Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Craii de Curtea Veche - Spovedanii de Mateiu Ion CARAGIALE



Pirgu o luase dar spre Posta, noi spre Sarindar. Ceata se facea tot mai deasa, umezeala mai patrunzatoare. Intraram in localul cel mai apropiat, la Durieu, in dosul Bancii Nationale si ne aleseram in fund masa, in coltul cel mai ferit. Dar, in acea seara, prietenul nu era in apele lui: nu povestea, nu bea, nu fuma. Ofta doar intr-una si se stergea la ochi. Dupa ciudata bucurie ce nici cu un ceas inainte ii facuse nu mai putin ciudata ocara a Penei, el cazuse intr-o intristare deopotriva ciudata. Atat de terciuit nu-l mai vazusem pana atunci. Il pandeam discret, stind ca in asemenea clipe usurare se afla in destainuire, simteam ca asa ceva nu era departe. Si nu ma-nselam: indata ce se reculese putin, cu glas sovaitor el incepu:

- Iti sunt dator o lamurire, amicul meu. Nu stiu cum ti s-a parut ca pana acum nu ti-am spus cine sunt dar, te rog, iarta-ma; nu a fost intr-adins. De dragul dumitale care mi-ai aratat atata prietenie, am voit, din capul locului, sa-mi calc hotararea de a ramane "incognito" timpul cat voi fi silit sa zabovesc pe aici si daca nu am facut-o inca, e numai fiindca a lipsit prilejul. Aveam de povestit atatea altele! Cu dumneata mi-a placut sa retraiesc treizeci de ani de calatorii, tot cu dumneata, de nu te plictiseste, imi voi retrai astaseara copilaria si intaia tinerete.

Pentru aceasta ne vom intoarce in Bucuresti, deoarece de felul meu sunt bucurestean; lumina zilei am vazut-o pe Podul-de-pamant, in casele parintesti din fata Viisoarei. De vita sunt insa strain,- si aici, intremandu-se deodata, glasul i se polei parca de trufie. sunt grec, urma el, si nobil, mediteranean; cei mai vechi strabuni ce-mi cunosc erau, in suta a saisprezecea, talhari de apa, oameni liberi si cutezatori, vanturand dupa prada marile in lung si-n larg, de la Iaffa la Baleare, de la Ragusa la Tripoli. Din Zuani cel rosu, prin doi din fiii sai, purced cele doua ramuri ale neamului. Ca la obarsie am fi barbari, cum s-a straduit sa ma convinga cand i-am fost oaspe in palatul sau din Catania, capul ramurii siciliene, zisa cu pardosul, fiindca la vechea noastra stema: - pe scut sprijinit de monoceri inlantuiti, in camp albastru lebada de argint, luandu-si zborul cu gatul strapuns de o sageata purpurie - a adaogat, in cinstea unei inrudiri ilustre, in camp de aur cu chenar de sangeap un pardos negru; ca am fi fost normanzi, se prea poate, de vreme ce toti, pana la cei din urma doi, el si cu mine, am pastrat ca insemne trainice de stirpe parul roscat si ochi albastri, dar netagaduit ramane numai ca ma trag din corabieri si e singura mea desertaciune, caci daca stramosii ar fi pe alese, cum se cam obisnuieste la casele mari, pe cel dintai l-as voi tot corabier; mi-ar placea sa cobor din acel Thamus caruia odinioara, in pustietatea unei seri pe valuri, un glas tainic i-a poruncit sa mearga sa vesteasca moartea Marelui Pan. Incolo, nu ma falesc cu nimic, nici chiar cu sangele varsat sub flamurile Eteriei de ai mei, cei din ramura cu lebada, ce de la Candia a trecut prin Fanar in Rusia si-n tarile romanesti.




Daca nu sunt insa eu mandru de neamul meu, el trebuie sa fie de mine. Mai frumos nu se putea sa sfarseasca. Insusirile lui de marinimie si de avant, duhul de jertfa, imboldul firesc catre ce e maret, precum si acel anume lipici ce l-a ajutat sa prinda si sa se inalte pretutindeni unde l-a purtat soarta, se imbina la mine toate in asa desavarsita armonie, multumita cred faptului ca in vinele mele nu se invrajbeste sange deosebit: parintii mei erau rude de aproape, veri primari. Cam de aceeasi varsta si orfani amandoi, fusesera crescuti impreuna si intre dansii inflorise de timpuriu o idila pe care, in pofida prejudecatii, o consfintisera prin casatorie.

Am fost copil unic. Asupra capului meu se resfrangea via lor iubire, ei priveau cu duiosie oglindindu-se in fiinta mea contopite sufletele lor gemene, ma impresurau de mii de ingrijiri. Nici laptele ce l-am supt n-a fost strain. Binecuvantat fie cerul ca mi-a harazit o pruncie fericita. La ea de cate ori ma gandesc mi se infatiseaza, falfaind in vazduhul senin al unei dimineti de primavara, zboruri albe de porumbei. E cea mai indepartata din amintirile mele. Si e totdeodata un simbol.

Dar copilul atat de alintat nu era vesel; sufletul meu a fost intotdeauna impaienjinat de acea usoara melancolie a firilor prea simtitoare, asa simtitoare ca pana si mangaierile le fac sa sufere, pana si placerea le raneste. Cu cat inainte de a-l citi pe Lucretiu imi dasem seama ca din izvorarea voluptatii razbate ceva amar care se ascunde innabusitor in insasi mireasma florilor.

Nu-mi inchipui sa se afle multi oameni pe cari viata si varsta sa-i fi schimbat atat de putin cat pe mine. Pana la moarte voi ramane acelasi: un visator nepocait, pururi atras de ce e indepartat si tainic. Eram foarte mic cand, uitand de joaca, ma furisam in gradina sa ascult de dupa uluci cum o femeie peltica ingana cu glas slab, alaturi, un cantec, acelasi, parca o aud: "O pasare-n zbor, rau de placere, eu vin a plange a mea durere" si apoi suspina cu caturi, indelung. De la un timp, nu s-a mai auzit cantecul Pe inserate, imi placea sa ma asez cu Osman, dulaul, pe prispa si sa privesc cum rasar stelele.

Din intaii ani ai vietii mele, acum cand m-am intors in locurile unde i-am petrecut, si poate ca semn al ivirii batranetii, amintirile de soiul acesta se desteapta tot mai vii, ating uneori chiar nalucirea. Mi s-a intamplat, in Cismegiu, sa ma revad aievea, copil, asa cum eram acum o jumatate de veac, cand sub aceiasi copaci ma purta de mana mama Sia.

Alaturi de parintii mei, in inima mea isi are locul mama Sia, buna noastra mama Sia, femeia de incredere care i-a dadacit si crescut pe dansii ca si pe mine. Era privita ca o ruda, se soptea ca era chiar, simbrie nu primea, sta cu noi la masa si ne chema pe nume, bombanea si socrea pe toti din casa, unde stapana de fapt era dansa; mama nu stia de nimic.

Mama era o papusa, papusa cea mai dragalasa, cea mai dulce. De frumusetea ei mersese vestea; s-o fi vazut despletindu-si bogatul psr ca mierea arsa si sa fi intalnit adanca privire a ochilor ei albastri cu sprancene negre, ai fi zis ca una din acele albe Magdalene zugravite in zilele cele mai galese ale decaderii scoalei italienesti pogorase insufletita din cadra. Desi am iubit-o pana la idolatrie, tot mi se pare ca n-am iubit-o destul si la gandul acesta ma cuprinde remuscarea. O cantare ce se stinge, o floare ce se scutura, o stea ce cade mi-aduc de dansa negresit aminte si atunci icoana ei se adumbreste de farmecul celor pieriti inainte de vreme asa duios ca nu o pot intrezari decat prin lacrimi.

La tata am tinut altfel, simtimantul ce s-a inchegat cu incetul pentru dansul a purces de la judecata, intemeiat pe admirare. In coconasul sclivisit, cu maini de femeie, care la Paris trecuse drept englez, dupa infatisare si felul de a se purta, se dezvaluisera virtuti rare, un caracter. Invatatura lui si ocrotirea domnitorului Alexandru Ioan, la care se bucura de mare trecere, il facusera sa fie numit de-a dreptul la Curtea de Apel si repede inaintat la Inalta Curte. Fusese apoi deputat. Secularizarea averilor manastiresti si improprietarirea taranilor i se datoresc in mare parte lui. A fost cel mai tanar daca nu si cel mai de seama dintre acei cativa barbati cu vaza ce, dupa rasturnarea lui Voda-Cuza, s-au retras din viata politica pentru totdeauna. Eram baiat rasarit cand, intr-o dupa-amiazi, au venit la noi doi boieri necunoscuti si au stat inchisi cu dansul in salon mai bine de un ceas. Inainte de plecare, tata i-a lasat nitel singuri si a trecut in iatac la mama, apoi s-a intors ca sa duca pe neasteptatii mosafiri pana in ulita, la trasura. Seara am aflat ca tata ceruse si invoirea mamei ca sa nu primeasca sa fie ministru.

De altfel, de teama ca linistea ce domnea in cuibul nostru sa nu fi fost catusi de putin tulburata, tata nu lua nici o hotarare fara sa n-o fi intrebat si pe mama, lucru care-si avea, fireste, si neajunsurile lui. Din pricina ei, desi in belsug, traiam mai prejos de puterile noastre mult, viata ce duceam nu era, dupa cum s-ar fi cazut, boiereasca si de vreo schimbare cat de usoara in ale ei, mama avea groaza. Niciodata dansa n-a voit sa se miste din Bucuresti; sa fi mers si ea la tara, la vie, la bai - ferit-a sfantul - si trebuie sa fi avut hazul lor calatoriile acelea cu chervanul la Borsec sau la Zaizon. Pana si de acasa se urnea greu. Cine ar fi crezut ca tocmai dintr-insa era ursit sa nasca omul care avea sa ocoleasca pamantul de mai multe ori!

Biata mama, cate avea! Era friguroasa cum nu se mai poate, de caldura patimea, soarele sa n-o fi atins ori vantul, lumina ii facea rau, intunericul o apasa, la zgomotul cel mai usor tresarea speriata. Daca vedea sange, lesina. In petreceri - si era atat de sarbatorita - nu afla decat oboseala. Prietene de seama ei nu tinea sa aiba; in schimb, la noi s-aduna zilnic un guraliv sobor: cocosnete de mahala usarnice, putind a saracie, preotese, moase, dulcetarese, femei de rand mestere sa dea cu cartile sau sa citeasca in cafea. Cheful ei era sa se imbrace taraneste, cu valnic si marama, sa-si atarne la gat margean ori lefti si marturisea cinstit ca lautarii ii placeau mai mult decat opera italieneasca. "Anicuta trage a prost", avea obiceiul sa spuna despre mama tusa Smaranda. Si cand, la moartea acesteia ne-au ramas casele cele mari cu paraclis de la Cismeaua Rosie, tot mama a fost care n-a voit sa ne mutam in ele, zicand ca pe Podul-de-pamant, sau de pastrama, dupa porecla veche, era mai frumos. Avea poate dreptate: intre Sfantul Constantin si Sfantul Elefterie, de la Giafer la Pricopoaia, acolo unde azi stapaneste paragina, se tinea gradina de gradina, numai pomi roditori, liliac, bolte de vita. Musetelul si nalba napadeau curtile, pretutindeni leandri, rodii, lamaita, la ferestre se inghesuiau ghivecele de garoafe, de muscate, de cercelusi, de indrusaim de siboi. Iar dincolo peste garla, inchizand zarea, se impanzea, scaldat in verdeata, dealul Cotrocenilor!

Prietenul se opri aci, zambind, isi aprinse cu tabiet tigara porunci cafele, vin. Si relua numaidecat firul povestirii.

- Intr-un salon viu luminat, cocoane in malacov, incarcate de scule, boieri cu favoriti sau cu imperiale, la grumazul carora scanteie briliantele Nisanului, se apleaca adanc ca sa sarute mana unei batrane imbracata in verde, o batrana putintica la trup si uscativa, cu par canit morcoviu, cu ochi spalaciti albastri. Are insa aerul atat de maret: ea sta dreapta, capul il tine sus, cautatura-i e semeata, vorba raspicata si poruncitoare. De sapte ani de cand s-a intors din cea din urma calatorie la Baden-bis, ea nu mai iese din casa si, pentru ca singuratatea ii e urata iar somnul rar, in fiecare seara, dupa-masa de douasprezece tacamuri, are pana tarziu sindrofie.

Cu dansa avea sa piara una din ramasitele intarziate ale lumii de odinioara, ea apucase inca vremurile bune: in 1871, cand a raposat, mergea pe optzeci si opt de ani si era de saptezeci si doi vaduva, dupa o scurta casnicie cu un beizadea grec, un copilandru gaman care se indopase cu coacaze si avusese incurcatura de mate. De atunci nu voise sa se mai marite si-si petrecuse o buna parte din acea lunga viata "inauntru", peste tot printre ce era mai stralucit in nobilime. Credincioasa prejudecatilor acesteia pana la habotnicie, ea ar fi facut pe oricine sa-i ierte ingamfarea indata ce ar fi auzit-o vorbind; darul ce avea in privinta aceasta fiind mai uimitor decat insasi tinerea ei de minte; ca sa spuna un maruntis un fleac de nimic, avea felul sau anume; cand povestea, citea parca dintr-o carte frumoasa. De altmintreli o stana de bun simt, un munte; nici eresuri la dansa, nici ciudatenii deoarece nu pe socoteala ei trebuia pusa aceea singura de a nu se fi imbracat niciodata altfel decat in verde, nici purtat alt soi de piatra scumpa afara de smarande. Cu timpul, verdele se intunecase, se ascunsese sub un invelis de horbota neagra si numai cand au culcat-o in sicriu, au mai gatit-o dupa a sa dorinta, cu rochia de lastra neramzie pe care o purtase ca mireasa.

Odihneasca in pace! Din recunostinta ce-i pastrez, mi-am facut lege; osebit de insemnata ei stare, ea mi-a lasat acea comoara sfanta care e datina, fiinta mea launtrica toata e faureala ei, numai a ei; dascalindu-ma intru cele inalte, ea a desteptat in mine vechile nazuinte. De la dansa am invatat ca fac si eu parte din aceia carora le e de la Dumnezeu dat sa porunceasca, cei ce prin avutie si faima se inalta deasupra muritorilor de rand. Iar ananghia clipelor hotaratoare de mai tarziu ale vietii mele, am infruntat-o numai cu ajutorul amintirii ei; in frigurile indoielii si ale obidei, vedenia Luminatiei sale mi-a rasarit intotdeauna inainte, mult senina, in vesmant verde, scanteind din cap pana-n picioare de pietre verzi.

Eram zilnic adus dupa-amiazi la dansa. Acolo stam de fata la dichiseala ei ce se prelungea pana seara. Estimp istorisea. Protipendada a trei sferturi de veac o cunoscuse in fiinta, vazuse de mai multe ori pe Napoleon I, care odata-i vorbise, fusese cu tatal ei la Viena in vremea Congresului, dantase cu imparatul Alexandru si cu Metternich, primise in Italia omagiile lui Chateaubriand si ale lui Byron. Ca sa nu piarda pensia de general-maior a caimacamului, ce din porunca imparatului Nicolae i-a fost slujita si ei toata viata, de la 1830 nu mai calcase in Franta pe care, de cand cu razboiul nelegiuit, cum il numea, din Crimeia, o ura de moarte. Totusi, dupa greceasca, bineinteles, limba de care se slujea mai cu drag era frantuzeasca, o frantuzeasca de veche Curte, cuprinzatoare si intepata, mirosind a pergamuta si a mosc. Cand insa i se intampla sa pomeneasca de ceva din trecutul neamulul nostru, o da pe romaneste si atunci povestirea se lumina mistic; dansa gasea intovarasiri sublime de cuvinte ca sa spuna lunga incumetare impotriva paganului cotropitor, nepregetata mucenicie, evlavia invingand asprul drum. Cu ce suflu vorbea de tradarile celor doi mari dragomani si de crunta-le ispasire, de celelalte capete, opt la numar, retezate de iatagan in mai putin de o suta de ani, de fuga in Rusia, de atatarea a doua razboaie si de starnirea Eteriei. Ca istoriile acestea nimic n-avea darul sa ma incante; placerea cu care le ascultam, tot mai vie, si-atingea culmea cand venea randul amintirilor din indepartata ei copilarie, atat de indepartata si de inflorita, petrecuta numai in desfatari si in rasfaturi. Batrana pe care o vedeam in oglina, spilcuindu-se intre lumanarile devreme aprinse, fusese una din cele trei nestimate pentru cari sangerasera atatea inimi. Si priveam visand, cadra in care erau infatisate, tinandu-se dupa mijloc, tinere, balane, cu ochi albastri si sprancene negre, tustrele: Balasa, Zamfira si Smaranda. Botezandu-le astfel, mama lor, caimacaneasa Pauna, o harazise pe fiecare pietrei scumpe ce-i alesese de nasa, legand-o cu juramant ca toata viata alta sa nu poarte si sa se imbrace numai in coloarea acelei pietre. Ai zice ca e dintr-un basm, nu e asa? - si nu e, intradevar, decat un amanunt din minunatul basm al acelei Domnite a alintarilor care fu strabunica. Ti-l voi povesti odata de-a-ntregul si vei afla atunci, poate cu mirare, ca gusturile subtiri si desertaciunile marunte,iubirea de flori si de miresme, de scumpatati, podoabe si odoare, pofta de huzur si de risipa ne vin de pe partea romaneasca, prin dansa, nu, cum s-ar crede, de la greci. Tot de la ea si frumusetea. Curiozitatea de a sti de la cine am mostenit deosebitele inclinari ale firii mele m-a impins a cerceta cum era aceea a stramosilor, dar in afara de ce apucasem sa prind de la batrana matusa, marturiile fiind rare, n-am descoperit mare lucru, asa ca n-am putut da de urma celei mai ciudate: e vorba de neinvinsa slabiciune ce am de tigani - ai bagat fara indoiala de seama cat ma induioseaza amarata lor soarta, cu ce drag stau la sfat cu dansii in graiul lor despretuit? L-am invatat de mic, la cuine, de la mos Stan piftierul, unchias aproape orb, ramas dupa dezrobire, pana la moarte, in curtea noastra unde se si nascuse. Cu vederea, pierduse si somnul si, iarna-vara, ziua-noaptea sta cu luleaua in gura la vatra. I-era mare foc de mine; cand se intampla sa am fierbinteala - ma deocheam lesne si se speria lumea din casa - mi-l aduc aminte cum ma lua in brate si ma legana plangand. Deopotriva prietenoase imi surad din trecut, cu dinti albi, si alte chipuri de tigani si de tiganci; cu o tiganca am gustat intaia oara dragostea, o tiganca de la zid. Purta floare rosie la ureche si umbla dantand. Aveam saisprezece ani. Era pe vremea salcamului, seara, dupa ploaie. I-am dat un galben si am uitat s-o intreb cum o cheama. Si n-am mai intalnit-o.

Imi insira, in chipul acesta, cu privire la una sau la alta, felurite istorii. Reiesea din ele ca primise o crestere cum nu se putea mai ingrijita si ca invatase temeinic sub luminata priveghere a tatalui sau care planuise sa-l trimeata sa urmeze vreo scoala inalta la Paris, dar cocoana Anicuta, sprijinita de Sia, se impotrivise. De altfel nici el nu se impaca bucuros cu gandul unei despartiri de acei parinti atat de iubitori, ce se purtau cu dansul ca un frate si o sora mai mari, cum aratau de la o vreme chiar ca infatisare. Ar fi dus dar cu ei impreuna acea viata retrasa si tihnita inainte, pana cine stie cand, daca in 1877, putin dupa ce el implinise douazeci de ani, nu izbucnea razboiul. Ii dau aici iarasi cuvantul.



- Mersei sa-i aduc tatei la cunostinta hotararea mea de a pleca negresit la oaste, hotarare de la care nimic pe lume n-ar fi fost in stare sa ma abata. Marele Alexandru Nicolaevici, Cezarul pravoslavnic, trasese sabia impotriva vrajmasului de mosie, si din clipa aceea pentru mine, viu sau mort, loc de cinste nu mai putea fi decat acolo unde falfaiau steagurile imparatiei Sfinte de Rasarit. Tata ma intreba cu spaima ce avea sa zica mama? - si te las sa-ti inchipui uimirea lui cand ii spusei ca dansa, la care fusesem mai inainte, imi dase voie. Ce s-a petrecut atunci intr-insa ramane o enigma. Si minunea - caci altfel cum as putea-o numi - nu se margini la atat. Deodata o cocoana foarte mare se destepta in papusa. Deschise casa de la Cismeaua Rosie si o prefacu in spital pentru raniti, in totul dupa cum o taia pe ea capul si aratand atata pricepere ca parca pana atunci numai cu asta se indeletnicise. La randul sau, tata primi o insarcinare pe langa principele Gorceakoff, intre neamul caruia si al nostru fusesera legaturi de prietenie. Innodai si eu una, mai inalta, ce se consfinti in focul luptei - va povestii mai adineaori ceva de Serghie de Leuchtenberg. Sa fi trait Cu moartea lui, la care am fost martor, incepea pentru mine un dureros sir de incercari. Intorcandu-ma acasa, aflam ca mama nu mai era. Ca ai dansei toti, ea nu intelesese sa se crute. Greu racita in cumplita iarna a razboiului, nu voise sa se ingrijeasca si, intr-o incordare semeata isi facuse tanjind boala pe picioare. Departe de sot si de copil, isi dase istovita sufletul in bratele mamei Sia, fara o cartire, fara o lacrima, senina pana la sfarsit. Viteji carora ea le alinase chinurile au dus-o, plangand, pe umerii lor la groapa. Grozaviile razboiului ma pregatisera sa pot indura aceasta lovitura care, in schimb insa, il nimicea pe tata; adesea mai putin am suferit s-o stiu pe ea moarta decat sa-l vad pe dansul viu. Sarmanul nu mai era de recunoscut, slab si garbov cum ajunsese, cu plete carunte incalcite si cu barba, cu unghii netaiate si negre, murdar, soios O deznadejde sfasietoare se oglindea inl ochii lui sticlosi ce-i tradau, chiar daca nu vorbea, ratacirea mintii. Jalea lui casnica nu-l facuse sa uite de mahnirea ce-i pricinuise pierderea Basarabiei; de nu prindeam de veste la timp, apuca sa trimita inapoi cordonul Sfintei Ana, al cincilea din cele sase cu cari a fost cinstita casa noastra. Am inteles din capul locului ca nu-mi ramanea decat sa ma resemnez: omul era osandit. Nu se mai hranea nu dormea, bea intr-una la tuica si fuma fara incetare. A mai dus-o asa cateva luni si a mers sa-si ia locul de veci langa mama. Curand apoi culcam la picioarele lor si pe mama Sia si ramaneam singur pe lume.

Mi-a trebuit vreme sa ma reculeg. Aproape nu ma miscam de acasa, tarziu am inceput sa fac plimbari calare afara din oras. Cu prilejul acesta am bagat de seama ca la pod, la "Marmizon", imi iesea mai totdeauna inainte o fata foarte frumoasa. De la un timp, mi-era un fel de grija ca n-aveam s-o intalnesc si daca se intampla asa mi-era ciuda. Pe nesimtite, placerea ce de la inceput imi facuse sa o vad a ajuns o nevoie si era din ce in ce mai amestecata cu duiosie; ziua, noaptea chipul ei imi rasarea in tot ceasul inaintea ochilor, nu ma puteam gandi la dansa fara sa nu ma tulbur, iar cand ma aflam in fata ei ma cuprindea o sfiala pana atunci necunoscuta, care m-a impiedicat indelung sa-i vorbesc. Ce-mi parea ciudat in toata istoria asta nu era ca ma indragostisem - imi venise si mie randul - dar ca ma indragostisem tocmai de fata cu pricina, deoarece, de la fire, nu simt atragere decat pentru femeile oachese, cat mai oachese, si dansa era balana si alba pana la serbezime, asa ca nu trebuie sa te mire, amice, daca am sa-ti spun ca, desi am iubit-o cu patima, nici o clipa faptura ei, chiar avand-o aproape, n-a asteptat intr-a mea o banuiala macar de pofta trupeasca; ceea ce a facut ca tainicul meu simtimant de iubire sa se inchege a fost numai mila. Cand am auzit-o pe Wanda, asa o chema, marturisindu-mi plangand traiul ei chinuit de vitregia nevestei a doua a lui tata-sau, un polonez, betiv se intelege, care o ducea de azi pe maine cu prasila lui din ce bruma agonisea carpind haine si curatind pete, si am aflat ca umblau s-o vanda, cum facusera si cu o sora a ei mai mare, pentru ca s-o scap m-am hotarat sa trec peste prejudecati si s-o ridic pana la mine. Stiam ce valva urma sa starneasca fapta mea, o stiam prea bine, dar nu de judecata celor vii mi-era teama, ci de a celor morti, carora nu deopotriva ma puteam scuti sa le dau socoteala si erau nopti infrigurate de nesomn cand ii vedeam aievea, insirati ca in vechile icoane grecesti pe fund de aur rosu si tepeni in caftanele lor de sarasir, pe acei trufasi arhonti purtandu-si in maini capetele taiete, iar privirile lor neanduplecate intorcandu-se cu scarba de la mine, vanzatorul. Sa dau inapoi n-aveam insa taria si ma lasam tarat in voia soartei. Anul cernit era pe sfarsite, putin ma mai despartea de ziua logodnei, poruncisem chiar inelele.

Or, in dimineata cand le aduceam de la giuvaiergiu cu numele noastre sapate, gasii la poarta, pe lavita - stam inca pe Podul-de-pamant, calea Plevnei, cum i se schimbase numele - pe cocoana Elenca a samesului, una din cele mai de isprava mahalagioaice prietene cu mama; ma astepta sa-mi spuie ceva. Avui o presimtire Am poftit-o in casa. A jelit-o intai pe cocoana Anicuta, dar indata ce lacrimile i-au dat ragaz, s-a ridicat cu strasnicie impotriva a ce pusesem la cale, zicand ca as fi savarsit mare pacat chiar daca Wanda ar fi fost o fata cinstita, necum o taratura care se intinsese cu toti derbedeii si trecuse pe la doftor si pe la moasa. Ramasei incremenit.

- De nu crezi, maica, adaoga ea, stai o data noaptea la panda dupa unsprezece sa vezi singur cum isi baga handralaul pe fereastra. Sa ti-l spun si cine e: Fane al vaduvei, zugravul, ala care canta cu armonica.

Mi se puse atunci un junghi la inima, urechile pornira sa-mi vajaie si se-nvarti casa cu mine. Eram ranit de moarte. Cum insa, oricat de zguduitoare ar fi imprejurarile, nu-mi pierd sarita, judecai si atunci rece. Ca inainte s-o fi cunoscut, lipsita cum era de paza si de crestere si inconjurata de pilde si de indemnuri rele, gresise, era sangeros pentlu mine, nu insa de mirare, dar ca sa-si bata in asa hal joc de obrazul meu, si cu cine, in ajunullogodnei, asta covarsea orice masura si nu puteam sa i-o iert. Si mi-am adus aminte ca punand mama o data sa-mi ghiceasa norocul, imi dase ca de toate fericirile am sa am in viata parte, numai de dragoste nu. Am multumit cocoanei Elenca si i-am spus sa fie pe pace. Cand, dupa obicei, la ceasul pranzului a venit Wanda, m-a gasit imbracat de drum, strangand curelele geamantanului. Am nascocit ca trebuia sa plec degraba pentru cateva zile la tara. In tot timpul mesei, am scrutat-o pe furis; afara de blandete si de nevinovatie, pe chipul si-n privirea ei nu se citea nimic. Am cunoscut atunci chinul, sfredelitor intre toate, al indoielii, mai ales ca-mi parea si cu totul de necrezut ca fiinta aceasta sa nesocoteasca atat de nebuneste cel mai de pismuit noroc ce una de teapa ei ar fi putut visa. Am plecat impreuna cu trasura, pe dansa am lasat-o la ea acasa, iar eu am iesit pe drumul Cotrocenilor, am ocolit jur imprejur orasul si pe inserate m-am intors pe la Capu-podului la Cismeaua Rosie. Am intrat in paraclisul demult parasit, unde nu mai calcasem din copiarie, am aprins un muc de faclie ramas din alte vremuri si, cerand mijlocirea duhului domnitei Smaranda pe langa Cel-de-sus, m-am cufundat in rugaciune.

Harul ceresc nu intarzie sa se reverse asupra-mi, la razele sale intelesei ca tot ce se intampla era spre izbavirea mea, care sta numai in inselaciunea Wandei sau in grabnica ei pieire. Dumnezeu nu ingaduia ca stema casei noastre, ce de la l8l2 se rasfata sub cununa de comite pe pieptul vulturului cu doua capete rusesc, sa fie prihanita. Si inganai: "Nu noua Doamne, ci numelui tau vesnica fie-i slava!" Si unde m-a apucat, de ce era sa faptuiesc, o groaza! Am plecat de acolo impacat cu soarta, redobandit. Gandurilor fioroase ce pritocisem tot drumul le luasera loc teama si dorinta ca Samesoaia sa nu fi mintit si cand, peste doua ceasuri, am avut dovada vie a tradarii, in insasi durerea mea am aflat usurare. Acum, ca fiinta in care intrupasem visul de iubire al tineretii mele era pentru mine pierduta, mi-am zis ca nu-mi mai ramanea decat s-o dau uitarii.

Dar nu mi-a fost cu putinta. Nici astazi, dupa treizeci de ani, dragostea mea pentru dansa nu s-a stins, departarea si timpul au facut-o insa mistica: nu pe Wanda insasi o mai iubesc, nu faptura ei care, daca mai e pe lume, e schimbata, ofilita, imbatranita, ci amintirea, nespus de duioasa si de dulce. Iar la femeile ce s-au perindat de atunci in viata mea, ceea ce am iubit a fost numai vreo asemanare cu dansa: la unele am gasit parul ei galben sau ochii verzui, la altele tristetea surasului, leganarea mersului ori melodia glasului ce ma fermeca atat Iata pentru ce deunazi i-am dat dreptate lui Pasadia, cand spunea ca in amor nu vede decat fetisism. Da, fetisism, fetisism

Dete din umeri si lepada tigarea careia, de linistit ce povestise, ii ramasese scrumul intreg. Ceru poame, un vin mai vartos, alt rand de cafele. Si gustand, si sorbind, urma.

- Ca sa ma ametesc, ma aruncai in valtoarea vietii de petrecere, si cu asa avant ca am speriat cu desfraul si cu risipa Bucurestii. Vreme de un an, la Cismeaua Rosie, unde ma mutasem, chefurile pana la ziua alba s-au tinut lant. Din ce era mai stricat, imi facusem o numeroasa curte: cand plecam la vanatoare sau dam cate o raita pe la manastiri eram cu un alai de cel putin douazeci de trasuri incarcate cu varf, basca feciorii cu merindele si taraful meu de lautari. E drept ca n-a fost o singura data ceva, cat de neinsemnat, care sa fi lasat de dorit, se intrecea o lume sa-mi faca voile si sa ma desfete; se mergea adesea cu zelul chiar prea departe: era de ajuns sa spun peste zi ca-mi place o femeie ca seara s-o gasesc la mine in asternut. Erau barbati cari mi-aduceau nevestele si frati surorile. Dar ma tinea tare scump si, ca sa fac fata la atata cheltuiala, dupa ce-am batut la papuc ce mostenisem bani gheata, am facut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat, zis "Ibric", un ticalos de boier batran, samsar, geambas si mai ales altceva, imi facea numaidecat rost de imprumut cu dobanzi salbatice. Ma incurcam din ce in ce mai rau; cand venea castiul, arenzile si chiriile mi se plateau cu propriile mele polite pe cari eram nevoit fireste sa le primesc. Atunci iscaleam altele si asa am iscalit mereu, uneori fara sa ma uit ce, pana cand, trimitandu-l intr-o dimineata pe nenea Scarlat dupa parale, mi-a adus raspunsul ca intarcase balaia si ca in curand trebuia sa ma rafuiesc de toate socotelile. Si ma povatuia, ranjind, sa vand mai bine de bunavoie ce aveam decat sa las sa ma vanza cu toba; imi gasea el cumparator. Il poftii ca deocamdata sa-mi caute, si fara zabava, ceva zimti: era in ajunul zilei mele de nastere si tineam, intr-un anume scop, s-o praznuiesc in lege. Ii incredintai cateva din sculele domnitei Smaranda, niste paftale, sa le puie amanet.

- Am avut, zise el, intorcandu-se cu bani buni, mare noroc; un sfert de ceas de intarziam, ramaneam cu buza umflata, pleca prietenul din Bucuresti.

N-am intrebat nici de data asta cine era acel tainic camatar; ce ma mai privea? L-am insarcinat pe nenea Scarlat cu pregatirile si poftirile pentru a doua zi, iar eu m-am inchis in salonul "Nestimatelor", unde pana seara am ars hartii de familie. Am cinat la "Hugues", singur, apoi am luat-o rara pe uliti. Nu pot uita acea aburoasa si rece noapte de april, parca batuta cu smantana de luna plina si usor imbalsamata de zarzarii infloriti, noapte care pentru mine avea sa fie cea din urma. Sa nu-ti inchipui ca voiam sa ma prapadesc fiindca imi pierdusem averea; era dimpotriva: risipisem tot pentru ca, demult inca, ma hotarasem s-o sfarsesc cu viata de care eram satul; privelistea ei mi-adancise innascuta tristete, in placerile ei aflasem numai dezamagire si dezgust. Si ca sa pier dintre cei vii, alesesem ziua in care implineam douazeci si trei de ani. Aveam sa plec din mijlocul petrecerii si sa nu ma mai intorc; nimeni n-avea sa descopere ce se facuse cu mine, taina pieirii mele avea sa ramaie in veci nepatrunsa - luasem toate masurile. Pana in zori, dulci vedenii din anii copilariei mi-au rasarit inainte, induiosandu-ma, dar fara sa ma si tulbure; seninatatea cu care cei din sangele meu au stiut sa intampine moartea nu m-a parasit catusi de putin nici pe mine. Cand linistit, m-am intors acasa, am gasit o fituica, sosita seara tarziu, prin care eram chemat sa ma infatisez negresit la amiazi la tribunal. Era pentru a mi se aduce la cunostinta ca, in ajun, fusese omorat unchiul meu Iorgu.

Desi ii veneam nepot de veri primari, nu-l cunosteam nici din vedere. Casatoria nepotrivita din care se nascuse si, in urma, alte neintelegeri il indepartasera pe tatal sau si pe dansul pentru totdeauna de celelalte rude. La fireasca lui dusmanie fata de ele, dusmanie inveninata de neputinta de a le vatama intru ceva, se raspunsese cu un despret adanc pe care astazi nu ma mai invoiesc a-l impartasi. Era un om! In loc sa se multumeasca a trandavi coconeste cu ce descurcase din mostenirea parinteasca, se inhamase de timpuriu la o grea munca, tinuse in arenda mosii, balti, vamile, ocnele, posta, facuse negot intins de cherestea si de lana, ridicase han in Bucuresti si schela la Dunare si norocul ii rasplatise cu imbelsugare indrazneala si harnicia. Razboiul, in vremea caruia de fapt fusese marele proviant-maistru al ostilor, facuse dintr-insul cel mai bogat om din tara, ceea ce nu-l impiedica sa dea sume de batjocura, un galben-doi, cu camata pe amanet la nevoiasi. In lupta pentru inavutire nu se ingaima cu alegerea mijloacelor. De curand, castigase astfel cu carcota si cu mita vechea judecata ce avea cu darjii mosneni de la Toroipanu pe Neajlov pentru partea lor de mosie si plecase sa faca masuratoarea. Cand intrase in padurea din vecinatate, pe unde trece drumul, se pomenise deodata inconjurat de numerosi tarani inarmati si oprit. Se ridicase atunci in picioare si scosese doua pistoale, dar, inainte sa apuce sa traga, fusese insfacat, rastignit pe scara trasurii si rapus intr-un chip fioros.



Eram poftit sa fiu de fata la ruperea pecetilor, puse de cu seara la posomorata lui locuinta din Mantuleasa. Nu mi-as fi inchipuit sa poata cineva, oricat de zgarcit, trai intr-o asemenea saracie. Am stat nepasator cat a tinut cercetarea, afara de o clipa de vie uimire cand s-a deschis namila de dulap de fier, si nu din pricina comorilor dintr-insul, ci pentru ca printre ele zarisem paftalele ce i le dasem in ajun lui nenea Scarlat sa le zalogeasca. Iesira apoi la iveala si politele mele toate; un teanc gros. Ei, ce sa-ti spun mai mult? - au scotocit si au scorbolit peste tot, au puricat fiecare petec de hartie; de diata insa nici urma, asa ca, la ceasul tocmai pe care il sorocisem sa fie acela al sfarsitului meu, ma vedeam pus, ca ruda cea mai de aproape a ucisului, in stapanirea uriasei sale averi.

De intorsatura aceasta a lucrurilor, pe atat de neasteptata cat de fericita, la inceput, mai mult decat mine s-au bucurat cei ce traiau de pe urma mea, lipitorile. Crezusera ca dase iar Nan de gavan. Grabnica le-a fost insa dezamagirea si amara. S-ar fi zis ca de la unchiul necunoscut o data cu starea mostenisem si ceva din apucaturi. Curand am inchis casa de la Cismeaua Rosie si m-am mutat in Mantuleasa, cai, trasuri caini de pret, am desfacut tot, slugilor de prisos le-am dat drumul, de prieteni m-am cotorosit, petrecerilor le-am pus cruce. Si n-am mai zabovit pe aici o zi mai mult decat mi-a trebuit ca sa-mi rostuiesc daraverile in vederea unei lipse pentru totdeauna.

Fiindca, de hotararea de a pieri nu m-am razgandit pe deplin, am schimbat numai felul, alegand in locul mortii indepartarea. Chiar altminteri, cu vremea, as fi ispravit tot prin a ma instraina, aici ce mai ramanea sa ma ispiteasca? Maririle poate? Dar in tara unde tata nu voise sa fie ministru si strabunicul sa fie domn, ce mai puteam eu ravni? Si apoi, libertatea nu mi-as fi jertfit-o nici pentru ca sa port steaua imparatului in gvardie. De acum, stapani aveau sa-mi fie numai fantasia si capriciul. Altfel ar fi insemnat sa ma arat nevrednic de atata noroc.

Am si avut; cu carul. Sa vezi. Mai imi ramasese de stat in Bucuresti o noapte. Inainte sa ma culc voind sa-mi iau dintr-un scrin pasaportul, cand am dat sa trag sertarul unde il pusesem, acesta, fiind prea plin, s-a intepenit. A trebuit un ceas sa-l smucesc si sa-l zgaltai ca sa-i dau de hac si atunci alta bucurie: nazdravanul de pasaport, cum era deasupra, cazuse dupa sertare, iar sertarele nu ieseau de tot din rafturi. Mi-a venit sa fac scrinul tandari cu toporul, doar din slabiciunea ce am de vechituri - era un "Empire" de mahon de toata uratenia - l-am crutat, multumindu-ma sa-i desprind o scandura din dos. Mi-am gasit pasaportul si nu singur. Se mai afla acolo, mototolit, un plic mare galben cu cinci peceti de ceara neagra. Pe el sta scris: "Testamentulu", cu u scurt, "meu".

Strabatut de un fior neincercat pana atunci, m-am uitat jur imprejur, desi stiam bine ca eram singur in casa. Afara, dupa obloane, rapaia ploaia de octomvrie. Am desfacut plicul si, cu rasuflarea taiata, am citit vointa cea din urma a unchiului: intreaga sa avere miscatoare si nemiscatoare o lasa Eforiei spitalicesti. Am privit cu groaza cumplita unealta care, cazuta in alte maini decat ale mele, ar fi fost pentru mine ucigatoarea, am privit astfel pana si cenusa in care s-a prefacut dupa cateva clipe. Ca nu a fost drept ce am savarsit, se poate, socoteala nu am de dat insa decat Celui vesnic, care dupa cum spunea matusa Smaranda, pentru pacatele noastre are cumpana deosebita si inseala la cantar. Si nu rosesc ca m-au facut sa tremur cateva randuri scrise, pe mine care nu mai stiu de cate ori am privit fara a clinti Moartea in fata; nu, pentru ca de data asta era vorba de averea mea si pe lume altceva nu am sacru, pentru mine averea e totul, eu o pun mai presus de cinste, de sanatate, de viata chiar si daca in acea noapte, la amintirea careia ma tulbur inca, ar fi fost nevoie sa faptuiesc ceva mai grav decat sa nimicesc o zdreanta de hartie, ei bine, asa cum ma vezi, crede-ma, nu as fi pregetat Nu eram un sarac cu duhu!l

Ar fi fost si pacat sa las sa-mi scape din maini acele bogatii; fara ele stirpea nu s-ar mai fi inturnat, inainte de a asfinti, la adevarata ei menire, singura fireasca, aceea de a trai libera pe valuri. Am convingerea ca nobila intrebuintare ce le-am dat a rascumparat, mai cu prisosinta decat ar fi facut cea hotarata de unchi, nelegiuirile cu pretul carora el le dobandise. In treizeci de ani de periple, am plutit mai mult poate decat laolalta toti corabierii strabuni si adesea i-am simtit bucurandu-se intru mine care le-am purtat praporul cu lebada sagetata pe mari de dansii nici macar banuite, pe toate marile

Facu semn chelnerului, care incepuse a ne da tarcoale sa vie la plata. Localul se desertase. Iesiram si noi. Afara se limpezise si era frig.

- Da, amice, zise el, dupa ce facuram cativa pasi, averea! Sa nu fi fost grija ei, nu m-as mai fi intors eu pe aici. Zurbaua din nouasute sapte m-a pus pe ganduri si, ca sa nu fiu intr-una cu inima sarita ca-mi pierd mosiile, m-am hotarat, in sfarsit, anul asta, primavara, sa vin sa le vand, sa le vand chiar in paguba. Mi s-au dat insa preturi nebunesti si de cine-ti inchipui? - de tarani! Mi-a fost scris sa ma mai procopseasca odata oamenii astia; nu, adevarat iti spun, nu stii ce de isprava sunt si de cuvant dar si cata deosebire intre cei pe care i-am vazut in copilaria mea la Cismeaua Rosie, tarandu-se caineste la scara, jos, in fata matusei Smaranda, orbiti parca de razele maririi ei si copiii lor, fruntasii de azi, infipti, privindu-ma si vorbindu-mi de la om la om. Si m-a mirat iarasi de unde atata banet pe obstiile lor ca sa poata cumpara treizeci si opt de mii de pogoane de camp ca nimica. Am socotit ca tot asa lesne avea sa mearga si cu vanzarea cladirilor din Bucuresti, m-am inselat insa amarnic; pentru cea mai ponosita, o biata pravalioara pe la Baratie, de opt luni ma poarta cu vorba niste parliti de negustorasi; nici cand mi-am pus pacura pe actiuni la Amsterdam - pacura care mi-aduce peste trei sferturi din venit - n-a fost atata tocmeala. Au inteles pesemne ca sunt zorit sa plec.

Cu tot farmecul atator amintiri scumpe, sederea in orasul acesta mi-a parut din ceasul sosirii un surghiun si asa-mi pare oriunde ma aflu pe uscat, cu pamantul ma impaca numai patima florilor, singura pe care dorul de mare n-a putut-o innabusi in mine Ca strabunica Pauna, care a adus pentru intaia oara in Valahia mai multe soiuri si le sadea la Pajera cu pogoanele, sunt si eu nebun dupa flori; pentru orchideele mele, nu pentru mine - eu le sunt doar oaspe - am cumparat "quinta" manuelina ce, pe tarmul Oceanului, intr-un colt lusitanian de rai, a adapostit odinioara iubiri regesti. In jilaveala imbalsamata si calda a serelor ei uriase, cu stupi de albine si ape vii, ma odihnesc visand intre doua pribegiri; la poalele gradinilor ei atarnate, ma voi imbarca indata ce voi simti ca mi se apropie sfarsitul pentru calatoria cea din urma

Dar de ce or fi inchis peste tot, sa fie asa tarziu? Si, privind cerul scanteietor de noiemvrie: Da, e foarte tarziu; vanatorul cu arme de aur, Orion, apune de frica Scorpiei ce se catara pe pragul Rasaritului. Zorile sunt insa departe, e vreme sa ne suim la mine sa mai bem.

Am plecat din strada Modei cand se aprindeau felinarele, cam buimacit de ce mai aflasem.

Tinand sa inlature cat mai mult putinta de a fi recunoscut in Bucuresti, unde voia sa fie singur cu amintirile lui si nestanjenit in miscari, *** incercase, inainte de a se intoarce, sa-si schimbe infatisarea. Lasandu-si plete, mustati, barba si ticluindu-si un port simplu si sters, el izbutise asa bine ca, dupa un an aproape, tot i se mai intampla sa se intrebe, zarindu-se pe neasteptate in oglinda, daca era intr-adevar el. Un alt om luase fiinta si curand avu si nume: prin localuri i se zicea conu Pantazi, ceea ce-l facea sa presupuna ca era luat in noul sau avatar drept un "Sosie" ce se chema astfel si cu care se mira cum de nu i se intamplase inca sa se intalneasca.

Si-mi aratase fotografiat adevaratul sau chip, ras, cu tamplele tunse, cu barbeti scurti - gentleman desavarsit in tinuta eleganta de bord. L-am privit cu nepasare, caci nu acesta-mi paruse un prieten de cand lumea si chiar un alt eu-insumi, ci celalalt, despre care stiam acum, si nu fara oarecare melancolie, ca nu era decat un deghizament vremelnic, menit a fi peste putin lepadat pentru totdeauna.

Teama ca in urma acestei dezamagiri prietenia noastra sa nu-si piarda cumva din farmec fu tot asa desarta ca nadejdea de a ma intoarce devreme acasa. O saptamana nu ma intorsei chiar de loc. Ma mutai la Pantazi - il voi numi tot astfel - care, vazand ca afara se pusese pe ninsoare cu viscol, se claustra in vatuita sa locuinta unde facu noapte. Nici nu era nevoie de iesit; gazda ii invatase toate tabieturile, se da peste cap ca sa-l multumeasca. Paturile - mie mi se pregatise unul in salon - erau tot timpul desfacute, masa pusa, candelabrele aprinse. Sobele duduiau. In piroteala lungilor vegheri, spovedania vietii sale de intelept cetatean al universului, se depana nesilita, intreaga. Dintr-insa se deslusea singura putinta a tristetii ce ma ciuda la el atat de mult: omul fusese prea fericit.

Nimic mai odihnitor ca felul acela de trai, nici mai dulce. Nu ne gandeam inca sa-l schimbam nici unul, desi vremea rea contenise, cand, intr-o dimineata - stiam dupa ciocolata ce ni se slujise cu putin inainte - gazda veni, imbufnata si rosie, sa-i spuie lui Pantazi ca-l cauta un domn, un domn care injura grozav, cu un caine. Fusese cu dansa de o mojicie nemaipomenita. Pantazi ma ruga sa vad eu cine putea fi, iar el si cu frantuzoaica ridicara perdelele si stinsera lumanarile.

O data cu ziua, tarand dupa el un mopsulet zgribulit intr-un valtrap rosu, intra Pirgu. Aflaram ca Pasadia, care se intorsese in ajun, umblase dupa noi din local in local toata noaptea si-l insarcinase pe dansul sa ne pofteasca, daca ne da de urma, din partea lui, la pranz. Pantazi primi fara codire. L-intrebai pe Gore ce era cu insotitorul lui care maraia la Pantazi si incepuse sa latre.

- E al lui Haralambescu, ma lumina el, are Tinculina Gaiduri o catelusa in dardora, tot "carlin", fata mare, si i-l duc. M-am facut codos de caini.

Noptile ce petrecuram de randul acesta cu Pasadia fura astamparate, demne: Pirgu nu ne mai cinstea cu prezenta lui decat rar, in treacat, si atunci vorbea numai politica. - Liberalii, ne pisa el, isi luau catrafusele; pana la Anul nou, 1911, cel mai tarziu, adica peste trei saptamani, conservatorii veneau la putere, boierii - Take era curatat. Si-si da un aer grav, potrivit cu inalta slujba in care zicea ca are sa fie pus de apropiatul viitor guvern.

Cu toate ca-l stiam lacom peste masura, in stare sa rame in scarna dupa un gologan, am inteles din capul locului ca nu leafa era adevarata lui tinta, dar ce anume ravnea, n-as fi banuit daca, in ziua de Mos ajun, la o tuicareala mai prelungita in doi - "doza pentru adulti" - nu mi-ar fi spus el singur.

Inca demult planuia sa se insoare, pentru capatuiala, bineinteles, fusese insa sictirit de cate ori incercase; chiar de se intamplase uneori sa-i placa fetei, nu se invoisera, in ruptul capului, parintii si ostracismul acesta nu trebuia pus, cugeta el, decat pe seama faptului ca n-avea "cariera", altmintreli ce-i lipsea ca sa fericeasca o sotie, frumos si tanar, "manierat" si cult, cum pretindea a fi? Dar, in fata chezasiei unui ministru ca scumpul sau sef de cabinet este baiat serios si de viitor, un ministru gata sa-l cunune, ar mai fi incaput vreo impotrivire? Odata numit, avea sa mearga la sigur, si se vedea "barosan", "gagiu", cu cotoare, palat de casa in Bucuresti, vie pe rod la Valea Mieilor, mosie nu mai stiu unde, zestre nu gluma, bez un singur cumnat cu un singur plaman. Si canta: "si-are ma, si-are ma"! Il intrerupsei ca sa-l intreb daca se gandise si la cele doua paraferne ce puteau veni in urma: copiii si coarnele?

- Dumneata sa fii sanatos, imi raspunse el linistit, a avut frageda si de una si de alta grija dinainte. Paraferne de astea se trec cu vederea, nu vin la masa.

Ma infundase. Ii cerui sa-mi spuie cine avea sa-ii faca rost de numire?

- Pasa, imi sopti el tainic, la ureche, desi eram singuri.

- Il crezi ca poate?!

- Oho! Nici nu-ti inchipui ce fudulii are tapul ala batran, sa vrea numai sa le mai puie o data pe taler, atunci sa vezi comedie.

- Dar de ce nu vrea? incercai eu sa-l descos. Drept raspuns, Gorica fluiera scurt de doua ori, bataind doua degete langa tampla. Apoi pleca, mai mult de-a-ndaratelea. Si-mi facu de la usa semnul lui Harpocrat.

Intr-una din serile dintre Craciun si Anul nou, ma aflam pe calea Victoriei, unde domnea o insufletire neobisnuita. Vanzatorii de ziare isi desfaceau teancurile din fuga, zbierand cat ii tinea gura: "Demisia guvernului". In dreptul gradinii palatului, auzii ca ma cheama cineva dintr-o birja cu cosul ridicat. Era Pirgu.



- Doctore, imi zise, du-te numaidecat la Pasadia si spune-i sa lase tot la o parte si sa mearga negresit, asta-seara chiar, cat mai iute, sa vorbeasca in daravera mea, sa stranga surubul, dar negresit.

Il intrebai de ce nu se duce el singur?

- N-am timp, ma lamuri, sunt ocupat cu inmormantarea: a murit Misu; trebuie sa-i dau nemangaiatei vaduve o mana de ajutor; in ceasurile grele s-arata prietenia. Acuma vin de la cimitirul ovreiesc si alerg la jurnal. A! e dihonie mare pentru case; Faibis, Nachmansohn batranul, era mofluz, le-a facut pe un loc cumparat pe numele raposatei balabuste, mama lui Misu; si-a bagat toata averea in ele. Ei, si s-a curatat: Misu le lasa Raselichii, in regula - o crezi proasta? - si barbatul dintai, Penchas, ce-a avut, tot ei i-a lasat; s-o vezi in doliu, diavolita, pica, pica! Parsiva muiere, mon cher, pe onoarea mea! Misu tragea sa moara si noi in odaia de alaturi tu comprends? lipitoare nu altceva, m-a daulat. Du-te numaidecat, pana nu iese bacceaua, hoasca, contez, nu e asa? Si porunci birjarului, injurandu-l, sa mane. Vino poimaine la cimitir, imi mai striga cu capul afara, departandu-se, iau cuvantul.

"Profundum est cor super omnia - et homo est - et quis cognoscet eum?"
Jer. XVII, 9
Inarmat cu indrazneala ce ai cand mergi sa ceri pentru altul, peste un sfert de ceas sunam la Pasadia. Era acasa: in curte, mai in fund, licareau felinarele unui cupeu.

De data asta, nu fui introdus ca de obicei de-a dreptul in odaia de lucru; batranul fecior care-mi deschisese si ma usurase de palton si de palarie, ma ruga sa astept. La intrarea mea, vestibulul era luminat numai de flacara catorva buturugi ce ardeau voios in largul camin; palpaiala ei insufletea straniu vechile panze de pe pereti, dezvelind intransele, zguduitoare, ca pe niste ferestre deschise asupra trecutului, privelisti dintr-o lume de mucenicii si de patimi. Rezemati in suliti, sutasi de ai lui Domitian sau de ai lui Decie si calareti ai pustiului, pe sirepi salbatici, sorbeau cu voluptate cruda agonie a fecioarelor rastignite si a copilandrilor sagetati sub goana sumbra a norilor deasupra mohoratelor frunzisuri. Eram la Pasadia. In acele cadre vazui simbolul chinurilor sale sufletesti.

Policandrul se aprinse, inmiindu-se in oglinzi. Peste putin, feciorul se intorcea sa-mi spuie ca eram poftit sus.

Urcai pentru intaia oara scara strajuita de sfincsi baroci si fui purtat prin niste incaperi si mai ticsite de lucruri de pret decat cele de la catul de jos, avand aerul de muzeu nu de locuinta. La pragul celei din urma, ma oprii surprins cateva clipe.

Fara indoiala ca nu pentru a merge la casa de intalnire, nici la tripou, se imbracase Pasadia in frac, isi pusese lenta, cruci, stele. Aceasta nu era nimic insa pe langa schimbarea ce gasii, dupa ce ma apropiai, si vorbiram, in insasi faptura sa: parea intinerit, din miscari si de pe fata ii pierise orice urma de oboseala, ochii ii luceau vii, pana si glasul ii suna altfel, limpede, metalic. Imi veni dar greu sa-l cred cand ma asigura ca de mult nu-si aducea aminte sa fi fost atat de plictisit.

Cazuse peste dansul o pacoste cu totul de neprevazut. Un inalt personagiu austriac care mergea cu sotia sa in Egipt, trecand prin Bucuresti, se oprise trei zile. Indata ce sosise, cautase sa-l vada pe Pasadia cu care fusese in scoala si nu-l mai slabisera, nici el, nici ea, toata vremea; pe dansa trebuise sa o insoteasca la "Furnlica", sa aleaga impreuna bluze romanesti. Si tinusera ca Pasadia sa nu lipseasca de la marele pranz ce legatia da, in acea seara, in cinstea lor.

Ii urai, in gand, din suflet, sa aiba de asemenea plictiseli parte cat mai des. Ma intrebai totdeodata daca, stiind ca are sa retraiasca o ora-doua viata pentru care fusese menit, adevarata sa viata, nu cumva era tulburat adanc, nu incoltea oare intr-insul, tarzie, cainta ca renuntase la ea? Si-l scrutai pe furis. Inchis si rece, el ramane nepatruns, dar, netagaduit, in intreaga sa fiinta, ceva vechi si mult nobil isi tanguia sfarsitul.

Ii spusei ca in locul lui m-as fi simtit magulit, miscat chiar; oamenii se purtasera cu dansul cum nu se putea mai frumos, ii dasera dovada temeinica de prietenie.

- Te inseli, imi zise, daca au facut-o e numai de interes. Calatoria aceasta mascheaza o importanta misiune politica. De trei ani, in Balcani mocneste focul; cancelariile lucreaza de zor. Si-au adus aminte pana si de mine Nu, crede-ma, degeaba se face numai rau, bine sau macar placere niciodata.

Fiindca venise vorba de prietenie si de facut bine, socotii momentul potrivit sa-i spun ce ma adusese la dansul. Zambi.

- Oi fi eu nebun, cum zice lumea, dar chiar asa ca sa-l fac om pe Pirgu, nu!

Il auzisem totusi, in timpul din urma, si nu o singura data, fagaduindu-i solemn nedespartitului sau Gore tot sprijinul, risipindu-i temerile de nereusita.

- Nu numai, adaoga el, ca n-am staruit pentru numirea lui, dar am avut speciala grija s-o impiedic, nu e intaia oara ca-l lucrez astfel; crezi ca snapan cum e, n-ar fi parvenit pana acum si el, nu l-ai fi vazut ce sef de cabinet, prefect, secretar general, deputat; nu s-ar fi si insurat bine daca n-as fi fost eu sa ma pun de-a curmezisul? E desigur tot ce am facut mai drept in viata, mai cinstit; sa fi procedat altmintreli, ar fi fost imoral. Si deosebit de aceasta, lasandu-l sa se ridice l-as pierde, m-ar parasi si mi-ar veni tare greu sa ma lipsesc de serviciile sale.

Din nenorocire. Ca sa pot vana fara cazna si fara a ma manji in mlastinele vitiului, trebuie sa ma intovarasesc cu aceasta hiena, s-o hranesc, sa-i sufer puturosia. Ce te indeamna insa pe dumneata sa-l frecventezi pe Pirgu? - haz cred ca nu faci de trivialitatea lui stupida. De mult tin sa-ti atrag atentia sa te feresti de el; e mai primejdios decat iti inchipui; e in stare de orice, nu e dintre aceia pe cari lasitatea ii impiedica de a merge pana la crima. Are mai mult de una pe constiinta. Ia seama: impotriva dumitale e foarte pornit, neputandu-ti insa face deocamdata ceva mai grav, se multumeste sa te acopere de bale; o noapte intreaga a stat deunazi cu Poponel sa te batjocoreasca, da, cu Poponel, caruia, de cate ori are mica sa afacere de moravuri, sari sa-i iei apararea cu aceeasi naivitate cu care ai alergat asta seara la mine pentru Pirgu.

Am avut de altfel neplacerea sa constat culpabila slabiciune ce ai de tot ce poarta stigmatele declasarii, de tot ce e tarat, ratat, epava si nu ti-as gasi scuza nici cand as sti ca e numai pentru a face studii, a lua "schite", fiindca ar insemna atunci sa platesti o marfa mult prea vila afara din cale scump.

Boema, odioasa, imunda Boema ucide si adesea nu numai la figurat.

Cum tin la dumneata mai mult decat la prietenia dumitale, nu m-am temut ca ai sa te superi pe mine si mi-am permis acest blam indiscret pe care il estind asupra intregului fel de trai ce ai adoptat in timpul din urma. Il retrag insa, gata de a face amenda onorabila, daca ma asiguri ca esti multumit, ca dupa momentele de uitare de sine nu simti in dumneata gemand demnitatea ranita?

Stii, urma el, fara sa astepte sa-i raspund, stii ce precara, ce penibila a fost existenta mea lunga vreme, recunosti ca as fi avut tot dreptul sa ma cred "mamzer"-ul din Talmud. Stii cum ani si ani - grande mortalis aevi spatium - m-am zbatut in vid pentru neant. Ei bine, acelei vremi de incordare si de zbucium, de privatii, de umilinte, ii am nostalgia eram multumit. Indata insa ce persecutia a incetat si m-am pomenit ajuns deodata la o situatie la care de mult renuntasem sa mai sper, a inceput neimpacarea.

Eram departe de a fi un romantic si totusi amorul meu propriu a suferit vazand ca ceea ce treizeci de ani de viata austera si proba, treizeci de ani de sacrificii, de studiu si de laboare nu fusesera in stare sa faca, au facut cateva nopti petrecute ca atotputernica sotie a unui presedinte de consiliu. Curand ajunsei apoi la convingerea ca ametitorul meu succes nu era decat o cursa perfida pe care soarta mi-o intinsese ca sa-mi arate pana unde ii poate merge ironia. Tot ce ravnisem pana in ajun cu ardoare: putere, parale, distinctii, nu numai ca, odata dobandite, nu-mi procurau nici o satisfactie, dar ma indispuneau, ma iritau, tamaierile imi pareau ofense, insasi voluptatea razbunarii o gaseam fada. Pentru mine alternativa era deci simpla: trebuia sa am ori energia de a sta pe pozitie ferm pina la fine - si, inselandu-ma singur, sa consimt astfel ca falimentul moral al vietii mele sa fie si fraudulos - ori eleganta de a-mi suna retragerea. Eleganta aceasta am avut-o. Si, cum ce mai imi ramanea de vietuit avea sa fie fara nadejde si fara tel, am socotit ca era de prisos sa mai alung geniul rau care, din intaia mea tinerete, venea intotdeauna sa ma ispiteasca in faptul serii.

S-au mirat cei ce ma cunosteau ca nu m-am expatriat. Ti-aduci aminte de istoria italianului care venind la Paris, in timpul lui Ludovic al patrusprezecelea, a fost pe loc intemnitat la Bastilia si uitat acolo treizeci si cinci de ani. Cand, in intaiele zile ale Regentei, a fost in sfarsit cercetat si, dovedindu-i-se deplina nevinovatie i s-a spus ca i se reda libertatea, nenorocitul a intrebat cu tristete ce sa mai faca cu ea si a cerut sa fie lasat in inchisoare. Ca dansul am fost si eu, sunt poate reincarnarea lui. Ce as fi cautat aiurea? din ce e pe lume nu ma intereseaza si nu-mi face placere nimic, absolut nimic, chiar cu ce mi-a fost atat de drag, studiu, arta, lectura, scris, daca ma mai indeletnicesc e numai ca sa ucid timpul; la drept vorbind, pot zice, fara a face stil, ca nu traiesc; e mult de cand asteptand sa i se deschida, sufletul meu atipeste pe prispa salaselor Mortii. Adastarea e pe sfarsite. Va veni apoi, adanca, uitarea

- Uitarea, exclamai eu, in nici un caz. Opera pe care o desavarsesti de peste treizeci de ani, iesind la lumina iti va harazi nemurire.

- Nu! O data cu mine va pieri si ea. Cand voi fi inchis de veci ochii, o mana credincioasa va nimici tot ce se afla aici scris. Ai vazut ca in cabinetul meu de lucru dulapurile sunt ferecate in zid si au perdele. E pentru ca sa nu se vada ca nu au fund: sunt deschise pe o galerie. Inainte ca prin fata sa se puna sigilii sau sa se deschida, pe din dos, nevazuta, mana isi va face datoria.

Ma infiorai, stiind ca nu era om care sa glumeasca. Erau osandite dar sa piara necunoscute lucrari ce ar fi facut admiratia veacurilor, lucrari pentru scrierea carora regasise pana cardinatului de Retz si cerneala lui Saint-Simon, file vrednice de Tacit. Si ma cuprinse o parere de rau sfasietoare.

- Crescut de copil in strainatate, relua el, nu aveam de unde sti ca aici suntem la portile Rasaritului, unde scara valorilor morale e cu totul rasturnata, unde nu se ia in serios nimic. Cu o incapatanare ce nu pledeaza in favoarea inteligentei mele, dar pe care nu o regret, caci, daca ar fi sa reincep, as face la fel, nu am consimtit sa ma asimilez, sa ma adaptez, desi invatasem ca "Si Romae vivis, romano vivite more" Am fost fireste deci privit ca un strain, mi-am facut dusmana toata lumea. Cu scarba a trebuit sa dau o lupta pentru care nu eram facut. Vazand ca era greu sa ma distruga cu "zeflemeaua" - muscam eu mai veninos - s-a urzit in jurul a ce incepusem sa public complotul tacerii. Dandu-mi seama ca singurul mijloc de a ma razbuna era sa nu las in urma mea nimic de care sa se foloseasca si sa se bucure altii, cum sunt lipsit de vanitati subalterne, am considerat acel complot ca bine venit si am aderat la el eu-insumi. "Patrie ingrata, nu vei avea oasele mele", a spus Scipio-Africanul sa i se scrie pe mormant. Oasele eu le las, rodul creierului meu insa, cugetarea, nu!

Se uita parca ingrijorat la ceasornic. Ma ridicai sa plec.

- Mai sezi putin, starui, iesim impreuna, ma insotesti pana acolo. Si cu glas surd: E mai sigur.

Strabatui iar siragul de saloane unde, intre toate florile afara de cele firesti, dainuia, ca imbalsamat, cu Olimpul sau sulimenit si pastorala sa dulceaga, veacul galant. Dar, in cel mai impodobit din ele, contrastand viu cu minunile de gingasie ce se aflau acolo, rasarea posomorat, din umbra unui colt, chipul unui om de o stirpe cu totul alta decat a acelora, barbati si femei, ce-si suradeau viclean sau gales din cadre. Ma retinu. Asemanarea sa cu Pasadia era asa desavarsita ca s-ar fi zis ca era chiar acesta, mai tanar numai, costumat in uratul port boieresc de acum o suta de ani.

- E strabunul meu, zise Pasadia. Fiind din familie singurul pentru care am simpatie nu i-am ars, ca celorlalti, portretul. Fu un Bergami. Mandretea lui, aureolata de prestigiul ce invesmanta in ochii femeilor pe aceia cari au ucis, il facu sa treaca de la coada butcei domnitei Ralu la dansa in pat. Primi drept plata Magura si topuzul armasiei. Cum vezi dar, surceaua n-a sarit departe de trunchi si cred ca si starea sa sufleteasca trebuie sa fi fost cam la fel cu a mea pentru ca el, in floarea varstei, sa se fi lasat, cu stirea lui, sa fie otravit.

Portretul acesta e unul din putinele lucruri de aici ce-mi apartin, restul e tot cu chirie.

Coboraram incet scara, vorbind. Jos asteptau doi feciori si Iancu Mitan, credinciosul casei. De dupa usi priveau curioase alte slugi. Cupeul porni repede si curand ajunseram in strada Vienei.

- Daca il intalnesti pe Pirgu, imi recomanda el la despartire, spune-i ca am facut cum am crezut mai bine si ca in noaptea asta plec la munte.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.