Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


Mihail SADOVEANU



Mihail SADOVEANU - poza (imagine) portret Mihail SADOVEANU



Hanu Ancutei



Iapa lui Voda
Haralambie
Balaurul
Fantana dintre plopi
Cealalta Ancuta
Judet al sarmanilor
Negustor Lipscan
Orb sarac
Istorisirea Zahamei Fantanarul








Hanu Ancutei - Fantana dintre plopi de Mihail SADOVEANU





Soarele batea piezis in hanul Ancutei, scanteind geamurile zabrelite. Lautarii se sculasera din cotloanele lor si-si sticleau dintii; Ancuta cea sprancenata atata iar focul in covrul vechi de spuza; noi, gospodarii si carausii din tara-de-Sus, ne uitam numai cu coada ochiului la oalele goale insirate pe langa protapuri. Dar scripcile si cobzele inca n-aveau catare. Si nici comisul Ionita de la Draganesti nu-si incepu povestea pe care o asteptam. Caci pe sleahul Romanului se vedea venind un calaret, invaluit in lumina si-n pulberi. Calu-i pag, cu grumazul incordat si cu coama fluturand, in buiestru iute, luneca spre noi. Inspre munti erau pacle neclintite; Moldova curgea lin in soarele auriu intr-o singuratate si-ntr-o liniste ca din veacuri; si campurile erau goale si drumurile pustii in patru zari; iar calaretul pe cal pag parca venea spre noi de demult, de pe departate taramuri. Si cum ajunse drept la han, coti, caci aici ii erau sortii sa se opreasca. isi scoase palaria de pasla neagra si ne pofti la toti buna-ziua si noroc bun. Era om ajuns la carunteta, dar se tinea drept si sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu turetci nalte s-un ilic de postav tivit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri, tinuta numa-ntr-un lantujel, atarna o blanita cu guler de jder. Avea torba de piele galbana la sold si pistoale la coburi. Obrazu-i smad cu mustacioara tunsa si barba rotunjita, cu nas vulturesc si sprancene intunecoase, arata inca frumuseta si barbatie, desi ochiul drept stans si inchis ii dadea ceva trist si straniu. Cum cobori de pe cal, zambind cu prietinie si privindu-ne cu ochiu-i limpede si albastru, comisul Ionita il cunoscu si se si repezi din locul lui, inaltand bratele si strigand cu voce mare:
- Oare ma-nsel? Nu esti dumneata prietinul meu Neculai Isac, capitan de mazali? Zambetul calaretului pieri si ochiu-i crescu, rotund si atintit.
- Da, raspunse el cu voce moale si blanda; eu sunt Isac. Acuma te cunosc si eu. Dumneata esti comisul Ionita, de la Draganesti. Cu mare placere vazui pe cei doi oameni imbratisandu-se. Si tovarasii ceilalti erau multamiti de asta. Si ochii Ancutei se induiosara. Iapa cea batrana si slaba a comisului ranji si rancheza in dosul hanului.
- Aista-i cal din calul meu din tinereta, zise comisul, semetind capul si desfacand bratele. Strainul isi intoarse ochiul spre dihania cea batrana si zambi usor, fara sa para prea mirat.
- Cu asta am umblat eu o tara, urma comisul. Amandoi, iti aduci aminte? Am batut drumurile si ne-am paraduit tineretele!
De cand ne-am despartit insa, vad ca ai pierdut o lumina.
- Da, raspunse calatorul cu vocea-i blanda. Am pierdut. Am avut o intamplare naprasnica Si Dumnezeu m-a intors prin locurile acelei dureri.
- Cum se poate? Aici ai avut aceasta intamplare?
- Da, prietine, ingaduie-mi numai sa-mi duc calul la adapost, sa-l grijesc si sa-i dau graunte. Pe urma om bea un pahar de vin si ti-oi povesti ce nu stii Pasind sprinten mazalul trecu spre grajd, ducandu-si calul de capastru. Ancuta, rasarind ca dintr-o amintire, privi dupa el si grai in soapta spre comis:
- Aista-i omul cel din Tara-de-Jos, de care vorbea maica-mea, cand eram copila?
- Da, raspunse comisul; Neculai Isac de la Balabanesti, din tinutul Tutovei. Am fost prietini buni in tineretele noastre.
- Spunea maica-mea, urma Ancuta, ca a avut mare val si erau sa-l omoare niste tigani aici, la vad la Tupilati. Era o poveste infricosata, de care nu-mi mai aduc aminte.
- Atuncea are sa ne-o spuie singur capitanul Neculai, cuvanta cu mare multamire razasul. Sa stii dumneata, draga Ancuta, ca acest mazal de la Balabanesti, care se uita acum linistit la noi si graieste asezat, a fost un om cum nu erau multi in tara Moldovei. Voinic si frumos - si rau. Batea drumurile, cautandu-si dragostele; se suia la manastiri si cobora la podgorii. Si pentru o muiere care-i era draga, isi punea totdeauna viata. Asa om a fost. S-a avut ibovnice catra toate zarile. S-adulmeca pe drumuri fara hodina si fara astampar La aceste vorbe, noi, razasii si carausii din tara-de-Sus, ne-am uitat unii la altii prea bucurosi si-am cunoscut ca mazalul trebuie sa fie un om cum ne place noua. Iar Ancuta cea tanara si-a inaltat sprancenele zambind, si-a potrivit margelele la gat si carligele de par la urechiusi. Si cand vazu pe mazal ca se intoarce spre noi, ii trecu pe dinainte, usurel, mladiindu-se cum stia ea ca-i sade bine. Capitanul Neculai pasi la butucul din preajma focului, isi scoase blanita si isi infasura in contas pistoalele. Puse saua si fraul deasupra si se aseza multamit alaturi, privind in juru-i. Ca si cum ar fi stiut ce doreste, Ancuta iesi ca o serpoaica pe gura garliciului, aducand in dreapta cofaiel plin si-n stanga ulcica noua. Cu obrajii rumeni si gafaind, se opri langa foc si intinse mazalului ulcica. Lautarii se trasesera pe nesimtite aproape si ranjeau cu viclenie sunand din strune. Cand vazui pe mos Leonte, cetitorul de zodii, ca-si cauta loc langa cei doi prietini, fara sa stau prea mult la indoiala, ma ridicai de la protapuri, facui doi pasi si graii cu indrazneala:
- Prea cinstite capitane Neculai!
Noi suntem aicea mai multi gospodari si carausi din tara-de-Sus, care foarte dorim sa cinstim cu domnia ta o ulcica de vin nou si s-ascultam intamplarea cea de demult
- Iubitilor prietini, imi raspunse mazalul, mie mi-a placut totdeauna sa beau vinul cu tovarasi. Numai dragostea cere singuratate. Divanul nostru-i slobod si deschis si-mi sunteti toti ca niste frati!
Pe loc cufundand noi ulcelele in cofaiel, le-am inchinat capitanului si ne-am strans imprejurul lui, iar lautarii au prins a canta cu jale cantecul cucului batran. Ci nu mult dupa aceea, cand am istovit vinul, s-a ridicat si Ancuta de la foc cu puii fripti in tigla. Dupa ce-a venit alt vin si-am inchinat iar, intr-o vreme a ramas capitanul Isac de la Balabanesti putintel mahnit, si, cuprinzand pe comisul Ionita de umar, a oftat s-a zis, uitandu-se spre pacla muntilor, la asfintit:
- Saraca tara Moldoveneasca!
Erai mai frumoasa in tineretele mele!
Pe urma s-a intors spre Ancuta, tulburat, inganand cel din urma viers al lautarilor: Trage, mandro, cu bobii Trage, mandro, si-mi gaceste Codrul de ce-ngalbeneste, Omul de ce-mbatraneste A apucat pe hangita de mana, si ea nu s-a sfiit, ci numai clipea domol ca o mata desmierdata. Iar noi am ramas tacuti, caci am inteles ca mazalul vrea sa ne spuie intamplarea lui de demult.
- Domnilor si fratilor, a vorbit capitanul Isac de la Balabanesti, - ascultati ce mi s-a intamplat pe-aceste meleaguri, cand eram tanar. De-atuncea au trecut ani peste douazeci si cinci. Catastihul acelor vremuri a inceput sa mi se incurce. Eram un om buiac si ticalos. Calul meu sta hojma cu saua pe dansul si batranii mei nu-mi vedeau obrazul cu saptamanile. Maica-mea ma bocea in fiecare duminica si ma blastama si dadea leturghii lui popa Nastasa, ca sa ma linistesc si sa ma-nsor. Iar tatu-meu tacea si-o privea intr-o parte caci si el fusese ca mine si-i facuse multe zile amare. Om nevrednic nu pot sa spun c-am fost. Aveam oi si imasuri si negutam toamna vinuri; dar imi erau dragi ochii negri, si pentru ei calcam multe hotare. Dumnealui comisul Ionita sa va spuie cate drumuri am batut, caci si el avea patima mea in zilele lui si eram de multe ori tovarasi. Asa, intr-o toamna ca asta, duceam vinuri la tinutul Sucevei. Si eram in popas aici, la hanul Ancutei, cu carausii si cu antalele. Si ma aflam in mare mahnire, caci dragostea mea din anul acela se desfrunzise cu vara. Iar mama acestei Ancute se uita pe sub sprancene la mine si radea, caci nici vinul nu-mi placea, nici pe lautari nu-i sufeream. Umblam bezmetic si singur ca un cuc. Era intr-o sambata, pe la toaca. Am incalicat si-am purces incet, pe-un drumusor, printre miristi. S-ascultam in singuratate, pe sus, cocoarele care se calatoreau. Cand am ajuns la malul Moldovei, am luat-o la vale, printre apa si lunca, intr-un rastimp au inceput clopotele la biserica de la Tupilati. Am oprit calul si le-am ascultat cu jale, pana ce au contenit si-mi aduc aminte ca, dupa ce au stat clopotele acelea, am auzit altele, de la bisericile altor sate, - si picurau departate si stanse: parca bateau in inima mea. M-am trezit intr-un tarziu privindu-ma intr-o revarsare de apa ca-ntr-o oglinda, si m-am spariat de mine, ca de o vedenie. Am pornit iar, si umblam pe ganduri; pana ce-am auzit sunet de voci. Treceam pe dupa o perdea de racniti si nu mai vedeam balta. Am cotit intr-un corn de lunca si mi s-au aratat deodata garle arzand in soarele asfintitului, printre scruntare. S-o liota de tigani tocmai sfarsea de rastocit o creanga a apei, aproape, si-acuma se imprastiau dupa peste racnind si tupaind ca niste diavoli Am strunit calul Am auzit un voci gros: parc-ar fi dat o porunca. Puradeii si muierile s-au oprit Pe urma, la aceiasi voce, au pornit inainte. Iar de la rastoaca un tigan batran si nalt, in durligi, s-a indreptat spre mine, pasind rar, ca pe catalige, prin garla. Cineva l-a strigat din urma:
- Und te duci, mai Hasanache? El nici n-a catadicsit sa raspunda. Pufaind din lulea, se apropia de mal. Din alta parte, porni dupa el o fetiscana cu fusta rosa. La un brat de apa dadu la adanc si prinse a tipa s-a rade, ridicandu-si la subsuori fusta. Trecu repede, si porni pe prund inaintea batranului. Hasanache racni ragusit dupa ea, amenintand-o cu pumnul:
- Fa-napoi, fa!
Ea-si scutura capul gol, si-si steclea dintii. Aproape de mine se opri si ma privi uimita, parca vedea o salbaticiune rara.
- Fa-napoi, fa Marga!
striga iar tiganul cel batran. Lasa pe boier in pace!
Ea facu iar semn de impotrivire din cap si incepu a rade. Era o fetiscana de optsprezece ani. Ii vazusem in apa trupul curat si frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai in camasa si-n fusta rosa. Obrazul ii era copilaresc; dar nasul arcuit, cu nari largi, si ochii iuti ma tulburara deodata. Am simtit in mine ceva fierbinte: parc-as fi inghitit o bautura tare. Hasanache o ajungea cu bratul ridicat Ea feri in laturi, ma ocoli in fuga si trecu iar spre balta. La malul apei se opri si incepu iar sa ma priveasca. Batranul isi scoase luleaua, scuipa, si ranji negru. Toti dintii dinainte ii erau rupti.
- Sarut mana, beiule, nu baga in sama. E-o fata proasta, care n-a iesit inca in lume. Marga chicoti, la malul baltii, si paru-i negru si lins avea luciri de paun. Hasanache o ameninta cu luleaua. Apoi iar se intoarse spre mine.
- Dumneata trebuie sa fii boierul care-a poposit la han, cu vin din jos
- Da, dar de unde stii?
- Mi-au spus lautarii, care-s de-ai nostri. Am vazut obraz strain si-am inteles ca dumneata trebuie sa fii acela. Daca mi-i da de-o garafa de rachiu, iti pup mainile si-ti zic bogdaproste mariei tale. Iti faci pomana c-un tigan batran si nevolnic!
Incet-incet laia de la pescuit lasase rastoaca si venea catra mine, impingandu-se, ferindu-si capetele si privindu-ma cei de la spate pe dupa umerele celor dinainte. Unii intrebau ceva pe Marga. Ea le raspundea soptit si ma privea zambind, cu coada ochiului. Am tras de la sold tasca, am deschis-o si-am scos din ea un banut de argint Hasanache l-a prins din zbor si l-a varat repede in gura. Am mai scos un ban si-am facut un semn tigancusei. Ca o soparla s-a zvarlit spre mine s-a primit banul in poala. Hasanache prinse a urla catra ceilalti s-a-i mana inapoi spre balta. Nu mai aveam de ce sta intr-asemenea larma. Am pomit-spre han; insa cu indoiala. Pe cand urcam un ponor, am mai intors o data capul. Pe Marga n-am mai vazut-o. Eram nemultamit. Calul mergea domol prin tarana moale si eu ma gandeam la fel de fel de lucruri, in care amestecam pe tigancusa cu fusta rosa. Cotii dupa colnic; si dintrodata mi se infatisa, intr-o vaiuga verde, o fantanita cu colac de piatra, intre patru plopi. Era un loc tainic si singuratic. Apa neclintita, aproape de ghizdele, avea in ea ceva viu: miscarea marunta si necontenita a frunzisurilor. Calul inclina capul si rupse o gura de iarba, il strunii si-i dadui pinteni. Dupa o vreme, incepui a vedea hanul. Atunci mai privii de cea din urma oara indarat, in varful plopilor, la fantana singuratica, lucea asfintitul. Iar in umbra de dedesubt sta Marga, cu mana stresina la ochi. Mi s-a parut? A fost o aratare? Am zarit-o numai o clipa, cat a tinut si lucirea soarelui de deasupra. Pe atuncea nu cunosteam, ca acuma, sufletul femeilor. Cu toate acestea, a doua zi dimineata, o asteptam pe Marga. Pe cand oamenii pregateau boii ca sa-i injuge la cara si mos Irimia, vata-manul carausilor, imi lamurea pe ce drum trebuie s-apucam, eu tot fulgeram cu ochii drumeagul Tupilatilor. Ce asteptam eu insa nu se vedea. Mi-am potrivit coburii, am cercetat pistoalele. M-am plecat apoi, ca sa strang chinga calului, hotarat sa incalic. Cand inalt capul, Marga la doi pasi de mine. Intindea mana, ca sa mangaie botul roibului. Si radea. Era imbracata cu fusta ei rosa si cu polca albastra. La cap isi potrivise o batista ca sangele. Gatul ii era plin de hurmuzuri, in picioare avea incaltari noua. Cu infatisarea ei nelinistita de caprita neagra, parca iesise din pamant, insa nu ma privea. Mi-am simtit inima batand, si-am vazut ca mi-i draga, macar ca era o tiganca proasta. Cand o intrebai: «Tu esti?», rasari si i se infiorara narile.
- Sarut mana, boierule, eu sunt. Am venit sa-ti multamesc. Asara, abia am asteptat sa iasa jidovul din sambata si m-am dus la el cu carboava dumnitale. Mi-am ales ciubotele!
Si-mi arata pe rand incaltarile, ridicand cate-un picior si saltandu-si fusta cu varful degetelor. Mos Irimia se trase mormaind la carausii lui. Imi cunostea el naravurile. Ma apropiai de fata. Ii zisei razand:
- Dupa cum vad, te-ai gatit de duminica. Esti frumoasa ca o duducuta. Vorba-i facu mare placere. Sangele-i rumeni obrajii. Clatina din cap si ma privi in fata:
- Nu m-am imbracat pentru biserica!

- Atuncea pentru ce?
- Asa mi-a placut mie. Am venit la oranda, sa iau rachiu pentru unchesu Hasanache. Si sa multamesc boierului, cum am spus.
- Eu socoteam c-ai venit sa-mi gacesti.
- Nu, cuconasule, ca nu-s baba, nici spun minciuni. Ce ti-as fi putut gaci?
- Credeam ca mi-i gaci cu cine as dori eu sa ma-ntalnesc intr-un loc.
- Unde? sopti ea razand cu toata fata. La fantana dintre plopi?
- Da.
- Cu cea pe care-ai vazut- o acolo asara?
- Da; de-atuncea o doresc.
- Se poate, cuconasule, ingana ea bland, si ochii i se umbrira; dar aceea-i o biata fata din satra si dumneata numai cat saguiesti si te duci. Iaca, boii is injugati si carale pornesc, incalici si dumneata, si ea te poate astepta hat si bine. Desara cine stie unde ai sa inseninezi.
- Ba s-astepte, ii raspunsei eu privind-o tinta, fara zambet. La doua ceasuri dupa inserat, eu ma intorc si sunt acolo. Ea-si pleca nasu-n pamant si tacu un rastimp. Apoi, fara sa ma priveasca, incepu cu alta voce:
- Dar dupa ce duci vinul unde trebuie, nu te intorci tot pe acesta drum si nu poposesti aici?
- Ba da. Insa poate fi intarziere, daca nu mi-a pregatit boierul de la Pascani banii.
-Asa? Se rasucea usor in loc, la dreapta si la stanga, mladiindu-si mijlocul si privindu-si cu staruinta ciubotelele. Apoi deodata imi apuca mana cu care tineam darlogii calului, mi-o saruta, se intoarse si fugi. Se mistui undeva, pe sub zidurile hanului. O mai asteptai o vreme, cu ochii, dar n-o mai vazui. Ancuta iesi in usa, ca sa-si primeasca banii de gazda. Macar ca nu mai era tanara, era frumoasa femeie, plina si voinica, imi zambea viclean, clatinand din cap, caci toate le pricepea si toate le vedea. Era ca si Ancuta astalalta, care se uita acuma la mine. Dar asta-i mai tanara si mai frumoasa. Oamenii indemnau boii si carale ieseau scartaind la sleah. Cand a trecut si cel din urma car, al unsprezecelea, m-am zvarlit si eu in sa. Lautarii s-au ploconit cu cusmele in mana, din coltul garliciului. Eu am trecut la drum, si Lupei, canele cel mare, sur, slobozit de mos Irimia din lant, incepu sa latre si sa salte imprejurul roibului. Era o dimineata limpede de toamna in valea Moldovei. Se auzeau clopote de biserici sunand in departari. Acuma sunetul lor venea pana la sufletul meu bland si cu dulceata. Am mers multa vreme asa, avand soarele-n spate si apele Moldovei in stanga. Am trecut prin satele razasilor de la Mitesti, Navrapesti si Miroslavesti. Pe urma am lasat valea Moldovei si-am prins a sui dealul cel lung spre Bratesti. Cand am ajuns acolo, in codru, sub schit, am facut popas. Dar eu nu v-as putea spune c-am grait cu oamenii pe unde am trecut, nici ce-am vazut; caci aveam in mine chipuri si vedenii care ma duceau ca-n zbor aiurea. Catra asfintitul soarelui am fost la Pascani si m-am infatisat la curte. M-am inchinat cu sanatate in fata lui Canta si i-am aratat ca i-am adus vinul tocmit. Dumnealui m-a batut pe spate si mi-a zis «brava»; mi-a oranduit odaie de mas si mancare s-a ramas hotarat sa descarcam a doua zi. Mi-a mai povestit domnia sa cum i-a batut piatra in anul acela viile de la Cotnari; dar nu prea bagam de sama, caci se ridicau pacle de pe Siret si venea sara. Dupa ce-am mancat si-am facut cercetarea oamenilor si randuiala pe noapte, am spus o vorba tainica lui mos Irimia, care mi-a scos pe furis calul la poarta curtii. Cu Lupei dupa mine, am pornit intai la pas. In sat am luat-o in trap usor. Pe urma am piscat roibul cu harapnicul. Si-am mers intr-o intinsoare, cu suier de vant in urechi, domolindu-mi fuga numai in sate. Si la doua ceasuri dupa innoptat am vazut hanul Ancutei scanteind c-o singura lumina. L-am ocolit si-am apucat prin miristi. Am dat pe urma in drumeag. Si-am pus pe roib in pas cand am simtit ca m-apropii de fantana cu patru plopi, imi batea inima si ma temeam sa nu gasesc locul mort. O luna stirba se ridica din rasarit ca peste o pustie. Deodata, cand simtii freamatul plopilor, Lupei marai usor. Atunci descalicai. Poruncii cu voce scazuta: «Fii cuminte, Lupei!
» si ma oprii. Am avut o tresarire naprasnica in toata fiinta. Marga era langa mine. In lucirea stearsa a lunii, sta putin intoarsa, cu fruntea gramadita in cotul manii stangi. Cand am atins-o, si-a lasat bratele in jos si mi-a facut fata. O auzii razand incet. Purta pe ea toate podoabele: le simteam pipaind-o. N-avea duh de tutun si capu-i mirosea a flori. In acei ani ai tineretii, noptile-mi pareau mai scurte. Si vorbeam mai putin. Cum a asfintit luna, roibul a nechezat incetisor. M-am inaltat in picioare, langa ghizdelele fantanii. Marga mi s-a aninat de umar, si-a gramadit capu-n pieptul meu s-a prins a plange.
- Nu fi proasta si nu plange!
i-am zis eu. Desara mi-i drumul inapoi. Vreau sa-ti aduc o scurteica de vulpe de la Pascani. Ea se strangea in mine suspinand.
- N-ai sa te-intorci. Ca eu is o roaba si-o nemernica. Dar am sa te astept si-am sa mor langa fantana daca nu vii!
Am stapanit-o un rastimp sub brat, si-am invalit-o-n contas, caci tremura toata. Si dupa ce m-a sarutat si i-am mangaiat ochii, am lasat-o arzand, in lacrimi. Am incalicat si-am purces repede c-un gand necontenit si staruitor sa ma opresc si sa ma-ntorc spre ea. Cu cat ma departam, cu atata o simteam mai aprig in mine. La Navrapesti, am prins a zari pe Moldova pacle nedeslusite si-n rasarit s-a aratat geana de ziua. Cand am coborat la Pascani, rasarea soarele-n negura Siretului. Am descalicat la poarta curtii, mi-am dus calul la grajd. M-am intors la cismea si mi-am stropit obrazul cu apa rece. Pe urma m-am indreptat spre pivnita, unde auzeam vocea suparata al lui mos Irimia. Am descarcat cu bine vinul. Si toate antalele de la podgoriile cele de departe, dupa ce-au calatorit in scartait de cara si-n soare de toamna, au coborat la intuneric, in hrube. Oamenii boierului le ciocaneau, trageau pe vrana vin cu trestioarele. Si la urma a venit si boierul in fiinta, a gustat o cupa, si-a ciocnit cu mine si mi-a zis iar: Brava!
- De-acuma, capitane Neculai, a urmat el, sa vii dupa mine in cerdac sa facem socoteala si sa-ti dau dreptul tau!
Cu ce mi-a dat boierul; florini de argint, mi-am umplut tasca. M-am inchinat supus catra cinstitu-i obraz, i-am pupat mana si-am coborat catra tovarasii mei. Era vremea de-amiaza. Dupa pranz, am hotarat sa luam drumul inapoi, catra locurile noastre. Dar mancarea, pentru mine, n-avea gust si pret. Am infulicat hulpav ceva, in fuga. Si, cu gandurile noptii, mi-am lasat tabara si-am dat o raita printre oamenii si slujbasii curtii, intreband de-o scurteica de vulpe. Banul bun gaseste ce-ntreaba. Asa c-am gasit indata o blanita cu fata de postav ros. S-am simtit, luand-o in mana, placerea tigancusei, si-n suflet mi-au scaparat ochii ei iuti. Am facut calea-ntoarsa, incet, in pasul boilor. Era o zi lina, fara boare de vant. Si-n fagetul nalt, batut de bruma, frunzele se desprindeau singure si cadeau domol fasaind: codrul parca era o fiinta si ofta trudnic. Mergand in pas lenes, mangaiat de soare, dormitam in sa si-mi visam ibovnica la fantana cu patru plopi. Cu carale, am mers astfel pana catra sara. N-aveam de ce ma grabi. Pe urma, cand a intrat in mine nelinistea ca un pojar, m-am alaturat de Irimia, la carul cel din cap, si i-am spus soptit:
- Mos Irimie, popasu-i la han la Ancuta. Eu ma duc inainte. V-astept acolo. Batranul si-a intors cu mustrare ochii catra mine:
- Bine, capitane Neculai. Du-te unde stii si ne-om vedea la han. Am dat pinteni calului. Dupa douazeci de obrate, in jurul meu incepu sa salte si sa latre vesel Lupei. Mosneagul, ma gandeam eu, e cu grija, ca totdeauna. Mi-a trimis strajer. Am pus calul in buiestru si-i ascultam, in linistea inserarii, bataia potcoavelor pe sleah. Stele se aprinsera in cerul curat. Cateva focuri clipira si parca le raspunsera pe dealurile de dincolo de Moldova. Drumul era fara oameni, si campurile intelenisera in liniste, ca-ntr-o taina. Mi-am impins roibul de-a dreptul spre locul stiut. Luna inca nu rasarise. Sub plopi, la fantana in valcica, era mai intuneric. M-am apropiat pe jos, cu fraul calului trecut prin cotul manii stangi. Cand m-am oprit, am simtit numai freamatul neostoit al frunzisului. Am legat calul subt unul din plopi, de-o tufa. Lupei s-a incovrigat sub botul lui, in paius. Am asteptat o vreme; nu multa. Cand iesi luna in rasarit ca un ochi de spaima, canele marai. Dar tacu indata, caci cunoscuse pe cel ce vine. Pasii spre fantana. Zarii prin intunecime umbra Margai: parca venea fugind. Se opri c-un tipat inabusit: ma vazuse. Apoi se repezi si ma cuprinse de grumaji. Gafaia si ma strangea catra ea, scancind. Ramase lipita de mine, si dupa ce se potoli, suspina prelung si adanc. Lepadai contasul in iarba, aproape de colacul de piatra al fantanii, si ma lasai jos. Fata ingenunche langa mine. Ii vorbii, mangaind-o:
- Marga, ieri-noapte iti era racoare si tremurai. Ti-am adus scurteica juruita. Ea pipai haina, razand fericita si o trase pe manici. Grai alintandu-se:
- Acu vad, boierule, ca ti-a fost putintel dor de-o biata fata Se intinse langa mine. Am cuprins-o in brate. O desmierdam Si ea avea o infiorare s-un geamat ca de salbaticiune ranita.
- Ce ai tu, Marga? am intrebat-o eu intr-un rastimp. Ca si cum as fi lovit-o, rasari in capul oaselor si prinse a-si bate fruntea cu pumnii.
- Boierule!
Calca-ma-n picioare, omoara-ma si zvarle-ma-n fantana caci nu ti-am spus mai degraba!
I-am cuprins bratele strans ingrijat deodata.
- Ce este? Nu inteleg. Vorbeste lamurit!
Ea acuma plangea, si se apleca spre manile mele, sarutandu-le.
- De ce nu ma bati? de ce nu ma zdrobesti? Iaca ce-i. Unchesul Hasanache m-a trimes ieri dimineata la crasma. A bagat de sama ca te uiti lung la mine si mi-a spus sa viu si sa-ti intru in suflet si sa ne-ntalnim Si sa-i spun lui unde ma gasesti. Si el, cu cei doi frati mai mici ai lui, Dimachi si Turcu, sa vie cand ii fi cu mine, unul sa-ti fure calul si ceilalti doi sa sara si sa te doboare Abia-i desluseam vorbele din tanguire.
- Si tu ce-ai facut? Le-ai spus unde vin sa te gasesc?
- Le-am spus, ca altfel ma omorau.
- Si de ce n-au venit asara?
- Au asteptat sa te-intorci cu paralele de pe vin.
- S-acuma au sa vie? Au sa vie!
racni ea, inabusit N-am putut rabda de dragoste si-am vrut sa mai stai cu mine, de-aceea nu ti-am spus cum am venit. Dar acuma nu mai pot, si-ti spun; caci vor sa te omoare si sa-ti ieie banii. Au mai facut ei fapte de-acestea si nu se tem de nimica!
Acuma eu stiu c-au sa ma injunghie, caci au inteles ca-mi esti drag, s-au sa priceapa de ceai scapat, dar de-acuma inainte nu-mi pasa!
Ma ridicasem din locul meu, racit de-un fior. Fata imi imbratisa genunchii:
- Du-te repede!
du-te repede!
Vocea ei era plin de groaza. Era prea tarziu. Canele incepu a hamai deodata salbatic, intaratat si dusmanos. Ma repezii spre cal. «De-acu ma omoara, caci m-au auzit!
» racni Marga cu obrazul la pamant in urma mea, in intunecime, cu ura, izbucni un strigat gros: cunoscui vocea lui Hasanache. Am fost din cateva sarituri langa cal. Lupei, c-un urlet, se izbise de ceva in tufe si prinsese, rupand. L-am indemnat cu voce apasata: «Prinde, Lupei!
Nu te lasa!
» Era un cane tare si ager la colt, in care imi puteam pune nadejdea. Am smuls fraul, am incalicat si-am deschis coburii. Cu pistolul in mana, am dat pinteni calului si l-am repezit dupa larma canelui. Din urma-mi am auzit urlete omenesti de indemn. Cum suiam din valcica in goana, am deslusit pe zare, la limpezis, mogaldeata tiganului care fugea de cane. Am tras cu pistolul; am auzit zapaitul canelui dupa el: nu-l nimerisem. Ajuns sus, imi indreptai calul dupa latratul lui Lupei. Eram tare in sa, aveam arme la mine si nu ma temeam. Dar cum goneam pe cel dinainte, din urma simteam ca ma alunga si pe mine cineva. Auzeam vocile de indemn tot mai aproape, din urma si pe doua parti, ca si cum ar fi vrut sa-mi taie laturile. Pe miristi, luna stirba varsa o lucire slaba. Pe fugarul dinainte il vedeam, intorsei capul la dreapta si la stanga. Tiganii din urma se tineau de mine zvarlindu-se in prajini. Si racnetul lor, acelasi cuvant, il repezeau din cand in cand celui dinainte. Deodata-i intelesei, - cand bagai de sama ca alergam cotit. Cel gonit de Lupei fugea serpuit prin miriste; cei din urma ma ajungeau. Si deodata-mi iesira pe laturi inainte. Saltau ghemuiti si rasucindu-se ca niste diavoli negri. Unul dintre ei ramase pe pamant si facu piezis din dreapta catra mine. Celalalt imi cazu si el in stanga, intelesei intr-o clipa primejdia. Dar eram avantat in goana. Auzii vajaitul prajinilor aruncate in picioarele calului. Am avut un vartej scurt si-am cazut, insa eram deprins si cu de-acestea. In clipa prabusirii picioarele nu-mi erau in scara. Ma rostogolii in miriste, ma ridicai iute din sale si facui fata. Tiganii veneau peste mine. C-un zbarnait ma patrunse o lovitura de fier ascutit la coada ochiului drept. Ridicai pistolul si fulgerai la un pas, intre ochi, pe cel ce ma incalica. Se prabusi peste mine, stropindu-ma cu sange. S-auzii in preajma si baraitul salbatic al lui Lupei care rupea pe celalalt. Simtii sub sold spanga ce ma lovise. O apucai si ma opintii in sus. In ochiul drept aveam o sagetare adanca si forfotit de sange. Cu ochiul teafar zarii spre sleah lumina hanului si incepui a racni c-o voce schimbata de tulburare si de durere. Lupei prinse a gafai imprejurul meu si a-mi da tarcoale. Ceilalti doi dusmani se mistuisera in intuneric. Dinspre han pornira a-mi raspunde chiuituri prelungi si se aprinsera faclii. Pana ce mi-au venit tovarasii, mi-am legat strans cu batista de la gat ochiul atins. Calul icnea la cinci pasi de mine si se opintea din cand in cand sa se scoale. Cand l-au impresurat carausii si l-au cercetat, i-au gasit picioarele dinainte rupte. L-am lasat acolo; si, cu aceiasi voce schimbata si ragusita, am indemnat pe toata lumea indarat. Au pornit cu facliile spre plopi, si sileam si eu scrasnind din dinti, ametit, slabit si misel. La fantana i-am gasit pe toti cu capetele buluc asupra colacului de piatra. Sub lumini lucea sange proaspat.
- Au stropsit-o s-au prapastuit-o in fantana am grait eu slab.
- Pe cine au prapastuit, pe cine au zvarlit? ma intreba mos Irimia. Eu n-am mai simtit putere sa raspund. Pe sub batista mi-a naboit iar sangele; mi se prelingea prin mustati si-mi intra in gura. Si parca gustam din sangele imprastiat pe colacul fantanii. Cand si sfarsi capitanul Neculai istorisirea, asfinti soarele in munti si se intinse umbra peste valea Moldovei si asupra hanului. Focul se stansese. Noi gospodarii si carausii din tara-de-Sus am ramas tacuti si mahniti. Numai comisul Ionita mormai ceva si se uita cu fudulie in juru-i. Ancuta cea tanara grai:
- Tot asa imi povestea si mama, demult, despre intamplarea asta. Tiganii ceilalti doi au fugit si s-au mistuit in codru
- Da, asa-i, asta-i o intamplare din vremea noastra, intari, tot fudul, comisul Ionita de la Draganesti. Am indraznit si eu sa ridic vocea intr-un tarziu, si-am intrebat:
- Mai este in fiinta fantana cu cei patru plopi?
- Nu mai este a raspuns incet mos Leonte, cetitorul de zodii. S-a daramat ca toate ale lumii Cu toate acestea, capitanul de mazali o vedea. Sta impovarat in locul lui, neclintit si cu capul plecat. Obrazul drept, botit spre ochiul stors, parca era inclestat si pecetluit pe totdeauna intr-o durere. Iar ochiul cel viu, mare si neguros, privea tinta in jos in neagra fantana a trecutului. Tarziu, la inserat, s-a aprins iar focul. Si capitanul Isac s-a ridicat din locul lui, a prins pe Ancuta de mana si-a cerut, pentru sine si pentru soti, vin vechi in oale noua.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 


Copyright © 2009 - 2014 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.