarea" de sine e jertfa care ridica blestemul cunoasterii, inaltand sufletul in slava aratata de ingeri.





in elegia Pe ape ganditorul deplange alegoric orice izbanda in planul cunoasterii, precara fiindca ucide plenara aspiratie spre necunoscutul care echivaleaza cu viata insasi: "Pentru un fagure sterp / mi-am ucis "stupii flamanzi." Mitul biblic se aplica destinului individual. Alegoricul potop continuu, fara simbolurile renasterii (porumbelul, curcubeul, muntele AraraT) impune ideea condamnarii la pedeapsa vesnica a disolutei - a destramarii la care se refera mottoul intregului volum. in Fiu al faptei nu sunt poetul isi declara cu umilinta rostul contemplatiei, misticul rod al inielepciunii de dincolo. Cuvantul din urma e al renuntarii in fata neintelesului esec: "De nicaieri pamantul / nu m-a chemat. / Sunt blestemat!

   " Imagistica este surprinzator de apropiata unor viziuni-argheziene: "Cu canele si cu sagetile ce mi-au ramas / ma-ngrop / la radacinile tale ma-ngrop, / Dumnezeule, pom blestemat." Semne e o "apocalipsa" originala - pustiirea lumii crestine in care "vinul nebun al vietii s-a scurs in scrum"; repaganizarea lumii ar fi o "inviere": "Cerbi cu ochii uriasi si blanzi / intra-vor in bisericile vechi / cu portile deschise, / uilandu-se mirati in jur"; va fi o lume "curata", fara constiinta dureroasa a omului. Daca prologul (Catre cititorI) era o lauda adusa tacerii, Epilogul e inchinat vantului, spulberarii vietii, fara nici o consolare: "ingenunchez in vant. / Mane oasele /au sa-mi cada de pe cruce. / Inapoi nici un drum nu mai duce. ingenunchez in vant: / langa steaua cea mai trista." Spaima duhovnicestii argheziene lipseste din eliberatoarea melancolie a impacarii cu soarta, a renuntarii senine.



Lauda somnului (1929) este ultimul volum al nelinistii metafizice.

Tristetea Epilogului anterior deschide vaduri mari in noul volum. in Lauda somnului spiritul renaste din propria osteneala, inaltul e doar vant, fumul cazut; slava se aduce "cerului de jos", e cautat somnul ca refugiu prin iesirea din sine, odihna celui ostenit de ganduri si dator vietii.

Paradis in destramare e o poezie pe tema caderii, a alungarii din paradis. Jelania consta in inexistenta altui cer decat acela terestru - degradat. in aceasta viziune sfarsitul lumii incepe din ziua caderii. Apocalipsa e astfel perceputa nu ca uragan purificator, ci ca destramare perpetua, o pedeapsa mult mai lunga si mult mai rea. Nu a exfetet alt cer decat pamantul, care nu se mai poate inalta, fiindca In {xfma caderii a ramas neputinta zborului, neputinta de a invinge greutatea trupului. Caderea e figurata ca apasare si sterilitate.: "serafimi cu parul nins / inseteaza dupa adevar, / dar apele din fantani / refuza galetile lor. / Arand fara indemn / cu pluguri de lemn,7 arhanghelii se plang / de greutatea aripelor." Revelatia fiind retrasa, o sete chinuitoare pune stapanire pe oamenii-ingeri cazuti. Pierdutul rost al fapturii o impiedica sa traiasca: "arhanghelii se plang de greutatea aripelor" fiindca nu pot transcehde corporalitatea. -Conceput ca paradis destramat, pamantul e agonic. Suferinta cea mai intensa o produc vestigiile paradisului: "cotorul de spada" fara flacari, cerescul popor cazut in trup, setea si frigul (infernalE), dar mai ales moartea sperantei: bunavestire - porumbelul sfantului duh din mitul crestin si apa vie din mitologia pagana sunt simboluri intoarse: "porumbelul sfantului duh, / cu pliscul stinge cele din urma lumini", "paianjenii au umplut apa vie". Ultima treapta a caderii in trup va fi uitarea mitului: "tarana va seca povestile / din trupul trist." Apocalipsa nu priveste distrugerea lumii vizibile, ci prabusirea constiintei din transcendent, moartea spiritului, putrezirea cerului: "odata vor putrezi si ingerii sub glie".



Lauda somnului e lauda ordinii vesnice in care nu exista despartire intre viata si moarte. Cumpana dintre ele e somnul. Prin confuzia lumilor, de aici si de dincolo, s-ar intelege o subreda impacare cu moartea. "Nici o minune nu se-mplineste" si peste aceasta lume parasita de duh apasa tiranica amintirea mitului: "Si totusi cu cuvinte simple ca ale noastre / s-au facut, lumea, stihiile, ziua si focul. / Cu picioare-ca ale noastre / Iisus a umblat peste ape" (Tristele metafizicA). Nici cartea (fiindca cel ce-a vorbit prin ea "e in pamant") nu spune "taina traita unde s-a dus". intrebarea aceasta e poate cel mai elegiac vers blagian. Cu ea se incheie volumul de elegii Lauda somnului, al carui ultim cuvant este catre apus.

in nelinistea intrebatoare a tristetior poetului, aflam ostrovul unei singure certitudini: sufletul satului. Poemul cu acest titlu face parte din volumul anterior Laudei somnului dar are ecou in toata lirica blagiana. Daca orasul r- cetatea profanului - corupe pana si arhanghelii apocaliptici, "rataciti prin baruri cu penele arse", in schimb stelele, izvoarele, jivinele (VeaC) si satul, albie a vesniciei, vindeca setea de nemurire (tema centrala a operei lui BlagA): "Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat." La Blaga "setea de mantuire" nu are semnificatie crestina, este doar oprirea trecerii, vindecarea de timp. Aceasta putere miraculoasa o poseda, precum apa vie din basme, lutul: "si daca ti-au sangerat picioaree / te asezi pe un podmol de lut."





Cumpana apelor ar desemna mijlocul vietii: "E mult inapoi? Atata e si de-acum inainte / Cu toate ca mult mai putin o sa para." Anafora care organizeaza poemul Lumina de ieri descrie timpul intoarcerii spre trecut ca spre raiul pierdut. Miracolele imaginarului folcloric, medievalizat si increstinat, coloreaza era sufleteasca a verii - o plenitudine intoarsa spre apus. O voce de ieri, cantecul vechi, rana, luntrea cu umbre, jivinele sfinte contureaza noua varsta a melancolici blagiene. Se distinge motivul stelei, prezent si in volumele urmatoare, simbolul proiectarii fapturii in lumea ideala, izvorul minunii ("Ce aratare!

    Ah ce lumina!

    / Stea alb-a cazut in gradina"), destin (intrebari catre o steA), hrana pentru vindecarea pasarii-suflet ("numai roua dac-ar bea / cu cenusa, scrum de stea." - Sta in codru fara slavA). Ca o permanenta a duhului lumii stau Sus stelele cele mari treze.

Spaima de nimicul-marele, care cutreiera gradina seamana cu febrilitatea infricosarilor argheziene: "De ce imi e asa de teama - mama - / sa parasesc iar lumina?" (Din adanC), ca si durerea tradarii vietii (tarna si valeA) pentru - un cer chemator si necucerit (La cumpana apeloR).

in La curele dorului (1938) se asteapta ora de har a iubirii, a-starii de dor - aspiratie spre bucuria care invie lumea: "o singura ora sa ne-mpartasim / din verde imperiu, din raiul sorin." Paradisul sufletesc e asteptat intreaga-viata, care nu-i decat stare de veghere in speranta aceasta: "Cu linguri de lemn zabovim langa blide / lungi zile pierduti si straini. / Oaspeti suntem in tinda noii lumini / la curtile dorului. Cu cerul vecini." Obsesia cerului, a stelei "hranita" cu lacrimi ne intampina si in acest volum. Lumea infatiseaza semne misterioase, "martie suna", copacul e trezit "din somn, din starea dumnezeiasca", negrul cires e "plin de rod si vraja", lumea se infioara de o euforie silentioasa ca sevele primaverii. Blaga inventeaza un crestinism popular naturist scriind Bunavestire pentru floarea marului ("Bucura-te, floarea marului; bucura-te!

   ") sau Ciocarlia ("Hristosul pasaresc"); intre "zodii si tara" sta bradul - simbolul vietii vesnice. Satul ramane spatiul "minunilor" ("Plin este satul de-aromele zeului / ca un cuib de mirosul salbaticiunii // Legi rasturnand si vadite tipare / minunea tasneste ca macu-n secara"), unica poarta spre vesnicie in aceasta viata. "Cate-s altfel - omul, leatul!

    / Neschimbat e numai satul, // dup-atati Prieri si toamne / neschimbat ca tine, Doamne" -scrie poetul in intoarcere, poemul final, al regasirii Romaniei (dupa un ocol lusitaN) si patriei interioare.



Nebanuitele trepte (1943) duc spre universul tacerii sau al unui altfel de grai: "Lucian Blaga e mut ca o lebada. / in patria sa / zapada fapturii tine loc de cuvant." in taine poetul e un cautator al absolutului. Asa cum initiatii medievali sperau sa intalneasca animalul fabulos, inorogul, sufletul poetului cauta apa "din care curcubeul / isi bea frumusetea si nefiinta" (AutoportreT). Se anunta Schimbarea zodiei - iubirea instaureaza un alt timp (timp neumblaT). Ca si la alti poeti extazul erotic e cantec nemasurat, vindecare a orbului, vedere aurorala: "Si azi, dintr-o data, neasteptat, acest rasarit. / Ca unui orb vindecat / lumea-n lumina mi s-a largit." Aceasta nebanuita treapta spre sine si spre lume da un nou imbold gandirii magice blagiene. Sufletul se apropie de stele - stralucirea vizibila a eternului. Steaua e vesnic vie, stelele sunt inimi, steaua e, nazdravana; dar astrul caruia i se inalta imnuri e copilaria. Inorogul, sfanta miercuri, mandrul nazdravan, fiul padurii, puiul de cuc, taramul celalalt, dobitoacele padurii, caprele rosii, rasar din copilaria niciodata apusa - "singurul bine, izvorul a toate", a carei paza e incredintata, in poarta toamnei, fetei necunoscute (Cuvinte catre fata necunoscuta din poartA). Cu toate ca volumul se incheie cu un Epitaf si cu teribila meditatie Cainele din Pompei ("scapa-voi doar pana la poarta. Apoi / musca-voi, in Tirie, a lumii cenusa. / Tiparul in Tine pastra-mi-1-voi") precedate de alte doua sumbre elegii pe glasul scazut al doinelor, nebanuitele trepte duc in neasteptate taceri finale ale bucuriei.

Un liman al cautarii sunt si volumele ulterioare, Mirabila samanta si celelalte, senina contemplare, intr-o postura meditativa clasica.



Lauda adusa semintelor zeifica mirabila speranta, increderea in puterile "pagane" si sfinte ale vietii.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.