Un prieten de cand lumea, asa-mi paruse desi inainte de anul acela - 1910 - nici nu-i banuisem macar fiinta pe lume. Se ivise in Bucuresti cam o data cu intaile frunze. De atunci il intalnisem mereu si pretutindeni.
De la inceput imi facuse placere sa-l vad, cu timpul cautasem chiar prilejul. Sunt fiinte cari prin cate ceva, uneori fara a sti ce anume, desteapta in noi o vie curiozitate, atatandu-ne inchipuirea sa faureasca asupra-le mici romane M-am mustrat pentru slabiciunea ce-am avut de asemenea fiinte; nu destul de scump era s-o platesc in patania cu sir Aubrey de Vere? De data asta, peste curiozitate se altoia covarsitor un simtamant nou: o apropiere sufleteasca mergand pana la induiosare.
Sa fi fost pentru ca omul era asa de fermecator de trist? Cu putinta, la dansul numai ochii spunand atatea. Cam afundati sub bolta sprancenelor si de un albastru rar, privirea lor, nespus de dulce, parea a urmari, inzabranita de nostalgie, amintirea unui vis.
Ei intinereau straniu aceasta faptura care nici altmintreli nu-si trada varsta, luminau fruntea senina, desavarseau infatisarea nobila ce-i intiparea mata paloare a fetei smede si trase, prelungita de o tacalie moale ca matasea porumbului, a carei coloare o avea chiar. Cam aceeasi era si coloarea imbracamintei ce purta de obicei, la dansul moi, molatece, mladioase fiind toate, si port, si miscari, si grai. Era un obosit, un sfios sau un mare mandru. Totdeauna singur el se strecura in viata aproape furisandu-se, cautand a se pierde in gloata; era insa intre aceasta si dansul asa nepotrivire, ca simplicitatea sa dinafara, vadit voita pentru a trece nebagat in seama, atingea tocmai scopul dimpotriva, ajungea sa fie batatoare la ochi si-i da un aer si mai strain.
Strain totusi nu era. A roman nu semana iarasi: prea vorbea frumos romaneste, la fel ca frantuzeste, poate ceva mai cu greutate. Fusesem adesea vecini de masa, azi la unul din birturile de frunte, maine pe prispa vreunei carciumi. Multumire simteam de cate ori il aveam aproape, locul insa unde tristetea lui afla in mine un rasunet atat de adanc incat il facea sa-mi para un alt eu-insumi era Cismigiul, Cismigiul de atunci, singuratic si lasat in salbaticie.
Sub inaltii copaci, in amurg, necunoscutul isi plimba melancolia. El pasea grav, sprijinindu-se in batul sau de cires, strabatea incet aleiele, fumand, oprindu-se uneori dus pe ganduri. Dar cari puteau fi ele ca, napadindu-l, sa-l miste pana la lacrimi?
Se instelase de mult cand, fara graba, visatorul se indura in sfarsit sa plece. Mergea sa cineze. Spre miezul noptii se infiinta iar la vreun loc de bautura unde sta cat mai tarziu, pana la inchidere. Mai zabovea apoi pe uliti intru asteptarea zorilor.
Am spus ca-l intalneam peste tot. Intr-atat ma deprinsesem cu el ca o zi de se intampla sa nu-l vad ii simteam lipsa. Zarindu-l odata la gara, luand Aradul, m-a cuprins o parere de rau copilareasca la gandul ca ar fi plecat pentru totdeauna prietenul necunoscut, omul care privea cu ochi duiosi cerul, copacii, florile, copiii
L-as fi uitat anevoie, amintirea fiindu-i strans legata de Cismegiu caruia ii ramasesem credincios chiar in timpul marilor ploi ce au cazut inainte de ivirea cometei din acea vara. In apriga inviorare a verdetii bete de umezeala si pustie cu desavarsire, gradina dezvelea spre seara, cand se insenina vremelnic, frumuseti nebanuite. Si in cea mai minunata dintre seri, avui pe podul cel mare al lacului placuta surprindere de a-mi regasi amicul.
Rezemat de subredul parmaclac, el isi atintea privirea asupra albei scanteieri a luceafarului rasarind. Vazandu-ma cu o tigara aprinsa, veni sa-mi ceara foc si focul acesta fu de ajuns ca sa topeasca dintre noi orice gheata. Aflai ca nici eu nu eram pentru dansul un strain: ne intalneam atat de des. Asteptase numai prilejul sa-mi poata face cunostinta si multumea imprejurarilor ca i-l dase tocmai in acea seara.
- In fata Frumosului, lamuri el, singuratatea devine apasatoare si e o seara prea frumoasa, domnule, o seara de basm si de vis. Asemenea seri se intorc, zice-se; de demult in taina lor le placea mesterilor cei vechi sa intruchipeze unele legende sacre, rareori insa penelul celor mai iscusiti chiar a izbutit sa le redea umbra limpede in toata albastra-i stravezime. E seara izgonirii Agarei, seara fugii in Egipt. Pare ca, fascinata, vremea insasi isi conteneste mersul. Si in vazduhul fluid nici o adiere, in frunzisuri nici un murmur, pe luciul apei nici un fior
Astazi, dupa atatia ani, imi pare ca-l mai aud. Vorbea masurat si rar, imprumutand spuselor cat de neinsemnate farmecul glasului sau grav si cald pe care stia sa-l mladieze si sa-l invaluie, sa-l urce sau sa-l coboare cu o fericita maiestrie . L-am insotit ascultandu-l cu o placere crescanda in umbra acelei seri aproape mistice careia el ii resfrangea in ochi albastrul adanc si in intreaga faptura sa linistea nesfarsita, nu m-am saturat sa-l ascult toata noaptea. Dar, pentru cate avea de povestit, o singura noapte nu era de ajuns asa ca, despartindu-ne, spre dimineata, am luat intalnire pentru seara urmatoare cand s-a petrecut la fel, si apoi iar si iar, fara intrerupere, in sir, aproape trei luni din rarele placute ale vietii mele. Cu cat scadea ziua ne intalneam mai devreme, ne desparteam mai tarziu. Sa nu mai fi fost zi deloc ca sa fi ramas mereu impreuna, rau nu mi-ar fi parut; cu dansul nu mi s-ar fi urat o vesnicie. Nimic mai monoton totusi ca felul de a ne petrece timpul. Masa o prelungeam pana spre miezul noptii, la vorba pe care o urmam la aer liber, cutreierand, calmi peripateticieni, ulite pustii prin mahalale necunoscute unde ne rataceam adesea, uitam ca ne aflam in Bucuresti. Uneori, la loc deschis, omul se oprea ca sa priveasca indelung cerul, din ce in ce mai frumos catre toamna si caruia-i cunostea toate stelele. Cand era vreme rea, mergeam la el acasa.
Locuia pe linistita strada a Modei, la catul al doilea al unei cladiri ce apartinea regelui Carol, la o frantuzoaica batrana care-i inchiriase doua incaperi, bogat mobilate in gustul greoi de acum cincizeci de ani, un salon in fata si o odaie de dormit in fund, despartite printr-un geamlac inalt. La belsugul de abanos si de mahon, de matasarii, de catifele si de oglinzi - acestea de toata frumusetea, fara rama si cat peretele - iubirea de flori a chiriasului, impinsa la patima, adaoga o nebuneasca risipa de trandafiri si de tiparoase ce, impreuna cu lumanarile pe cari le gaseam aprinse, in cele doua candelabre de argint cu cate cinci ramuri, oricand am fi venit, puneau locuintei pecetea unui lux ales, alcatuind oaspelui meu un cadru in asa armonie cu fiinta sa ca, amintirea mea, dintr-insul nu-l pot desprinde.
Dar incantarea incepuse: omul vorbea
Povestirea unduia agale, impletind in bogata-i ghirlanda nobile flori culese din literatura tutulor popoarelor. Stapan pe mestesugul de a zugravi cu vorba, el gasea cu usurinta mijlocul de a insemna, si inca intr-un grai a carui deprindere o pierduse, pana si cele mai alunecoase si mai nehotarate infatisari ale firii, ale vremii, ale departarii, asa ca amagirea era intotdeauna deplina. Ca in puterea unei vraji, cu dansul am facut in inchipuire lungi calatorii, calatorii cum nu-mi fusese dat nici sa visez omul vorbea. Inaintea ochilor mei, aievea, se desfasura fermecatoare tramba de vedenii.
Strajuiau pe inaltimi ruine semete in falduri de iedera, zaceau cotropite de veninoasa verdeata surpaturi de cetati. Palate parasite atipeau in paragina gradinilor unde zeitati de piatra, in vesmant de muschi, privesc zambind cum vantul toamnei spulbera troiene ruginii de frunze, gradinile cu fantani unde apele nu mai joaca. Beteala lunii pline se revarsa peste vechi orasele adormite; palpaiau pe mlastini vapai zglobii. Puhoiul de lumini poleia noroiul metropolelor uriase aprinzand deasupra-le ceata cu un pojar. De funinginea si de mucegaiul lor fugeam insa repede; la zare neaua piscurilor sangera in amurg. Si plecam sa cunoastem ameteala apriga a culmilor, lasam in urma noastra inflorite poiene, urcam prin bradet, adulmecati de soapta paraielor resfirate sub ferigi, urcam, beti de aerul tare, mai sus, tot mai sus. La picioarele noastre, intre costise plesuve si damburi incomate de codri stufosi, vaile se asterneau de-a lungul albiei serpuite a raurilor ce se pierdeau departe, in aburul campiilor grase. Un lung freamat se inalta ca o rugaciune. In pacea singuratatii nemarginite priveam in slava rotirea vulturilor deasupra negrelor prapastii, iar noaptea ne simteam mai aproape de stele. Dar curand incepea sa viscoleasca si sa geruie si coboram catre miazazi, in tinuturile cu dulci nume unde toamna lancezeste pana in primavara, unde totul, suferinta, moartea chiar, invesmanta chipul voluptatii. Mireasma florilor de oleandru se asternea amara deasupra lacurilor triste ce oglinda albe turle intre funebri chiparosi. Peregrini cucernici mergeam sa ne inchinam frumosului in cetatile linistii si ale uitarii, le cutreieram ulitele in clina si pietele ierboase, veneram in vechi palate si biserici capodopere auguste, ne patrundeam de suflul Trecutului contemplandu-i vestigiile sublime. Corabia aluneca incet intre tarmurile laudate ale marilor elene si latine; stalpii capistii in ruina rasareau din crangul de dafini. O grecoaica ne zambea dintr-un pridvor perdeluit de iasomie, ne tocmeam cu negutatori armeni si jidovi prin bazare, beam cu marinarii vin dulce in tractire afumate unde jucau femei din buric. Ne ametea forfoteala pestrita din schelele scaldate in soare cu leganarea molcoma a catartelor, ne fermeca lina tacere din cimitirele turcesti, albul rasfat al oraselor rasaritene tolanite ca niste cadane la umbra cedrilor trufasi, lasam sa ne fure vraja albastra a Mediteranei pana cand coplesiti de toropeala cerului sau de smalt si inabusiti de vantul Libiei, ieseam la ocean. Spre miazanoapte, din jocurile umezelii cu lumina, se isca pentru vazul uimit o nesfarsita desfatare. Razele piezise daureau viu burhaiul, destramau tortul brumelor in toate fetele curcubeului si erau, la fel niciodata, impurpurari grele in asfintit, apoase stravezimi viorii si sure in serile lungi de vara, feerica stralucire a zorilor boreale deasupra nametirilor de ghetari. Ne inturnam apoi spre tropice, traiam cu saditorii visul gales al Floridei si al ostroavelor Antile, patrundeam, pe urma "vanatorilor de orchidee", in verdea intunecime a selbelor Amazonului scaparand de zboruri de papagali. Nimic nu scapa cercetarii noastre lacome, descopeream guri de rai pierdute pe intinsul oceanului pasnic unde, sub constelatii noi, incrucisam indelung, ne indrumam spre tarile mirodeniilor, spre leaganul civilizatiilor stravechi, sarbatoream ivirea primaverii la Ise, ne scufundam in tainica pierzanie a noptilor chinezesti si indiene, ne infiora aromeala serilor pe apa la Bangkok. Vantul fierbinte alinta lin clopoteii argintii ai pagodelor, inclina foile late de plibani. Uitam de Europa, din ea tot ce admirasem ne parea acum atat de pipernicit si de sters. Si purcedam mereu, in cautare de zari mai adanci, de paduri mai batrane, de gradini mai inflorite, de ruine mai marete; multumire nu mai aflam decat atunci cand frumusetea sau ciudatenia facea sa ne credem pe taramul visului; oricare ar fi fost insa minunatia datorita jucariei firei sau trudei omenesti, mult nu ne retinea si porneam iarasi, strabateam sumbre meleaguri si rapoase singuratati, ocoleam jalea pustietatilor sterpe, groaza smarcurilor fetide ca sa ne intoarcem cat mai repede la mare.
Marea
Lucie ca o balta, oglindind, la adapostul toartelor coastei, pirozeaua tariei si margaritarul norilor, florie ca o pajiste sau scanteind ca o misuna de licurici, searbada si domoala sau vie, verde si vajnica, avantandu-se spumegand spre cerul caruia ii e fiica, de ea vorbea cu paganeasca evlavie, pomenindu-i doar numele glasul i se pogora tremura ca si cum ar fi marturisit o taina sau inganat o ruga. Pentru slavirea ei, uriasa putere in miscare a rotundului, matca a tot ce viaza neincatusata si neprihanita, i se parea ca graiul omenesc nu e indeajuns vrednic si ca insisi poetii cei mai cu renume incumetandu-se a o canta palisera. La dansa ii era gandul, ca intr-o scoica, ea rasuna in inima lui fara sfarsit, intr-insa, care fusese patima intregii lui vieti, dorea sa-si afle si mormantul tacea acum cu privirea pierduta in gol. De la un ceas, simteam cum ceva greu ma apasa pe piept, imi strangea tamplele. Omul acesta deprins cu vantul iute de la larg, cu mirosul salubru de vasc marin, avea groaza de ferestrele deschise si traia intr-un aer inchegat, impaclit de fum, zaharisit de miresme grele. Tarziu, flacarile lumanarilor incremeneau tepene si, din cand in cand, se auzea scuturandu-se cu un fosnet innabusit cate un trandafir.
Nu era singura lui ciudatenie. Mi-aducea uneori aminte de acel tanar englez a carui trista istorie am scris-o. Avea acelasi fel nepretuit de a tivi descrierile de calatorii cu amanunte istorice rare; si el tinuse sa intrebe fiecare colt de taram sau de apa la ce fusese in trecut martor, imbinand pretutindeni privelistea de azi cu vedenia de odinioara. Ii placuse sa viseze in fata stancii de pe care Sapho se aruncase in valuri, a tarmului unde se inaltase rugul lui Pompei. Ici fu rapusa frumoasa Ines, colo muri inchis regele nebun. Dar pe cand vastele peisagii ce sir Aubrey zugravea dintr-un cuvant erau pustii de suflare omeneasca, ca dupa un potop, in ale noului prieten se imbulzea, in pitoresti vesminte, o lume intreaga: seici si pasale, emiri si hani, rajahi si mandarini, preoti si calugari de toate legile si tagmele, zodiasi, pustnici, vrajitori, vraci, capetenii de semintii salbatice carora le fusese oaspe sau tovaras de petrecere si vanatoare si trebuie sa le fi intrat in voie si sa le fi fost pe plac la fel ca numerosilor sai prieteni din Europa, asa cum stia sa se arate, linistit, blajin, ingaduitor, fara fudulie si prejudecati de rand, de o curtenie binevoitoare, nesilita, ce trada in el un boier mare in intelesul inalt al cuvantului, unul din pastratorii cei din urma a ceea ce "vechiul regim" avea mai simpatic si mai ademenitor. Si nu ma intrebam atat cine era acel domn Pantazi - asa parea ca-l chema - omul patimas dupa Frumos si adapat la izvorul tutulor cunostintelor, care citea in original pe Cervantes si pe Camoëns si vorbea cu cersetorii tiganeste, cavalerul Sfantului-George al Rusiei, cat ma ciuda pricina tristetii acelui rasfatat al soartei, taina acelei line melancolii ce-i adumbrea asa romantic fiinta si se oglindea nesfarsita in privelistea atator ceruri, atator mari si limane. Cu incetul, la evocarea lor se desteptase in mine un suflet nou, un suflet de nomad cu nostalgii sfasietoare, ma incindea dorul de duca, ma infrigura ispita plecarilor spre necunoscut, fermecul indepartatelor pribegiri si, la gandul ca as ramane pana la capat robul unui petec de pamant, osandit a ma framanta si istovi fara multumire intr-un ocol restrans, sufeream cumplit, ma simteam abatut pana la deznadejde. Asemenea acelei suliti maiestre ce singura avea darul sa tamaduiasca ranile ce facuse, numai istorisirile ciudatului prieten imi mai puteau alina raul, multumita lor ma pierdeam in lumea visarilor ca-ntr-o betie, betie de felul celor de mac sau de canepa, atatind inchipuirea deopotriva si urmate de treziri nu mai putin amare.
Legasem dar iarasi prietesug cu un necunoscut, prietesug la toarta, eram toata vremea impreuna, casa lui mi-era deschisa la orice ora, ajunsesem sa stau mai mult la el decat la mine. De la venirea toamnei iesea mai rar, era tare friguros, daca era urat afara nu desfacea perdelele ziua intreaga si sta cu luminile aprinse. Vorbea cu dor atunci de vila, ce, undeva sub un cer cald, il astepta la marginea marii, intr-un noian de verdeata si de flori. Florile, cat le iubea! La dansul se scuturasera cei din urma trandafiri de Bucuresti si pentru ca tufanicile ce le luasera locul nu miros, manunchiuri de ciubuce de vanilie isi zvantau aroma in largi cupe. Te imbiau, de pe masute, zaharicale, poame, bauturi dulci. Omul traia intr-o nepasare fara tarmurire, nu se sinchisea de nimeni si de nimic; afundat in perne, fuma si povestea numai, iar povestirile-i noi totdeauna erau urmate de acele lungi caderi pe ganduri cand ii lacramau ochii. Si afara de mine nu-i cunosteam alt oaspe.
Or, cam o luna inainte de seara de la care purcede istoria de fata, la birtul frantuzesc unde domnului Pantazi i se pastra cu sfintenie masa, in coltul cel mai adapostit, era la ceasul cinei zarva mare. Ce anume prilejuise, in stramta incapere, galagioasa adunare a tot ce Bucurestii aveau mai motat, nu tin minte, stiu numai ca repede satul de a privi acea lume anosta si desarta ma hotarasem tocmai sa-mi aplec nasul in taler cand avu loc o intrare ce merita intr-adevar sa nu fie trecuta cu vederea. O clipa mi se nazari ca, folosindu-se de invalmaseala unei cirezi tampe de malaci, se strecurasera intr-un tarc doua fiare hamesite
Era una din acele imperecheri stranse, datorite de obicei vitiului, asa stranse ca de la un timp nu se mai pot inchipui singuri cei ce le alcatuiesc. De buna seama tot vitiul trebuia s-o fi innadit si pe aceasta, caci altceva ce ar fi putut apropia doi oameni atat de deosebiti? Unul in varsta, canit si ferchezuit la deznadejde, purta pe un trup intepenit, dar zvelt inca, un cap cum veacul nostru nu-si mai da cazna sa plasmuiasca si parea chiar intors din vremuri de altadata acel chip aprig ale carui trasuri semete purtau pecetea razvratirii si a urii. Celalalt, mai tanar mult, coclit insa si buhav, care legana pe niste picioare subtiri arcuite in afara o burtica ascutita, oglindea pe fata-i ranjitoare si botoasa josnicia cea mai murdara. Cel dintai, foarte rece, isi rotise incet privirea posomorata pe deasupra capetelor, celui de al doilea ii jucau fara astampar ochisorii vioi si refecati sclipind de vicleana rautate. In tot, impresia ce o da acesta din urma era numai in paguba lui, iar alaturea de domnul cel trufas facea sa-i reiasa si mai respingatoare mutra obraznica de martafoi.
- Dumneata nici apa la garla nu gasesti, bombani el asa ca sa-l auzim noi, tot eu, tot Pirgu sireacul! Stranse familiar mana lui Pantazi si ocrotitor pe a mea si se aseza la masa noastra fara a mai cere voie. Insotitorul sau nu lua loc decat poftit si dupa infatisarile de rigoare pe cari le facui cu atat mai rnare placere cu cat de mult doream o apropiere intre aceste doua fiinte, Pasadia si Pantazi, asa menite sa se inteleaga si sa se pretuiasca.
Tinuram deschis localul pana la ziua. Pirgu pleca si se intoarse de mai multe ori, din ce in ce mai beat. Ca sa-i dovedeasca lui Pantazi, pe care din "nene" nu-l scotea, cat il iubea, il tot saruta mereu.
- Nu ma mai lasati sa-l pup, fratilor, ne ruga, ca-l trimit la Govora.
- Bufon abject, il mustra Pasadia, vezi sa nu te trimitem noi la Marcuta!
Ar fi fost drept atunci sa mergem cu el acolo si noi ceilalti trei si sa nu ni se mai dea drumul. Ca sa fim impreuna, Pantazi si cu mine nu urmaram oare in viata lui de noapte pe Pasadia care, la randul sau, se lasa calauzit orbeste de Pirgu? Mi se dezvalui astfel o lume nebanuita, cu blestematii la cari, de n-as fi fost in fiinta martor si le-as fi auzit de la altcineva, le-as fi crezut ca tin de taramul nascocirii. Bucurestii ramasese credincios vechei sale datini de stricaciune; la fiece pas ne aminteam ca suntem la portile Rasaritului. Si totusi, desfraul ma uimi mai putin decat descreierarea ce domnea in toate randurile; marturisesc ca nu ma asteptam sa vad dospind ticneli atat de numeroase si de felurite, sa intalnesc atata nebunime sloboda. Cum nu-mi fu dat sa gasesc mai pe nimeni la care, mai curand sau mai tarziu, sa nu se dea pe fata vreo meteahna, pe care pe neasteptate, sa nu-l aud aiurind, la sfarsit pierdui nadejdea sa cunosc, in carne si oase, faptura omeneasca pe deplin teafara la minte. Numarul cazurilor interesante ramanea insa restrans si, printre ele, vrednic de cercetare intr-adevar nu-l socotii decat pe al lui Pasadia.
Am pomenit de felul cum marele meu prieten pusese cu vreo cincisprezece ani inainte capat lungii lupte in valmasagul careia il aruncase mohorata lui zodie si cum se ingropase de viu. De atunci tot ce facea era asa nesabuit si fara de noima, ca nu se putea sa nu dai dreptate obstestii pareri care-l decretase nebun. Omul acesta care, in ura bolnava ce nutrea impotriva tarii romanesti, jurase ca se va instraina pentru totdeauna indata ce mijloace cat de slabe ii vor ingadui-o, cand se inavutise, si asa cum poate nici nu trasese nadejde, nu numai ca nu-i mai trecuse hotarele, dar se statornicise tocmai in Bucuresti, in orasul blestemat, plin de atatea amintiri amare. Din batranele case ale Zincai Mamonoaia, cumparate la mezat, el isi facuse meremetisindu-le de-a-ntregul si ingramadind inauntru tot felul de scumpatati rare, o somptuoasa sihastrie unde traia pe picior mare, boiereste. Cum traia insa era o halima: ca la el la nimeni. El care de cincisprezece ani tinea bucatar si sofragiu, nu lua masa decat seara si atunci la birt si, tot de atata vreme, nu se culcase acasa, in pat, niciodata. Slugile sale ce, la dorinta, se iveau si piereau, ca niste stafii, mute, el nu le suferea sa stea cu dansul sub acelasi acoperis; ele huzureau intr-o locuinta deosebita unde puisera si-si pripasisera neamuri sau cunostinte de cari stapanul habar n-avea si a ramas de pomina cum acesta vazand intr-o zi, pe geam, ca de la el din curte se scoate un cosciug n-a tinut sa stie cine fusese mortul. Sa stau sa-i insir toate ciudatenile de soiul acesta ar fi sa nu mai ispravesc; ma voi margini dar sa ma agat numai de cea mai uimitoare: Pasadia traia cu schimbul doua vieti.
De dimineata pana seara el nu se misca de acasa, nu se ridica de la masa de lucru dintre carti si hartii, citea, scria fara ragaz. In timpul acesta nici nu fuma, sorbea cate putin numai dintr-o ceasca de cafea fara zahar si tare. Mergeam din cand in cand sa-l vad si era de atatea ori pentru mine o sarbatoare. Ce fiinta aleasa, cata deosebire intre dansul si ceilalti, ce prapastie! De vulgaritatea consfintita de obiceiul pamantului, nici umbra la el, nici urma - nimic balcanic, nimic tiganesc; pasindu-i pragul treceai granita, dadeai de civilizatie. Acolo era salasul desfatarilor grave ale duhului. Cum era atunci cu putinta ca omul de carte si de Curte care ar fi facut podoaba zilelor de la Weimar, sa se fi invoit a impartasi de seara pana dimineata dezmatarea unui Pirgu, ca apuseanul subtire in gusturi si lingav sa guste pastrama si turburelul, schembeaua si prastina, ca vechiul vienez piedut in vraja visului mozartian sa asculte ciamparalele si bidineaua? Ii atipea estimp oare vointa, era cumva victima fara raspundere a vreunei sminteli stranii? Eu unul am crezut ca da si ma indoiesc ca o alta talmacire sa fi parut mai fireasca oricui ar fi stiut ce ingrozitoare clironomie impovara in privinta aceasta pe Pasadia.
Se implinise cam un veac de cand cel dintai cu acest nume, la care se adaogase porecla de Magureanu, dupa o mosioara de danie domneasca, fugind de undeva, de prin partile turcesti, ca sa scape de ispasirea unui indoit omor, se aciuiase in Valahia si ajunsese armas mare. O trista faima supravietuise omului patat de sange ce nu fusese vazut razand niciodata. La veneticul acesta necunoscut, despre care se zvonise ca nu-si destainuia obarsia pentru ca ar fi fost prea joasa, se invederau tocmai dimpotriva, trupeste si sufleteste, semnele unei inalte stirpe in cadere: portul semet si infatisarea nobila, trufia, cerbicia si cruzimea, lenea, sila de viata, setea de razbunare si puterea de ura, semne ce trecu urmasilor sai cari, de nu s-ar fi prigonit intre dansii, dezbinati toata vremea, ar fi putut inca dura o casa puternica si vestita. Credinta ca tara romaneasca le-a fost neprielnica nu era lipsita de temei, cu toate ca si suceala firii lor patimase si indaratnice, bantuita de invrajbire, nu numai vitregia imprejurarilor i-a impiedicat sa ajunga la treapta pentru care-i meneau pretioasele daruri ale mintii. Ei se aratasera lacomi de invatatura, placuti la vorba si mesteri in condei, isteti si destoinici, dar fara sir in ce faceau, cu trasneli toti si cu toane, purtand fiecare in sine plodul propriei sale pierderi si pieiri si, stand cineva sa cugete la soarta Pasadestilor-Magureni ar zice ca asupra neamului lor apasa o neagra afurisenie care-l mana fara induplecare spre stingere, supunandu-l mai inainte la incercarile cele mai grele ale restristei. Dezradacinata si rasadita in pamant strain, batrana tulpina batuta de vijelie isi scuturase jalnic cele din urma frunze. Armasul schingiuitor si ucigas se prapadise de timpuriu, otravit, zice-se, chiar de ai sai, al doilea, serdarul, vanator posac, isi petrecuse mai toata viata in Vlasia si, invinuit de talharie la drumul mare si de batere de bani calpi, pierise pentru totdeauna fara a i se mai auzi de nume, iar fiul sau, parintele prietenului meu, parinte nevrednic si dusman, cartofor, crai si betiv, macinase mai multe randuri de mosteniri si murise in furiile nebuniei. La fel sfarsise, tanar, si varul sau, poetul, iar dintre fete, singura care avusese parte de cununii isi aprinsese de la lumanare parul in noaptea nuntii si arsese de vie. Femeile ce slujisera de matca - greaca ursuza si sanchie, clocindu-si cu gura inclestata lunga dambla intre hardaiele de neramzi si de gazii, sarba haina si darja care, pe patul mortii, scuipase grijania in barba popii si-si dase sufletul blestemandu-si copiii, brasoveanca zacasa si fatarnica roasa de schiros si de pisma - inveninasera mai mult acel sange bolnav, ii sporisera funesta zestre de racile si de betesuguri, dar ascutisera totdeodata si desteptaciunea celor nascuti dintr-insul, acea stearpa desteptaciune, nesanatoasa si ea poate, care atinsese o asa inalta stepena de agerime la vlastarul cel din urma. In acesta, sufletele celor dinainte ai sai cuibau neimpacate, licarind in sumbra-i privire, ranjind in zambetu-i sinistru, ele-i stanjenisera inatarea, il impiedicasera sa apuna cu fala, zaticnindu-i minunata cumpanire a insusirilor si numai el stia de cate ori fusese nevoit sa-si incordeze impotriva-le toata stapanirea de sine, intr-o lupta mai istovitoare decat aceea cu vrajmasii dinafara si din care nu iesise biruitor deopotriva pana la sfarsit. Intr-o zi, ziua hotararii celei mari, le lasase sa-si reia din drepturi o parte, ridicase singur zagazul si se pravalise in desfrau adanc, pana la fund dar, si ma simt dator s-o spun iarasi, degradarea nu-l infierase o singura clipa caci, daca seara patriciul cobora in Suburra, el nu-si schimba portul, nici nu-si lepada insemnele, ramanand tot asa maret in vitiu ca si in virtute. Se petrecea insa atunci intransul ceva nefiresc: treptat fiinta lui cadea intr-o amorteala asa stranie, ca acela pe care Pirgu il tara, fara impotrivire, dupa dansul, nu arata a fi Pasadia el-insusi, ci numai trupul sau, in care singura privirea urma sa traiasca, din ce in ce mai posomorata si mai tulbure, destainuind parca o suferinta launtrica sfasietoare. Ar fi stat astfel, fumand tigara dupa tigara, sorbind pahar dupa pahar, fara a rosti un cuvant, noaptea intreaga. Cunosteam mijlocul de a-l rechema la viata; deodata omul se inviora, ochii i se inseninau, un trist suras ii lumina rece fata stinsa. Adusesem vorba de ceva din vremuri de odinioara, de demult. Stiam ca vedenia trecutului, in care se cufunda cu patima, era singurul lucru in stare sa-l miste, de trecut vorbea cu o reculegere mistica; eresul ca sufletul sau umbros si vechi ar mai fi avut candva si alte intrupari fiind singura amagire ce-si ingaduia, singura induiosare si singura mangaiere. Si asa de puternica era la dansul acea vedenie ca pe data ne-o impartasea si noua - lui Pantazi si mie. Incepea atunci, nu mai putin fermecatoare, o noua calatorie, calatoria in veacurile apuse. Ne regaseam de obicei in acela, scump noua si nostalgic intre toate, care fu al optsprezecelea.
Eram trei odrasle de dinasti ce nume slavite, tustrei cavaleri-calugari din tagma Sfantului Ioan de la Ierusalim, zisi de Malta, purtand cu fala pe piept crucea de smalt alb si incununatul trofeu spanzurate de panglica de canavat negru. Rasarisem in amurgul Craiului-Soare, parintii iezuiti ne crescusera si ne inarmase Villena. Tineri de tot, intr-o caravana, scufundasem pe furtuna niste tartane barbaresti; mai tarziu vitejiseram pe uscat pentru izbanda florilor de crin: fusesem la Kehl cu Berwick si cu Coigny la Guastala, dupa cari ispravi luaseram ramas bun de la viata ostaseasca si, dornici de a vedea si de a cunoaste, plecasem, treime nedespartita, in necontenit colind, pe urmele lui Peterborough. Curteni de vita, de la un capat al Europei la altul nu fu Curte sa ramaie de noi necercetata, tocurile noastre rosii sunara pe scarile tutulora, oglinzile fiecareia ne resfransera chipurile intepate si zambetele nepatrunse; de-a randul cutreieraram Curte dupa Curte; bine primiti si bine priviti pretutindeni eram oaspetii Mariilor, Sfintiilor si Luminatiilor toate, ai Domnitorilor mari, de mijloc si marunti, al Printeselor starite, ai Printilor-egumeni si ai Printilor-episcopi; la Belem si la Granja, la Favorita si la Caserta, la Versailles, la Chantilly si la Sceaux, la Windsor, la Amalienborg, la Nymphenburg si la Herrenhausen, la Schönbrunn si la Sans-souci, la Haga-pe-Maelar, la Ermitage si la Peterhof cunoscuram "dulceata traiului". In sarbatoarea neintrerupta de zi si noapte, am petrecut cum nu se mai petrecuse si cum nu se va mai petrece, ne-am infruptat cu nesat din toate desfatarile simturilor si ale mintii caci, desi lipsit de maretie, fu veacul binecuvantat, veacul cel din urma al bunului plac si al bunului gust, pe scurt veacul francez si mai presus de orice veacul voluptatii, cand pana si in biserici heruvimilor le luasera locul Cupidonii, cand, lancezind de dor, inimile fura aduse prinos toate zeului legat la ochi si noi cari am vazut pe mult iubitul tarandu-se la picioarele marchizei pe filozoful de la Potsdam scancind dupa Kayserlinck si pe Semiramida moscovita smulgandu-si parul la moartea lui Lanskoi, noi insine nu scaparam dulcei molimi - "era atat de frumos seara sub castanii inalti" - privind insa in femeie si un mijloc nu numai un tel, cum politica ne ispitise, adesea facuram din alcovuri punte si pentru ca totul sa ne izbuteasca vietuiram in insotirea celor Alesi si slujiram pe Carmuitori. Amestecati din umbra in toate urzelile si uneltirile, fara noi nu se fereca nici desfereca nimic; prin lingusiri si daruri cumparam tiitoarele regesti si ibovnicii imparatesti, dregatorilor le eram sfetnici si calauze, lucram dupa imprejurari la inaltarea sau la rasturnarea lor, indeplineam insarcinari de tot soiul: intovaraseam pe Belle-Isle la Frankfurt pentru alegerea Imparatului, plecam cu Richelieu in petit la Dresda, tocmeam la Paris panze de Watteau pentru marele Frederic, duceam diamanticalele Elisavetei Petrovna sa le slefuiasca la Amsterdam, porunceam la Malines horbote pentru Brühl si acestea toate nu pentru vanarea de avutie sau de mariri, ci numai din nevoia de a fi pururi in neastampar, in miscare. Hoinari nepocaiti, vesnic pe drumuri, patimasi de curiozitate si din ce in ce mai ahtiati dupa placeri, ne-am raspandit cu frenezie sufletele in depanarea celei mai inflorite vremi din cate se cunoscuse, ne-am impartasit din toate harurile ei si din toate ratacirile. Si noi am fost nebuni dupa muzica, ne-am razboit pentru Rameau si pentru Glück si asemenea celor trei Crai ne-am inchinat copilului care avea sa fie Mozart; si noi am avut slabiciune de aventurieri: Neuhof, Bonneval, Cantacuzen, Tarakhanova, ducesa de Kingston, cavalerul d Eon, Zanovici, Trenck s-au bucurat in ascuns sau pe fata de sprjinul nostru, pe Casanova, batran si matofit l-am aciolat pe langa Waldstein la Dux; si pe noi ne-a atras ce parea suprafiresc: oglinda lui Saint-Germain, carafa lui Cagliostro, hardaul lui Mesmer, bazaconiile lui Swedenborg si ale lui Schrepfner aflau la noi, cari nu mai credeam in nimic, crezare. Si tot cu luare aminte urmaream lucrarile lui Scheele si ale lui Lavoisier. Cu incetul legasem prietenie cu mai toti aceia al caror nume istoria nu se poate scuti sa-l insemneze, ne trimiteam ravase, ne abateam intotdeauna din cale ca sa dam cate o raita pe la Montbard sau pe la Ferney, prelungeam incantatoare popasuri la Hoditz, in Arcadia lui sileziana de la Rosswalde, spoream alaiul Imparatesei in Taurida, ne desfranam in nebunia carnavalului la Venetia si, tot intre masti, in cealalta Venetie de la miazanoapte, in bratele noastre cadea Regele impuscat de Ankarstroem. Era scris ca cel mai frumos dintre veacuri sa asfinteasa in sange si cand, dupa cateva luni, vedeam trecand in par, intre fulgerari de cusme frigiene, capul doamnei de Lamballe, intelegand ca timpul nostru trecuse si ca, in curand, avea sa starveasca si sa cada prada nimicirii tot ce ne fusese pe lume drag, ne acopeream fetele si pieream pentru totdeauna.
- Ia mai lasati, nene, ciubucele astea, ne intrerupea sastisit Pirgu, sa mai vorbim si de muieri.
Stiam atunci ca nici galceava nu era departe. Pasadia ii tagaduia lui Pirgu in ce priveste sexul gingas orice fel de pricepere. Nu cu mai putina tarie, la randul sau, Pirgu sustinea ca in materie de dame Pasadia era nul. Sa fi judecat dupa femeile pe cari Pirgu i le aducea lui Pasadia, oricine ar fi fost de parerea acestuia din urma: numai otravuri, rable de pripas, trezitura si rasuflatura. - o adevarata jale. Dar pentru ce atunci Pasadia care, cu banii ce-l tineau, ar fi putut sa-si plateasca tot ce era mai trufanda pe piata se multumea cu ele lasand sa-si bata asa neomenos joc de el Pirgu caruia numai gustul nu-i lipsea. Vechi copoi, Gorica dibuia, pe la mahala, fete vrednice sa slujeasca de izvod de frumusete, le momea cu vedenia unei vieti usoare si bogate, le sprijinea intaii pasi pe poteca vitiului cu parinteasa grija si, ca un adevarat parinte, nici nu se atingea de ele. Cu totul altceva ii placea lui. Simturile sale, ce aratau respingere tocmai de ce e venust si pur, nu se mai desteptau decatt la betie si atunci ii trebuiau femei schiloade, stirbe, cocosate sau bortoase si mai ales peste masura de grase si de trupese, huidume si namile rupand cantarul la Sfantul Gheorghe, geamale, baldare, balcaze. Iar de gretoseniile la cari se deda cu ele, vorbea atat de zdrentaros incat ar fi facut sa se rusineze, daca l-ar fi inteles, porcii, chiar si maimutele.
- Nu scuipati, ranjea el, ca-i piere gustul. Ce vreti daca am boala, dambla?
Abia se potoleau lucrurile ca, din chiar senin, izbucnea al doilea rand de cearta. Pentru nimic, Pasadia n-ar fi scapat prilejul de a ponegri ce era romanesc. Pantazi ii lua intotdeauna parte, dar fara pornire; la unul era inversunarea impotriva unei fiinte iubite care-l tradase, la celalalt numai despretul fata de o ruda saraca. In schimb, Pirgu ajungea sa se mire el singur cat era de patriot si nu pot sa uit cum, mergand o data sa-l iau de la o adunare de cioclovine imbracate toate in port national, dar fara a vorbi una boaba romaneste, m-am crucit si eu, ca de alta aia, cand l-am vazut, dulce pastoras al Carpatilor, cu cavalul in brau, invartind o batuta zuralie cu teozoafa Papura Jilava. Decat sa-si auda terfelita biata tarisoara, mai bine se lipsea de toate, se scula si ne parasea, pentru scurta vreme insa, deoarece se intorcea intodeauna si niciodata singur. Insotitorii si-i dejuga, fara sa mai ceara incuviintare, de-a dreptul la masa noastra, la care, in chipul acesta, in mai putin de o luna, am vazut perindandu-se tot ce Bucurestii avea mai nabadaios, mai zanatic, mai tesmenit si defaimat - jegul, lepra si tranjii societatii. Pierdut, ca de obicei, in aburoasa-i visare, Pantazi nici nu-i baga in seama, era de mirare numai cum Pasadia, omul atat de tafnos, nu-i respingea, ba dimpotriva: ii cinstea, le intindea chiar mana si, dupa oarecari intrebari ce le punea unora cu mestesug, trada a nu fi fost tocmai asa strain de ce se petrecea pe lume cum isi da aerul. Se facea foc insa de cate ori, cantand: "Ah, dupa militari, infanteristi, tunari" Pirgu ne aducea de subtioara pe Poponel.
Se facuse cunoscut sub aceasta porecla unul din edecurile ministerului trebilor din afara, baiat de mare viitor, aratand, ca multi altii din breasla lui, o aplecare deosebita pentru anumite metode dosnice ale unei scoli foarte discutate. Lamsdorf, Eulenburg, Mestschersky ii erau parinti sufletesti si de asemenea nasii Poponel se aratase vrednic. Cum, pe vremea aceea, orasul nu era napadit de numerosi icioglani de meserie, Poponel trecea drept ceva foarte rar. In faptura sa, care de altmintreli in ce priveste dragalasia nu lasa decat de dorit, salasluia, mistuit de toate flacarile Sodomei, un suflet de femeie, sufletul uneia din acele slujnici imputite ce dau tarcoale seara cazarmilor. Mai mult nu voi starui asupra-i; ca sa-l descriu, ar trebui sa-mi inting pana in puroi si in mocirla si, la aceasta indeletnicire, nu mi-as pangari numai pana, dar as spurca mocirla, chiar si puroiul. Si totusi, nu a lui era vina: asa era de la Dumnezeu. La apropierea diplomatului, Pasadia recadea in sumbra-i toropeala si-l astepta sa plece ca sa-i faca lui Pirgu imputari amare.
- Pana cand, ii raspundea acesta, cu asemenea prejudecati trezite, pana cand? De ce atata prigoana? Nu cumva ai pofti sa-ti faca dumitale curte? Nu? - atunci ce ai cu el? Dumneata nu tii muscal cu luna? - lasa-l si pe el sa-si ia turc cu luna. Dumitale iti cere cineva socoteala ca umbli dupa marcoave, dupa steoalfe? - el de ce sa nu umble dupa juni, dupa crai?
- Bine, staruia Pasadia, dar pentru ce la face asa pe dadaca?
- Pai altfel, lamurea Pirgu, nu fac nici ei pe doica.
Era dat in Paste, dat dracului. A! sa fi voit el, cu darul de a zeflemisi grosolan si ieftin, cu lipsa lui de carte si de ideal inalt si cu amanuntita lui cunoastere a lumii de mardeiasi, de codosi si de smecheri, de teleleici, de tarfe si de tate, a naravurilor si a felului lor de a vorbi, fara multa bataie de cap, Pirgu ar fi ajuns sa fie numarat printre scriitorii de frunte ai neamului, i s-ar fi zis "maestrul", si-ar fi arvunit statui si funeralii nationale. Ce mai "schite" i-ar fi tras, maica ta Doamne! de la el sa fi auzit dandanale de mahala si de alegeri. Mai cuminte poate, dansul se multumea a le pune la cale, a trage sforile si in aceasta ramanea neintrecut. Asa cum sucea el treburile, cum le invartea, cum ii prostea si-i zapacea de la mic la mare, scotandu-se pe el basma curata, era o minune; un targ intreg il juca giurgiuna si noi insine nu am facut tustrei oare parte din Vicleimul ale carui papusi le arunca una intr-alta, le smucea, le surchidea, fara sa se sinchiseasca daca i se intampla sa le ciobeasca sau sa le sfarame. Mai primejdioasa javra si mai murdara nu se putea gasi, dar nici mai buna calauza pentru calatoria a treia ce faceam aproape in fiecare seara, calatorie in viata care se vietuieste, nu in aceea care se viseaza. De cate ori totusi nu m-am crezut in plin vis.
Abia se ispravea masa, ca lui Pirgu i se si facea de duca. Ii era omului sete. Se gaseau pe atunci, slava Domnului, si nu scumpe, vinuri de Bordeaux si de Bourgogne sa fi facut cinste unui ospat regesc. Lui Gorica nu-i erau insa pe plac, el vrea un vin mai usor, vin indigen, vin de gradina, descoperea el cate unul grozav si ne cara, prin cine stie ce fund de mahala, sa ne catraneasca cu vreo posirca mucegaita si tulbure. Adevarat lup de mare, Pantazi bea ce-i da de gura, mai lesne chiar decat Pasadia care nu bautura cauta, ci larma, lumina, lume. De acolo plecam sa incercam alt vinat; si-aducea el aminte de niste ravac nebun, la prispa inalta, sau de niste sange-de-iepure, sa dai cu caciula-n caini. Intre doua carciumi, luam o cafea la Protapeasca sau la Pepi Smarot si mai stam de vorba cu fetele la un pahar, cat rostuia Pirgu pentru Pasadia sau altcineva vreo intalnire pe a doua zi. Ne suiam uneori nitel la "club", unde Pasadia tinea cateva lovituri la drum-de-fier, din picioare, la iuteala; aceasta insa rar, femeilor si cartilor fiindu-le harazite ceasurile dinaintea cinei. La popasul al treilea incepea cheful cu temei pe rapunere. In jurul nostru foiau si forfoteau sinistre jivinele strejinopti ale orasului. Cu ele Gorica se simtea la largul sau, isi da drumul. Ca argintul-viu, el aluneca de la masa la masa, starnea hohote de ras, multumita lui chiolhanul prindea chiag si se infierbanta; el spunea lautarilor ce sa cante, le da de baut, se pupa cu ei in gura, apoi ii lua la injuraturi si la palme. De altfel, cam de obicei, spre dimineata se lasa cu bataie. Straini de tambalaul care se umfla salbatic, Pantazi si Pasadia-si urmau in tacere visarea ca si cum s-ar fi aflat la mii de poste departe, ceea ce parea ca le-o tulbura era tocmai linistea. Si ceva ciudat iarasi, cand se intampla sa nu vie Pirgu - avea de mosit vreo polita cu maimuta, sau se incurca la dardar cu Mehtupciu - atunci chiar daca mergeam pe unde fusesem cu dansul, motaiam cu paharele dinainte, tot ce vedeam ramanea sters si fara viata, acelei lumi de noapte insufletitor fiindu-i numai el, el, intruparea vie a insusi sufletului spurcat si scarnav al Bucurestilor. De aceea il urmam fara vorba; cu dansul am tarbacit, pe lapovita si pe zloata, clisa ulitelor fara caldaram si fara nume de pe la margini, prin funduri de maidane pline de gunoaie si de mortaciuni, am intrat pe branci aproape, in zapusala chitimiilor scunde, cu pamant pe jos si spoite tot asa proaspat ca tigancile ce, in flenderite rosii sau galbene si desculte, legate numai cu o vipusca de carpa sub genunchi, se dadeau acolo parlagiilor si matarilor pe o bancuta, o cinzeaca de trascau sau un pac de mahorca. Si cu toate ca nu mergeam in familii, am izbutit sa coboram si mai jos Adastam apoi in piata, la ciorba de burta, pana in revarsatul zorilor.
Zorile
Pasadia se oterea, se scutura ca dupa un vis urat. Ma feream sa ma uit atunci la chipul sau inclestat, sa-i intalnesc privirea tulbure a carei groaza nimic n-ar putea-o spune. Tot astfel, cu inima stransa, trebuise sa se fi intors in graba, de teama sa nu fie prins de lumina zilei pe drum, strabunul ucigas. Ne desparteam in sfarsit ducandu-ne fiecare lesurile: Pasadia si Pantazi de-a dreptul acasa, eu la baia de aburi, Pirgu la moasa sa-l traga cu otet de trandafiri si cu opodeldoc. Desuchieturile lui, oricari ar fi fost, ajunsesera sa para la dansul asa firesti ca, in Jarcaleti, unde sta cu parintii, pe mahalagiii vecinasi nu-i mai cuprindea mirarea cand il vedeau intorcandu-se dimineata cu doua flasnete cantand fiecare altceva, cu ursul, cu calusarii sau cu paparudele, pe saca, pe targa sau cu dricul.
Dar trista viata de petrecere in care ne ingalasem avu cel putin o urmare fericita. In scurt timp, o nobila amicitie lega pe Pantazi de Pasadia. Sufleteste, cred ca mai vartos decat cunostintele si curtenia ii apropiase tristetea, desi a unuia era albastra si lina ca acele seri ce se intorc, zice-se de demult, iar a celuilalt o neagra si netarmurita gheena. Cum Pantazi lua mai totdeauna pe seama lui cheltuiala de noapte, si intr-asa fel ca nu incapea din partea lui Pasadia impotrivire, acesta se hotari sa-l ospateze la randul sau, dar nu la birt, ci la el acasa. Se scoasera pentru intaia oara din dulapuri si lazi panzeturile de masa de Olanda, farfuriile si clestarurile de Boemia, argintaria suflata cu aur. Sofrageria fu bogat inflorita cu trandafiri galbeni ce capatau stravezimi de ceara in galesa lumina chihlibarie a acelei dulcegi zile de toamna, cea din urma frumoasa a anului. Ma simteam asa departe de Bucuresti si mi se parea ca acel pranz insemna sarbatorirea reintoarcerii lui Pasadia dintr-o lunga pribegie, a lepadarii lui de Pirgu.
Desi poftit, acesta nu venise. Dupa masa, trecuseram intr-o incapere de cel mai pretios rococo vienez, imbracata toata, pereti si mobile, in matase sofranie cu poleieli de argint intruchipand flori de nufar, salonul lui Kaunitz cum il numeam, deoarece era impodobit de un fastuos portret al cancelarului-principe in manta Lanei-de-aur si ticluit intocmai dupa una din odaile de primire a vechiului sau Gartenpalast din Mariahilf. Pasadia era menit sa traiasca in acel decor aristocratic atat de potrivit cu fiinta si cu sufletul sau, la dansul carturarul si cugetatorul fiind altoiti pe un ciocoi borat caruia, cand i se intampla sa se afle ca atunci cu vreunul din semenii lui, in masura sa-l priceapa, isi da pe fata toata raia. Mut de uimire, Pantazi nu se mai satura sa-i admire nobila demnitate a tinutei, severa stapanire asupra miscarilor si vorbirei, amaraciunea acelui viu sarcasm ce geruia sclipitor, mai rece decat omatul, mai taios decat otelul, mai inveninat decat omagul si inca nu ma domiresc cum si le putuse insusi, caci daca adevarat e ca, trebuindu-i veacuri ca sa se plamadeasca, datina ramane apanagiul exclusiv al sangelui, de unde acel strop albastru foarte pur care, respingand prihana corcelilor, inflorea in fiinta lui pe neasteptate atat de semet; ce tainica inrudire il lega de acei slaviti dregatori mari din trecut, de chipurile carora ii placea sa se inconjoare si de ale caror indaratnicii, apucaturi si gusturi era asa imbacsit, ca ei insisi de ar fi fost rechemati la viata, s-ar fi recunoscut mai degraba intr-insul decat in propriii lor urmasi? Atunci am inteles insa pentru ce i se strigase "raca", mi-am dat seama cat de monstruos trebuise sa fi parut si de strain dezrobitilor si feciorilor de lele ce se napustisera toti asupra-i ca sa-l sfasie si sa-l nimiceasca.
Si, in vreme ce seara pogora, iar convorbirea lincezise, fara voie imi trecea prin minte tot ce auzisem despre Pasadia. Pe socoteala lui se trancanise atita! Brusca lui trecere de la saracia lucie la avutie infierbanta inca, dupa atatia ani, inchipuirile: ba ca era in slujba unei puteri straine, ba ca pentru a nu da in vileag lucruri de mare gravitate i se platea scump tacerea - de altfel, in afara de acele case in care bagase la bani cu nemiluita nu i se cunostea nici un soi de avere sub soare, nici izvor de castig si doar capetenie de talhari sau calpuzan nu era ca bunicu-sau, ori de, mai stii minune. Se spunea iarasi ca tocmai de la serdar i se tragea procopseala. Ajuns in adanci batranete, mult bogat si singur, acesta, simtind ca i se apropie sfarsitul, isi chemase nepotul la dansul, in tara indepartata unde traia cu nume schimbat si-l lasase mostenitor. E drept ca din incalcita cronica a vietii prietenului meu lipseau file, fusesera ani intregi cand se dase afund, nu-l mai zarise nimeni, il crezuse lumea mort. Misterul in care-i placuse intotdeauna sa se invaluie facuse sa iasa un alt rand de zvonuri; bunioara se scornise ca in zavorata sa locuinta, impresurata de gradini el tinea ascunsa, ori inchisa, o femeie, o femeie nu in toate mintile; uneori, noaptea, se auzeau venind din partea locului tipete. Un fapt divers - sinuciderea in imprejurari ciudate a unui cunoscut personagiu bucurestean, a carui sotie intretinea, se zice, legaturi vinovate cu Pasadia - dase barfelii inversunate prilej sa-si atinga culmea: se murmurase ca, prins asupra faptului si incoltit, acesta nu se codise sa adaoge la lantul de nelegiuiri al neamului sau o insangerata veriga. Asemenea istorii chiar de ar fi fost tesute in gherghef de adevar nu m-ar fi interesat prea mult; mie ce-mi zgandarea curiozitatea era altceva, tocmai ceea ce scapase tutulor celorlalti din vedere. Destul de des, Pasadia spunea ca pleaca pentru cateva zile la munte, dar care era acel tainic Horeb, de unde se intorcea cu puteri proaspete, nu stia, nici nu se intreba nimeni. Ar fi fost firesc sa presupun ca faptura otelita, care saptamani intregi din douazeci si patru de ceasuri dormea cel mult cate doua si nici acelea in pat, mergea sa caute in aerul balsamic al inaltimilor si in singuratatea lor adanca pacea si odihna si mi-as fi marginit presupunerea la atat, daca demult, fiind copil, n-as fi auzit, la matusa mea, de la o cocoana batrana, cam rubedenie cu Pasadia, ca acesta avea, in rastimpuri, furii, "pandalii" groaznice, dar ca, simtindu-le cand ii vin, se-nchidea el singur inainte si sta ascuns pana-i treceau. Intre aceste lucruri se facuse in capul meu o legatura la care nu ma puteam gandi fara sa nu ma cutremur.
Iesind de acolo cu Pantazi, gasii pentru intaia oara ciudat ca despre acestalalt, omul care-mi paruse un prieten de cand lumea si uneori chiar un alt eu-insumi, nu stiam inca nici cum il chema adevarat: in tifrul incununat ce se vedea pe unele din lucrurile sale, lipsea tocmai slova incepatoare a numelui sub care era cunoscut. Nemultumit eram insa departe de a fi; la placerea de a ma bucura de prietenia a doua fiinte atat de unice fiecare, s-adaoga aceea, pentru mine nepretuita, de a ma afla intre doua taine ce puse, ca doua oglinzi, fata-n fata, s-adanceau fara sfarsit. Ma-ntrebam numai daca din ele avea sa mi se dezvaluie vreodata ceva?
