Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Ion - Capitolul 9 - SARUTAREA de Liviu REBREANU



- Nu le-ar ajuta Dumnezeu si Maica Precista!
Bata-i mania si urgia cerului, cum te-au batjocorit ei pe tine!
blestema d-na Herdelea cand afla osanda. - Vai de mine ce-o sa zica lumea ca tata va sedea in temnita ca si Laurent din Bargau!
Cum sa mai scot eu capul in lume, Doamne!
se vaita Ghighi, sigura ca la serata din Octomvre vor ocoli-o toti dansatorii. invatatorul incerca dintru intai sa se arate nepasator si sa se faleasca chiar ca are sa invete el pe domnii de la tribunal cum se imparte dreptatea Dar subt zambetele lui silite, in privirea lui trista, ca si in toata infatisarea lui umilita si indurerata se vedea o infricosare atat de stapanitoare ca insasi d-na Herdelea, cat era de procleta la suparare, il cruta instinctiv, varsandu-si focul numai asupra celor ce au judecat asa de ticalos in Bistrita. - Te pomenesti ca ma mai suspenda si din slujba!
gemu Herdelea, dar deabia a treia zi. Asta ar pune capac tuturor marsaviilor!
-O sa ajungem pe drumuri, vad eu bine ca acolo o s-ajungem, din pricina unui taranoi misel caruia i-ai facut numai bine!
izbucni mai revoltata dasca¬lita, impartindu-si de acuma afuriseniile intre Ion si ungurii de la tribunal 249 Vestea condamnarii lui Herdelea s-a raspandit ca pacatul prin Armadia si de-acolo mai departe, prin toate satele dimprejur. Multi il compatimeau, dar mai multi spuneau in gura mare: - Iata cum bate Dumnezeu pe renegati!
V-aduceti aminte cum a umblat contra lui Grofsoru, la alegere? Acum uite rasplata ungurilor!
Sa-i fie de invatatura!
Cand il vazura insa prin Armadia, adus putin de spinare, cu parul mai alb, cu ochii blanzi si sfiosi, catand un locsor unde sa munceasca daca s-ar intampla sa fie suspendat, chiar si Grofsoru ii stranse mana iertator si intrebandu-l ce mai face Titu Herdelea nu mai nadajduia acum nimic bun. Era sigur ca va fi suspendat si ca nici


de inchisoare nu va scapa. Se obisnui cu gandul acesta, cum se obisnuieste omul cu orice durere in viata. Numai ceea ce va urma dupa acestea il ingrozea si-l gonea pe drumuri neincetat intru dibuirea unui adapost de vreme rea. in asteptarea suspendarii si venind mereu acasa cu mana goala, cu sufletul amarat de umilinte, cauta sa fie vesel si increzator; povestea cu amanunte cat de bine l-a primit cutare si cutare, cum i-a oferit tot sprijinul si cat e de sigur ca toata nenorocirea aceasta e spre binele lui. Ceasuri intregi se sfatuia cu dascalita cum ar fi mai potrivit sa faca: sa se mute in Armadia, sa intre la cutare avocat sau in cutare biurou, ori sa ramana pe loc pana i se va ridica suspendarea, ceea ce nu poate dainui mai mult de doua, maximum trei saptamani, in cazul cel mai rau, o luna de zile. Dar pe cand d-na Herdelea se insufletea cu incredere, inima lui se zbatea ca o bucata de carne vie pe tocator, gandindu-se cum a batut pana acuma zadarnic la toate usile intr-una din zilele acestea sosi pe neasteptate Laura, singura, caci Pintea nu putea lipsi nici un ceas din Vireag, fiind tocmai vremea inceperii anului scolar pe care voia sa-l inaugureze cu mare pompa romaneasca. - M-am repezit pentru o saptamanaimi era dor de toti!
zise Laura dupa ce schimba cuvenitele imbratisari si lacrami cu fiecare in parte. Din primele ei cuvinte insa simtira toti ca Laura nu mai este cea de odinioara. Mai era ea buna, blanda la vorba, dar fara a mai fi pasionata de micile nevoi si preocupari care cimenteaza si invedereaza unirea familiei. Stirea despre rezultatul procesului n-a miscat-o atat de mult cat se temeau ei. inainte ar fi jelit si s-ar fi chinuit saptamani in sir; acuma clipi doar din gene de cateva ori. - Greu va fi daca te va suspenda, tata Eu ti-am spus, ada-ti aminte, de multe ori, sa nu te tot amesteci in treburile altora si sa-ti vezi mai bine de necazurile d-tale Acuma, ce-o sa se aleaga de casa asta, bunul Dumnezeu 250 stie!
zise ea cu un glas atat de rece incat Herdelea se simti mai rusinat ca in fata unui strain si nici nu-i mai raspunse. De altfel ea incepu indata sa vorbeasca de George, laundandu-l pana in cer, de greutatile lor, de planurile si sperantele lor Cand isi aduse iar aminte ca-i in Pripas, la parintii ei, cauta pricina lui Herdelea pentru ca n-a votat pe Grofsoru, spunand ca si George a aflat-o si e suparat ca socrul sau e un renegat. Ba mai tarziu, aprinzandu-se mai rau de indignare, gasi ca bine i-au facut ungurii de l-au osandit si c-asa trebuie sa pateasca toti renegatii Herdelea avu o clipa de manie, dar si-o stapani repede. Asa-s copiii cand cresc mari si se instraineaza. Parca el n-a fost asa? S-a dus la inmormantarea tatalui sau, dar nu s-a deranjat niciodata sa-l vada cat a zacut, sapte sap¬tamani. Si doar era numai colea, al patrulea sat. Pe ma-sa, de cate ori vine pe aici, o cinsteste cu rachiu dulce. incolo parca nici n-ar fi. Grijile si dragostea le pastreaza cu zgarcenie pentru caminul lui. Atunci ce sa se mire ca pe Laura n-o mai dor durerile lui? Asta-i viata. E trista. Cine sa-i schimbe rostul? Viata trece peste cei batrani, peste cei slabi. Viata e a celor tineri si puternici. Egoismul e temelia vietii Laura era insarcinata si se lauda ca are sarcina grea. Stramba mereu din nas, se vaita ca-i vine rau si cerea povete d-nei Herdelea cum sa se prega¬teasca pentru nastere Ghighi se sfia in fata ei si-si potolea anevoie avanturile zburdalnice. - Mult te-ai schimbat - ii zise cu o foarte usoara imputare in glas. - Da, simt si eu - raspunse Laura cu mandrie neascunsa. N-as mai putea trai acuma cum am trait inainte. Ma si mir cum am putut trai aici, fara a cunoaste pe George atata vreme!
- Si cand te gandesti ca nici nu-l iubeai si ca tata si mama aproape te bateau sa nu-l respingi!
- Fiindca aveam gargauni in cap si-n inima - Dar Aurel? intreba Ghighi deodata. - Copilarii de care radem deseori cu George - zambi Laura. O, mult m-am schimbat, bine spuneai tu. Fata nici nu traieste pana se marita. De aceea trebuiesc starpite fumurile din mintea fetelor Altceva e viata!
adaoga ea cu o insufletire subita, cu mainile incrucisate pe pantecele ce i se rotunjea usor subt capotul de lana, rosu si cu broderii negre. Si copilul!
murmura apoi. Copilul!
Parca de-abia acuma am si eu o tinta in lume!
Se duse o singura data in Armadia sa vaza familia Filipoiu, nasii ei. Pe urma, de-a treia zi, incepu sa se plictiseasca si sa-i fie dor de George. A cincea zi se carabani, luand si pe Ghighi, ca sa fie alaturi de ea cand ii va veni ceasul. Ghighi umplu de plans trei batiste la plecare. Laura insa nici nu mai lacrima 251 Batranii rasuflara usurati cand au vazut-o dusa. - Nu mai e a noastra, am pierdut-o!
zise Herdelea ramas singur cu baba lui. - Asa-s copiii cei rai si nesimtitori - mormai dascalita, strivind intre gene doua lacrami de amar. in vatra sasaiau lemnele verzi puse ca sa tina focul. De afara, pe geamurile ude, strabatea lumina cenusie, ploioasa, aducand in casa privelistea cam¬pului zgribulit si plesuvit, a satului oplosit sub pavaza bolbocirilor de fum albastriu. Ceasornicul, agatat in perete subt portretul imparatului, tacanea aspru, aproape amenintator. Herdelea, pe canapeaua veche, se uita ganditor pe fereastra, cu pipa stinsa in coltul gurii. Dascalita, langa cuptor, pe un scaun cu speteaza inalta, cu bratele stranse pe piept, asculta dusa vajaitul vantului de toamna. Si amandoi parca auzeau cum trece vremea peste ei, fara a se putea impotrivi, cutremurandu-se doar uneori ca si cand ar fi frig in odaie. - Urata vreme!
sopti intr-un tarziu invatatorul domol, infricosat parca sa nu destepte sau sa nu tulbure zgomotul surd si neindurat al unei masini ce nu se opreste niciodata. Glasul lui insa paru d-nei Herdelea atat de dulce incat zambi. Locul negru al unui dinte pierdut acum doi ani o infrumuseta in ochii invatatorului care-i raspunse tot cu un suras bland, resemnat. Si zambetele lor, unite, inveselira indata casa raspandind prin toate colturile o caldura invioratoare. Se pome¬nira vorbind de lucruri vechi, uitate, din tineretea lor. Prezentul, cu nevoile si desertaciunile lui, se topi ca un vis urat in vraja amintirilor Herdelea se apropie de vatra, isi dogori mainile la foc, mangaia obrajii zbarciti ai femeii lui, o saruta usor pe frunte si zise oftand: - Ei, babuco, babuco, tot noi batranii , Un ciocanit aspru in usa facu pe Herdelea sa sara fript, ca un indragostit surprins de mama iubitei in odaia plina de caldura trecutului intra, ca o vijelie care striveste tot in cale, Ion Glanetasu cu vestea c-a primit sentinta Ion cerea mereu invatatorului sa-l indrepte cum sa faca sa ia asupra lui cele opt zile de inchisoare. El era impacat si nu-i pasa de condamnare. Se bucura chiar c-a scapat de o grije si se va putea tine numai de necazul lui cu Vasile Baciu. Fiindca se fixase ziua infatisarii lor la judecata, Ion incepea sa aiba visuri urate: ba ca s-a batut cu socrul sau si a ramas dedesubt, ba ca 252 Grofsoru l-a parasit si a trecut de partea lui Vasile, ba ca Ana a cerut despartenia sl s-a mutat la tatal ei, cu copil cu tot, lasandu-l pe el cu buzele umflate Mai ales cel cu Ana i se infipse in cap ca un surub. Iar cand Herdelea ii spuse c-ar fi rau daca Ana s-ar desparti de dansul, isi schimba purtarea fata de ea, trecand deodata de la batai la mangaieri si rasfaturi, incat si vecinii se intrebara: ce-o mai fi planuind feciorul Glanetasului? Pe Ana insa dragostea lui n-o mai putea incalzi. intre dansii parca se ridicase un zid de piatra asa de inalt ca nici o mana omeneasca nu l-ar mai fi putut darama. Acuma era patrunsa pana-n maduva oaselor ca ea nu e decat o unealta in mainile barbatului in care-si pusese toata iubirea si chiar viata. Constiinta aceasta o facea nepasatoare. Traia, dar fara nici o nadejde, privind viata ca o povara. Muncea din greu, neincetat, ca o masina stricata care se invarteste singura, duduie si se mistuie pana ce intr-o clipa neas¬teptata se sfarama zgomotos Era sfarsitul toamnei, cu lapovite friguroase, cu fulguiri de zapada din ce in ce mai dese. Zenobia pierdea vremea prin sat, pe la femei, barfindu-si nora ori pe alti oameni de treaba. Glanetasu isi petrecea veacul pe la carciuma, mai cu seama de cand a murit Avrum, caci ovreica ii dadea rachiul pe datorie. Ion, din pricina hartei lui cu Vasile Baciu, mai mult se gasea pe drumuri decat acasa. Astfel Ana ramanea mereu singura, cu copilasul care era rau, si cu Dumitru Moarcas, care-i mai dadea cate o mana de ajutor si se plangea ca Paraschiva nu-l cheama acasa si ca va pieri printre straini. Cu Dumitru se invoiau. Nu schimbau nici trei vorbe toata ziua. Batranul era ursuz, bos¬corodea singur, vrajmasea gainile si le hasaia de zeci de ori din tinda in ograda. Iubea insa patimas copilul si-l legana si-l giugiulea ca o doica. Ba de cateva ori cat p-aci sa se bata cu Ana ca sa-l lase sa-l infese dansul. De altfel, de cand se adapostise in casa Glanetasului, slabise mai tare, tusea si mocnea ca un taciune gata sa se stinga. intr-o zi insa Dumitru prinse atata chef de taifas, ca Ana nu mai stia cum sa se cotoroseasca de el. - Ce-i, vajule, de-ti umbla gura ca o moara stricata? ii zise nevasta in cele din urma, scaldand copilasul. Ia seama ca nu-i a bine. Ti-o fi venit ceasul mortii - Mi-o fi venit, de ce nu? ranji batranul la picioarele albiei, gadiland cu degetul talpile copilului care galgaia multumit, cu ochii inchisi, in apa caldicica. Las sa-mi vie ca am trait destul - Ia mai lasa-n pace copilul, mosule, si da-te la o parte ca tot te stropesc!
Dumitru se aseza pe lavita, tacu si apoi se porni sa-i povesteasca din fir in par patania lui cu tiganii, pe care-i placea mult s-o povesteasca oricui il 253 asculta. Ana nu-l lua in seama, dar aceasta nu-l impiedica sa-i mai spuie si alte intamplari din viata lui, razand copilareste, parca, istorisind, s-ar fi reintors aevea in tineretea-i vesela si fara griji. Dupa amiazi, cu toate impotrivirile Anei care se necajea ca o incurca in casa de nu-si poate vedea de treburi, ii trazni prin cap sa se rada. Atarna o oglinjoara, patata de muste inca de azi-vara, de bumbul cercevelei de la fereastra, lua apa calda intr-un blid, il puse binisor pe lavita; agata cureaua de la cioareci in tatana geamului si petrecu prelung briciul ruginit, incer-candu-l in cateva randuri pe niste fire de par smulse de dupa ureche. Pe urma, cu sapunul ce-l intrebuinta Ana la scalda copilului, isi mangaia usor barba si incepu sa se frece aprig prin parul aspru si rar ca tepusele Si toata vremea gura ii toraia verzi si uscate cu atata voiosie ca mai tarziu si Ana se insenina si, dand tata copilului, intoarsa cu spatele spre el, se intinse la vorba. - Acu ce te mai tot razi si d-ta, ca doar esti batran si nu mai umbli dupa fete - il intrerupse femeia cu mila. i - Eu nu mai umblu, dar dupa mine umbla una una cu o coasa mai ascutita ca briciul asta Umbla si umbla, si numai un semn asteapta ca sa faca hars!
si sa ma duca drept in fata lui Dumnezeu, sa ma judece cum si ce am dres in lumea pamanteasca - mormai Dumitru putin ciudat, ca un dascal care citeste la prohod. - Si nu ti-e frica de moarte, mosule? intreba Ana intorcand fata spre el. - De ce sa-mi fie frica, fata mosului? Omul traieste ca sa moara. Si cum traieste, asa moare. Daca traieste rau, moartea-i buna si blanda ca o sarutare de fata mare. Daca traieste bine, ehehe, atunci si moartea-i rea si coasa nu taie si te chinuieste si te suceste mai dihai ca-n pantecele iadului - Avai, cum vorbesti - facu nevasta asezandu-se pe marginea patului si leganand copilul adormit. Seninatatea cu care vorbea Dumitru despre moarte, o nedumerea. Satul trebuie sa fie de viata cine e atat de pregatit de moarte. Pe ea gandul mortii si azi o mai spaimanta si-i amintea pe Avrum, in sura, cu fata-n sus, parasit si chinuit chiar dupa ce a trecut in lumea cealalta. - Te doare rau cand mori? intreba ea iarasi, cu ochii mari. Dumitru isi clabucea mereu barba. Acum se opri si se uita lung la Ana. - Nu stiu - raspunse apoi ridicand din umeri. Poate ca nu doare - Dar cand te nasti, de ce suferi? - Cand te nasti? Da cine stie daca suferi? Apoi asa nu stie nici omul cand moare. Numai Dumnezeu stie!
murmura batranul sculandu-se in picioare si incepand sa-si rada falca stanga incetinel, caci ii tremura tare mana. 254 Ana ramase ganditoare, cu mainile in poala. I se pareau atat de stranii s totusi atat de adevarate vorbele mosului, incat ii era rusine ca pana azi de abia l-a luat in seama. in odaie nu se mai auzea decat harjaitul briciului si sasaitul focului in vatra in tinda porni deodata sa cotcodaceasca o gaina manioasa. Ana tresari, se gandi ca are sa se trezeasca copilul, apoi c-ar trebui sa vaza cate oua s-au adunat in cuibar, pe urma c-ar fi bine sa mearga sa dea drumul gainei, caci usa tinzii e inchisa. Dar nu se misca din loc. Cu ochii pironiti in spatele mosneagului, asculta scartaitul briciului si-i placea zgo¬motul acesta asa de mult ca indata nu mai auzi nici gaina, nici vantul care zgaltaia ferestrele, nici picurii de ploaie care pliceau in geamuri Dumitru se intinse brusc din sale si se intoarse spre ea cu fata jumatate rasa, jumatate umflata de clabuci albi. - Anuto, Anuto mor!
balbai dansul lasandu-se pe lavita, cu briciul deschis ca o furca in degetele dreptei si cu un suras bland in privire. Femeia sari nauca in picioare, fara sa inteleaga bine. - Lumanare - sopti mai incet mosneagul. Gura ii ramase deschisa, neputandu-si sfarsi gandul. Ana ii vazu toti dintii de deasupra si gingiile goale dedesubt, stranse parca intr-un ras nepasator. - Mosule vai de mine!
bolborosi nevasta zapacita si fulgerandu-i prin minte: Zice ca moare si parca rade!
Apoi deodata fugi afara, in ograda, in ploaia batuta de vant, lasand usile deschise larg si frangandu-si mainile, se porni sa tipe desperata: - Tulai!
Sariti!
Tulai!
Moare!
Tulai!
Gaina zbucni afara din tinda, cotcodacind speriata, si se repezi tocmai in varful gunoiului din dosul casei Floarea lui Macedon Cercetasu, de peste drum, auzi tipetele Anei si veni indata crezand ca iar a batut-o Ion. - Moare moare badea Dumitru!
striga Ana mai potolita putin la apropierea unui suflet omenesc. Gasira pe Dumitru rece, rostogolit jos de pe lavita. Mana dreapta cu briciul o tinea in sus parca, in clipa cand a cazut, s-a ferit sa nu se taie. in ochii holbati, cu lumina inghetata, ramasese inscrisa o dorinta mare, iar pe buzele intredeschise parca mai flutura soapta «lumanare» Floarea se cutremura, se inchina si zise: - Aprinde fuga o lumanare!
Doamne fereste!
A murit ca un pagan, fara lumanare!
Pana aprinse Ana o lumanarica de ceara, cealalta se cazni sa-l ridice pe lavita. Nu izbuti. - E greu ca bolovanul, Doamne iarta-ma!
murmura ea facandu-si cruce. 255 Peste cateva clipe sosi si soacra primarului, din vecini. ii luara briciul din mana intepenita si apoi, toate trei, il asezara pe lavita, cu lumanarea aprinsa la capatai. Macedon Cercetasu, picand mai tarziu, se grabi sa rada obrazul pe care mortul nu mai apucase sa si-l rada singur. Pe urma incetul cu incetul casa se umplu de femei si barbati. Tocmai cand se sfatuiau cu totii cum sa-l scalde si sa-l imbrace, navali Paraschiva, o femeie c-o fata ce parca mereu radea, desi vesnic era manioasa si trantea si rabufnea ca un voinic. - Va sa zica-i adevarat c-a murit, ai? zise ea inghesuindu-se printre oameni. Nu degeaba i-am spus eu c-o sa-l trazneasca Dumnezeu, nu, nu!
Uite-l, ca s-a prapadit ca cersetorii, de incurca lumea si dupa moarte!
Dar oare cum o sa-l duc eu de-aici, pacatele mele!
in fata mortului incepu sa boceasca foarte jalnic, fara lacrami ca sa arate lumii durerea ei mare. Boci astfel cateva minute, frecandu-si ochii cu pumnii pana-i rosi, si strambandu-se ca o maimuta indignata. Apoi deodata se opri, ofta cu pofta si zise in gura mare: - Vai de mine ce-am mai plans!
Uf!
M-a apucat si durerea de inima!
Si pe urma indata pasi langa mort si-l cauta prin buzunarele pieptarului de oaie. Gasi basica de tutun de care atarna scobitoarea pentru luleaua ce se ascundea in cellalt buzunar. Ridica pieptarul si deschise chimirul, dar nu-si putu vari mana. il descinse incet, puse serparul pe masa si, scormonin-du-l bine, dadu peste un bilet de cinci zloti, invelit intr-o" hartie botita. Rasturna chimirul, il intoarse pe dos si, nemaidescoprind nimic, sari tipand: - Uitati-va, oameni buni, cum si-a batut joc de mine care l-am strans de pe drumuri si l-am spalat si l-am ingrijit ca pe-un om de omenie!
Uitati-va!
Cinci zloti!
Vedeti? A vandut jidovului bunatatea de casuta, a bautbanisorii si eu am ramas cu cinci zloti pentru toata truda mea cea mare!
- Taci, lele Paraschiva, ca-i pacat Paraschiva se aprinse mai avan si, zarind pe Ana, se napusti la ea: - Sa tac, ai? Sa lac, ca voua ce va pasa, daca i-ati luat ce-a fost mai bun!
Nu va satura Dumnezeu, de ravniti si la saracia altora, dare-ar Dumnezeu sa va ingropati cu ce i-ati luat!
Ana rosi si nu putu raspunde, indarjind mai rau pe Paraschiva care racni: - Mi-ati furat banisorii, talharilor!
Mi-ati mancat sudoarea batranetii, nu v-ajute Maica Domnului si Intra Ion, venind din Armadia, necajit, caci Grofsoru il gonise si-i spuse sa nu mai calce pe la dansul pana-n ziua procesului; pe drum aflase c-a murit Dumitru si se suparase mai tare gandindu-se ca va trebui sa cheltuiasca cu inmormantarea. Paraschiva deschise gura sa-l ocarasca si pe dansul. 256 - Iesi afara, beciznico!
marai Ion scurt, apucand-o de spate si repezind-o tocmai in usa. Paraschiva se opri si in tinda, si-n ograda, si-n ulita, si se racori afurisin- Idu-l in toate chipurile, dar in sfarsit se carabani, innodand bancnota in coltul naframei si punand-o bine in san, multumita totusi c-a putut salva macar atata si ca i-a injurat cum se cuvine. Ion innegri de necaz afland ca Paraschiva a gasit cinci zloti in chimirul mortului si era mai sa plezneasca pe Ana c-aJasat-o sa-i sterpeleasca. Dar Ana nu se mai sinchisea de amenintarile lui. in urechile ei rasunau vorbele mosneagului si-n ochi pastra numai infatisarea lui senina si multumita din clipa mortii Iarna veni brusc ca o furtuna. Tot pamantul se albi intr-o singura noapte. Pe urma dadu un ger cumplit de paraiau gardurile inghetand, iar focul in vetre troznea si scuipa scantei Zapada cadea mereu, cand in fulgi grei, lenesi care intunecau vazduhul, cand in bobite marunte, aspre, valtorite de viscole napraznice Cand ningea mai vrajmas, pe la pranzul cel mic, Vasile Baciu, imbracat cu cojocul alb de oaie, cu caciula alba de miel infundata pana pe ochi, iesi din casa, hotarat sa sfarseasca cu Ion. in viata lui, desi era om aproape de cincizeci de ani, n-a umblat pe la judecati; s-acuma poimaine are infatisare cu ginere-sau. S-a tinut, s-a impotrivit, ca doar-doar il va inmuia. Cu cat se apropia insa sorocul, cu atat frica i se incuiba in inima. S-ajunga el la batranete sa-l manance procesele si avocatii!
I se parea o rusine nesuferita. Numai derbedeii bat drumurile judecatoriilor. Mai bine sa-si dea si sufletul din oase decat sa mai mearga asa inainte Se opri in poarta Glanetasului si, oftand odata greu, striga: - Mai Ioane!
Ioaneee!
Acasa esti? Nu-i raspunse nimeni. De sub coperisul de paie care gemea de povara zapezii de doua palme, de sub stresinile tivite cu turturi sclipitori de ghiata si prin crapaturile usii inchise rabufnea un fum vanat ce se imprastia repede in suerele viscolului. Trecu un rastimp bun. Apoi in usa tinzii se ivi Ion cu capul gol, intreband: - Cine-i? 257 - Eu, eu - facu repede Vasile. Ia hai cu mine, Ioane, pana-n Jidovita!
adaoga pe urma, dupa o scurta sovaire, cu un glas parca vorbele il inecau. Ion statu cateva clipe nedumerit. - Da ce-i in Jidovita? grai dansul, privindu-l banuitor. - Vii ori nu vii? se rasti atunci Baciu peltic din pricina mustatilor inghetate. Ca n-am vreme acum sa ma sfadesc cu tine - Bine, socrule, stai ca viu!
raspunse Ion disparand un minut, in vreme ce batranul se intepeni in mijlocul drumului, razimat in batul ce nici nu se vedea de sub cojoc. - Hai ca-s gata!
murmura ginerele, revenind cu sumanul intre umeri. - Hai!
Se masurara o clipa cu priviri dusmanoase. Apoi pornira vajnic, ca doi oameni care se duc intr-o batalie pe viata si pe moarte. Ninsoarea aspra ii pleznea peste obraji, ii intepa in ochi, iar vantul le sasaia in urechi, ame¬nintator. Mergeau alaturi, cu pasi intinsi, pandindu-se cu coada ochiului parca s-ar fi temut unul de altul. Zapada scrasnea manioasa sub opincile lor. Hotarul intreg era alb ca un giulgiu curat; numai ici-colo cate-un pom paduret innegrit de frig isi frangea trupul cerand ajutor Cismeaua Mortului se facuse o incolacitura de ghiata peste care o vinisoara verzuie de apa se prelingea totusi infruntand gerul. Padurea Domneasca, gatuita de omat, cu copacii desfrunziti, goi si subtiri, plangea si gemea implorand parca mila celor doi barbati ce mergeau sufland greu, tacuti, cu fetele napadite de promoroaca Ion ghicise ca socrul sau cauta o invoiala si se gandea mereu sa nu-l biruie cu vre-un nou viclesug. Ar fi vrut sa-l descoase, dar ingrijorarea nu-i dadea ragaz sa gaseasca cuvintele potrivite Apoi Vasile Baciu tacea si uneori mormaia ca un urs scormonit din somn. Acum lui ii parea rau ca s-a pornit sa-si dea averea de buna voie si, apropiindu-se de Jidovita, il batea gandul tot mai staruitor sa se intoarca acasa si sa lase sa hotarasca judecata. Vantul sufla din fata si-l zgaltaia parca inadins si-l indemna sa-si ia seama pana mai e vreme. Sosira la ultima cotitura de drum. Se iveau coperisurilc incarcate de zapada si mai ales casa cea dintai pe mana dreapta, inalta, cu ferestre mari, cu peretii galbeni. Era casa notarului si cancelaria comunala. Vasile Baciu simti o strangere crunta in inima si se opri brusc. Din hornul inalt, subtire, acoperit, se ridica un nour de fum gros si negricios pe care nici viscolul nu-l putea imprastia, ci trebuia sa-l invarteasca mai intai si apoi sa-l tranteasca, uluit, pe coasta de mesteacani ce pornea piezis chiar din spatele casei. Vasile 258 sufla pe nari, se uita furis la Ion care-l intrecuse cu vre-o doi pasi, fara sa bage de seama ca s-a oprit, si porni iar inainte bombanind furios. Cand sa intre in Jidovita, ginerele intreba cu glas foarte ragusit: - Da unde ne ducem, socrule? Vasile Baciu mai facu cativa pasi, fara a-i raspunde, si pe urma coti in curtea cancelariei, urmat de Ion. Urcara scarile de piatra scuturandu-si opincile. in coridorul larg vantul adunase un noian de omat. La usa cu geam Vasile se opri. Vru sa ridice mana sa apese clanta, si parca mana-i era moarta ori clanta aprinsa. isi scoase caciula si o batu pe genunchi. Se linisti si deschise totusi. Intrara in biuroul practicantului, care servea si drept cancelarie pentru tarani; in odaia notarului nu se primeau decat domnii si fruntasii satelor ce tineau de circumscriptie. Ramasera amandoi langa usa, scuturandu-se intr-una de zapada. in biurou era numai practicantul Hornstein, incovoiat peste un registru in care scria cu o gravitate solemna si cu obisnuita-i tremurare din cap, si straja din Saracuta, langa soba de teracota, incalzindu-se cand in spate cand in fata. - Trebuia sa va scuturati afara, nu sa umpleti cancelaria de omat!
mormai practicantul intr-un tarziu, stramband mandru din nas si fara a ridica ochii din registru. Vasile Baciu vru sa vorbeasca, dar nu stia cum sa inceapa, incurcat mai rau de dojana functionarului. Taceau toti. Se auzea scartaitul chinuit al penitei practicantului si bazaitul unei muste»mari, trezita din somnu-i de iarna, care zbura speriata de pe un perete pe altul, negasindu-si locul. - Ce poftesti? vorbi Hornstein dupa o pauza lunga, mangaind cu tam¬ponul si privind cu admiratie ceea ce scrisese. Pe urma intoarse pagina cu bagare de seama si o netezi cu palma. Capul ii tremura mereu, buza de jos, mai groasa si scoasa in afara, se subtie o clipa, muscata de niste dinti foarte albi, in vreme ce, dupa ureche, tocul ameninta intocmai ca o sulita gata sa strapunga. Iute, iute, ca eu n-am vreme sa astept pana diseara!
Trebuia sa va socotiti de afara ce vreti!
ii grabi practicantul, luand tocul de la ureche si potrivindu-l intre degete. - Domnul notar nu-i acasa? intreba Vasile cu o licarire de nadejde ca poate lipseste notarul si astfel nu va mai da nimic. - Domnul notar are de lucru Puteti sa-mi spuneti si mie ce vreti - zise Hornstein, jignit ca taranii mai intreaba de notar, desi il vad aci pe dansul care cunoaste lucrarile de birou tot asa de bine ca si Stoessel. . 259 Se facu iar tacere. Vasile Baciu se muta de pe un picior pe cellalt, muncit de gandul sa iasa afara, sa lase toate balta, intample-se ce s-o intampla. Totusi zise pe urma: - Am face un contract, domnisorule asa un contract - Bine. Stati jos!
pufni practicantul suparat. Du-te, mai straja, cheama pe domnul!
Spune-i ca-i un contract!
Auzi? Se asezara pe o banca, unul langa altul. Si amandoi se uitau ganditori la Hornstein, a carui penita scartaia parca mai aspru, pe cand musca bazaia acuma multumita, lipita pe soba calda, ca o pata de cerneala pe o coala ministeriala. - Ce contract vrei Vasile? zise notarul intrand repede, cu palaria moale pe ceafa, frecandu-si mainile si trecand drept la soba sa se incalzeasca. Iar vrei sa mai dai ceva ginerelui? adaoga apoi cu un zambet, vazand si pe Ion. Stoessel era un barbat de vre-o treizeci si cinci de ani, cu ochii mici, negri si vioi, care se invarteau sireti in orbite, cu nasul gros si cu urechi mari. Avea totdeauna o vorba buna sau o gluma pe buze si de aceea taranii il iubeau macar ca era ovreiu. Vasile si Ion se sculasera in picioare. Zambetul notarului alungase parca deodata toata mohoreala din inima lui Vasile. Vorbi deschis, cu fata inse¬ninata, ca si cand ar fi fost vorba de un bilet de vite. - Apoi ce sa facem, domnule notar? Trebuie sa ne invoim, c-asa-s vremurile Ce sa mai cheltuim cu judecati, cu drumuri - Da, da, prea bine - aproba Stoessel scotand palaria si asezandu-se pe un scaun in fata practicantului care scria netulburat. - Acu eu am imbatranit si cine stie cate zile m-o mai tine Dumnezeu Am muncit destul si m-am trudit. Acu-i randul tineretului Noi am ispravit cu lumea Nu zic bine? - Bine, bine!
- Asa ca m-am gandit sa le mai dau si ce mi-a mai ramas, sa stiu cel putin ca am dat tot si nu mai am nici o grija - sfarsi Vasile cu un suras trist, privind drept in ochii notarului. - Am inteles Si cate locuri sunt? - Apoi opt ar mai fi, domnule notar!
interveni brusc Ion. E porumbistea cea mare din Lunci, apoi patru delnicioare cu ovaz in Zahata si apoi trei holde de primavara in hotarul Sascutii Dar mai e si casa, si - Iaca, dansul le stie mai bine ca mine - zise batranul cu acelasi zambet trist, dar cu glasul mai aspru. 260 - Da tu din ce-o sa traiesti? intreba notarul scobindu-se in dinti cu unghia lunga si ingrijita de la degetul mic. - Oi trai si eu cum o vrea Dumnezeu - murmura Vasile coborand ochii in pamant. - Asta-i ceva problematic Opreste-ti si tu baremi folosinta pana la moarte Ce-i in mana, nu-i minciuna!
zise Stoessel acuma serios. - Apoi doar nici noi nu suntem pagani, domnule notar - sari Ion, dar, intalnind ochii batjocoritori ai notarului, se opri scurt parca i-ar fi retezat glasul c-un fir de ata. - Tot, tot sa se ispraveasca!
zise iar Vasile inabusit. Stoessel ceru practicantului formularele trebuincioase, puse pe Ion sa iscaleasca pentru el si pentru Ana, iar Vasile, nestiind carte, apasa cu degetul pe cruce. - De buna voie, Vasile? mai intreba notarul insemnand intr-un carnet. - De buna voie, vezi-bine ca de buna voie!
zise Baciu infuriat deodata si deabea stapanindu-se. - Asa Peste cateva zile e gata - incheie Stoessel frecandu-si mainile. Apoi, batand pe Vasile pe umar, adauga glumet: Si uite-asa, ai venit aci om bogat, si acuma pleci cersetor!
Haha!
Amandoi taranii se intunecara. Gluma notarului ii izbise drept in inima. Iesira si se abatura la carciuma Zimalei. Mai ales Vasile simtea o sete usturatoare, care-i rascolea sangele Carciuma era goala, caci afara vifor¬nita fierbea mai manioasa. Baura un rastimp tacuti, Ion apoi, vazandu-l tot nepotolit, incepu sa-i spuie sa n-aiba nici o grija ca vor trai impreuna ca-n rai. Vasile asculta multa vreme, iscodindu-l insa neincetat. in ochii ginerelui biruinta stralucea atat de atatatoare ca in curand Vasile o simti patrunzan-du-i in creieri si clatinandu-i temeliile. - Talharule, talharule, m-ai lasat pe drumuri!
izbucni deodata Vasile Baciu, otravit de furie, si-si infipse mainile in gatul ginerelui. Ion, linistit parca ar fi asteptat demult atacul, se smulse din stransoarea batranului s-apoi ii tranti numai un pumn in piept, dar atat de zdravan ca il dobori de pe scaun. - Mi-ai furat pamantul, hotule!
M-ai omorat, hotule!
urla Vasile furios si neputincios, tavalindu-se pe podelele murdare. infierbantat de multumire, Ion plati si pleca acasa prin viscol, nepasator. Batranul insa se aseza la bautura, amarat de moarte, povesti Zimalei ce a patit cu lallftrul si sfarsi jalnic: - Am ramas cersetor 261 I Fiindca suspendarea intarzia, in sufletul lui Herdelea se furisa incetul cu incetul iar o raza de incredere. Optimismul omului nu e in stare sa-l star¬peasca nici o cruzime a vietii. Se gandea ca desigur subinspectorul Horvat, primind instiintarea tribunalului, si-a adus aminte de serviciile patriotice ale lui si a pus la dosar chestia suspendarii pana la pronuntarea apelului care il va spala de orice vina -t Cu atat mai mare ii fu uimirea si durerea cand, pe la sfarsitul lui Noemvre, i se aduse instiintarea oficiala ca, in urma deciziunii tribunalului, este suspen¬dat din serviciu pe timp nelimitat si ca domnul Nicolae Zagreanu il va inlocui cu incepere de la intai Decemvre. - Ei, nu-i nimic Parca nu ma asteptam
? zise Herdelea ingalbenit si tremurand. Eram doar sigur Ma mir c-a intarziat atata Dascalita planse amarnic. Ea avea presimtirea ca au sa moara de foame, acuma la batranete. Se mangaiau numai ca nu sunt acasa copiii, care desigur s-ar topi si de rusine. Herdelea, ca s-o linisteasca, minti ca chiar maine, daca vrea, poate sa ia o slujba de avocat sau oriunde. Apoi se racorira injurand pe Zagreanu, parca numai el ar fi pricina nenorocirii lor. il cunosteau. Era baiatul unui taran-caraus din Armadia, absolvent al scoalei normale de stat din Deva. il lauda toata lumea, caci avusese bursa de la stat si iesise totdeauna intaiul in clasa. Se zicea ca-l protejeaza mult subinspectorul, caruia i-a fost recomandat special de catre directorul scoalei normale, si i-a fagaduit sa-l propuna ministerului in cel dintai loc vacant, deoarece taranul nu voia sa se instraineze de judetul lui. il cunosteau si fetele. incercase chiar sa faca curte Ghighitei si-i trimisese de la Deva cateva ilustrate. A doua zi Herdelea se repezi in Armadia sa caute neaparat o slujba. Seara se intoarse acasa vesel, cu un teanc de hartii la subtioara. ii daduse Stoessel sa-i faca niste contracte ramase in urma. - Vezi, baba, ca nu ne lasa Dumnezeu? striga invatatorul insufletit. Foarte de treaba notarul El singur mi-a oferit cand a vazut c-am fost suspendat S-apoi sa mai zica lumea ca ovreii nu-s oameni de inima!
Dintr-atatia romani ganditu-s-a vre-unul la mine? La intai Decemvre dimineata, Zagreanu batu la usa. Venea sa ia scoala in primire. D-na Herdelea il masura cu o privire atat de dojenitoare, ca tanarul se incurca, isi ceru mii de scuze, ca el nu-i de vina si-i pare foarte rau, dar Era de abia de douazeci si doi de ani, subtirel, cu obraji de fata, putin palizi, cu ochi albastr.} sfiosi si cu o frunte deschisa, cuminte Nu-l pofti 262 nimeni sa seaza. Tocmai fiindca parea simpatic, dascalita il uri mai mult, zicandu-si ca, dupa ce a scos pe Herdelea din paine, acuma se mai si preface Herdelea, ca un coleg mai batran, incerca sa glumeasca cu dansul, desi in suflet era zdrobit. Numai de clipa cand va trebui sa se desparta de scoala, i-a fost frica. Si iata c-a sosit si clipa aceea Pornira impreuna spre scoala. De ce se apropiau, de aceea Herdelea parea mai vesel si de aceea inima lui gemea mai sfasiata. Spunea razand cat se bucura ca mai scapa putin de povara scoalei, dupa ce si-a tocit plamanii treizeci si atatia de ani cu atatea sute de copii nebunateci, si in gand isi zicea ca nici o meserie nu-i mai frumoasa pe pamant ca aceea de-a desteleni mintea tinerelor vlastare omenesti Cand intrara in scoala galagia zburdalnica amuti si copiii sarira in picioa¬re. Herdelea ii cuprinse pe toti sasezeci intr-o privire duioasa, parca toti ar fi fost trup din trupul lui. Apoi, intr-o tacere intrerupta doar de cate-o soapta speriata sau de vreun ras infundat, Herdelea predete tanarului cheia dula¬pului cu biblioteca si arhiva scoalei. Si, in vreme ce Zagreanu rasfoi prin condici, batranul, cu inima stransa, isi mai arunca ochii la copiii nedumeriti, la peretii impodobiti cu tabele colorate, la bancile murdare si crestate de mainile strengarilor care au trecut prin ele, la masina de socotit, pana si la ulcica albastra de baut apa, asezata pe cofita cu capac in dosul tablei de scris isi petrecu mana prin paru-i argintiu. Trebui sa faca sfortari sa nu-l podideasca lacramile Pe urma isi lua palaria si dadu mana cu Zagreanu care striga sever, pe ungureste: - Sculati!
Mergand spre usa nu mai avu puterea sa se uite la copii. Zagreanu il insoti in capul gol, pana afara Herdelea ramase singur in curtea scoalei. Auzi zgomotul sederii elevilor. in ulita se opri iar, cu ochii la harabaia cea lunga si alba pe care a crezut-o a lui si in care a lasat mai mult de cincisprezece ani din viata lui Glasul ascutit, poruncitor al noului invatator rasuna acuma intr-insa, stergand urmele straduintelor lui Nu se mai putu stapani. Lacra¬mile ii ardeau obrajii Cateva zile parca avu o piatra pe suflet. Mai cu seama dimineata, cand clopotul chema copiii la scoala, il cuprindea un dor chinuitor. Statea in fereastra, cu privirea spre locul unde era scoala, si i se parea ca aude sosind copiii veseli, galagiosi, si-i vede batandu-se cu cocolosi de zapada, cu obrajii imbujorati Apoi deodata se cutremura. Pe ulita trecea grabit Zagreanu, cu palaria pe ochi, venind din Armadia^ de-acasa, cu un pachetel in mana, merindea pentru dejun. Tanarul invatator se uita foarte ingrijorat la casa batranilor, sa-i salute respectuos daca ar zari pe cineva. Herdelea insa se 263 Grofsoru simti toata emotia acestui suflet muncit si bun, si fu cuprins de compatimire adevarata. ii apuca mana dreapta si i-o stranse calduros cu amandoua mainile. Apoi il batu frateste pe umar, soptindu-i induiosat: - Curaj!
Curaj!
Romanul nu piere!
Pana-n Pripas alerga mai mult decat merse, ca s-ajunga mai repede, sa spuna "babei" lui vestea cea buna. Si pe drum vorbi lui Ion numai despre Grofsoru cu atata insufletire parc-ar fi vorbit despre Dumnezeu. - Nu exista in toata Europa alt om ca Grofsoru, auzi tu Ioane? ii striga dupa fiecare replica. D-na Herdelea il puse sa-i povesteasca de cinci ori din fir in par tot, tot: ce i-a vorbit, cum i-a fagaduit, cum era imbracat Apoi planse cu hohot de bucurie si numaidecat zise o rugaciune speciala, pe care si-o mai amintea din copilarie, pentru oamenii binefacatori, implorand fierbinte pe Atotputer¬nicul sa-i harazeasca lui Grofsoru sanatate, noroc si implinirea tuturor dorintelor. - Si tocmai pe omul asta l-am combatut eu la alegere, de dragul unor unguroi blestemati!
imi vine sa ma izbesc cu capul de toti peretii!
se vaita invatatorul, ros de remuscari. - Mare prost ai fost, barbate, asa este!
zise dascalita stergandu-si gura cu dosul mainei. N-ai vrut tu sa ma asculti pe mine Dar Dumnezeu a auzit rugaciunile mele si nu ne-a lasat Viata i se parea un vis lui Titu in Lusca de cand se apropiase de Virginia Gherman. Cu nimeni nu se intelesese inca atat de bine, nici cu prietenii din Armadia, nici chir cu surorile lui, cum se intelegea cu invatatoarea aceasta desteapta si incantatoare. Fata notarului Cantareanu il plictisea fiindca era geloasa, dovedind astfel ca nu e in stare sa aprecieze o legatura ideala dintre doua suflete cinstite Pe la inceputul toamnei, intr-un amurg, alergand insufletit la Virginia, Titu gasi in casa pe plutonierul de jandarmi. Ramase uimit. Ce cauta plu¬tonierul ungur la o romanca atat de mandra? Seful postului de jandarmi incercase din prima zi sa se imprieteneasca cu dansul, dar el se ferise ca de foc. Prietenia cu un jandarm ungur i se parea cea mai mare rusine S-acuma iata-l la Virginia Gherman, tovarasa lui de visuri, la fiinta care-i impartaseste nazuintele!
invatatoarea rosi si zise ungureste: 266 - Nu va cunoasteti? - Ba foarte bine - raspunse ungurul intinzand mana lui Titu. Plutonierul insa mai statu doar cateva minute si apoi pleca, sarutand degetele, foarte reverentios, Virginiei Gherman. Titu, care nici nu deschisese gura, izbucni indata ce se inchise usa: - D-ta primesti in casa pe calaul nostru? - E un om cumsecade De ce exagerezi? Fiindca-i ungur? raspunse invatatoarea atinsa. - D-ta vorbesti asa? - Fugi ca esti ridicol - se indigna Virginia. Visurile noastre sunt una, iar oamenii sunt alta. Cunoaste toata lumea sentimentele mele, dar asta nu inseamna ca nu vad realitatea Titu facu o incercare timida de a-i lamuri ca nepotrivirea dintre sentimen¬tele si faptele omului e o crima fata de ideal, dar trebui sa se dea batut repede, invatatoarea cadea din ce in ce mai jos in sufletul lui. - O deceptie mai mult!
isi zise dansul intorcandu-se acasa ca un soldat invins intr-o batalie hotaratoare. Se pare ca viata toata e un sir lung de neintrerupte deziluzii, o lupta crancena intre vis si realitate Domnisoara Eugenia, vazandu-l indispus si afland pricina, ii spuse ra¬zand ironic: - D-ta esti atat de indragostit de Virginia ca trebuie sa fii singurul om din sat care nu stie ca plutonierul ii face curte, si inca dinaintea d-tale Toata noaptea o petrecu pe ganduri, cu ochii deschisi, cautand sa-si patrunda sufletul. isi zicea ingrozit ca, daca ar iubi-o, daca ar fi adevarat ce crede fata notarului si ce cred poate si altii, atunci s-ar fi lafait atatea luni intr-o minciuna respingatoare, murdarindu-si pana si visurile lui Atunci poate ca nici visurile nu-i sunt sincere, sau nu sunt mai sincere ca ale invatatoarei care le potriveste prea lesne cu prietenia ungurului? Durerea ce o simtea i se parea izvorata din gelozie, ca si odinioara cand, din pricina Rozei Lang, a crezut ca s-a daramat lumea Si totusi, cum s-o fi iubit daca niciodata n-a dorit aevea nici macar s-o imbratiseze? Ori poate tocmai aici e greseala? El ii vorbea de nazuintele neamului, pe cand ea ravnea iubire Da, da!
Si deodata vaza cat a fost de nepriceput. El n-a iubit-o, dar ea l-a iubit. Si, fiindca el umbla prin stele, ea s-a intalnit cu ungurul pe pamant Se potoli chiar de-a doua zi. Se intalni cu Virginia Gherman si rosi ca un vinovat. Ar fi vrut sa-i spuna o vorba dragalasa, dar nu izbuti, ca si cand s-ar fi rupt firul ce-i lega impreuna Era o straina pentru dansul si nici baremi nu-i parea rau. 267 - Uite dovada ca n-am iubit-o si n-am fost mincinos fata de mine insumi!
se gandi dansul multumit Apoi vartejul vietii il smulse brusc si pe el din lumea inchipuirilor si-l zvarli in mijlocul realitatii. intr-o dimineata, intrand in cancelarie, o gasi plina de tarani furiosi care inconjurau pe vreo zece sasi din Paunis si-i injurau din rasputeri. in ulita o cireada de boi grasi parca asteptau un verdict In cateva cuvinte primarul ii povesti ce s-a intamplat. Luscanii sunt in conflict cu sasii din Paunis din pricina imasului. De cincizeci de ani se judeca si tot n-au ajuns la o hotarare definitiva. Asta-primavara Paunisenii au dobandit o sentinta in favoarea lor, dar Luscanii au atacat-o, caci ei au folosinta imasului din mosi stramosi Acuma sasii au intrat cu boii in imasul buclucas, c-ar fi al lor. Luscanii au adus in sat toata cireada si vor sa amendeze pe sasi pentru ca au patruns pe mosia lor Titu, intrebat, spuse ca dreptatea e de partea roma¬nilor si astfel sasii, dupa o ciorovaila inversunata de doua ceasuri, plecara bodoganind si amenintand, insotiti de huiduielile Luscanilor care se bateau cu pumnii in piept ca nu vor da drumul boilor Peste vre-un sfert de ora insa Paunisenii revenira impreuna cu plutonierul de jandarmi. Se incinse o noua discutie de alte doua ceasuri, caci ungurul dadea dreptate sasilor. in cele din urma Titu, suparat ca tocmai plutonierul il combate, ii zise intepat: - Nu inteleg ce te amesteci d-ta? D-ta n-ai dreptul sa judeci in asemenea pricini!
- Cum, cum? sari jandarmul infuriat. - N-ai dreptul si nu e de competinta d-tale!
repeta Titu rece. - Sunt dator sa pastrez ordinea, domnule!
striga plutonierul. Iar d-ta esti dator sa respecti ordinea, altfel voi face rapoartele de cuviinta ca sa fii pus la locul d-tale!
in curand sasii plecara cu boii, ceea ce in Lusca starni o fierbere mare. Si, peste cateva zile, primaria primi stirea ca cineva a impuscat un bou sasesc pe imasul cu pricina. in aceeasi noapte plutonierul facu sumedenie de perchezitii prin casele oamenilor mai galagiosi, cautand arme. Fiindca nu gasi, se infurie, batu crunt pe doi-trei tarani, la intamplare, si in sfarsit aresta pe Vasile Lupu, om voinic si indraznet, care statea in capul satului dinspre Paunis si care, pe vremea cand s-a petrecut pozna, nu fusese acasa. Dupa interogatoriile si bataile obisnuite, il trimise sub escorta la parchetul din Bistrita Pe urma incepu goana dupa dovezi. intr-o odaie goala de la cancelarie defilau pe rand banuitii. Titu ii vedea intrand, auzea racnetele plutonierului, apoi zgomotul de lovituri grele, gemete infundate A treia zi, tanarul nu se mai putu stapani, navali inlauntru: - Ceea ce faci d-ta e revoltatori De ce schingiuiesti oamenii? 268 - Ce te priveste? se stramba plutonierul sfidator. - Nu pot suferi nedreptatea!
striga Titu. N-am vazut de cand sunt atata brutalitate fara rost - Da? Acuma inteleg fierberea satenilor!
facu jandarmul. Acuma stiu de unde porneste atatarea. Foarte bine. Am luat nota. Dar aici sunt in exercitiul functiunii si te poftesc sa parasesti odaia imediat!
Peste o saptamana veni in Lusca un locotenent de jandarmi, chemat de raportut plutonierului, ca in comuna a izbucnit o razvratire care ameninta sa ia proportii. Ofiterul sosi la opt dimineata, iar la noua Titu se pomeni cu un jandarm care-l poftea indata la cazarma. - D-ta esti agitatorul? il intampina locotenentul. Titu auzea intaia oara imputarea pentru care au suferit atatia oameni in Transilvania. Se simti deodata mandru si puternic. De cand tot viseaza el sa faca o jertfa pentru ideea ce-l,stapaneste? Acuma e momentul Zambi batjocoritor si nu raspunse. - Te poftesc sa raspunzi!
se rosi ofiterul sarind in picioare. Ce inseamna indolenta aceasta? - Care indolenta? intreba Titu foarte calm. - Esti obligat sa raspunzi la intrebarile ce ti le pun, altminteri - Altminteri? repeta tanarul cu acelasi suras nepasator. - Te voi da in judecata, ai inteles? Te voi baga la puscarie!
Nu permit sa zambesti cand iti vorbesc eu si sa ma iei peste picior!
Nu permit!
urla locotenentul asudand de manie. - Domnule ofiter, vad ca ai fost rau informat - zise Titu mereu linistit. Altfel ai sti ca nu sunt surd, ci, dimpotriva, aud prea bine. Furia locotenentului se indoi. Casca gura sa injure, facu doi pasi spre Titu, se opri, se intoarse si batu cu pumnul in masa Apoi se aseza brusc pe scaun si, cu un glas nabusit, zise: - Domnule Te rog ia loc!
- Multumesc!
raspunse Titu serios, sezand pe sofaua din fata biroului. - Da da adica - murmura locotenentul fara sa-l priveasca. in raportul acesta d-ta esti desemnat ca instigatorul tulburarilor de-aci Te rog sa spui ce ai de spus!
- Cu placere, domnule locotenent!
vorbi Titu bland si respectuos, ras¬punzand astfel schimbarii de ton a ofiterului care tot mai mormaia, cu nasul in hartiile de pe masa. Dar, inainte de-a spune ceva, da-mi voie sa intreb despre ce tulburari e vorba? - Tulburarile din comuna Lusca Ori nu suntem aici in Lusca? 269 - Eu nu stiu sa fi fost vreo tulburare aici, domnule locotenent, desi, prin modesta-mi slujba, stiu tot ce se intampla in sat. - Raportul e precis, domnule - Raportul da, desigur. De ce nu vrei sa vezi insa daca raportul e si adevarat? - Crezi ca e mincinos? - Nu stiu, domnule locotenent, caci nu-l cunosc. Dar tulburari, in Lusca? Tulburare ar fi ceva asemanator cu revolta, nesupunerea, dezor¬dinea Cand jandarmii bat si tortureaza zeci de oameni de toate varstele, dintr-un simplu exces de zel sau dintr-o trista pornire de-a descoperi cu orice pret dovezi, complici sau agitatori - inseamna oare aceasta tulburare? Locotenentul potolit, il privi acum cu ochi mari. ii zise deodata aproape amical: - Vorbesti foarte bine ungureste? - Da, cand nu pot vorbi romaneste - raspunse Titu plecand capul. Ofiterul il mai privi cateva clipe, apoi se ridica, se plimba de doua ori in odaie si se aseza langa Titu pe sofa, intreband cu glas domol: - De ce esti d-ta indignat, domnule? Ce nemultumire ai? - Ma doare nedreptatea!
zise Titu adanc, din radacinile inimii. Locotenentul zambi si-l batu pe umar. - Domnule, domnule, tanar esti si neframantat de viata. Te incanta vorbele ca si cand ar fi realitati Dar bine, vorbele sunt numai vorbe. Vorbele tocmai ascund fata realitatii. E copilarie sa cladesti ceva pe vorbe Nedrep¬tate, dreptate!
Nu vezi d-ta ca astea-s numai vorbe, fara nici un cuprins pozitiv? Si pentru asemenea lucruri goale ma silesti pe mine sa mazgalesc coli intregi de procese-verbale, rapoarte, prostii Iti spun prieteneste ca-mi pare rau!
Mai ales ca vorbesti asa de frumos ungureste Cand esti inteligent si vorbesti bine ungureste, ce nevoie ai sa te amesteci in daravere care nu te privesc? Jandarmii au fost salbatici, au maltratat cativa tarani - admis. Cred ce spui d-ta, desi rapoartele de colo m-ar obliga sa nu te cred Ei bine, ce-ti pasa d-tale de nimicurile astea? De ce nu-ti intrebuintezi desteptaciunea pentru lucruri folositoare? Dar asa sunteti d-voastra degeaba. Si pe urma tipati, va plangeti de nedreptate, dejug, de asuprire Crezi d-ta ca dreptatea e buna la ceva? Nu observi d-ta ca dreptatea trebuie sa fie totdeauna a celui ce o imparte, altfel s-ar duce dracului orice stapanire, orice ordine N-am eu dreptate, spune? - Ai, de vreme ce reprezinti stapanirea - zambi trist Titu. La despartire locotenentul ii stranse mana spre mirarea plutonierului care si facuse pregatirile sa-l gazduiasca la arest cel putin o noapte 270 Trecu o saptamana si satul isi relua infatisarea obisnuita parca nu s-ar fi intamplat nimic. Oamenii batuti salutau mai cu respect pe plutonierul care pasea tantos pe ulita, ca un cocos biruitor. - Cine stie? Poate ca intr-adevar are dreptate locotenentul - isi zicea umil Titu, vazandu-l si simtind ca se duce la Virginia Gherman. Un taran batran, dintre cei snopiti de jandarmi, cu mustata alba pleostita si cu niste ochi caprui cuminti, venind intr-o zi la cancelarie si povestind cat a patimit, sfarsi totusi cu o clipire darza: - E, domnisorule ne-au zdrobit ei, ne-au chinuit, au dat dreptate sasilor, dar imasul tot al nostru a ramas si azi nu mai calca picior de Paunisan pe pamantul nostru!
Lui Titu ii veni deodata sa-l imbratiseze. incapatanarea ce-o simtea in glasul taranului parca-l inalta si-n acelasi timp ii adancea picioarele in pamant ca niste radacini pe care nici o putere nu le poate nimici. - Aici e nadejdea!
se gandi Titu. Nici eu, nici Virginia, nici Grofsoru, nici unul n-avem radacini adevarate si nu suntem in stare sa ne indarjim si sa suferim. Pe noi vanturile ne arunca de ici-colo. De-aceea tot ce facem e papuserie. Numai ei stiu sa se jertfeasca pentru pamant, caci numai ei simt ca pamantul e temelia Din clipa aceea insa se simti fara rost si strain in Lusca. Ce mai cauta el printre luptatorii acestia tacuti, neobositi? Aici nu e loc pentru visatori. Nici aici, nici in Pripas, nicairi in toata imprejurimea in batalie e nevoie numai de oameni oteliti. Ceilalti sunt amenintati sa traiasca din compromisuri, sa-si rupa incetul cu incetul cate-o bucatica din suflet ca sa se potriveasca nevoilor zilnice Si deodata dorinta de a pleca in tara ii rasari poruncitoare. Acolo e locul lui Teama de necunoscut, care-i stransese inima pana acum, cand se gandea sa treaca dincolo de Carpati, ii disparuse - Am sa plec in Romania, domnisoara - spuse in aceeasi zi Eugeniei. Curand, foarte curand o sa plec Doar sa-mi strang ceva banisori de drum De-aci incolo trai numai cu speranta aceasta, mangaind-o si impodobind-o zi cu zi. isi facu socoteli de cati bani ii trebuie, si nu mai cheltui nimic, punandu-si la o parte toata lefsoara ce o primea de la Cantareanu. Astfel se apropie Craciunul Numarandu-si economiile vazu insa ca nici in trei ani nu va putea aduna aici suma trebuincioasa. Atunci, afland ca in Magura a fost ales notar Alexe Caldarar, un prieten al lui din liceu, ii scrise cateva randuri. Raspunsul veni prompt: conditii incomparabil mai bune ca in Lucsa. inainte insa de-a trece in Magura, il lovi dorul sa se duca pe-acasa. Neno¬rocirile tatalui sau le cunostea si simtea nevoia sa le imparteasca macar cu vorba. in ziua plecarii din Lusca domnisoara Eugenia ii spuse ca Virginia 271 Gherman s-a logodit cu plutonierul de jandarmi. Titu se duse totusi la dansa sa-si ia ramas bun. Si, felicitand-o cu glas banal, se gandi: - Cine stie? Daca n-as pleca, poate ca m-as insura in cele din urma si eu cu o unguroaica Titu sosi acasa tocmai cand batranii ii simteau nevoia ca sa le dea o solutie intr-o chestie pe care o dezbateau de mult fara a putea cadea la invoiala. Herdelea avea sa inceapa slujba la Grofsoru la intai Ianuarie. Dar cum sa mearga dansul din Pripas pana-n Armadia, in fiecare zi, fie ger, fie ninsoare, fie vreme buna, sa stea acolo pana dupa amiazi tarziu si sa se intoarca iar acasa? Negresit, Zagreanu asa facea, dar Zagreanu e un baetandru de douazeci si doi de ani, pe cand Herdelea a batut cincizeci si alergatura aceasta l-ar dobori, in cateva luni, de tot. Sa se mute singur in Armadia si sa lase pe dascalita singura in Pripas, ar insemna cheltuiala dubla. Daca s-ar muta cu totul in Armadia, cum ar ramane casa aici? "Pamatuful" poate ca numai atat asteapta, ca sa puna mana pe ea, fiindca Herdelea s-a increzut in cuvantul si prietenia lui, si a cladit-o pe loc strain. - Ce mare chibzuiala!
zise Titu indata. Nu mai sta pe ganduri deloc, ci du-te chiar astazi la Belciug, arata-i imprejurarile si cere-i sa faceti hartiile trebuincioase!
Nu-mi inchipuiesc sa fie atat de hain sa te refuze tocmai acum cand esti la aman Herdelea se codi putin, ca nu mai vorbesc impreuna de-atata vreme, ca n-are sa faca nici o isprava, ca mai bine ar merge Titu pe care-l iubeste ponihosul Dascalita insa tabari cu gura asupra lui si trebui sa-si ia inima in dinti sa porneasca Belciug traia acuma intr-o bucurie continua. Temelia noii biserici o pusese asta-primavara, precum nadajduise. in cursul verii s-au ridicat peretii si turnul, iar pana sa dea ploile de toamna s-a pus si acoperisul de tinichea lucitoare. Visul vietii lui se implinea vazand cu ochii. Era o izbanda mare, datorita numai straduintelor lui neobosite. Multumirea nemarginita parca-l inzdravenise si trupeste: mai facuse putina carne, obrajii i se mai colorasera De Herdeleni insa nu mai voia sa auda. ii stersese din suflet, ca si cand nu i-ar fi cunoscut niciodata. Doar trecand pe dinaintea casei i se reaprindea ura, amintindu-si cum l-au jignit. Mai astepta procesul pentru insulta, care 272 sa pedepseasca si pe dascalita, caci pe Herdelea mana lui Dumnezeu l-a ajuns cum nu se poate mai rau. Se mira si se infurie cand ii batu invatatorul la usa, dar il primi totusi cu zambetu-i obisnuit, zicandu-i cucernic: - Ce-i Zaharie? Ai mai venit pe la mine? - Bine, Ioane, bine, tot bine - raspunse Herdelea rusinat. Vorbira intai de noul invatator pe care Belciug il lauda mult, desi nu-i placea fiindca nu era atat de cuviincios cum s-ar fi cazut sa fie un tinerel fara nici un merit deosebit, afara ca a invatat ceva carte. Cand Herdelea pomeni de casa, popa tacu, puse ochii in pamant si-si manca unghiile cateva minute. - De ce te pripesti, Zaharie? zise pe urma tot bland. Mai e vreme Parca fugim noi din Pripas? - Nu-i lucru mare si pe mine ma scapi de o grija - Daca ar atarna numai de vointa mea, n-as sovai, Zaharie, vezi tu bine Dar locul e al bisericii, stii. Pot eu sa impart averea bisericii? - Tu sa vrei, Ioane, ca biserica - Mai ingaduie, Zaharie, mai ai rabdare!
Ce-ti pasa tie, daca eu nu zic nimic si inchid ochii? facu Belciug cu o privire in care Herdelea citea o amenintare ascunsa. Nu ma pot obliga mi-e peste putinta, frate Zaharie!
Se despartira tot zambind, dar cu mai multa ura in suflet. Preotul isi zicea ca mai bine daruieste locul oricarui tigan, decat sa ramana in stapanirea familiei dusmanilor lui ticalosi. Herdelea ar fi fost in stare sa-i dea cu parul in cap omului care umbla sa-i fure rodul muncii lui de ani de zile Boboteaza risipi orice nadejde de apropiere. Familia Herdelea astepta sa vie Belciug cu crucea si cu Iordanul, dupa datina crestineasca. Preotul, incepand din cellalt capat al satului, ajunse dupa amiaza in Ulita Mare. il vazura intrand la primarul Florea Tancu, apoi la Glanetasu, apoi ocolind casa invatatorului si indepartandu-se iar - Uite ca nu vine la noi - murmura d-na Herdelea speriata intai. O indignare fara margini se incinse in casa invatatorului. - Asta-i nemaipomenit!
se cruci Titu. Un preot cumsecade nici n-ar visa asemenea murdarie!
- Acuma insa nu-l mai iert!
se legatui Herdelea furios. Nu-l iert nici mort!
Chiar azi am sa-l reclam la episcopie in toiul verii are sa vie cu crucea afurisitul!
De minunea lumii am sa-l fac!
273 invatatorul se aseza indata sa scrie plangerea. Ochelarii ii tremurau pe nas de manie. D-na Herdelea si Titu ocarau cu inversunare. - Lasati-l pe mana mea!
striga Herdelea de la masa de scris. Ne-a facut el pocinogul, dar si eu am sa-l joc sa ma pomeneasca Si sa pofteasca sa se atinga de casa, ca-i arat eu lui cine-s eu!
Sa pofteasca mortaciunea!
inchid, pun lacate si sigilii, si sa indrazneasca sa intre in lipsa noastra, sa indraz¬neasca!
Porcul si cainele de pamatuf!
- Uite viata!
se gandi Titu vazand necazurile ce se gramadeau pe capul tatalui sau, gata sa-l striveasca. Groaznica-i viata si neinduratoare!
Parca de abia azi intelegea aevea chinurile si zbuciumarile marunte care, amestecate, insirate si neasteptate, alcatuisera totdeauna rostul parintilor lui-in lume. increderea lor, vesnic noua si nezdruncinata, i se parea eroica si totusi il umplea de mila. Lupta aceasta umila, spinoasa, necontenita si fara nici o tinta, cu aceleasi pocnituri si aceleasi sperante, il spaimanta. Se gandea ce-ar fi daca, intr-o buna zi, tatal sau ar vedea deodata limpede, ar patrunde zadarnicia sfortarilor lui istovitoare? Se desparti indurerat, sarutandu-le mana cu evlavie ca unor pastori neprihaniti. Iar ei erau multumiti ca feciorul porneste serios pe calea vietii. Pleca spre Magura cu caruta lui Ion, o caruta noua, cu doi cai buni, primiti de curand de la socrul sau. Pe drum, Ion ii povesti cu mare mandrie cum a biruit pe Vasile Baciu. - Daca nu m-ai fi invatat d-ta domnisorule, ramaneam mai rau ca tiganii!
sfarsi taranul intorcand capul spre Titu cu o privire recunoscatoare. - Adica cum te-am invatat eu? facu tanarul uimit. - Vai de mine, mi se pare ca d-ta ai uitat de tot? zise Ion. Nu tii minte cand mi-ai spus, ehe, acu-s doi ani aproape, ca trebuie sa silesc pe badea Vasile sa-mi dea pe Ana? Titu tresari. Niciodata nu se gandise ca o vorba aruncata la intamplare poate starni o intorsatura in viata unui om. Purtarea lui Ion fata de Ana si Vasile Baciu i se paruse urata si neinteleasa. - Dar socrul tau? il lasasi sarac? intreba dansul, simtindu-se complicele tuturor nesabuintelor lui. 274 - Tot pamantul e al meu, domnisorule!
ranji Ion cu o multumire patimasa. Cat pamant!
Numai sa-mi dea Dumnezeu sanatate sa-l stapanesc, ca-i al meu!
Patima din glasul lui infiora pe Titu. indarjirea, egoismul si cruzimea cu care omul acesta a urmarit o tinta, fara sa se uite in dreapta sau in stanga, il infricosau, dar il si miscau. Se gandi la sovairile lui din vremea aceasta, la zigzagurile neputincioase, la alergarile lui dupa teluri deabia intrezarite, si se simti mic in fata taranului care a mers drept inainte, trecand nepasator peste toate piedicile, luptand neobosit, impins de o patima mare. El se framanta cu dorinte nelamurite, faureste planuri peste puterile lui, traieste cu visuri fermecate, si alaturi de dansul viata inainteaza vijelios. Un sim¬tamant de slabiciune ii stranse inima. - Numai o pasiune puternica, unica, nezdruncinata da pret adevarat vietii!
murmura dansul intristat si dandu-si seama ca el n-a fost in stare sa urmareasca fara preget o singura tinta. Vremea se dezmortea. Iarna, istovita ca o baba rautacioasa, se zgarcea mereu, simtind apropierea primaverii din ce in ce mai dezmierdatoare. Haina de zapada se zdrentuia dezvelind trupul negru al campurilor Ion deabia asteptase zilele acestea. Acuma, stapan al tuturor paman¬turilor, ravnea sa le vaza, sa le mangaie ca pe niste ibovnice credincioase. Ascunse sub troenele de omat, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de inima mosiei. Dorea sa simta lutul sub picioare, sa i se agate de opinci, sa-i soarba mirosul, sa-si umple ochii de culoarea lui imbatatoare Esi singur, cu mana goala, in straie de sarbatoare, intr-o Luni. Sui drept in Lunci, unde era porumbistea cea mai mare si mai buna, pe spinarea dealului Cu cat se apropia, cu atat vedea mai bine cum s-a dezbracat de zapada locul ca o fata frumoasa care si-ar fi lepadat camasa aratandu-si corpul gol, ispititor Sufletul ii era patruns de fericire. Parca nu mai ravnea nimic si nici nu mai era nimic in lume afara de fericirea lui. Pamantul se inchina in fata lui, tot pamantul §i tot era al lui, numai al lui acuma Se opri in mijlocul delnitei. Lutul negru, lipicios ii tintuia picioarele, ingreunandu-le, atragandu-l ca bratele unei iubite patimase. ii radeau ochii, iar fata toata ii era scaldata intr-o sudoare calda de patima. il cuprinse o 275 pofta salbateca sa imbratiseze huma, sa o crampoteasca in sarutari. intinse mainile spre brazdele drepte, zgrunturoase si umede. Mirosul acru, proaspat si roditor ii aprindea sangele. Se apleca, lua in maini un bulgare si-l sfarama intre degete cu o placere infricosata. Mainile ii ramasera unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu. Sorbi mirosul, frecandu-si palmele. Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate pe pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor Se ridica deodata rusinat si se uita imprejur sa nu-l fi vazut cineva. Fata insa ii zambea de o placere nesfarsita. isi incrucisa bratele pe piept si-si linse buzele simtind neincetat atingerea rece si dulceata amara a pamantului. Satul, in vale, departe, parea, un cuib de pasari ascuns in vagauna de frica uliului. Se vedea acum mare si puternic ca un urias din basme care a biruit, in lupte grele, o ceata de balauri ingrozitori. isi infipse mai bine picioarele in pamant, ca si cand ar fi vrut sa potoleasca cele din urma zvarcoliri ale unui dusman doborat. Si pamantul parca se clatina, se inchina in fata lui

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.