Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Craii de Curtea Veche de Mateiu Ion CARAGIALE (Roman)

 

Intampinarea crailor

Cu toate ca, in ajun chiar, imi fagaduisem cu juramant sa ma intorc devreme acasa, tocmai atunci ma intorsesem mai tarziu: a doua zi spre amiazi.

Noaptea ma apuca in asternut. Pierdusem rabojul timpului. As fi dormit inainte, dus, fara zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neaparat sa iscalesc de primire. Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscalii. Mormaii numai sa fiu lasat in pace.

Atipii iarasi, dar pentru scurta vreme. Saracia de epistola se infiinta din nou, insotita de cruda lumina a unei lampi. Miselul de postas gasise de cuviinta sa ma iscaleasca cu mana lui. Nu-i fusei recunoscator.

Urasc scrisorile. Nu stiu sa fi primit de cand sunt decat una, de la bunul meu amic Uhry, care sa-mi fi adus o veste fericita. Am groaza de scrisori. Pe atunci le ardeam fara sa le deschid.

Asta era soarta ce o astepta si pe noua sosita. Cunoscand scrisul, ghicisem cuprinsul. Stiam pe de rost nesarata plachie de sfaturi si de dojane ce mi se slujea de-acasa cam la fiecare inceput de luna; sfaturi sa purced cu barbatie pe calea muncii, dojane ca nu ma mai induplecam sa purced odata. Si, in coada, nelipsita urare ca Dumnezeu sa ma aiba in sfanta sa paza.

Amin! in halul insa in care ma gaseam mi-ar fi fost peste putinta sa pornesc pe orice fel de cale. Nici in pat nu ma puteam misca. Desurubat de la incheieturi, cu salele frante, mi se parea ca ajunsesem in stare de piftie. In mintea mea aburita miji frica sa nu ma fi lovit damblaua.

Nu, dar in sfarsit ma razbise. De o luna, pe tacute si nerasuflate, cu nadejde si temei, o dusesem intr-o bautura, un crailac, un joc. In anii din urma, fusesem greu incercat de imprejurari; mica mea luntre o batusera valuri mari. Ma aparasem prost si, scarbit de toate peste masura, nazuisem sa aflu intr-o viata de stricaciune uitarea.




O luasem numai cam repede si ma vedeam in curand silit sa depun armele. Ma lasau puterile. In acea seara, eram in asa hal de sfarseala ca n-as fi crezut sa ma pot scula nici sa fi luat casa foc. Dar deodata ma pomenii cu mine in mijlocul odaii, in picioare, uitandu-ma speriat la ceasornic. Mi-adusesem aminte ca eram poftit la masa de Pantazi.

Ce noroc ca ma desteptase; mare noroc! Privii acum cu recunostinta scrisoarea parinteasca; fara ea scapam intalnirea cu cel mai scump prieten.

Ma imbracai si iesii. Era, spre caderea iernii, o vreme de lacrimi. Desi nu plouase, tot era ud; jgheaburile plangeau, ramurile copacilor desfrunziti picurau, pe tulpine si pe grilaje se prelingeau ca o sudoare rece, stropi grosi. Asta e timpul care indeamna cel mai mult la bautura; rarii trecatori ce se prefirau prin ceata erau mai toti afumati. Un lungan, coborand prispa unei carciumi, cazu gramada si nu se mai scula.

Intorsei capul dezgustat. Birtul ales pentru acea seara fiind tocmai in Covaci, luai o birja, lucru cuminte, deoarece la sosirea mea, ceilalti mosafiri erau la a doua tuica, iar oaspetele la a treia. Ma aratai mirat ca se infiintasera cu totii asa devreme; Pantazi insa ma lamuri ca el venise de-a dreptul de-acasa, iar Pasadia cu Pirgu de-a dreptul si ei de la "club", vremea fiind prea urata ca sa mai zaboveasca la aperitive.

Pantazi porunci inca un rand de tuici. Dar voia buna ce ne uraram, ciocnind, lipsea cu totul. Ma temui sa nu adorm iar. In sala unde grosolana petrecere negustoreasca pornise sa se infierbante - era intr-o sambata - masa noastra avea aerul unui ospat de inmormantare.

Borsul cu smantana si ardei verde fu sorbit in tacere. Niciunul din meseni nu ridica ochii din taler. Pirgu, indeosebi, parea framantat de o mahnire neagra. As fi deschis eu vorba daca lautarii n-ar fi inceput tocmai un vals care era una din slabiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptos si trist, aproape funebru. In leganarea lui molateca, palpaia, nostalgica si sumbra fara sfarsit, o patima asa sfasietoare ca insasi placerea de a-l asculta era amestecata cu suferinta. De indata ce coardele incalusate pornisera sa ingaime amara destainuire, sub vraja adanca a melodiei, intreaga sala amutise. Tot mai invaluita, mai joasa, mai inceata, marturisind duiosii si dezamagiri, rataciri si chinuri, remuscari si cainte, cantarea, inecata de dor, se indeparta, se stingea, suspinand pana la capat, pierduta, o prea tarzie si zadarnica chemare.

Pantazi isi sterse ochii umezi.

- Ah! zise Pirgu lui Pasadia, facandu-si privirea galesa si glasul dulceag, ah! cu valsul asta tin sa te duc la lacasul cel din urma, cat mai curand; cred ca n-ai sa ma faci s-astept mult inca aceasta sarbatoare a tineretelor mele. Ce frumos are sa fie, ce frumos! si eu beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce intristatei adunari lacrimi fierbinti luandu-mi, in cuvinte miscatoare, ramas bun de la in veci neuitatul meu prieten.

Pasadia nu zise nimic.

- Da, urma Pirgu, lesinandu-si si mai mult glasul si privirea, are sa fie atat de frumos! Eu am sa-ti duc cavalariile pe perna. Si, la sapte ani, la parastasul cel mare, cand au sa te dezgroape, ramasag pun ca au sa te gaseasca tot dichisit, tot scortos, tot ferches, fara un fir de par alb, murat in argint-viu si in spirt ca un gogosar in sare si in otet.

Dar Pasadia nu-l asculta, se gandea aiurea. Scapa de data asta Pirgu si mi-era necaz, deoarece n-aveam ochi sa-l vad.

Ramanand de tanar singur in Bucuresti, de capul meu, ma ferisem sa intru-n card cu oricine, asa ca din restransul cerc al cunostintelor mele, alese toate pe spranceana, Gorica Pirgu n-ar fi facut niciodata parte daca n-ar fi fost tovarasul nedespartit al lui Pasadia, de care aveam o evlavie nemarginita.

Pasadia era un luceafar. Un joc al intamplarii il inzestrase cu una din alcatuirile cele mai desavarsite ce poate avea creierul omenesc. Am cunoscut de aproape o buna parte din aceia ce sunt socotiti ca faime ale tarii; la foarte putini insa dintr-insii am vazut laolalta si asa minunat cumpanite atatea inalte insusiri ca la acest nedreptatit ce, de voie, din viata, se harazise singur uitarii. Si nu stiu un al doilea care sa fi starnit impotriva-i atatea oarbe dusmanii.

Auzisem ca aceasta si-o datora in parte infatisarii. Ce frumos cap avea totusi! Intr-insul atipea ceva nelinistitor, atata patima infranata, atata trufie apriga si haina invrajbire se destainuiau in trasaturile fetei sale vestede, in cuta sastisita a buzelor, in puterea narilor, in acea privire tulbure intre pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu un glas taraganat si surd, se desprindea cu amaraciune, o adanca sila.

Viata lui, din istoria careia i se intampla rar sa dezvaluie ceva, fusese o crancena lupta inceputa de timpuriu. Iesit din oameni cu vaza si stare, fusese oropsit de la nastere, crescut pe maini straine, surghiunit apoi in strainatate la invatatura. Intors in tara, se vazuse jefuit de ai sai, inlaturat, hartuit, prigonit si tradat de toata lumea. Ce nu se uneltise impotriva lui? Cu ce strigatoare nedreptate ii fusesera intampinate lucrarile, truda de zi si noapte a jerfitei sale tinereti, cum se invoisera cu totii sa-l ingroape sub tacere! Din grelele incercari de tot soiul prin cari trecuse atatia ani de restriste si cari ar fi doborat un urias, aceasta faptura de fier iesise calita de doua ori. Pasadia nu fusese omul resemnarii, increderea in sine si sangele rece nu-l parasisera in cele mai negre clipe; statornic in urmarirea telului, el infransese vitregia imprejurarilor, o intorsese cu dibacie in folosul sau. Ca dansul nimeni nu stiuse sa astepte si sa rabde, neclintit el pandise norocul la raspantie, il insfacase si-l siluise ca sa-i poata smulge ceea ce, in chip firesc, i s-ar fi cuvenit de la inceput fara cazna si zbucium. Odata ajuns se intrecuse, luase vazul tutulor, ii uluise si-si facuse, juganar cumplit dar cu manusi, toate mendrele. Calea maririlor i se deschidea larga, neteda, acum insa, ca putea nazui la orice, nu mai voi el nimic si se retrase. Presupuneam ca la temelia acestei hotarari ciudate a fost intrucatva si teama de sine insusi, fiindca, sub invelisul de gheata din afara, Pasadia ascundea o fire patimasa, intortocheata, tenebroasa care, cu toata stapanirea, se trada adesea in scaparari de cinism. Cu veninul ce se ingramadise in inima sa impietrita, puterea l-ar fi facut lesne primejdios. Si nici o incredere la el in virtute, in cinste, in bine, nici o mila sau ingaduiala pentru slabiciunile omenesti de cari arata a fi cu totul strain.

Retragerea sa din politica mirase mai putin totusi decat schimbarea ce se petrecuse in felul sau de trai. La varsta cand la altii incepe pocainta, el, care totdeauna slujise de pilda vie de cumpatare, se napustise deodata la desfrau. Era aceasta darea pe fata a unei vieti ce dusese si pana atunci in intuneric, sau reluarea unor vechi deprinderi de cari ravna de a izbuti il facusera sa se dezbere un lung sir de ani? - caci firesc nu era ca o asemenea naparleala sa fi avut loc de azi pe maine. Cum, nu stiu, rar insa mi s-a intamplat sa vad jucator asa frumos, crai asa ahtiat, bautor asa maret. Dar se putea oare spune ca decazuse? Nicidecum. De o sobra eleganta, plin de demnitate in port si vorbire, el ramasese apusean si om de lume pana in varful unghiilor. Ca sa prezideze o inalta Adunare sau o Academie, altul nu s-ar fi gasit mai potrivit. Cineva care nu l-ar fi cunoscut, vazandu-l trecand seara, cand iesea, teapan si grav, cu trasura la pas dupa el, pentru nimic n-ar fi voit sa creada in ce murdare si josnice locuri mergea acel impunator domn sa se infunde pana la ziua. Pentru mine, privelistea acelei vieti avea ceva coplesitor, in ea banuiam ca se desfasura o intunecata drama sufleteasca a carei taina ramanea nepatrunsa.

Daca, incercand a reda intrucatva trasurile acestui nobil chip, am staruit atat, e pentru ca n-am voit sa scap prilejul de a-l face sa retraiasca inaintea ochilor mei, amintirea lui fiindu-mi scumpa. Deosebit de cutreieratorul culcusurilor de noapte ale destrabalarii bucurestene, in Pasadia, eu am cunoscut un alt om. Dar pe acela il intalneam aiurea. La cativa pasi de Podul Mogosoaiei, intr-o ulita singuratica, in umbra unei batrane gradini fara flori, se ridica, neprimitoare si posomorata, o casa veche. Eram unul din rarii privilegiati ce treceau pragul acelei bogate locuinte unde, pana in cel din urma ungher, se resfrangea, sever, sufletul stapanului.

Il gaseam in odaia lui de lucru, lacas de liniste si de reculegere, in care nimic nu patrundea din lumea din afara. In acea incapere, captusita cu postav de fata iascai si inconjurata peste tot de dulapuri ferecate in pereti, cu geamurile perdeluite, cate neuitate ceasuri m-a tinut, pironit in jilt, convorbirea oaspelui. Miezoasa si cuprinzatoare, retinuta si maiestrita, fara labartari, razne si prisosuri, ea invaluia in mreje puternice, uimea, rapea, fermeca. Pasadia era deopotriva mester pe pana si in tinerete zugravise frumos. Era de necrezut cat citise. Istoria o cunostea ca nimeni altul, ea desavarsise la dansul darul innascut de a judeca fara sa se insele oamenii; multora pe atunci in plina inaltare el le-a prevazut, apropiata, trista prabusire si nu pot uita cum rostind cuvintele cobitoare ochii ii licareau sinistri. Pasadia Magureanu! Am privit ca un har al Proniei simpatia ce dansul a avut pentru mine si ma mandresc de a fi ciracul acestui mare razvratit, atat de stoic, caruia din toate cusururile ce-i gasea lumea, nu ma invoiam a-i recunoaste decat unul singur - acela insa de neiertat: prietesugul cu Gorica.

Gore Pirgu era o lichea fara seaman si fara pereche. Nesaratele lui giumbuslucuri de soitar obraznic ii scosesera faima de baiat destept, la care se adaogase - de ce nu se stie - si aceea de baiat bun, desi bun nu era decat de rele. Acest chimita avea un suflet de hengher si de cioclu. De mic stricat pana la maduva, giolar, riscar, slujnicar, inhaitat cu toti codosii si masluitorii, fusese Veniaminul cafenelei "Cazes" si Cerubinul caselor de intalnire. Mi-a fost sila sa cercetez mai cu de-amanuntul itele acestei firi uscate si triste care simtea o atragere bolnava numai pentru ce e murdar si putred. Pirgu avea in sange dorul vietii de dezmatare tiganeasca de odinioara de la noi, cu dragostele la mahala, chefurile la manastiri, cantecele fara perdea, scarboseniile si mascarile. Cu jocul de carti ce-i slujea de meserie si cu boalele lumesti ce-l istovisera inainte de vreme, acestea erau singurele lucruri de cari stia sa vorbeasca, intocmindu-i tot temeiul hazului cu care le incanta celor ce-i pretuiau dobitocia. Si totusi pe altcineva nu gasise ca sa si-l faca tovaras Pasadia care, de altmintreli, il despretuia fatis, jicnindu-l si umilindu-l fara crutare de cate ori se ivea prilejul.

- Vezi, te rog, imi zise el, nu-l lasa pe vecinul dumitale sa se sinucida; uite-l, inghite cutitul.

Intr-adevar, plin de zel, Gorica lucra in cega rasol cu cutitul, tavalea bucata prin maioneza si, tot cu cutitul, o baga adanc in gura. Ma facui ca nu vad, nu aud. Pantazi se apleca sa caute ceva sub masa.

- In preceptele sale, urma Pasadia, buna crestere elementara glasuieste: nici cutitul in legume si peste, nici furculita in branza si, nici intr-un fel cutitul in gura. Dar asta de, pentru oameni fini, feciori de boier, nu pentru mitocani, adunatura. Sa faci ramatorul sa bea apa din fedeles!

Pentru Pirgu, care se credea neintrecut in cunoasterea obiceiurilor lumei inalte, nu se putea infruntare mai sangeroasa. Se reculese insa repede si-i raspunse tantos lui Pasadia ca avea sa-l desfiinteze.

- Sa ma slabesti cu mofturi de-astea, se ratoi el, ca altfel intorc foaia. Ai imbatranit nebun

Ca sa impece lucrurile, Pantazi porunci sa se destupe sampania ce, dupa datina meselor noastre, se sluji in pahare mari. Pirgu nu lasa sa i se toarne decat un deget, peste care adaoga aproape o litra de apa minerala, niste borviz usor. Din tuspatru era singurul care nu ducea la bautura, se putea spune chiar ca mai mult se facea ca bea, umflandu-se cu sprituri cu sifon, cu sifon albastru. I se intampla rar totusi sa nu fie beat de dimineata si cand se chirchelea se tinea de tot soiul de pozne, dupa savarsirea carora, nitel obraz sa fi avut numai, ar fi trebuit sa-i fie rusine sa mai dea ochi cu lumea.

Inchinand intr-un glas in sanatatea lui Pantazi, iubitul nostru oaspe, sorbiram cu deliciu din bautura invioratoare. Pirgu isi muie doar buzele si se stramba.

- Sampania fara muieri, bombani el, nu face doua parale.

Femeile fusesera insa, in chip hotarat, pentru totdeauna inlaturate de la mesele noastre. Toate incercarile lui Gorica de a i se incuviinta sa-si pofteasca o prietena-doua fusesera zadarnice. Pantazi s-ar fi invoit bucuros, dar Pasadia ramasese neinduplecat. Ne margineam sa aruncam scurte priviri cotoiesti cucoanelor de la mesele vecine cari, cam de obicei, ne raspundeau si ele cu ochiade sirete.

Cu cautatura-i tulbure si posomorata, Pasadia dezbraca o durdulie ovreica, asezata in fata lui, ceva mai departe. Ma intovarasii si eu la aceasta crestineasca fapta, stiind ca nu suparam intru nimic pe marele meu prieten. Constienta de minunata ei frumusete rasariteana in deplina inflorire, alba si mata ca un chip de ceara in care ochii de catifea ardeau cu o flacara rece intre genele de matase, ea ramanea nemiscata, nepasatoare, in trufia fara margini a stirpei alese, asa ca strabunele ei cand erau tarate, despoiate, in targurile de robi, sau trase, mai tarziu, pe scripetele lui Torquemada. Stand picior peste picior, rochia i se ridicase pana la genunchi, lasand sa i se vada, pale, prin stravezimea ciorapilor negri pulpele strunguite fara cusur. Cand se hotari sa si le acopere fu fara graba si fara sa roseasca. Pirgu pisa cu nerusinare o negustoreasa cu fata aprinsa sub suliman, infoiata si inzorzonata. Zambindu-i gales, cu ochii pe jumatate inchisi, el ridica paharul, sorbea cu gingasie, apoi isi lingea buzele cu pofta. Singur Pantazi nu se uita la nimeni. Visatoare ca totdeauna, privirea i se pierdea aiurea, blanda si trista. El facu semn sa mai vie sampanie.

Dar Pirgu se-ntrecea cu gluma. Facand din paharul golit ochian, cu cealalta mana trimetea sarutari trupesei negustorese care se prapadea de ras. Pasadia il sfatui sa se astampere sa nu dea de belea.

- Frumos ti-ar sta, il intreba el, sa te vezi luat pe sus si dat afara?

Pirgu il privi cu despretuitoare mila.

- Ma crezi, pesemne, ca sunt ca dumneata, sa fiu dat afara cu una cu doua terchea-berchea, haimana? Cine nu ma cunoaste aici si oriunde, cine nu ma iubeste, unde nu sunt la mine acasa? Ca sa-si dovedeasca spusele, se ridica si trecu la masa negustoresei careia-i pupa mana si-i vorbi la ureche, dete o raita si pe la alte mese, oprindu-se mai intai la aceea a frumoasei ovreice.

- M-a intrebat Raselica, ne zise intorcandu-se, cum un om asa fin ca mine, fecior de boier, pot sa ma adun cu oameni atat de ordinari? Era furioasa. Am rugat-o sa nu ia in seama; unul, i-am spus, e un biet batran stricat, a fost pe vremuri ceva de capul lui, dar acum s-a zaharisit; celalalt e un copil.

Pasadia inghiti si tacu. Ii urmai pilda. Nu-mi ascunsei admirarea de cata lume cunostea Pirgu.

Lume de tot soiul si de toata teapa, lume multa, toata lumea. Pe cine nu cunostea intr-adevar, unde nu patrunsese? In zavoratele case ale negustorimei sperioase si speriate, in ferecata cetatuie a ovreimei imbuibate de belsug, in subredele cuiburi ale raiei ciocoiesti, pretutindeni, Gorica era primit cu bratele deschise, desi nu totdeauna pe usa din fata. Ramane de mirare cum nu insufla nicaieri scarba si teama, cum nimeni nu voia sa vada ca in potaia aceea marunta ce se tara si se gudura ranjind, pisma tinea desteapta si asmuta fara incetare impotriva tutulor, o fiara spurcata si capie, pornita pe vrajmasie, pe vatamare, pe rau, parand a sluji soartei de unealta de dezalcatuire si de nimicire. Marsavia nu se sfia de altfel sa si-o marturiseasca, facandu-si fala din ispravi pentru cari legea ar fi trebuit sa prevada puscaria sau balamucul.



De scolar, isi ducea prietenii la femei bolnave. Pentru asemenea lucruri se bucura de o inchipuire draceasca nesecata. Din atatarea la desfrau, caruia isi inchinase trupul si sufletul, isi facuse un apostolat. Iscusit in samsarlacuri si pezevenglacuri, fusese faurul ruinei catorva feciori de bani gata si al caderii mai multor femei; multumita lui, nume cunoscute se manjisera de necinste. Rar se petrecea murdarie in care sa nu fi fost amestecat si dansul, si adesea numai dintr-o cruda si fara satiu pofta de a-si bate joc, pentru care nu se da inapoi de la nimic: iscodirea, defaimarea, barfeala, zazania, para, amenintarea cu darea in vileag a tainei incredintate sau smulse, ravasele neiscalite - toate ii pareau deopotriva de bune, fiecare dupa cerinta. Se nastea intrebarea ce ar fi trebuit dar sa mai faca Gogu Pirgu ca sa treaca drept baiat rau?

Magulit ca-l admirasem, nu trebui sa-l rog de doua ori ca sa istoriseasca patania cea din urma a doamnei Mursa. Fu insa intrerupt de plecarea Raselichii. Cu pasi mladiosi, ea se indrepta spre masa noastra ca sa-si ia mantaua din cuierul vecin. Pirgu sari s-o ajute. Era cum nu se poate mai bine Raselica si de minune potrivita; trezita asemanare a femeii cu floarea - o floare neagra de tropice, plina de otrava si de miere - o destepta fara voie mireasma calda ce se raspandea, ametitor de patimasa, la fiecare din miscarile ei. De aproape insa, fara ca frumusetea ei sa-si piarda din stralucire, dansa avea ceva respingator, in ea se simtea, mai mult decat in alte femei, Eva, straina, dusmana neimpacata si vesnica, imprastietoare de ispita si de moarte. Privirea ei linistita, aplecandu-se asupra coltului nostru, avu o scaparare aspra ciocnindu-se de a lui Pasadia.

O urma un fel de tingau adus din spate si cam deselat, cu ochi incercanati si sticlosi, cu obrajii aprinsi de o roseata nesanatoasa. O tuse seaca il chinuia fara ragaz. In zambetul cu care isi lua ramas bun de la Pirgu, fu parca durerea unei despartiri pentru totdeauna.

- E Misu, ne sopti Pirgu. E pe dric, ne lasa. L-a dat gata si p-asta; doi barbati in trei ani, basca de ce-a mai forfecat pe de-alaturi. Halal sa-i fie, strasnica muiere, pe onoarea mea! Si catre Pasadia: Ei, si dumneata ai vrea sa te arunci, crezi ca te tin mesii? Spune, sa stiu, sa-ti fac vorba, intra chiar in vederile mele. In loc sa raspunda, Pasadia isi sorbi paharul pana la picatura cea din urma.

- La adica, de ce te-ai codi? starui Pirgu, tot iti suna coliva. Parca nu stie lumea ca de mult, numai in miambal si-n magiun iti mai sta nadejdea? Te vezi pe drojdii, cauta sa mori incai fericit

Estimp, o vie miscare se iscase in tot birtul. Multi se sculara de la masa, napustindu-se spre iesire. Se auzeau trambitari, treceau pompierii. Baiatul care ne slujise ne spuse ca nu fusese mai nimic: se aprinsese un cos langa Biserica Curtea-Veche, dar fusese stins inainte sa soseasca tulumbele. Unii dintre meseni fiind stapanii sau chiriasii caselor din partea locului, fiecare isi pierduse sarita, la gandul ca s-ar fi putut intinde si la el focul, atat de amenintator in acele uliti stramte, cu cladiri lipite una de alta.

Se deschise vorba despre Curtea-Veche careia fara biserica cu turla verde ce-i poarta numele i-ar fi pierit pana si amintirea. Cu priceperea-i cunoscuta, Pasadia ne insira cam tot ce se stia despre acele locuinte ale vechilor domnitori. Nimic de seama pe cat parea. Ca intreg targul, Curtea fusese arsa si rezidita de numeroase ori si trebuie sa fi acoperit o arie intinsa, ramasite de temelii boltite gasindu-se in intreaga mahalaua, de pilda sub birtul unde ne aflam. Cum fusese Curtea era lesne de inchipuit, semanand in mare cu manastirile, cu trupuri de cladiri multe, pentru a putea salaslui toata liota si tigania, fara intocmire, fara stil, cu nade, umpluturi si carpeli, vrednica sa slujeasca in uratenia ei, de decor ticalosiei unei tagme stapanitoare plamadita din toate lepadaturile venetice si din belsug altoita cu sange tiganesc.

Il intrebai daca nu in nestatornicia domnilor si in teama de navaliri trebuie cautata pricina ca nu s-a durat si la noi maret si trainic ca in Apus? Placerea nobila de a zidi nu a lipsit unora din voievozi; Brancoveanu bunioara ridicase pe intinsele lui mosii curti bogate. Imi raspunse ca nu; iubirea de frumos fiind unul din privilegiile popoarelor de stirpe inalta si printre acestea nu putea fi prenumarat si al nostru care n-a dat civilizatiei nimic. Ii casuna apoi pe Brancoveanu si, smulgandu-i cuca domneasca, scufa de print al sfintei-imparatii, cununa de comite maghiar si lantul sfantului Andrei al Rusiei, in cateva trasuri ni-l zugravi ca pe un bulibasa mehenghi, vanzator si slugarnic - un suflet de rob. Ca se molipsise si dansul de frigurile de a cladi, sadi si impodobi ce au bantuit la puternicii timpului sau era adevarat, dar de la nenorocitul acesta atat de bogat si care a domnit atunci cand tumultoasa inflorire a barocului era in toi ce-a ramas? Ce lasa dupa el: stalpii de la Hurez, pridvorul de la Mogosoaia, Potlogii, ce? - si cu asemenea marda opacita si pocaltita indraznim sa ne mai laudam? Ar trebui sa se ispraveasca odata pentru totdeauna cu istoriile astea ca e mai mare rusinea!

Iesirea aceasta nu ne surprinse. Pasadia, privind si judecand cu o neinduplecata asprime tot ce era romanesc, mergea adesea cu inversunarea pana la a fi de rea-credinta. Ura ce mocnea intr-insul neadormita, se involta si se involbura atunci vajnica, uriasa, incingandu-l ca un jaratic, avantandu-l ca un talaz. Cum nu i se putea tagadui nici partea lui de dreptate, gasii de prisos sa ma ridic ca sa apar acel trecut, vedeniei caruia pana mea datora o minunata tampla de icoane ce migalisem in tinerete cu o osardie aproape cucernica. Nu fu nici nevoie deoarece Pasadia, singur, reveni intrucatva asupra severei sale pareri.

- E ciudat totusi, marturisi el, desi ca arta le gasesc mai prejos chiar decat amintirea lor istorica, vestigiilor acestea umile nu le pot contesta deosebitul farmec. In fata celor mai neinsemnate, inchipuirea mea prinde aripi, ma simt miscat, miscat adanc.

- Eu unul te inteleg, ii zise Pirgu, pentru ca si dumneata esti o ruina, o ruina venerabila, nu insa din cele bine pastrate.

Se rase. In felul acesta petreceam noi. Cultul lui Comus ne intrunea, cam de o luna aproape zilnic, la pranz sau la cina. Dar adevarata placere o aflam in vorba, in taifasul ce imbratisa numai lucruri frumoase: calatoriile, artele, literele; istoria - istoria mai ales - plutind in seninatatea slavilor academice, de unde il prabusea in noroi gluma lui Pirgu. Era intristator cum, in nepregatirea sa, acest vrajmas al slovei tiparite ramanea strain de ce se discuta. In Pantazi insa, Pasadia intalnise o minte clara, un spirit inarmat si liber; un cuvant ma temeam a nu pierde din luminosul lor schimb de vederi si de cunostinte si faptul ca mi-au ramas insemnarile ce aveam grija sa iau de ele, ma consola, daca nu ma si despagubeste, de toate pierderile de lucruri ce am suferit de la razboi incoace.

Spre marea mea parere de rau, in acea seara zaifetul trebuia sa se sparga devreme; Pasadia pleca spre miezul noptii la munte.

- Voi astepta cu nerabdare, zise el, ziua intoarcerii, ca sa ne revedem, la mine. Si catre Pirgu: Aranjam si un mic pocher, nu e asa? - mai inveti jocul.

Pe data, Pirgu se aprinse de o manie grozava de care, ca sa se usureze, icni pe nerasuflate un potop de scarbe, trecand de la injuraturile surugiesti la ocarile de precupeata si la blestemele de chivuta. Aflaram ca inainte de masa, la tripou, Pasadia, care-l juca pe Pirgu cu dusmanie, il scuturase, intr-o intalnire uriasa, de toate paralele. Pirgu pierduse douazeci si cinci de poli si mai ramasese dator inca atat.

Ca sa-l potoleasca, Pantazi il intreba daca are nevoie de bani. Pirgu raspunse mandru ca nu, ceea ce ne mira chiar dupa ce-l vazuram scotand, dintr-un plic, un teanc de sutari. Jucase toata noaptea, intr-o casa particulara, la Arnoteni, drum-de-fier si se umpluse. Pasadia ii ceru datoria.

- Asta nu! zise Pirgu.

Pantazi plati, impartind bacsisuri grase baietilor si lautarilor. Plecaram. Dar la iesire, trasura inchisa care il astepta pe Pasadia in ulicioara ingusta din fata birtului nu putu sa miste inainte din pricina unui ghem de oameni ce, in rasete si tipete, se rostogoli pana langa noi. In mijlocul invalmaselii, urland ca o fiara, o femeie se lupta cu trei vardisti tepeni ce abia puteau s-o dovedeasca. Pomenindu-ne cu ea aproape in brate, tuspatru deteram un pas inapoi.

Batrana si vestejita, cu capul dezbrobodit si numai zdrente toata, cu un picior descult, ea parea, in turba-i cumplita, o faptura a iadului. Beata moarta, varsase pe ea si o trecuse neputinta, ceea ce umplea de o bucurie nebuna droaia de derbedei si de femei pierdute ce-i faceau alai strigand: "Pena! Pena Corcodusa!"

Bagai de seama ca Pantazi tresari deodata si pali. Dar, la vederea noastra, Corcodusa fu cuprinsa de o furie oarba. Ce ne fu dat sa auzim ar fi facut sa se cutremure inima cea mai pagana. Pirgu insusi ramase cu gura cascata.

- Asculta cu atentie si memorizeaza, ii sopti Pasadia, ai ocazia sa-ti completezi educatia de acasa.

Vardistii indepartara betiva. Pantazi intrase in vorba cu o fetita ce, zambind, isi atintise tot timpul asupra acelei triste privelisti a nemerniciei omenesti uitatura vioaie si semeata, intreband-o daca stia cine era ticaloasa batrana care acum se trantise in mijlocul podului, ca ursul, si nu mai voia sa se scoale.

- E Pena Corcodusa, raspunse fetita. S-a imbatat iar. Cand e treaza e cumsecade, dar daca se ciupeste, face urat.

Dupa ce-i strecura ceva in mana, Pantazi o mai descusu pe fata. Aflaram ca Pena traia pe langa Curtea-Veche, sta la biserica la pangar, facea treaba prin piata. Indeletnicirea ei de capetenie era sa scalde mortii. Fusese si la balamuc mai demult.

Cu mare cazna vardistii izbutisera sa o ridice. Cand se vazu in picioare si dete iar cu ochii de noi, se zbarli din nou, gata sa reia de-a capul prietenoasa-i intampinare, fiind insa smucita se ineca si glasul i se pierdu in bolboroseli.

- Crailor, ne mai striga totusi. Crai de Curtea-Veche.

Vorbise prin ea oare altcineva, de altadata - cine stie? Dar ca aceasta zicere uitata, demult scoasa din intrebuintare, nimic pe lume nu cred sa-i fi putut face lui Pantazi atata placere. I se luminase fata, nu se mai satura de a o rosti.

- E intr-adevar, recunoscu Pasadia, o asociatie de cuvinte din cele mai fericite; lasa pe jos "Curtenii calului de spija", cu aceeasi insemnare, din vremea lui Ludovic al treisprezecelea. Are ceva ecvestru, mistic. Ar fi un minunat titlu pentru o carte.

- Nefericita Pena, murmura Pantazi cu melancolie, dupa un rastimp de tacere, sarmana fiinta, as fi crezut eu sa te mai intalnesc? De cate nu-mi aduci aminte!

- Cum , o cunosti? intreba mirat Pirgu.

- Da, e o istorie veche; o istorie de dragoste, si nu de toate zilele. Era pe vremea razboiului din saptezeci si sapte. Nu cred sa fi pierit inca via amintire ce rusii au lasat aici femeilor, femeilor de toata teapa. A fost o curata nebunie. Pe rogojina, ca sub pologul de horbota, ploaia de ruble acoperea lacome Danae. In Bucuresti, muscalii aflasera o Capua. Cocoanele nu mai aveau ochi decat pentru ofiterii rusi. Dar acela dupa care turbasera toate era Leuchtenberg-Beauharnais, frumosul Serghie, nepotul imparatului. Zadarnic insa asteptara sa-i cada batista. Caci intamplarea il aruncase, din intaia noapte, in bratele unei femei de rand si din bratele acesteia nu s-a mai putut desprinde. Era o fata de mahala, nu prea tanara, putin carunta la tample; o stiam de la balurile mascate si de la gradinile de vara. Fermecul acestei fiinte, de obicei posaca, mai mult ciudata decat frumoasa, ii sta in ochi, niste ochi mari verzi, verzi-tulburi, laturi de peste cum le zice romanul, genati si sprancenati, cu privirea cam ratacita. Sa fi fost altii nurii ce tesura mreaja in care fu prinsa inima ducelui? - se poate; e netagaduit insa ca, impartasita de amandoi deopotriva, o patimasa iubire se aprinse intre floarea-de-maidan si Fat-frumosul in fiinta caruia se resfrangeau, intrunite, stralucirile a doua cununi imparatesti. Ramasese lucru hotarat ca, dupa razboi, Pena sa-si urmeze domnul si stapanul in Rusia. Leuchtenberg s-a dus sa moara ca un cruciat in Balcani. I-am insotit trupul pana la Prut. In seara de 19 octomvrie, saptezeci si sapte, trenul mortuar, cu un vagon preschimbat in paraclis-arzator unde, intre o risipa de faclii si de candele, preoti in odajdii si cavalerigarzi in platose poleite privegheau racla ascunsa sub flori a eroului, a trecut prin Bucuresti, oprindu-se numai cateva clipe pentru a primi onorurile. Din multime se ridica un tipat sfasietor si o femeie cazu gramada. Ati inteles cine era. Cand s-a desteptat, a trebuit s-o lege.

Sunt de atunci treizeci si trei de ani.

Pantazi isi scutura tigara. Trista istorie a Penei nu ne facu noua mai putina placere decat lui nepretuita ei ocara. Pasadia isi lua ramas bun si se urca in careta.

- Iepure si calatorie sprancenata, ii striga Pirgu.

Acum, Gorica se impleticea si i se incurca limba. Ii trebui oarecare cazna ca sa ne spuie ca jucase ca un parinte; raposatul "Pocher" in fiinta n-ar fi jucat mai bine.

- Cu toate astea am intrat mesa, se vaicari el, am intrat si nu pot afla mangaire. Dar are sa mi-o plateasca, si scump, caiafa asta batrana, am sa-l curat.

Se tinu de capul nostru sa mergem cu el.

- Haideti domnilor, ne imbie, haideti, nu va duc eu la rau. Il intrebaram unde?

- La Arnoteni, ne raspunse, adevaratii Arnoteni.

Nu pentru intaia oara staruia Pirgu sa ne duca acolo. Ca sa ne scapam de el, ii fagaduiram sa-l insotim oricand alta data, oriunde, numai in acea seara nu. La podul Mogosoaiei ne despartiram, Pirgu luand-o spre posta, noi spre Sarindar. Noaptea era umeda si rece, ceata se facea tot mai deasa. Ma gandeam tocmai cum sa ma vad mai degraba acasa, in pat, cand Pantazi, dupa obiceiul lui, ma ruga sa raman cu el. Mai era chip sa ma impotrivesc, de hatarul lui ce nu eram in stare? Caci daca de Pasadia aveam evlavie, de Pantazi aveam slabiciune, una porneste de la cap, cealalta de la inima, si oricat s-ar-tine cineva, inima trece inaintea capului. Omul acesta ciudat imi fusese drag si inainte de a-l cunoaste, intr-insul mi se parea ca gasisem un prieten de cand lumea si adesea, mai mult chiar, un alt eu-insumi.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Craii de Curtea Veche


Craii de Curtea veche - un roman realist


CRAII DE CURTEA VECHE - analiza literara- comentariu


Craii de Curtea-Veche - roman de Mateiu Caragiale.



Opera si activitatea literara Mateiu Ion CARAGIALE

Scrierile si activitatea publicistica a lui Mateiu Ion CARAGIALE





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Romane

Craii de Curtea Veche

- citeste textul
Craii de Curtea veche - un roman realist
CRAII DE CURTEA VECHE - analiza literara- comentariu
Craii de Curtea-Veche - roman de Mateiu Caragiale.