Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Craii de Curtea Veche - Asfintitul crailor de Mateiu Ion CARAGIALE



Spre primavara, plecarile acestea fura din ce in ce mai dese, sederile mai lungi.

Indata ce se intorcea, Pasadia ne poftea la pranz. Presupunand ca era cu putinta sa aiba de vorbit cu Pantazi, cu care pe zi ce trecea se lega mai strans, si lucrari ce-i priveau numai pe dansii, luasem obiceiul ca, dupa cafea, numaidecat, sa-i las un ceas-doua singuri, cum facea Pirgu.

Plecam o data cu acesta, nu insa fara a avea grija sa ma informez inainte de a ajunge la poarta, incotro voia s-o apuce, pentru ca s-o iau in partea dimpotriva. Ma intreba odata unde ma duceam. Ii spusei ca la Academie.

- Nu stiam, zise, ca s-a redeschis si ma mir cum de n-am aflat si eu. Au sa se arza iar, sa vezi. Biliardul a cazut de la moda; un "trei-benti", un "pul-secret" nu mai joaca decat alunarii si e pacat: erau jocuri dragute.

Se agata sa vie si el. Il lamurii ca nu de Academia de biliard era vorba, ci de Academia Romana. Se interesa ce cautam acolo si fu sincer dezamagit cand ma auzi ca mergeam sa citesc. Ma dojeni.

- Nu te mai lasi, nene, odata de prostii? Pana cand? Ce-ti faci capul ciulama cu atata citanie, vrei sa ajungi in doaga lui Pasadia? Ori crezi ca daca ai sa stii ca el cine l-a mosit pe Mahomet sau cum il chema pe al care a scos intai crucea la Boboteaza e mare scofala? Nimic; cu astea te usuci. Adevarata stiinta e alta: stiinta vietii de care habar n-ai, aia nu se invata din carti.

Se vorbea astazi, inainte sa vii, ca te-ai apucat sa scrii un roman de moravuri bucuresene si m-am tinut sa nu pufnesc de ras. Ba nu zau; dumneata si moravuri bucurestene! Chinezesti poate, pentru ca in chestia asta esti chinez; cum ai sa cunosti moravurile, cand nu cunosti pe nimeni; mergi undeva, vezi pe cineva? Afara numai daca ai de gand sa ne descrii pe noi, pe Pasa, pe mine, pe Panta; cu altcineva nu stiu sa ai a face; a! da, Poponel, amicul. Ei, daca ai merge in case, in familii, s-ar schimba treaba, ai vedea cate subiecte ai gasi, ce tipuri! Stiu eu un loc.



Ii luai inainte:

- La Arnoteni, adevaratii Arnoteni.

Inlatura cu un gest orice indoiala. Si, confidential:

- Iese si spert, e joc mare pana dimineata, ducem, se intelege, si hartabalele; ei cu punga, noi pe de-a laturi, doftorii cei fara de arginti.

Slujindu-i, pentru a nu mai stiam cata oara, fagaduiala cu care ma scapam de plicticoasa staruinta ce de sase luni punea ca sa ma atraga in acea casa deochiata, pentru nimic n-as fi crezut ca foarte curand, cu prilejul unei alte mese la Pasadia, el avea sa-si ajunga multumita tocmai mie scopul. Rau insa daca mi-a parut in urma de ceva, a fost numai pentru ca nu l-am ajutat sa si-l aduca la indeplinire mai devreme.

Cam satul de la un timp de savantlacuri, simteam nevoia sa petrec, sa rad. Si asa cum m-a facut atunci, de la amiazi pana seara tarziu, Gorica, l-a rascumparat fata de mine de toate pacatele. Parca innebunise; de mai multe ori Pasadia voi sa-l dea afara. Nu mi se mai intamplase sa vad la el o asemenea nabadaioasa veselie, deschisa si bufa in draci, veselie straina de firea lui si totusi nesilita, al carei rost ne lasa sa-l intrevedem abia spre sfarsit, in treacat: murise tata-sau.

Condoleantele ce Pantazi si cu mine ne grabiram a-i prezinta, le reteza scurt, rugandu-ne sa fim seriosi.

- As intelege, conceda, sa ma compatimiti ca nu m-a scapat Dumnezeu de pacoste mai devreme.

Ei, sa fi crapat Sumbasacu Pirgu cu zece-doisprezece ani inainte, sa-i fi lasat de atunci cele douazeci de mii de lei ce se cuveneau fiecaruia din cei opt copii ramasi din saptesprezece cati fusesera, credeam noi ca ar fi ajuns Gore ceea ce era: nemtoaica la hodorogi? Ce om ar fi fost! Avocatul cel mai stralucit, gloria baroului roman. El l-ar fi aparat pe Pasadia invinuit de atentat la pudoare si l-ar fi scapat dovedind ca e neputincios. Avocat si profesor la Universitate. S-ar fi indeletnicit, in ore pierdute, si cu literatura, ar fi biciuit moravurile, ar fi comis piese - piese proaste bineinteles, istorice - si insaila lungi dialoguri intre personagii din veacuri deosebite, juca rolurile de forta, se balabanea, sforaia, mugea. Si s-ar fi marginit numai la atata? - nu! Purtator de cuvant al revendicarilor democratice cele mai sfinte, ar fi cerut in Sfatul Tarii impartirea mosiilor la tarani si votul obstesc. Si, pe loc, un discurs, nu mai gaunos nici mai sec decat cele ce se imbalosau puturoase sub cupola din dealul Mitropoliei, fu gata. Distins, cum era, ar fi intrat si in diplomatie; ce, parca pentru asta musai ar fi trebuit sa aiba si el curiozitati ca Poponel si, la urma urmei, de ce nu: nu-l avea pe Pasadia la indemana? Dar visul sau dulce fusese viata la tara, patriarhala; s-ar fi pus pe plugarie sanatoasa, si-ar fi lucrat podgoria

- De minune, ii zisei, dar acum, ca te-ai vazut mostenitor fericit, de ce ai de gand sa te apuci?

- Am sa ma fac nene, raspunse, in Crucea-de-piatra, sa am si eu tataca mea si cadanele mele si pitpalacul meu, si am sa ma aleg epitrop la biserica; mai incolo, la batranete, am sa ma calugaresc chiar, pe onoarea mea! si se vedea, cuvios intru Domnul monah Gherasim, Ghideon sau Gherontie, protopsalt la schitul lui Darvari din Icoana, pomenindu-se ca zice cand ii vine randul la citire: "contra" sau "passe-parole" si ca sa ne dea o dovada de chemarea sa pentru viata schimniceasca, balmaji pe nas, popeste, aproape trei sferturi de ceas un desantat amestec de cantari bisericesti si de cantece de lume: "Primavara dulce" cu "Din cires pana-n cires", "Hristos a inviat" cu "Ma parole d honneur mon cher", "Pre Domnul sa-l laudam" cu "I haram bam ba". Pantazi radea cu lacrimi, Pasadia se resemnase. Dar deodata Gore amuti, holba speriosi ochii si, ridicand mana dreapta cu aratatorul in sus la ureche, ramase ca impietrit. Pantazi ii ceru sa spuie ce era.

- Cum, nu auziti? zise "trambita rasuna, tricolorul s-a-naltat". Si, cu deznadejde, urland: "Dati-mi, dati-mi arma mie, vreau sa mor in batalie, nu ca sclavul in sclavie, dati-mi, dati-mi calul meu!", isi incaleca scaunul si dete sa se avante, dar se impiedica de covor si cazu peste o racitoare, fara a-si face insa vreun rau, caci se scula numaidecat, sprinten, si, usor de parca nu atingea podelele, ne arata cum avea sa joace peste Carpati, intre Tisa si Nistru, hora cea mare, hora unirii tutulor romanilor, si chiuia si se fleortaia: "ti cu floli la palalie, ti cu floli la palalie, uite-asa, uite-asa, hai, hai, hai, hai!" Pieri apoi, ca peste putin sa se intoarca, cu nadragii in vine si cu camasa afara, abatut, mult trist: se gandise ca nici in ziua aceea - din ale vietii sale cea mai ferice, cand la zarea unui Viitor foarte apropiat dar, vai! nu si al lui Pasadia, toate ii suradeau asa trandafirii - nici atunci macar, noi n-aveam sa-i facem cheful sa mergem cu dansul la Arnoteni, adevaratii Arnoteni. Si de ce? - parca nu stiam ca nicaieri ca acolo nu se petrecea mai dragut: un joc usor, un maus, un drum-de-fier, un pocher, unde gaseai intotdeauna? - la Arnoteni; o bautura usoara, un sprit, un coniac, o marghilomana, unde? - la Arnoteni; o blanda copila, dupa pofta inimii, usoara, ei, unde? - tot la Arnoteni si numai la Arnoteni, singurii adevarati, binecuvantat neam boieresc, impodobit de toate virtutile crestine. La drept vorbind, Maiorica era un maimutoi, dar cocoana Elvira, ce matroana! si fetele, niste cotosmane, niste armasaroaice. A! daca nu voiam, era numai ca sa lovim in el, sa-l jignim, si nu era frumos din partea noastra, nu se cadea sa ne purtam asa cu un frate. Se obidi. Si, sumetandu-si camasa ca sa-si acopere fata, planse cu amar.

Chiar sincer sa fi fost, si oarecat era, n-ar fi meritat compatimire. Daca nu-si atingea ieftina tinta, vina era numai a lui: cum stia ca noaptea, cand eram cu Pasadia, il urmam tustrei oriunde, orbeste, ce i-ar fi fost mai lesne decat sa ne duca acolo fara sa ne mai intrebe de vrem ori ba si fara sa ne spuie dinainte? Poate ii dase prin cap, era de la mintea omului, dar se temuse. Noi la Arnoteni ajunsesem, in urma neclintitei noastre impotriviri de a calca in acel locas de joc si de intalnire; sa-i para ceva atat de grav, de cu neputinta, incat se crezu jucaria unei amagiri cand vazu ca-mi fu destul sa arunc atunci o vorba la intamplare: "ce ar fi sa ne abatem asta seara pe la adevaratii Arnoteni?" pentru ca Pantazi sa zica: "de ce nu?", iar Pasadia ca acolo sau aiurea ii era tot una. De mirare ca de bucurie Gorica nu innebuni de-a binelea; il apucara curate navarlii, scancea, se tavalea pe jos, se da tumba si trebui sa-l amenintam ca nu mai mergem, ca sa renunte la hotararea de a face drumul calare pe unul din caii de la cupeu.

Ca nu stiu cum ii zicea strazii unde stateau Arnotenii nu trebuie sa para ciudat: timp de o luna cat am fost de la ei nelipsit, nu mi s-a intamplat nici sa intru nici sa ies decat prin fundul fara uluci al curtii care raspundea pe cheul drept al Dambovitei, ceva mai sus de Mihai-voda. Era mai aproape si nu ma vedea nimeni.

Pastrez de intaia mea vizita o amintire neplacuta. Am trait atunci un ceas de rafuiala cu mine insumi in care singur mi-am deplans incanaliarea. Doamne, cu ce lume m-am adunat in acea seara, strangerea a ce maini a trebuit sa indur! Amara, mustrarea de odinioara a lui Pasadia imi rasuna, neiertatoare, in urechi. Seara trista, chiar daca n-ar fi fost decat plictiseala; lui Pirgu ii pierise tot hazul, facea acum pe "directorul", injgheba mesele de joc, tragea locurile. Pe Pasadia il baga intr-un pocher, pe Pantazi intr-un drum-de-fier, amandoi cu cate o femeie la dreapta si la stanga. In tacerea ce se facu inainte de prima lovitura, din odaile neluminate ce dadeau in larga incapere din mijloc se auzira soapte, rasete infundate, un suspin.

Socotii momentul potrivit s-o sterg englezeste; tot n-aveau sa ma mai prinda a doua oara. Ma credeam scapat cand, in usa, ma pomenii fata in fata cu "sufletul maichii", cocoana Masinca Drangeanu.

- Fugi ca sa nu ma conduci pe mine acasa, imi zise intinzandu-mi manusita inmanusata cu palma in sus ca sa i-o pot saruta in ochiul ramas gol deasupra incheieturii. Nu ma mai iubesti

- Va dau voie, conita mea, o intrerupsei, sa ma credeti capabil de toate nelegiuirile, de asta insa nu! Si nu era din parte-mi o magulire desarta; s-ar fi putut oare sa nu te innebunesti dupa ea? - si nu de frumoasa ce ramasese in pofida varstei pe care o insela dupa cum isi inselase cei doi barbati cu cununie si nu mai stia cati fara, dar pentru ca avea un "vino-incoace" caruia nu era chip sa te impotrivesti si dichisurile toate, si tabieturile, si ochiadele. Ma razgandii fireste de plecare si fui martor la o primire neobisnuit de calduroasa chiar pentru tara romaneasca. Stapana casei si fetele amandoua se napustira pe noua sosita intrecandu-se care mai de care s-o imbratiseze si s-o pupe. O intrebau totdeodata, nu pe rand si fara a-i da ragaz sa raspunza, cum petrecuse la Nizza de unde se intorsese de curand, o pipaiau, o puricau, se tineau de dansa sa ia ceva. Cam de sila, "sufletul maichii" se hotari pentru o cafea si cazu la invoiala pentru un "Cointreau". Refuza insa sa intre a patra la un maus si se aseza cu mine la o masuta in fata unei oglinzi in care se putea vedea tot ce se petrecea in salonul vecin unde se juca.

Tinu sa stie de ce ma grabisem sa plec - vreun "rendez-vous"? Nu-i tainuii adevarul. Recunoscu ca aveam in parte dreptate: parca ea se simtea bine alaturi de Frosa Bojogescu sau de Gore Pirgu; dar ce voiam? - asa e peste tot unde se joaca si se traieste de pe urma jocului. Mai trebuia sa tiu insa socoteala de asta cand aveam in schimb fericirea de a-i cunoaste pe Arnoteni?

Nu vorbea bineinteles de Maiorica: Maiorica era asa dobitoc! Totusi avea si el ceva: o tarie pe care, oricum, nu se putea sa n-o admiri. Sarac-lipit, dator-vandut, respins de neamuri cari de mult nu mai voiau sa stie de el, ocolit de lumea cumsecade, hulit si aratat cu degetul, el ramanea netulburat, isi pastra infumurarea, ifosele, tafna. Nepasator de tot ce nu-l atingea chiar pe dansul, in fiinta lui, de sotie si de fete nu se sinchisea catusi de putin; le-ar fi vazut pierind sub ochii lui, fara sa clinteasca, ar fi purtat bucuros manusi croite din pielea lor. Ca vrednice odrasle, fetele n-ar fi pregetat nici ele sa-si faca gentulite dintr-a lui, trainic toval argasit gata. In schimb nevasta-sa se prapadea inca dupa el, il iubea cu dor de jertfa, il slugarea ca o roaba, dandu-i ingrijiri peste ingrijiri - o! unele scarboase - il oblojea, il sclivisea, desi stia bine ca "maiorelul" ei, cum ii zicea, mergea la alte femei, femei nu tocmai din lumea mare, de la cari se intorcea fara letcaie si uneori mototolit, zgariat si cu vanatai. Asa i se intamplase pesemne chiar in ziua aceea: nu juca, facea zambre si-si tot frichinea un ochi deasupra caruia se intrevedea un cucui zdravan. Il priveam in oglinda aplecata, starpitura batoasa, dand tarcoale meselor de joc cu umbletul sau tacanit, saltandu-se din calcaie si inaltandu-si deasupra umerilor chibitilor scafarlia scofalcita si smochinita de tigan batran, il priveam, cautandu-i zadarnic vreo urma de asemanare cu ofiterasul incarliontat dintr-o fotografie ingalbenita de pe masuta, frumusel si firav asa cum era pe vremea cand il trecuse pe raboj cu insemnarea "piccolo ma simpatico" frizerul Coriolan. Hotarat, nesimtirea ii pria tot atat de putin lui cat o seca pe durdulia sa jumatate amorul. Inca tanara la fata, invoalta si spelba, ea isi plimba voioasa printre mosafiri maldarul de carne flescaita, leganandu-si sanii cazuti si coapsele dolofane, glumea, radea, avea pentru fiecare o vorba si un zambet. Mi se paruse totusi ca se intrezarea la dansa o mahnire ascunsa pe care ma grabii sa o pun pe socoteala necredintei sotului si a desfraului fetelor. Masinca nu ma lasa sa ma insel: Elvira nu fusese straina de caderea fiicelor sale; cat despre partea infidelitatii, cu toata dragostea, nu se lasa nici ea mai pe jos, era intotdeauna "en carte" cu Maiorica, ii da chiar puncte inainte. Daca era nemultumita, pricina trebuia cautata aiurea. La Arnoteni, in casa, se intampla sa fie zile fara paine, fara cearta insa nu, si, sa se fi marginit numai la atata, nu ar fi fost nimic, dar fetele se incaierau si se paruiau in lege, aruncau una intr-alta cu ce le venea la indemana, se zgariau, se muscau, isi rupeau ce aveau pe ele si apoi tabarau pe mama lor amandoua, o snopeau in batai. La tipetele ei sareau vecinii sau trecatorii s-o scape. Dar Maiorica? Maiorica, "parciul" - asa-l poreclisera ele - nu se baga, sta departe, numai daca vedea ca se ingroase gluma da fuga afara si cu glasul lui fonfait chema "mpolitia". Era patit saracul: odata, de 10 mai, cand se imbracase si el militareste sa mearga la parada, s-a pomenit decorat de sus pana jos cu niste chiftele marinate. Timp de un an cat Arnotenii statusera la dansa cu chirie - cu chirie vorba venea - Masinca nu avusese nevoie sa mai mearga la teatru si adesea nu stiuse ce trebuise, sa raza ori sa planga?! A! fetele erau ceva nemaipomenit, ceva de spaima.

Cea mare mai ales, Mima. Una care se grabise sa faca sa se vorbeasca de dansa. Avea numai cincisprezece ani cand, la Galati, unde tata-sau era in garnizoana, sucise in acelasi timp capul a doi tineri, niste gugustiuci amandoi. Tot punandu-le iubirea la incercare, unuia, copil de oameni avuti si singur la parinti, i-a cerut sa fure de la mama lui niste giuvaiericale, pe celalalt, casier la un toptangiu, l-a impins la cheltuieli peste puterile lui si, ghiceam, dobitocul bagase mana in tejghea. Lucrurile n-au intarziat sa se dea pe fata si baiatul de familie, de rusine, si-a zburat creierii, iar baiatul de pravalie a infundat un an puscaria. Aceasa istorie avusese urmari triste numai pentru altii, astfel bietul Maiorica isi vazuse in sfarsit retezat slabul fir ce-l mai tinea in ostire; vinovata ramanea mandra de isprava ei si cu tot dreptul de a fi multumita, deoarece ii datora in cea mai mare parte cautarea ce avea la barbati, de la cari insa nu stia sa traga foloase, izbutind numai a-si face de cap, nu a se si capatui. Binevoitoarele incercari ale Masinchii de a o indruma fusesera zadarnice: Mima nu era de scoala pastoritei care arunca marul si apoi fuge sa se pituleze dupa salcii, scoala straveche si pururi noua a cochetariei; pentru dansa fermecul valurilor ce cad, ucigator de incet, unul cate unul toate, afara de cel din urma, lucratura in foi de vita si acele mici jocuri de atatare si de ispitire, atat de rasuflate si totusi nedand niciodata gres, erau numai mofturi si fasoane de curca beata. Bataioasa si pornita, i-era destul sa vaza un barbat ca sa necheze si sa-i sara de gat, si cand i se intampla sa dea peste vreunul mai tare de ingeri care sa nu fuga speriat, daca era om intreg, n-avea de ce sa se mai apropie de ea si a doua oara. Si Masinca gasea lesne mijlocul de a-mi destainui in felul cel mai cuviincios, cum, printr-o cruda batjocura a soartei, fata aceasta mare si bine facuta, chiar cam din topor, nu era femeie desavarsita: un oarecare cusur de croiala din nascare inlatura la dansa putinta impreunarii sanatoase si depline si talmacea poate patimasa ei aplecare la legaturi impotriva firei ce o faceau sa-si piarza si putina judecata de care se bucura; cand avea carlig la vreuna, nu-si cruta nici neajunsuri, nici umilinte, ba ceva mai mult: ea, atat de zgarcita, nu se da in laturi de la cheltuiala, o plimba cu muscalul, ii cumpara ciorapi de matase, sticle de parfum; cu Raselica Nachmansohn tocase vara trecuta, intr-o luna, patru mii de lei, bani sterpeliti de la unul Haralambescu cand adormise la ea beat. Marturisea ea singura; sa-i fi vorbit de rusine, te-ar fi intrebat cu ce se mananca; seara se dezbraca intr-adins cu perdelele ridicate si popii, cand venea cu botezul, ii iesea inainte in pielea goala. Ei, dar ce mai vorba; asa cum era, cu toate cusururile, rea de gura, rea de musca, rea de plata, palavatica si haihuie, spunandu-le si facandu-le toate pe dos si de-a-ndaratele si, mai inainte de orice, primejdioasa, in stare sa te bage in belea, Mima avea hazul ei, era simpatica, ceea ce nu se putea zice si despre sora-sa mai mica, Tita, care, tembela si toanta pe cat era ea de dezghetata si de vioaie, in afara de destrabalare, de minciuni si de rautate nu avea comun cu dansa decat murdaria - ah! era greu de inchipuit si mai greu de spus in ce hal erau: la un anume timp, pe calduri mai ales, nu te puteai apropia de ele de miros; manjeau locul unde stateau. Dintr-o boala din copilarie, Tita ramasese cam inapoiata si un inceput timpuriu de surzenie ii otetise si mai mult firea vrajmasa si posaca; de salcie ce era ajunsese sa fie ocolita si unii jucatori se plangeau ca le face ursuzluc. Si, desi nici ei nu i se intampla sa zica vreunui musteriu: "nu"! isi da poalele peste cap numai la intuneric; pe fata, in lume, avea o purtare aproape aleasa, pe care, desigur, n-o invatase de la vistavoii ce le crescusera; niciodata n-ai fi vazut-o intinzandu-se sau zbenguindu-se, nici auzit-o vorbind porcarii si injurand ca pe cealalta. Dar unde neasemanarea mergea asa departe ca atingea marginile prapastiei intre doua stirpe era la infatisare si la chip. Latareata, labartata si laposa, vadit supusa la o apropiata ingrasare, Mima era carna, cu ochi verzui mici sub sprancenile drepte imbinate si cu fruntea mancata de un par castaniu nesupus si stufos, pe cand Tita, marunta si suie, cu incheieturi gingas strunguite la maini si picioare mici, purta infipt intre umerii ingusti un cap de ctitoreasa din veacul fanariot, cu ochii caprui si codati, cu nas coroiat si lung, cu buze subtiri si tivite. Aveau totusi ceva la fel: glasul, a carui frumusete ma izbise. De un alt timbru al fiecareia, deopotriva insa fluid si limpede, cantand cuvintele, el evoca un lin murmur de ape inganat cu soapta vantului in frunzisuri si poate ca fermecul lui nu a fost strain de mila cu care am ascultat acele triste lucruri. Odata mai mult aveam in carne si oase dovada de ce greu pacat se incarca, in becisnicia lor, vechile neamuri cazute, nehotarandu-se a se starpi, cu dinadinsul, ele singure pe calea malthusiana. Cate umilinte si cata durere nu si-ar putea astfel cruta.



Ca duiosie, plecarea "sufletului maichii" nu avu nimic de pismuit venirei. Cu lacrimi in ochi, maioreasa ma asigura ca asa o prietena a doua nu gaseai in viata. Imi veni sa-i spun ca ar fi fost si de prisos. Dar cand Masinca fu dincolo de prag si eu inca inauntru, cineva ma trase pe la spate de maneca. Era Mima. Aratandu-mi strengareste tovarasa de drum, facu repede cu degetul cel mijlociu un gest mult prea elocvent si o tuli apoi intr-un hohot de ras.

Iesind in curte, putui sa constat ca la Arnoteni pana si casa unde stateau parea desucheata. Unui vechi trup de cladire patrat si cu un singur rand i se innadise mai tarziu, in dos, piezis, o coada desirata si ingusta cu doua caturi, ramasa netencuita si fara geamuri la subredul pridvor care o incingea sus de la un capat la altul si da intr-un soi de turn de scanduri carpit cu tinichele ce adapostea scara. Darapanatura aceasta, care ziua ar fi trecut nebagata in seama, dobandea, in bataia lunii, ceva tainic si ma oprisem tocmai s-o privesc cand tresarii deodata infiorat. Se auzea de acolo prelungindu-se lugubru in urlet, un latrat ce nu semana a fi de caine.

- Au adus-o iar pe batrana - zise Masinca - mama maiorului.

Saraca, nu se mai indura s-o ia Dumnezeu. Nici nu se mai stia de cand isi pierduse mintile. Si s-o fi lasat barem in pace, sa n-o tot fi vanturat de colo pana colo. Fata ei, bogata printesa Canta, din Moldova, sora vitrega cu maiorul, cand o da in seama acestuia, de care se lepadase intotdeauna, candi-o lua; de ce? - ramanea de ghicit; parca printesa era vreo zdravana la cap cu muzicantii ei. Maiorica atata astepta: sa se pomeneasca cu maica-sa pesches; ar fi dat si acatiste si nu ca ii era dor - el nici nu o cunoscuse - dar ii mai picau cateva luni ceva parale - platea printesa - si nenorocita nu era o povara: locul nu-l incura si nu trebuia pazita, pentru ca nu facea nici un rau, adica nu facea nimic, nu scotea o vorba, nu se misca, sta ghemuita ca o momaie in fundul patului, intr-un colt; numai in noptile cu luna, chiar daca perdelele erau lasate, se da jos, umbla de-a busele si latra cum o auzisem. Si sa fi dat mult sa nu o vezi o iazma.

Mai traia dar, uitata, vestita Sultana Negoianu; ca intr-o alta intrupare, iscata de vreun blestem, fusese osandita sa-si supravietuiasca falnica amazona ce, in putini ani, izbutise, si nu era pe atunci tocmai lesne, sa inspaimante cu luxuria principatele inca neunite. Ii cunosteam trecutul, ma imbiase a-l cerceta enigma tulburatorului ei suras din portrete - furtunosul trecut ce facuse de grea ocara numele marelui neam din care ramasese singura si cea din urma - il cercetasem parcat as fi stiut ca avea sa-mi vie prilejul sa-l scriu. Ea fusese crescuta la Geneva si la Paris de unde se intorsese in tara la varsta de saisprezece ani cu mode si apucaturi ce uimisera si facusera sa se murmure. Impunatoarea sa zestre hotarase pe marele vornic Barbu Arnoteanu sa inchida asupra-le ochii si sa-i ceara mana. Fu o casnicie zbuciumata si scurta; lauza inca dupa un baiat care avea sa fie Maiorica, dansa fugise cu un oarecine in Moldova unde, precum Bucurestii, o admirase si Iasii, unduind neobosita in baluri sau trecand semeata in goana calului urmata de un stol de adoratori. Ca sa-si induplece sotul parasit sa consimta la despartenie, ii daruise doua mosii si se maritase apoi cu fostul mare logofat Iordachi Canta, cneaz rus si candidat nefericit la domnia Moldovei; unire si mai putin menita sa dainuiasca: traiul cu un sot zuliar si carpanos in salbatica singuratate a palatului de la Pandina, pierdut intre codri batrani pe malul Prutului, nu putea avea nimic incantator pentru zvapaiata Sultana care, indata dupa venirea pe lume a unei fetite, Pulcheria, plecase, pe furis si fara gand de intoarcere, inapoi la Bucuresti. Cu pretul a doua alte mosii se vazuse iarasi de capul ei pe care, de atunci, nu mai voise sa-l lege. Si traise. Tot atat de darnica de trupul cat de avutul ei, ca in furia mistuitoare a unei turbe, facuse sa se dea in el iama, imparateste, si tot si inca nesatula si-l spurcase pana si cu dulaii. Ma marginesc la a insemna potriveala dintre aceasta patima si de altmintreli nu prea rara ei nebunie ce nu intarziase sa izbucneasca. Intr-o dimineata de toamna din 1857, fusese gasita ratacind despletita si despoiata la Herastrau, pe malul lacului. A! da, eram silit sa recunosc: spunandu-mi ca daca voiam subiect de roman sa fi mers la adevaratii Arnoteni, Pirgu nu ma amagise.

Fu cel dintai pe care il intalnii dupa acea seara. Pe bulevard, in fata Eforiei, imi atinea calea. Isi intinsese mainile lipite una peste alta, amandoua cu dosul palmei in sus, miscand incet policarii ramasi in afara.

- La mai mare, solzosia ta, se inchina cu temenele, al nostru esti. Umbli sa-ti lasi laptii cu folos. Bre, cum te mai infigeai in undita la Masinca, o luasi pe coarda razachie, cu sacaz dulce, usor. Ce pramatie; faci pe cocosu, cotoi mare dumneata. Ei, dar ai de invatat inca multe; esti junic; ca sa le fii pe plac maimutelor trebuie sa fii porc, si cu soriciul gros. Si mai ales nu tarnosi mangalul ca te usuci; de ti-a mirosit cumva a paguba, impinge magarul mai departe; stii vorba: malac sa fie, ca broaste Daca vezi insa ca ridica coada, nu te pierde, ia-o inainte oblu, berbeceste, ca pana de iarna sa te vaz crap imblanit.

- Asta, ii zisei, e drept multumire ca te-am facut sa-ti vezi visul cu ochii, mergand la Arnoteni.

- Dupa ce m-ai purtat sase luni cu zaharelul. Si daca ati mers, de partea cui a fost castigul, a mea ori a dumneavoastra? Slava Domnului, ai plecat cu dama si cazaturile s-au umplut; Pantazi, de cand l-a facut ma-sa nu s-a vazut cu atatia bani. Dar n-are a face; fiecare cu norocul lui si al dumitale e mai grozav decat toate, iti pune Dumnezeu mana in cap.

Nepasarea cu care il ascultam nu il descuraja:

- E cineva care te place lucru mare, cineva nu de nasul dumitale. Ce a vazut la dumneata, dracul stie. Vrea cu orice pret sa-i fac vorba.

Nu fui curios. Il asigurai numai ca nu tineam de loc sa sporesc cu unul numarul intelectualilor ce abuzau de gentiletea doctorului Nicu.

- A! ranji, degeaba te pazesti, de aia nu scapi. Cade cand nu te astepti, pe drum de seara, cu scarba in casa, la asternut. Nu trebuie sa se implineasca oare scripturile: "si se va pogori in chip de papagal"?

De ce te-ai speria insa prosteste? Dupa chibzuita mea parere e chiar mai bine sa-l ai cat mai devreme; te-ai cautat cinstit, adio grija: nu se ia de doua ori. Si-ti dai drumul. Ai sa-mi spui de ailalta, stiu, dar e leac; si iar asa sa te jinduiesti pentru toate nimicurile de tot ce e mai dulce pe lume, cu ce te mai alegi din viata?

- Ai toata dreptatea, recunoscui. La revedere.

- Ce te zoresti asa; te-asteapta Masinca?

- Mai tarziu; acum caut pe Pasadia si pe Pantazi.

Nu minteam: de trei zile se facusera nevazuti. De Pasadia nu ma mira, plecase poate la munte; dar Pantazi?

- Pai, daca vrei sa-i gasesti, zise Gore, hai cu mine.

- Unde?

- Ei bravo, mai intrebi? la Arnoteni, adevaratii Arnoteni.

Surprinzator imi paru nu lucrul in sine, ci amanuntul ca acela care tinuse si inca mortis sa se intoarca acolo fusese Pantazi. Ce il putuse oare atrage? De joc nici nu mai incapea vorba; nu era jucator si sa fi fost chiar, ce ar fi insemnat acel joc paduchios pentru uriasele sale mijloace? Femeile? Dar in noua luni de cand, imprietenindu-ne, traisem asa aproape unul de altul, nu-i cunoscusem nici o legatura, vreun capriciu cat de trecator - asa ca, venind odata vorba despre acele papusi ce, zice-se, ar tine loc corabierilor de neveste in indelungatele calatorii, cum ma asigurase ca aceasta scarboasa ratacire nu era un basm: se gaseau gata sau se faceau pe porunceala; cu asemanarea voita, cele lucrate in Olanda, scumpe, tinzand la plasmuirea desavarsita a fapturii firesti; fara voie ma gandisem ca si dansul ascundea poate, in vreunul din incapatoarele cufere ingramadite in odaia-i de culcare, una care sa fi intruchipat leita pe necredincioasa si neuitata sa Wanda. Si daca nici femeile, atunci altceva ce il facea sa lase la dansul sa se vestejeasca in singuratate intaiele flori de Bucuresti? A ramas pentru mine necunoscuta momeala in care fatalitatea s-a imbracat in imprejurarea aceasta ca sa-si atinga telul.

Intrucat ma priveste trebuie sa-i fiu recunoscator. O viata lunga nu mi-ar fi ajuns intreaga pentru a patrunde sufletul omenesc in toata ticalosia de care e in stare, asa ca cele cinci saptamani traite la Arnoteni. Deschisa vraiste oricand, oricui, casa lor, contopire de ospatarie si de han, de tripou, de bordel si de balamuc, era locul de intalnire al lumei deocheatilor si desucheatilor timpului: jucatorii si chefliii de meserie, desdrumatii, poticnitii si cazutii, curatatii ramasi in vant, chinuitii de pofta traiului fara munca si mai presus de putere, gata de orice ca sa si-o satisfaca, cei cu mijloace nemarturisite, sau necurate, cei fara-de-capatai si cei afara din randul oamenilor, unii fosti in puscarie, altii pe cale sa intre, si apoi femeile, mai respingatoare inca: batrane mucigaite la masa verde, somnoroase si artagoase, cu mainile tremurand pe bani si pe carti, tinere desmaritate cel putin odata si de timpuriu borsite de avorturi si de boale, la panda dupa vanat si ferindu-se de chiul si, intre ei si ele, de tot felul si schimbatoare intovarasiri si nade, dezbinari si dusmanii. O pacla ranceda de vitiu apasa vestejitoare asupra mizeriei decorului - tot ce se vedea acolo, la lumina lipicioasa, cernuta prin fustele crete de hartie trandafirie de la lampi, nu numai ca era urat si de soiul cel mai prost, dar iesit de soare, patat de igrasie, prafuit si afumat, mancat de carii sau de molii, schiop sau schilod, ciobit, rupt sau desperecheat - si mizeria aceasta il strepezea pe Pasadia si-l zbarlea mai mult chiar decat maiorul care, cum il prindea, il smintea cu genealogia Arnotenilor, calpa mai sus de Brancoveanu, printre slugile carui acel dintai dovedit istoriceste se numarase inainte de a fi boierit. Bietul Maiorica pana si in aceasta se arata tampit, caci, daca tinea sa se laude cu neamurile, i-ar fi fost atat de lesne cu acela al mamei lui, mare intr-adevar si, pentru Valahia, stravechi, suindu-si spita craioveasca fara frantura si fara tagada pana la mijlocul veacului al cincisprezecelea, din mare-ban in mare-ban si numai cu incuscriri de voievozi. Un tampit desigur, dar nobil: el, care fara risipa parintilor sai ar fi stapanit, lingusit si rasfatat atatea averi si ar fi fost, fireste, cel putin general-aghiotant regesc si vicepresedinte la Jockey si care, vai! ajunsese ce era, nu avea un cuvant de parere de rau, de cartire sau de pisma, purtand - caci era exclus sa n-o simta - ascunsa, jalea casei sale si respingand cu acelasi despret obraznic si batjocura, si compatimirea. Incolo, bun cu cei mici si milos, totusi nu chiar asa ca sotia lui care, poloneza si de herb mandru - Leliwa - nu putea privi cu ochi uscati nici o suferinta, gata totdeauna sa-si ia bucata de la gura sau haina de pe dansa ca s-o dea. Hotarat, punandu-le in cumpana bunele si relele, nici unul din dintr-insii nu-si merita soarta.

Am mers de la inceput la Arnoteni cu sfiala, gasind ca mi se da o insemnatate prea nepotrivita cu cheltuiala la care as fi putut face fata. Banuiala ca aceasta se datora vreunei minciuni scornite pe socoteala mea de Pirgu se adeveri: spusese ca Pasadia si Pantazi tineau la mine lucru mare, unul fiindu-mi unchi, celalalt nas. Cum nu m-ar fi primit dar cu bratele deschise ai casei toti si nu m-ar fi alintat care mai de care - de cand cu venirea noastra nu incepuse sa se reverse acolo o suvita din Pactol? De data asta, maiorul nici nu bagase de seama ca mama-sa ii fusese iarasi luata si pornita la Moldova. Nu stiu cum am facut de n-am apucat s-o vad si eu si mi-a parut rau. Pagubas nu ramaneam totusi. Mai era acolo o alta fiinta deopotriva ciudata, cu toata varsta-i frageda.

O fetita care imi reamintea vrejurile spelbe si lungi de telina crescute in nisip la intuneric, o fetita muta. Muta fiindca era surda? - dar atunci avea un alt simt inlocuitor al auzului, deoarece se nelinistea la cel mai usor zgomot, intorcandu-se intrebatoare spre locul de unde venea. Semana uimitor cu acea mica dar desirata printesa de Prusia care, intruchipata in ceara, zambeste, din dulapul ei de geamuri, de dupa o usa la Monbijou; acelasi chip batranicios si searbad, aceleasi trasaturi ascutite, aceiasi ochi rai. Singuratica, nedeprinsa cu oamenii, fugea daca voiai s-o atingi si se ascundea. Intrebandu-l pe Pirgu ce era cu ea, mi-a spus ca, in felul lui Lot, pesemne, Maiorica o facuse cu una din fete la betie. Fara a merge cu presupunerea asa departe, imi dase si mie in gand ca era cu putinta sa se fi aflat catava vreme sub acelasi acoperis stranepoata cu strabunica. Nu mult dupa luarea batranei nu s-a mai vazut nici fetita.

Preaosebita stima de care ma bucuram la Arnoteni nu ma scutea de dajdia in natura catre Mima; de aceea intrebuintam si eu tot soiul de tertipuri, unele cusute cu ata alba, ca sa capat pasuiri. Intr-o dupa-amiazi, intamplandu-se sa ramanem singuri, ea si cu mine, am crezut ca mi se infundase.

M-a poftit la ea in odaie, unde, ca si cum ar fi fost sa se imbaieze, se despoie de tot putinul ce avea pe dansa. Ma asteptai sa ma puie sa fac la fel, dar se margini sa ma intrebe, in treacat, daca o gaseam bine. Si, cu indemanare, iute, isi rasuci parul, se potrivi, nitel alb ici, ceva rosu colo, se imbraca din cap pana-n picioare. Nu-mi venea sa cred ca slampata laiata de adineaori era aceeasi cu pupuica spilcuita pe care o duceam peste un sfert de ceas la brat pe strada. Asa era: acasa, in tricou soios de-a dreptul pe piele, cu fusta zdrentuita intr-un pes si fara ciorapi in papuci de pasla, si cand iesea in oras - rar - frumos gatita, putin cam baieteste, cu manusi intotdeauna proaspete, cu pantofi de lac neatinsi pe ciorapul bine tras si numai in trasura, trasura cea mai buna ce se putea gasi.

Cu mine o lua insa pe jos, incet, cu ocoluri vadite, vorbind, vorbind numai ea, descusut si deslanat, sarind de la una la alta, incurcandu-le pe toate, nespunand nimic. Ajunseram astfel pana in fata casei lui Pasadia ce, in amurg, parea luminata fantastic pe dinauntru. O privi indelung, se interesa de imparteala ei in amanuntime, de mobile, de slugi, punandu-mi o suma de intrebari al caror rost nu-l pricepui decat dupa ce veni la cea din urma, aceea uluitoare: credeam eu ca avea sa-mi fie matusa? Pusese ochii pe Pasadia, era omul care ii trebuia ei, voia sa-l ia de barbat

Sa fi fost prieteni atunci, ca pe urma, i-as fi spus neted sa-si ia gandul. Il cunosteam pe Pasadia dupa cum ajunsesem a-l cunoaste si pe Pantazi; intr-unul cuvantul cel din urma il avea un snob feroce, inzauat in prejudecatile cele mai copilaresti, iar in celalalt se da pe fata, la trebuinta, un om de afaceri tot asa mehenghi ca unchiul camatar si contracciu si un procedurist nu mai putin de temut ca invatatul sau parinte. Nu, o data cu capul, Pasadia nu s-ar fi invoit a face un atare pas si apoi, deosebit de aceasta, Mima nu-i placea, o gasea plicticoasa, obositoare, el avea simpatie pentru Tita a carei fire se potrivea cu a lui: nu semana si dansa cu una din acele pasari de prada darje ce ranite de moarte, cu aripele frante, isi aduna puterile cele din urma ca sa se mai napusteasca odata asupra dusmanului biruitor? Am impartasit si eu catva parerea lui Pasadia despre Mima, curand am gasit-o insa nedreapta; era o bolnava fireste, o ratacita, mai murdara, mai rea, mai primejdioasa poate chiar decat cum o incondeiase Masinca, placuta totusi si apropiata, ispititoare si dulce ca pacatul insusi, mladioasa si vie ca vapaia si ca unda. Aci abatuta la deznadejde, aci de cea mai nebuneasca veselie, cand o credeai mai stalcita, deodata, pe neasteptate, palpaia intr-insa, inaltator, ceva mult semet si liber; schimbacioasa chiar la infatisare: uneori rupta de la sale, galbejita, cu ochii taiati si stinsi si numaidecat apoi dreapta, rumena si frageda, cu buzele umede, cu privirea inrourata, aratand la fiecare data alta si pana si nenorocita sa meteahna ii da un farmec mai mult, dansa ramanand pururi dorita si niciodata posedata, asemenea acelor aburoase zane, fiice ale vazduhului si ale apelor, ce nu puteau fi imbratisate de muritori. A, nu! prea scump nu platisera cei doi nemernici, unul cu cinstea si altul cu viata, fericirea de a o cunoaste si cerea staruitor sprijinul meu ca sa-si duca scopul la indeplinire.



Ii fagaduii sa-mi dau toata osteneala, dar o prevenii totodata ca acela care avea asupra lui Pasadia inraurirea hotaratoare nu eram eu, ci Pirgu. O vazui stramband din nas sub reteaua albastra cu bobite Stiam ca intre dansa si Gore fusese ceva din care multumit de celalalt nu ramasese nici unul. In fata se aratau prietenii cei mai buni, cand se vedeau ea ii juca inainte cantandu-i: "nenea Gore om frumos si calare si pe jos" si el, cu mana pe piept, numai in ploconeli, chemand-o: "Domnita, Maria-ta, Luminatie", ii spunea ca se asterne la picioarele ei covor si i se vinde rob cu zapis ca la osmanlai; in spate ea din puslama si din pezevenghi nu-l scotea, dorindu-i sa ajunga la balamuc sau la ocna, iar el o injura cu foc, facand-o putoare, paparuda, paceaura si se ruga la Dumnezeu sa n-ul sontorageasca de picioare pana nu va apuca sa joace o data macar tontoroiul pe mormantul ei.

- Ei, incheie Mima, la urma urmei, daca trebuie, am sa ma iau bine si cu Pirgu.

I-ar fi fost deocamdata greu pentru ca Gore nu mai da pe la Arnoteni. Isi limpezise in chipul cel mai fericit partea de mostenire, vanzand-o cu un pret aproape indoit decat spera unui cumnat, si aceasta adusese in viata lui o schimbare adanca. Intrase in anul maimutelor, ceea ce se cam putea spune si, despre mine care, de unde mai inainte il ocoleam cu grija, ajunsesem sa ma tiu dupa el.

Era teatru. Cum ne intalneam, faceam pe grabitul. Ma intreba incotro si unde, si rapunsul era intotdeauna acelasi: "La Arnoteni, adevaratii Arnoteni".

Se supara: "O tii asa ca gaia matu, la gard am prins-o, la gard am legat-o. Vous devenez agaçant avec vos Arnoteano; mai da-i Voyons, il faut etre serieux". In afara de injuraturile romanesti neaose, a caror deprindere ii ramasese scumpa, nu mai vorbea decat frantuzeste si cat mai tare, ca sa-l auda toata lumea. Pe strada, cand vedeam ca se apropie vreo cocoana, eu o stergeam pe partea cealalta; daca o si cunosteam, intram prin ganguri, prin curti. Iar el, facandu-i loc sa treaca, striga cat il lua gura: "Regardez, mon cher, quelle jolie femme, comme elle est jolie, elle est jolie comme tout!". Dupa ce se indeparta cocoana, veneam indarat. Ma primea indignat: "Mais, mon pauvre ami, ne soyez pas idiot; vous etes bete comme vos pieds!". Ma lasa si el si o lua inainte, cracanandu-se, dupa cativa pasi se oprea, isi punea monoclul, se facea ca masoara din varful bastonului ceva sus pe case, apoi se intorcea catre mine, pufuind si dand din umeri: "Mais voyons, voyons". Urma o nelipsita raita prin pravalii, ca sa tocmeasca mobile pentru casa ce avea de gand sa-si cladeasca in stil romanesc, si pe la targul paduchilor, dupa icoane; le aduna pe toate cate le gasea; in cateva zile un perete al odaitei de hotel unde se mutase, pe calea Victoriei, se acoperise de sus pana jos de preciste scalciate si de sfrijiti, intre altii un Sfant Haralambie de neuitat, masliniu, fioros si cu ciuma in lanturi, sub picioare. Dar aceasta nu era nimic pe langa altceva care, daca as fi tinut la dansul, ar fi trebuit sa ma ingrijoreze, ceva de necrezut si totusi: Pirgu cumpara carti. Intalnindu-l odata cu patru volume frumusel legate la subtioara, e lesne de inchipuit capul meu cand am citit pe scoarte numele Montaigne.

- Ce ti-a venit, am exclamat, sa iei pe Montaigne?!

- Ei, imi zise, cu un zambet induiosat, oricum, Montaigne e dragut, are partile lui. In felul acesta isi da parerea in toate discutiile dintre noii sai prieteni, avocati cu renume sau profesori universitari, oameni in urcare si de viitor; pe cei vechi de breasla lui nu-i mai baga in seama, se facea ca nici nu-i cunoaste si era pentru mine o neasemuita petrecere sa merg in localul unde, spre miezul noptii, Pirgu lua o fina gustare, fiindca, veniti intr-adins jur imprejur la mese, toti stricatii, toate lichelele Bucurestilor stateau ciorchina.

- Cine o fi ala, frate? se intrebau unii pe altii.

- E englez, isi raspundeau, puteti sa-l si injurati, nu intelege. Si-l injurau, si de la usa si de dupa stalpi si de sub mese se auzea strigandu-se: "Gore, Gorica!" Dar el, nepasator, ca si cum nu de dansul ar fi fost vorba, manca si bea si aprindea tigari scumpe cu atata mai mare pofta cu cat adesea era din paralele lor. Desi se invartise de carti de intrare la doua cluburi mari, Pirgu mergea zilnic la tripoul sau de bastina ca sa se grozaveasca cu banii - ii tinea toti la el - si sa se dea la Pasadia cu care era certat, sa-l ia de sus. Tot hartuindu-se astfel, se intampla ca acesta sa-i castige odata o suma bunicica. In loc sa plece frumos sa-si gaseasca scumpii amici, viitori ministri, ca sa-i auda vorbind despre Bergson si despre conferinta de la Haga, Pirgu se incapatana sa-si scoata paguba. Intaratat de raceala taioasa a lui Pasadia, de ranjetele si de maraielile usturatoare ale celor pe cari ii jicnise, se tulbura, juca brambura si pierdu, pierdu tot - o avere. Inainte de zori, Pasadia, care luase grosul, se retragea, lasandu-l in seama tinichelelor sa-l scuture si de faramituri. Cand, mai intors pe dos decat insasi buzunarele sale, intra dimineata acasa, ii casuna pe Sfantul Haralambie pe care, invinuindu-l ca i-a facut ursuzluc, il smulse din cui si-l arunca pe fereastra in curtea dinauntru a hotelului. Daca s-a crezut cumva ca s-a mai infaptuit in veacul nostru pacatos minunea unei icoane cazute din cer, nu stiu, se intampla insa alta la care marturisesc ca nu ma asteptam, mi-a fost chiar ciuda; nu mi-as fi inchipuit ca un calic ca dansul sa aiba droturi asa mladioase si tari. Nu mai tarziu de seara urmatoare, impacat cu Pasadia daca nu si cu soarta si senin, Gore se infiinta iarasi, gata de lupta, la Arnoteni.

Mergand intr-o zi acolo cu Pantazi, catre amiazi, dadeam de o tanara, noua necunoscuta, care, cu un picior gol pe un scaun, dregea, cantand incet, un ciorap. La intrarea noastra, ridicand capul, rosi pana in albul ochilor. Vazui atunci pe Pantazi, palid ca un mort, dacandu-si mana la inima: "Doamne, il auzii, soptind, cum ii seamana!"

Faceam astfel cunostinta "duduii" Ilinca Arnoteanu. Stiam ca mai era o fata, cea mai mica, pe care o luase din leagan sa o creasca o sora a maioresei, de la Piatra-Neamt, vaduva cu dare de mana si fara copii. Cei saisprezece ani ai Ilincai se depanasera alintati in pacea acelui romantic tinut cu zari tainice ce trebuise sa le fi amintit bunilor cavaleri de la cari i se trage numirea, dulcea lor Suabie. Porecla de "nemtoaica" ce Mima ii dase acestei surori "noi" i se potrivea nu numai din pricina locului de unde venea, dar si a infatisarii. Blajinul soare moldovenesc ii crutase poleiala stinsa a cositelor si albeata sidefie a pielei, aproape nefiresti amandoua; goala, cred ca s-ar fi vazut luminoasa in intuneric. Parintii erau cum nu se putea mai mandri de dansa; Elvira nu inceta sa-i tot laude frumusetea si Maiorica sarguinta; nesilita, neindemnata macar, Ilinca fusese intotdeauna premianta intaia si se pregatea sa treaca doua clase intr-un an - nu degeaba purta ea numele acelei intelepte si invatate domnite, strabuna, dupa Negoieni, fiica lui Petrascu-voda si apoi cine nu stia ca pana unui Arnoteanu, Enache al doilea, insemnase inceputul renasterii literelor romane? Sta intr-adevar ziua intreaga cu nasul in carte, tolanita si ascunzandu-si cu grija picioarele ca si cum i-ar fi fost rusine ca erau asa mici. Lipsita de vioiciunea varstei sale, ii era sila de ras si de gluma, si in cautatura ei severa, care-i inasprea trasaturile copilaresti inca ale fetei, se citea neingaduinta pentru cele ce vedea petrecandu-se in juru-i.

Primisem s-o ajut sa-si revada cateva "materii" la cari se credea mai slaba. Intre timp, mai vorbind si de una-alta, m-a uimit cat de cuminte cap avea, ce sanatos judeca si limpede. Spunandu-i odata ce rar e sa gasesti pe cineva care sa invete ca dansa numai de placere, imi observa ca ea invata cu placere, dar de nevoie, ca sa aiba o meserie. Cum, dar nu avea sa fie bogata? se stia doar ca era singura mostenitoare a matusii sale care, multumita unei pensii grase, adaoga in fiecare an la capete aproape tot frumosul ei venit. Chiar asa, dar averea, pe langa ca se poate pierde, nu e o piedica la o meserie; dimpotriva. - Cu numele ei? - De ce nu? a lucra nu e o rusine; munca innobileaza. Tocmai, cu numele ei avea sa-i stea si mai bine "belferita" - asta voia sa se faca - avea sa fie mai pretuita si mai respectata; respectata: lucrul la care tinea mai mult ca la orice. Numele ei, stia bine ce i se datora si ce-i datora: prestigiul lui, viu inca, i se revelase inainte de a-l cunoaste. La un examen, un inspector tantos, mirat de raspunsurile micutei "eleve" Arnoteanu Ilinca, intrebase daca nu era cumva din neamul "istoric" al Arnotenilor si afland ca da, ii zisese "duduie" si gasise pentru dansa cuvinte magulitoare, dand-o de pilda; si cand mergea cu matusa ei la doamna Elena Cuza, care le era vecina, de ce aceasta tinea intotdeauna s-o aseze langa dansa, la locul de cinste? - pentru ca era o "adevarata" Arnoteanca. Da, marele nume de dregatori, de carturari si de ctitori, ea avea sa-l poarte cu demnitate; destul se intrecusera sa-l pateze surorile ei. A! acele surori, le gasea de jelit, fireste, dar mila ce-i faceau nu o impiedica de a le osandi cu asprime; de ce nu se stapanisera si ele ca dansa, de ce nu luptasera impotriva firei? Si aflam ca, in ciuda racelii ei fade dinafara - un lapte de pasare la gheata - sangele incins al bunicai vorbise de timpuriu si intr-insa; avusese aprinderi ale simturilor groaznice, cunoscuse chinul noptilor crude cand biata ei carne se rasucise toata sfaraind de dor, fusese bolnava, crezuse ca innebuneste, dar preferase orice necinstei. Gasind pesemne ca mersese prea departe cu destainuirea, schimba cu stangacie vorba si ma intreba daca credeam ca avea sa treaca amandoua examenele. Cu linistea mea de zile mari ii raspunsei ca nici unul. Inainte de cel dintai avea sa fie maritata si inainte de al doilea plecata din tara.

Lucrul se hotarase. In clipa cand, zarind-o, Pantazi fusese atat de viu izbit de asemanarea ei cu Wanda de odinioara, vechea lui patima se redesteptase. Indragostirea aceasta, unica in felul ei, nu fu treptata, cu incoltit si dat in parg; ea izbucni dintr-o data pardalnica, pustiitoare si Pantazi nici nu incerca macar sa i se impotriveasca, se lasa sa mearga cat mai adanc, pana la fund, gasind o voluptate in a se atata si suferi. Tot timpul se gandea la dansa, vorbea numai de dansa, ma ruga sa-i vorbesc de dansa orice, rau chiar, dar sa fie de dansa. Si bea. Desi nu mai mult ca de obicei - ar fi fost si greu - acum se imbata tun si turta; a trebuit de vreo doua ori sa-l sui in carca la el acasa. Noaptea, tarziu, mergea cu mine sa dea tarcoale, pe furis, casei Arnotenilor, se apropia tremurand de fereastra odaii unde-i dormea preaiubita. Ce avea de gand a-i spune acesteia, lucruri minunate si bine aduse, adesea induiosatoare, mi le spunea mie; pe dansa o ocolea, cand se afla in fata ei se fastacea, ingana ceva neinteles si fugea, fiindu-i frica si s-o priveasca. Cum insa taina lui nu mi-o incredintase decat mie, in invalmaseala sporinda de la Arnoteni, lucrul trecea nebagat de seama. Si fara indoiala nici n-ar fi mers mai departe daca, indemnat de prietenia cea mai curata pentru amandoi si convins ca le fac cel mai mare bine, nu mi-as fi pus eu in cap sa-i unesc prin casatorie.

Intr-o seara, pe trezie, cum se pornise iar sa-mi indruge cat de mult o iubeste, i-am spus verde ca ma indoiam. I se parea numai; sa fi fost adevarat, era pana atunci macar logodit. Ce astepta sa se dea pe fata si sa-i ceara deschis mana? Gaseam ca nu stia sa-si pretuiasca norocul de a fi intalnit din nou intrupat peste mai bine de treizeci de ani visul sau de iubire, si de data asta desavarsit, intr-o fiinta de aceeasi teapa cu dansul. Da, daca ar fi fost ceva serios, o clipa nu s-ar fi codit sa-si puna avutiile toate la picioarele acestei fermecatoare copile ce rasarise in amurgul lui clara ca luna noua in acela al soarelui. Si s-ar fi gandit, mai inainte de orice, ca Ilinca putea sa fie, si in curand chiar, a altuia; cu frumusetea, numele si starea ei ar fi ramas parca multa vreme nemaritata? Auzind acestea, Pantazi, care pana atunci ma ascultase ca prostit, marginindu-se a ma ingana uneori, papagaliceste, tresari deodata, se reculese. Facusem sa-i zbarnaie in suflet coarda geloziei, desteptasem simtimantul adanc omenesc ca e mai putin dureros sa nu ai ceva decat sa-l aiba altul, femeia mai ales. Pricina Ilincai era astfel castigata; a doua zi avui de sustinut fata de dansa pe a lui. Dadui asupra prietenului pe larg, cinstit, toate lamuririle, numarai toate avantagiile ce ar fi urmat sa rezulte pentru dansa si ai sai din maritisul pe care veneam sa i-l propun. Ma asculta cu raceala ei obisnuita dar nu-mi ceru timp de gandit si-mi declara ca daca, in ce privea bogatia lui, spusele mele erau numai pe jumatate adevarate, ea era gata sa primeasca. Consimtamantul parintilor si al matusii fiind ca si capatat, nu mai era primejdie de nici o piedica; ma inselam numai crezand ca lucrurile aveau sa se petreaca in liniste, fara bucluc, socoteam ca si cum n-ar mai fi fost si Pirgu.

De cand se intorsese la Arnoteni parca dase in el strechia. Se ducea, venea, intra si iesea pe toate usile, s-ar fi zis ca nu era unul singur. Pontii ii aducea acum cu ridicata, pe caprarii. Si prinsese mare dragoste de Maiorica pe care nu-l mai slabea, il giugiulea, il pupa, ii baga limba in gura. Pe inserate plecau impreuna si se intorceau spre miezul noptii tot asemenea, din ce in ce mai voiosi. Noua nu ne mai vorbea decat de Maiorica, il admira; nici nu ne inchipuiam noi ce crai era: scosese din minti o fetiscana de numai de cincisprezece ani, o bombonica - fata mare - si-l indemna pe Pantazi, care apleca ochii si schimba fete-fete sa nu se lase mai pe jos ca doar nu-l iertase Dumnezeu ca pe Pasadia. Curand Maiorica avu de ispasit usturator acea lesnicioasa cucerire si tot Gore, care i-o rostuise pe de-a-ntregul, il incredinta ingrijirilor doctorului Nicu.

Dar ca ticalosie ce mai insemna aceasta pe langa ce se pusese la cale in taina, la fel ca maritisul Ilincai si in acelasi timp. Il aflai chiar de la Pirgu, la o spuma de drojdioara, in gura pietei, intr-o dimineata dupa chef. Aiura el ori isi batea joc de mine? - deoarece asemenea lucruri credeam pana atunci ca se petreceau numai in foiletoanele-fascicole; uitam ca suntem la portile Rasaritului. Considerand femeia ca o simpla marfa si doar atat, vazuse in Ilinca una de pret si se pusese pe treaba, imprejurarile fiind de partea lui. Cu toate paralele, multe, ce de la venirea noastra se vanturasera in casa la Arnoteni, acestia, patimasi de risipa, erau si mai stramtorati ca inainte, stramtorati grozav, pe cand Pasadia, pe care norocul nu-l mai parasea la joc o clipa, nu mai stia ce sa faca cu banii. Pirgu socotise ca din imbinarea acestor stari de lucruri putea trage foloase mari si, cu dibacia lui codoseasca, izbutise sa convinga pe Elvira sa-si vanda fata, ier pe Pasadia s-o cumpere, pe un pret monstruos ca fapta insasi si din care avea sa ia el partea leului. Acum dam eu de rost plimbarii ce se hotarase sa facem, in curand, la manastirile din imprejurimile orasului; la una din ele, de maici, unde aveam sa fim gazduiti noaptea, Ilinca, ametita, avea sa fie lasata fara aparare prada lui Pasadia. Ca sa zadarnicesc infaptuirea nemernicului plan era, odata ce stiam de el, o jucarie si voiam sa fac in asa fel ca totul sa ramaie ingropat in tacere si uitare, cum s-ar fi si intamplat daca, indata dupa ce ne despartisem, Pirgu, intalnind pe Pantazi, nu i s-ar fi spovedit si acestuia ca mie. Am fost recunoscator imprejurarilor cari au facut sa nu fiu de fata la ceea ce urma peste cateva ceasuri. La Arnoteni, inainte de masa de la pranz, la care Pasadia fusese tocmai poftit de Pantazi, din salon, unde acestia ramasera singuri la aperitiv, se auzira deodata racnete, buseli, bufneli, zgomot de lucruri rasturnate si de sticla ce se sparge si cred ca se poate inchipui fara cazna mutrele facute de aceia ce alergand acolo vazura pe Pasadia si pe Pantazi incaibarati in chelfaneala cea mai deznadajduita, tragandu-si palme, pumni, picioare, rostogolinda-se pe jos, cand unul deasupra, cand celalalt. Si Pantazi fu omul cel mai ciufulit si mai hartanit ce vreodata ceru, cum facu el atunci, mana unei fete, chiar nu adevarata Arnoteanca.



Ma incunostiinta de acestea toate, aiurit inca, Pirgu, dupa ce primisem de la cei doi luptatori cate un ravasel; fiecare ma ruga ca, in vederea unei rafuieli cu celalalt pe calea armelor, sa-i slujesc de martor si sa-i gasesc un al doilea. Imi fu mai usor decat as fi crezut sa impiedic iesirea pe teren. Stiam frica ce, in ciuda ruperii lui de lume, Pasadia avea de parerea acesteia, asa ca, infatisandu-i greaua atingere ce ar fi adus renumelui sau de "monsieur" darea in vileag a dedesubtului acelei "afaceri", care numai de "onoare" nu se putea numi, nu dadui gres, cum nu dete nici Ilinca cerand staruitor, dupa povata mea, ca intai dar de logodna renuntarea la duel. Mai mult decat la plictiseala mea, ma gandisem ca s-ar fi putut ca Pasadia sa aiba mana nenorocita si sa-i strice bietei fete tot rostul. Estimp, dansa scrisese matusii din Moldova sa vie. In loc de una ii sosira insa doua.

Marea flamura alba si rosie fusese coborata de pe palatul de la Pandina. Cu tacamul ei, cum spunea, de "dobitoace curate" - un papagal, doi caini si trei pisici - si "necurate" - o slujnica frantuzoaica, un fecior italian, un bucatar tigan si doi muzicanti, unul ceh, altul neamt - printesa Pulcheria plecase la Bucuresti. Cu doua zile inainte, Dospinescu, batranul sau vechil, golise patru odai mari de hotel ca sa le umple apoi cu calabalacul ei de calatorie, luase cu chirie doua "Bösendorfer", tocmise un muscal de zi si unul de noapte.

Rasfaturi de cocoana mare. Se cuvenea sa i se treaca insa cu vederea chiar altele mai vinovate pentru ca era si o mare artista. Salonul ei muzical de la Paris si mai ales luminatul sprijin ce gasisera la dansa ca incepatori multi dintre aceia, compozitori sau virtuosi, a caror faima fusese netagaduit consacrata in urma, scapase numele printesei Canta de uitare, il insemnase la loc de cinste in istoria muzicei din a doua jumatate a veacului trecut.

Era - aflam - prietena cea mai veche a lui Pantazi. In 1863, cneazul Canta, venind la Bucuresti pentru niste pricini, fusese gazduit cateva luni cu fetita lui la domnita Smaranda, unde boierimea se imbulzise ca sa auda cantand la clavir pe mica Pulcherita. De aceeasi etate cu ***, traisera acolo ca o sora cu un frate si-i induiosa pe amandoi amintirea acelei vremi, revazandu-se asa cum erau atunci: ea rasarita si negricioasa, indrazneata si infipta, el balan si marunt, sfios si plapand. Dupa plecarea lui din tara, dansa ramasese singura persoana din lumea mare de la noi cu care pastrase legaturi, isi scrisesera, se intalnisera la Milano, la Bayreuth, la Paris. Se simtise dar dator s-o vesteasca numaidecat ca se hotarase sa-i ia nepoata de nevasta.

O intampinase la Milcov. Dansa abia-l recunoscuse sub noua lui infatisare si gasise minunata istoria schimbarii lui de nume. Si fu nerabdatoare sa cunoasca pe Ilinca. Lunga intrevedere a matusii cu nepoata aduse ceva cu totul neasteptat: la despartire, cucerita, printesa, a carei trecatoare casnicie tot cu un Canta, dintr-o alta ramura, fusese stearpa, fagadui solemn Ilincai ca avea s-o infieze.

Bucuria cu care primeam aceasta stire mi-o strica in parte o alta. Ca sa-i faca celeilalte matusi pe plac, Ilinca se invoise sa nu fie nunta in mai, luna Mariei, ceea ce insemna o intarziere de aproape trei saptamani care-l nemultumea viu pe Pantazi. De catva timp acesta era tot pe ganduri, nelinistit, tulburat.

Intr-o seara tinu sa mancam la el acasa numai noi doi. Nu fu ca sa-mi spuie ceva deosebit. Tarziu, plecand impreuna, ne suiram intr-o birja care parea ca se afla intamplator la coltul strazii, dar care-l astepta; vazui ca, fara sa fie indreptat, birjarul ne scoase, pe unde nu stiu, afara de oras. Eram obisnuit cu asemenea plimbari; in anul ce trecuse se intamplase adesea, catre toamna, sa iesim noaptea la camp ca, de pe vreo movila, sa cautam pe Fomalhaut la dunga zarii. Dar in acea noapte posomorata nu erau stele, nici luna, cerul era acoperit intreg si totusi se vedea aproape ca ziua, deosebeai tot, copacii pareau chiar luminati pe dinauntru. La o cotitura, Pantazi porunci sa opreasca si ma pofti sa cobor si sa-l urmez. Mai departe se inalta, cascata toata si fara acoperis, o ruina.

- Hanul dracului, zise Pantazi. Sunt numai aici in Ilfov mai multe, toate cu istoriile lor fioroase de talhari si de stafii; in asta am facut odata un chef noaptea, la lumina de masalale.

Bagai de seama ca ne facusem acum trei; ca din pamant se ivise o tiganca, o tiganca batrana, in zdrente. Dupa cateva cuvinte schimbate cu Pantazi in tiganeste, se lasa pe vine si incepu sa vrajeasca, aruncand bobii pe un taler. Ascultandu-i spusele, lui Pantazi fata i se facuse ca de ceara iar ochii ii sticleau ca doua margele albastre. Cand tiganca se ridica, el ii dete un ban de aur si plecaram inapoi.

- E ciudat, murmura cu glas stins, din bobi nu se desluseste decat un semn de moarte.

Imi ascunsei indignarea ca un om ca dansul sa aiba asemenea eresuri prostesti. Si numaram cate zile mai erau pana la sfarsitul lunii. Pornisem sa bag formele de cununie si avocatul printesei da zor celor de infiare. Nepasarea crescanda ce Ilinca arata de acestea toate ajunsese sa ma supere tot asa ca felul sau jicnitor de a se purta si vorbi, si cu strainii si cu ai sai, si o banuiam ca nu era sincera cand, cu zambetul bunicii din portrete, imi spunea ca, daca nimic nu s-ar indeplini, pentru ea n-ar insemna decat un an de scoala pierdut si s-ar intoarce fara parere de rau de altceva la Piatra. Nu voise sa primeasca de la Pantazi nici un giuvaer, zicand ca ce putea fi pe langa cele ale domnitei Smaranda? Ceruse numai sa-i cumpere un aparat de fotografie. Fu unealta de care soarta ei se sluji ca sa se implineasca. Intr-o dimineata, vazand in "faetonul" laptaresei o fetita, pare-se caraghios imbracata, Ilinca pusese sa i-o aduca s-o fotografieze. Abia sculata dupa scarlatina, fetita ii trecu boala. La inceput asa usoara ca se crezu ca avea s-o faca pe picioare, izbucni deodata cu atata putere incat cu toti doctorii din Bucuresti si cel adus in mare graba de la Viena, cu tot milionul fagaduit cui va scapa-o, Ilinca se stinse.

In dimineata mortii ei chiar, prin cateva cuvinte scrise, Pantazi ma ruga sa vad eu de inmormantare. Nu stia ca-mi cerea ceva mai presus de puterile mele. Imi trebuia cineva sa ma ajute si nu cunosteam pe nimeni mai priceput ca Pirgu. Plecai deci sa-l caut dar nu fu treaba usoara. Din Dusumea in Vitan, din Geagoga in Obor, schimband birja dupa birja, i-am calcat de-a randul si de mai multe ori toate culcusurile, fara a-i da de urma. Din toti pe cari i-am intrebat despre el numai Haralambescu il vazuse in ajun, seara, la Mosi, beat ca un porc, cu o desculta bortoasa in luna a noua. Pe la doua dupa pranz renuntai la cautare si ma hotarai sa-mi iau inima in dinti si sa-mi indeplinesc singur trista misie. Dar inainte, cum nu gustasem nimic de seara trecuta si simteam ca ma ajungea oboseala, intrai la Capsa sa ma intremez cu o cafea si un kirsch. Cand acolo de cine sa dau cu ochii? de Gore, de Gore Pirgu in fiinta. Catranit si la fata ca ficatul, injura suparat.

- Credeam, ii zisei, ca dupa succesul de aseara sa te gasesc mai multumit. Ranji larg:

- A fost "di granda", era sa fete pe mine, pe onoarea mea! Si, in vreme ce-mi sorbeam cafeaua si kirsch-ul, ii spusei de ce era vorba. Nu fu nevoie sa-l rog ca sa ia totul asupra-si. Ii dadui mana libera si nu avui de ce sa ma caiesc. Ilinca fu prohodita domneste, ca imparatesele de la Bizant cand a treia zi, cea mai frumoasa de mai, o duseram la lacasul de veci cu toate florile de Bucuresti. Ce ma izbi la acea inmormantare nu fu nici deznadejdea inveninata poate de remuscare a matusii de la Piatra, nici jalea, desigur indoita, a parintilor ce o data cu copila pierdeau si cea din urma nadejde de imbunatatire a soartei, nici aerul nerusinat de multumire al surorilor cari o pismuisera pe raposata si o urau dupa cum si dansa le despretuise - ceea ce ma izbi si ma ingrijora totdeodata fu lipsa lui Pantazi. Inainte ca Pirgu sa-si fi sfarsit cuvantarea, ma intorsei in oras, stapanit din ce in ce mai mult de gandul ca Pantazi isi facuse seama. Dar, trecand pe la ferestrele joase ale birtului frantuzesc, prin jaluzelele desfacute, il vazui la masa ce i se oprea de obicei in coltul cel mai adapostit, mancand si band linistit cu pofta. Si de atunci nu mai calca in casa la Arnoteni si nu mai pomeni de Ilinca niciodata ca si cum nici n-ar fi fost de trei luni reluasem cu Pantazi traiul de anul trecut, mesele prelungite dupa miezul noptii, hoinarelile pana dimineata prin mahalalele necunoscute, cu ulite pustii. Frunzisurile sunau acum a toamna si erau adanci ca niciodata parca, si grele, cand s-ar fi zis ca intr-adevar mersul vremii lancezeste, amurguri coplesitoare. Intamplandu-mi-se sa adorm in puterea unuia, am avut un vis care a ramas cel mai frumos din intreaga mea viata.

Se facea ca la o curte veche, in paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea senine, slujeau pentru cea din urma oara vecernia, vecernie muta, vecernia de apoi. In lungile mante, cu palosul la coapsa si cu crucea pe piept si afara de scarlatul tocurilor, invesmantati, impanglicati si impanosati numai in aur si verde, verde si aur, asteptam ca surghiunul nostru pe pamant sa ia sfarsit. O lina cantare de clopotei ne vestea ca harul dumnezeiesc se pogorase asupra-ne: rascumparati prin trufie aveam sa ne redobandim inaltele locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevazuti coborasera prapurele instemate si una cate una se stinsesera cele sapte candele de la altar. Si plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolti din ce in ce mai uriase in gol. Inaintea noastra, in port baltat de mascarici, scalambaindu-se si schimonosindu-se, topaia de-a-ndaratele, fluturand o naframa neagra, Pirgu. Si ne topeam in purpura asfintitului

Eram sub impresia acestui vis cand, intrand odata la cafenea, dupa noutati, aflam ca Pasadia murise. Sfarsitul lui avu rasunet, dar nu prin el insusi, ci pentru felul cum se petrecuse. In timpul din urma, Pasadia, care nu se mai vedea nicaieri, traia cu Raselica Nachmansohn. Era indeobste cunoscuta frenezia cruda cu care aceasta se deda la o anume voluptate si care indreptatea porecla de "lipitoare" ce-i dase Gorica. Inversunandu-se asupra prazii voluntare, mult nu-i trebuise ca s-o dea gata; cu cel din urma strop de vlaga barbateasca tasnise si sangele si inima incetase sa mai bata. Vrednica de marea sa strabuna Iudita, Raselica nu-si pierduse firea, isi desprinsese parul din mainile calde inca ale mortului, se imbracase cu ingrijire si netulburata se dusese la comisarul de politie sa ceara sa ia masuri pentru ridicarea lesului, ceea ce, cu incuviintare de sus, se si facu, in tacere - in imprejurarea aceasta scandalul n-ar fi fost oare de prisos? - asa ca, in revarsatul zorilor, ca de obicei, Pasadia se intorsese, pentru cea din urma oara acasa. Am mers numaidecat acolo. Cand m-am apropiat de locuinta fara bucurie, deasupra copacilor din gradina fara flori se inalta, in linistea serii, un stalp de fum. Mana credincioasa isi facuse datoria; in hainia lui, omul izbutise sa savarseasca dupa moarte cea mai rafinata dintre nelegiuiri. Am deplans pieirea acelei opere marete dar nu si pe a autorului. Pasadia s-a stins la zenit; veninul, veghea, vitiul ii mistuisera trupul fara a-i vatama catusi de putin insa duhul care-si pastrase pana la sfarsit toata recea-i limpezime, scanteietor ca un luceafar in clestarul noptilor de ger. Si a mai avut norocul sa moara inainte de a fi silit sa indure dupa razboi, din nou, la batranete, umilinta saraciei, inainte de a suferi si mai dureroasa poate, arsura dezamagirii si a dezmintirilor de a vedea ca nu el, ci Pirgu avusese dreptate, de a-l vedea pe Pirgu insusi de mai multe zeci de ori milionar, insurat cu zestre si despartit cu filodorma, pe Pirgu prefect, deputat, senator, ministru plenipotentiar, prezidand o subcomisie de cooperare intelectuala la Liga Natiunilor si oferind colegilor sai straini veniti in Romania cu pantahuza sau in "ancheta" o somptuoasa si sibarita ospitalitate in castelul sau istoric din Ardeal. Nu l-am vazut pe Pasadia mort; cand am sosit eu se puneau peceti, iar ramasitele, potrivit vointei sale, ii fusesera in pripa ridicate si pornite de Iancu Mitan undeva afara din Bucuresti, poate la "munte".

Pantazi, care-si vanduse in sfarsit si pravalioara de la Baratie, nu avea de ce sa-si mai intarzie plecarea. In ajunul ei, am cinat impreuna la birtul din Covaci. Nu departe de masa noastra, mai frumoasa si mai nepasatoare ca oricand, Raselica isi infatisa noul logodnic, un soi de brotac cu ochi bobosati, bondoc si bont. Lautarii nu uitara sa cante acel vals domol care era una din slabiciunile lui Pantazi, valsul voluptuos si trist in leganarea caruia palpaia, nostalgica si sumbra fara sfarsit, o patima asa sfasietoare ca insasi placerea de a-l asculta era amestecata cu suferinta. De indata ce coardele incalusate pornisera sa ingane amara destainuire, intreaga sala amutise. Tot mai invaluita, mai joasa, mai inceata, marturisind duiosii si dezamagiri, rataciri si chinuri, remuscari si cainte, cantarea inecata de dor se indeparta, se stingea, suspinand pana la capat pierduta, o prea tarzie si zadarnica chemare.

Pantazi isi sterse ochii umezi.

Am umblat cu dansul, in sus si in jos, toata noaptea, pentru ca, spre dimineata, sa nemerim tot in piata florilor, la Curtea-Veche. Langa imprejmuirea bisericii cu turla verde, licarea sfioasa o lumina slaba care ne atrase. Cineva o aprinsese la capataiul unei moarte ce zacea cuviincioasa pe o rogojina. Sa nu mi se fi spus, n-as fi crezut ca era Pena Corcodusa; cum as fi putut recunoaste in chipul acela blajin cu trasuri gingase pe inspaimantatoarea furie de anul trecut? In zambetul buzelor ei invinetite si in privirea ochilor sai ramasi deschisi era o duiosie extatica; femeia care fusese nebuna din iubire parea sa fi murit fericita: poate ca in acea scurta clipa a sfarsitului, cuprinzatoare de vesnicii, i se aratase aievea mandrul cavaler-gard, in fiinta caruia se rasfrangeau intrunite stralucirile a doua cununi imparatesti. Seara insoteam pana la granita pe un gentleman ras si cu barbeti scurti, in tinuta eleganta de calatorie - un strain. Stam in vagonul restaurant la o masa, fata in fata, si nu gaseam sa ne spunem unul altuia nimic. Noaptea pogorase repede. Si mi-am adus aminte de acela care incetase sa mai fie, de omul ce-mi paruse un prieten de cand lumea si adesea chiar un alt eu-insumi, de Pantazi, cand m-a intrebat ce s-ar putea sa bem.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.