Precum flacaii se duc pe la fete in fiecare seara, pe viscol ca si pe vreme frumoasa, franti de munca zilei ca si dupa odihna din sarbatori, tot astfel se ducea acuma Ion pe la George, nesmintit, ca spre un frate bun, cand sa-i ceara un sfat, cand sa-i dea el o povata, gasind totdeauna o pricina care sa-i indreptateasca venirea Nu se mai sfia de George si uneori schimba cate-o vorba si cu Florica, in treacat, cum se cuvine sa te porti cu orice muiere in casa omului Iar George se simtea magulit ca vine si se mandrea ca-i cauta sfaturile un barbat destept ca Ion care, prin minte si siretenie, s-a instarit de unde mai inainte era calic ca soarecele din biserica
Numai Savista-Oloaga, care traia pe langa casa lui George, bufnea si se burzuluia din ce in ce mai nastrusnic. Fiindca George a strans-o de pe drumuri si glumea uneori cu dansa si mai ales fiindca nu uita niciodata, cand aducea rachiu, sa-i dea si ei cate un paharel, Savista il iubea cu o furie salbateca, atat de caracteristica estropiatilor, si ar fi fost in stare sa stranga de gat pe oricine pentru dansul. in schimbul mancarii n-avea alta indatorire decat sa stea toata ziua pe prispa si sa hasaiasca gainile ca sa nu intre in tinda. Ba Joia, cand era frumos, George ii mai dadea voie sa se tarasca pana-n Ulita Mare, sa-si cerseasca si cate ceva gologani, sa aiba si ea banii ei Cu aceeasi
325
patima ura insa pe Ion de cand a simtit ca umbla dupa Florica si ca astfel vrea sa insele pe George. Se linistise un rastimp, dupa ce ocarase pe Ana, vazand ca venirile lui Ion s-au oprit brusc, si fusese chiar mandra ca ea a putut abate o primejdie ce ameninta pe idolul ei. Dar acuma ca Ion venea mai des ca totdeauna, ingrijorarile o zbuciumau si o faceau sa nu mai atipeasca nici in dupa-amiezile cele mai dogoratoare. De cum sosea Ion, ea se lipea de prispa ca o broasca, ciulind urechile ca sa nu-i scape nici o vorba,
ochii ii luceau straniu, ca doua margele de sticla, urmarindu-i fiece miscare si privire, fara a pierde din vedere nici pe Florica in care n-avea nici o incredere, neuitand ca odinioara era sa se marite chiar cu Ion, daca el ar fi vrut s-o ia Se infuria ca nu putea surprinde nimic la Ion si ca doar Florica se zapacea si se rosea putin, incat oalele ii dadeau deseori in foc, umpland toata casa cu aburi si miros de rantas ars.
Plictisita de atata panda zadarnica, intr-o zi, fiind numai Florica acasa, avu o izbucnire de furie, urland si amenintand:
- Spun tot lui George Tu esti rapandula tu tu Ce vine Ion? A? Ce-i Ion? Barbat? PtuiL. TifssL.
Scuipa spre Florica, se invineti de manie neputincioasa, isi smulse smo¬curi de par din cap si ochii i se umplura de sange racnind:
- Rusine!
Rapandula!
Omoara George!
Femeia se sperie intai, crezand c-a dat boala rea peste ea, dar pe urma, intelegand unde bate, o huidui. Si oloaga se potoli indata, parca i-ar fi turnat apa rece in cap. ii paru rau ca s-a tradat si, ca s-o dreaga, vru sa arate c-a glumit si incepu sa rada cu dintii ei lungi si galbeni:
- Gluma, fa Zau Da-mi ciorba!
Foame
Odata insa Ion pica pe la pranz, cand George lipsea. Savista incremeni pe prispa vazandu-l ca intra in ograda. Si cand Ion zise nepasator, oprindu-se langa poarta:
- Noroc, noroc, Savisto!
Tot voinica? Da George-i pe-acasa?
- Numai Florica acasa!
raspunse ea repede, arzand de dor sa-l faca sa se apropie de nevasta, ca sa se adevereasca banuiala ei.
Ion statu pe ganduri cateva clipe, s-apoi zise mai incet, aruncandu-si ochii fulgerator spre tinda:
- Aveam cu George o vorba Pacat ca nu-i si el aici
Si pleca, intristat, clatinand din cap, uitandu-se inapoi din ulita
Savista fierbea .de bucurie. Era sigura ca Ion venise la Florica, inadins pentru ca o stia singura. Si de-aci incolo cand nu era George acasa, nu mai statu langa usa tinzii, ci tocmai in colt, ascunsa dupa o gramada de coceni de porumb, asteptandu-l sa mai pice.
326
Peste cateva zile Ion intr-adevar veni iar, tot pe vremea pranzului. inainte de a deschide portita insa se uita prin ograda. Oloaga, din ascunzatoare, vedea ca pe ea o cauta. Apoi Ion intra repede si disparu in tinda. Savista se tari cat mai fara zgomot spre usa. Si auzi glasul lui Ion, dragastos, si pe al Floricai, infricosat. Tremura totusi atat de grozav de bucurie ca nu intelese nimic, desi cei doi in tinda vorbeau destul de tare
Ion iesi curand, vazu pe Savista si pali. Dar isi reveni repede si-i zise usor:
- Am venit iar si iar n-am dat de George N-am noroc si pace!
Ramai sanatoasa, lele Savista!
Oloaga nu raspunse; in privirea ei insa falfaia atata ura, ca Ion pleca fara a mai intoarce capul. Era fericita si deabia astepta sa vie seara, sa-i spuna tot lui George.
- Bade bade!
vino-ncoa!
il intampina cand il zari. George, desi ostenit rau, se duse spre ea la gramada de coceni.
- Ei? Ce pozna-i cu gainile? o intreba in gluma.
Savista incepu foarte incet si rar; dar apoi, cuprinsa de emotie, spumega incat nu mai era chip s-o priceapa nimeni.
- Ion? Ei ce vrea Ion? A fost aici? o intrerupse barbatul stergandu-si de pe obraji naduseala framantata de praf.
- Ion fost Florica fost Talhari Omoara, omoara!
gemu oloaga desperata, podidind-o lacramile si inecandu-se de sughituri.
- Bine, Savisto, bine Lasa ca stiu bine!
facu George linistit. Deabia dupa cina, cand se culca in pat langa Florica, se gandi mai bine
la vorbele Savistei si se cutremura, caci deodata isi aminti privirea lui Ion de la nunta, privirea care l-a inspaimantat atunci si pe care totusi a uitat-o. Cum a putut-o uita oare?
- Apoi daca-i asa, il omor!
Acu nu-l mai iert il omor!
isi zise George hotarat, mangaind corpul femeii care-i atata sangele.
D-na Hetdelea nu voise sa faca cearta in fata oamenilor straini, in Sangeorz, dar cum ajunsera acasa, il lua pe Herdelea la zor:
- Nu stiu nebun esti ori nu esti in toate mintile de vorbeai intr-una ca iesi la pensie Se vede ca ti s-a urat cu binele Apoi de aceea ne-am caznit si am suferit, ca acuma, dupa ce ai scapat cu fata curata, sa cauti singur saracia?
327
Ghighi era de aceeasi parere, anume ca retragerea ar fi o umilire. Cat priveste ca inspectorul cere sa invete pe copii numai ungureste, dascalita raspunse prompt, potrivindu-si parerile dupa imprejurari, ca totdeauna:
- Ei si? Te incanti de lingusirile romanilor, parca din vorbe frumoase ai putea manca? Lumea stie ca suntem romani, dar sovinismul nu-i a buna niciodata. Adica ce-o fi dac-o sa-i inveti ungureste? Lasa-i sa invete, ca-i bine azi cand stii o limba straina, ca vezi bine ca fara ungureasca nici nu te mai poti misca din loc Daca-s vremurile asa, noi sa le schimbam?
Herdelea insusi se simtea nenorocit ca trebuie sa se desparta de scoala, dar totusi se rusina sa spuna chiar si acasa ca inspectorul il sileste sa iasa la pensie. Si dealtfel mai spera in sine ca pana-n cele din urma se va mai intampla ceva si nu va trebui sa plece. De aceea amana mereu si nu facea petitia. Totusi, pe de alta parte, pentru orice eventualitate, raspandea si prin Armadia stirea ca, fata de persecutiile tot mai crancene ale ungurilor, se gandeste sa-i dea dracului si sa se retraga. Raspunsul i-l dadu Grofsoru, la berarie, in gura mare:
- Prietene si frate!
Mai bine sa mori decat sa fii calaul copiilor nostri!
Si fraza aceasta facu ocolul Armadiei, castigand simpatii amandurora, si
chiar lui Belciug, pe care Herdelea il lua vesnic de martor si care ingalbenea de indignare cand venea vorba de inspectorul Horvat.
Dupa asemenea incurajari, invatatorul iar venea acasa hotarat sa-si scrie indata cererea de pensie. Acasa insa gasea impotrivirea darza a dascalitei care-i schimba iar planul. D-na Herdelea, sfatuindu-se toata ziua cu Ghighi, descopereau mereu argumente mai temeinice.
- Uite pe Zagreanu!
Stii bine, ca tu mi-ai spus, cat a fost in Pripas i-a innebunit cu ungureasca Si cu toate astea nu-i zice nimeni nimic, ba-l lauda toata lumea si-i prezice viitor mare!
Fiindca asa si este!
Herdelea, incercand sa profite de simpatiile lor pentru Zagreanu, spuse ca ar fi cuminte sa-i cedeze lui locul din Pripas, fireste daca are intentii serioase cu Ghighi. Pe cand fata protesta impotriva acestui plan infernal, declarand ca i-e urat Zagreanu (in Sangeorz insa marturisise in taina Laurei ca e baiat foarte dragut, macar ca e numai invatatoR), d-na Herdelea zise
neclintita:
- Lasa, nu te ingriji tu de el. ii gaseste lui loc inspectorul, ca stii doar cat il iubeste si-l protejeaza
Prin August, intr-o dupa-miazi, Zagreanu veni mai miscat ca alte dati, desi Ghighi nici nu era acasa. Herdelea trecu in gradinita cu dansul, sa stea de vorba. Si tanarul spuse indata ca soseste tocmai de la Bistrita, si de-aceea
328
e plin de praf. Nici n-a fost inca sa se schimbe. A vazut pe domnul inspector Apoi nu mai putu continua. Herdelea il privi intrebator.
- Mi-a spus multe - relua Zagreanu mai incurcat, parca negasind cuvin¬tele potrivite. Mi-a fagaduit cate-n luna si-n stele Mi-a fagaduit
- Te are drag inspectorul - zise Herdelea linistit. E bine sa fii bine cu inspectorul, foarte bine. Numai sa-ti dea o scoala buna, intr-un sat bun.
- Apoi vezi, domnule colega, da, da - balbai tanarul. E greu Nu stiu cand s-o putea Da Domnul inspector zice ca vrea sa-mi dea Pripasul
- Pripasul? facu Herdelea cu o sageata in inima.
- Da adica zice ca d-ta n-ai sa mai stai mult, ca-ti trebuie odihna, ca ai servit destul ca in sfarsit
Zagreanu nu indrazni sa-i mai spuie ca inspectorul i-a poruncit sa reaminteasca batranului invatator sa trimita imediat cererea de pensie, altfel il va scoate din oficiu, caci in nici un caz nu va mai ingadui sa inceapa tot dansul noul an scolar
Herdelea ramase pierdut. intelese ceea ce nu indraznise sa-i martu¬riseasca Zagreanu si se simtea dureros rusinat.
- Adevarat, foarte adevarat - murmura apoi cu glasul tremurat. Am servit destul, prea destul N-am sa mai stau Nu, nu, fie linistit inspectorul!
Fii si d-ta linistit
in aceeasi seara, dupa ce se culca d-na Herdelea si Ghighi, el se aseza la birou si scrise pana tarziu de tot. Strica multe coli de hartie si toate le uda cu lacrimi. inchipuirea ca de-acuma paraseste pentru totdeauna scoala lui, iubirea lui, ii sfasia inima. Cand i-a venit suspendarea, a plecat cu o scanteie de nadejde de intoarcere; azi pleaca fara nici o nadejde. De azi incolo nu mai e invatator
- S-a sfarsit, s-a sfarsit - soptea dansul frant, ca femeia cand trebuie sa-si dea seama ca a imbatranit.
3 ,
Vasile Baciu fusese la trei avocati in Bistrita si toti trei ii spusesera la fel: legea zice ca copilul mosteneste pe tata si tata mosteneste pe copil. Asta inseamna ca sa nu-si mai toceasca opincile in zadar. Cu toate acestea el ameninta mereu pe Ion cu judecata nadajduind sa-l sperie, cum s-a speriat si dansul odinioara. Sufletul lui insa era toropit de amaraciune si se revolta impotriva legii care ingaduie ca un talhar sa vie sa-i ademeneasca fata, sa-i
329
smulga mosia si pe urma, dupa ce baga in groapa femeia, sa ramana cu pamanturile si averea luata cu japca Gandindu-se mereu la nedreptatea lumii, a>unse la banuiala si apoi la convingerea ca Ion a omorat pe Ana, inadins ca sa-i ramana mosia si sa se poata insura a doua oara. Oamenii, carora le impartasea credinta aceasta, credeau sau nu credeau, dar toti pizmuiau pe Ion ca s-a ales cu atata pamant pe urma Anei De suparare si de necaz, Vasile Baciu se asternu mai rau pe bautura
Nemaistiind incotro s-o apuce, intr-o dimineata se duse la popa Belciug si i se planse. Preotul, cumpanind si chibzuind, avu o idee cucernica si zise atat:
- Bine Am sa va chem pe amandoi
Si Dumineca urmatoare Belciug chema pe Vasile si pe Ion, impreuna cu mai multi fruntasi ai satului.
- Oamenii de omenie trebuie sa se invoiasca!
vorbi preotul frecandu-si mainile. Sa cautam si noi, cu totii dimpreuna, o invoiala omeneasca!
Asa-i bine si asa-i frumos!
Ion, linistit, ridica glasul:
- Eu nu-s nici caine, nici fara suflet, domnule parinte Nu-s, martor mi-e Dumnezeu!
in casa il las sa seada cat o trai, macar ca-i a mea dupa lege si poate mi-ar face trebuinta. Dar il las, ca-s om si nu strang pe nimeni de gat Trei locuri a vrut, trei le-a arat, le-a semanat, le-a cules. Puteam sa i le iau ca-s ale mele. Nevoie de ele n-are, ca bucatele in loc sa le manance, le vinde si le bea Dar, zic, lasa-l sa aiba si sa bea, c-a muncit destul si suparari l-au ars destule Apoi acu, vedeti si d-voastra, oameni buni, daca-l las eu sa traiasca, dumnealui nu vrea sa ma lase pe mine sa traiesc!
Vasile Baciu, aprins ca omul fara dreptatea legii, sari cu raspunsul:
- Adica cu ce drept sa-mi iei tu averea mea? Cum sa-ti ramaie tie pamanturile mele? Ca fata mi-ai omorat-o, copilul ti l-ai omorat? Cu ce drept?
Vinele i se umflau pe tample ca niste rame.
Dar vremea trecea, vorbele cadeau si invoiala nu se apropia. Atunci Belciug gasi clipa binevenita sa intervie. isi drese glasul si rosti grav, ca la predica:
- Oameni buni si drept-credinciosi, dreptatea-i vesnic cu doua taisuri, ca palosul in mana ostasului viteaz Dreptate are Ion, caci legile lumii spun ca averea copilului se cuvine parintelui care l-a zamislit si l-a crescut. Dreptate are si Vasile, caci dupa moartea fetei lui si a copilului ei, cuveni s-ar ca mosia sa se intoarca la cel care a agonisit-o Acuma mie, paznicul sufletesc al
330
vostru, dragi imi sunteti amandoi deopotriva si dornic as fi sa dobanditi deopotriva fericirea pe pamant ca si in ceruri, dimpreuna cu fetele luminate cu care ne-am silit, cat am putut, sa va impacam cum e mai bine. Darzi si neinduplecati sunteti insa ca doua sabii ce nu incap intr-o teaca. De aceea iata ce am socotit eu ascultandu-va: stapaniti amandoi ce cuprindeti in ziua de azi, tu, Vasile, casa si locurile pe care ti le lasa, iar tu, Ioane, averea care ti-a harazit-o mila cereasca. Dar iarasi socot ca drept n-ar fi sa ajunga mosia in maini straine. Viata omului e ca floarea campului. Azi e, maine nu-i Poate ca azi-maine, Ioane, ai sa te insori, sa ai copii, dar poate, Doamne fereste, sa-si inchizi ochii cand ai crede ca esti mai voinic Apoi, asa, n-ar fi pacat de Dumnezeu sa ramana averea ta cui nici nu te-ai astepta? S-atunci as crede c-ar fi intelept si frumos sa va legatuiti amandoi sa lasati ce stapaniti sfintei biserici in cazul cand, Doamne pazeste, v-ati prapadi fara mostenitori directi, adica fara copii Facind astfel, intariti puterea Domnului pe pamant ca si Domnul sa va primeasca sufletele in ceruri in vecii vecilor!
Preotul tacu brusc, coborand ochii in jos, asteptand parca efectul cuvan¬tarii sale asupra celor de fata. Apoi cand intelese ca toti sunt de parerea lui, se retrase in odaita de culcare, lasandu-i sa convinga si pe cei doi pricinasi. Dupa multa vorbarie fruntasii izbutira sa-i faca sa-si dea mana Belciug reveni atunci cu o declaratie scrisa. Vazand hartia, Ion mai sovai o clipa, dar totusi iscali, gandindu-se ca asta-i un moft fara valoare, deoarece dansul are sa se insoare curand si sa faca copii care sa-l mosteneasca. Vasile se bucura ca, daca nu se intoarce la dansul, mosia baremi nu se va risipi nici printre neamurile Glanetasului.
- Asa!
zise preotul impaturind frumos actul. De pe amvon am sa dau de stire satului intreg hotararea voastra crestineasca Dumnezeu sa va bine¬cuvanteze!
Vasile Baciu pe urma se opri la carciuma, se imbata si se batu cu straja Cosma Ciocanas. Ion insa se duse drept la George, sa-i povesteasca ce-a facut. Si pe drum se gandi numai la viitoarea lui nevasta
Titu socotea sa treaca granita cu trei sute de coroane. Suma aceasta o avea, dar ii mai trebuia si ceva maruntis care sa-i ajunga pana la trecere. Pana ce nu cunoscuse pe rudele din Romania, se infiorase gandindu-se ca porneste in lume cu trei sute de coroane; acuma mergea la sigur, ca si cand ar fi plecat
331
din Pripas in Lusca ori in Magura Maruntisul insa il incurca, fiindca oricum se silea, nu sporea si-i ameninta rotunjimea celor trei sutare
Salvarea ii veni sub forma unei idei, citind intr-un ziar ca «Asociatiunea pentru cultura si literatura poporului roman» va tine adunarea generala la Sibiu in luna Septembrie Deoarece, pe cand citea, vazu pe masa «Tribuna Bistritei», un ziar saptamanal local, se gandi deodata: ce-ar fi sa se duca dansul ca reprezentant al ziarului la serbarile Astrei? Ar fi mai intai ca ar face economii de cheltuieli, si al doilea ca ar cunoaste dintr-o data toata «inteligenta» romaneasca din Ardeal, inainte de a-l parasi, cine stie pentru cata vreme «Tribuna Bistritei» dealtfel ii reprodusese poezii din «Familia», cu osanalele cuvenite despre «distinsul poet al Vaii Somesului» Se aseza indata si scrise cateva randuri bine simtite directorului gazetei, un avocat fara clientela si mare nationalist, cerandu-i un bilet de legitimatie si banii de cheltuiala trebuinciosi. Raspunsul directorului sosi peste trei zile, aducindu-i biletul de legitimatie, dar si vestea trista ca ziarul de-abia-si taraste viata de la o saptamana la alta si ca prin urmare «distinsul poet» ar face o fapta nobila romaneasca reprezentandu-l, daca se poate, pe propria-i cheltuiala intre timp Titu, inchipuindu-si cum va fi inconjurat si rasfatat dansul la Sibiu, ca omul care e glasul unui intreg tinut de romani, se insufletise atat de mult de ideea de a reprezenta «Tribuna Bistritei», incat nici nu se mai sinchisi ca nu a primit bani si ca deci socotelile lui ramaneau tot incurcate cu maruntisul
Cu o saptamana inainte de plecare veni acasa spre a se pregati in tihna si a-si lua ramas bun de la toti cunoscutii, caci omul stie cand porneste, dar numai Dumnezeu stie cand se intoarce. Caldararu, la despartire, l-a imbra¬tisat si n-a uitat sa-i spuna ca tot mai e timp sa se razgandeasca, si Titu i-a multumit zambind pentru povata
In Armadia toata lumea stia ca Titu vrea sa plece in Romania si toti se mirau de indrazneala lui. Cand se afla insa ca va lua parte si la serbarile Astrei, la care singur profesorul Spataru a putut merge odata, demult, si mai ales ca se duce ca reprezentant al «Tribunei», multi il invidiara si-l felicitara.
D-na Herdelea plangea spalandu-i si calcandu-i rufele, iar Ghighi ii facea in fiecare zi geamantanul spre a-l desface a doua zi ca sa-l faca mai bine si mai frumos, sa nu rada de ei fratii din Romania. Seara Herdelea tatal si fiul se sfatuiau serios. Deoarece Titu, avand inca incurcaturi cu recrutarea, nu putea obtine pasaport pentru strainatate, Herdelea ii explica cum sa-si faca rost la Sibiu de un simplu bilet de trecere; odata ajuns dincolo nu-i mai
332
trebuie nici un pasaport intre altele insa batranul ii marturisi ca a si expediat cererea de pensie, iar Titu il aproba din toata inima, ba se insarcina sa comunice stirea si d-nei Herdelea; o facu intr-adevar cu atata iscusinta ca dascalita multumi lui Dumnezeu ca in sfarsit Zaharia a ascultat povetele ei intelepte. Drept recunostinta ca l-a scapat astfel dintr-un impas greu, Her¬delea duse a doua seara pe Titu la Beraria Rahova, ca sa se intalneasca acolo cu toti domnii din Armadia si sa-si ia adio cum se cuvine.
La Beraria Rahova se improviza o adevarata serbare, cu chef si cu lacrimi, intrebarile, urarile, felicitarile zbarnaiau in urechile tanarului indraznet. Herdelea ii ceru biletul de la gazeta, sa-l arate tuturor si mai ales lui Chita Pop, copistul de la judecatorie, care nu voia sa creada ca Titu este aevea reprezentantul «Tribunei» la adunarea Astrei. Profesorul Spataru tinu si un discurs, culminand in fraza ca Titu trebuie sa fie «veriga de unire intre fratii de dincoace si de dincolo de Carpati». La miezul noptii insufletirea fu asa de mare incat toti cantara «Desteapta-te Romane». Solgabiraul Chitu, fiind si el miscat, inchise ochii, nevrand sa strice buna dispozitie a societatii, mai ales ca Titu nu trebuia sa plece cu impresii urate despre slujbasii Ungariei Pana la sfarsit se ametira bine cu totii. Herdelea, de suparare, bau atata ca Titu abia il duse acasa, unde dascalita ii ocari bine in gand, dar fara a deschide gura, spre a nu-si strica somnul
Cu cat se apropia ziua, cu atat Titu era mai tulburat. Se simtea fericit si totusi glasul ii tremura. Niciodata casa parinteasca nu i se paruse mai calda. I se strangea inima gandindu-se ca de-acum va trai intre oameni pe care nu i-a mai vazut, intr-o lume necunoscuta in care cine stie ce-l asteapta?
Se duse pe la familiile prietene sa le zica ramas bun. La Dragu gasi pe Lucretia impreuna cu Oprea, azi sotul ei. Felicitandu-i isi aduse aminte iubirea lui, versurile in care se chinuise sa eternizeze ochii ei verzi. Acuma iat-o asezata, cu viata croita drept, fara cotituri deosebite, ca a tuturor oamenilor cuminti Pe cand el se arunca in valurile lumii ca intr-o mare fara margini
In ajunul plecarii, dupa amiazi, facu o plimbare pana-n Pripas, sa mai vaza casuta unde a copilarit si sa se desparta de Belciug, care-i «cam acru si cam viclean, dar tot om de treaba», cum ii spusese tatal sau, indemnandu-l sa nu cumva sa nu mearga pe la dansul Preotul il saruta si-l blagoslovi cu lacrimi in ochi, fagaduindu-i ca-l va cerceta negresit la Bucuresti, deoarece spera sa mearga si el foarte curand, peste un an sau doi. il insoti apoi sa-i
333
arate biserica cea noua, gata, buna de sfintit. il plimba prin toate colturile se suira impreuna in turn, la ceas, si-i zise cu multa duiosie:
- Foarte rau imi pare ca nu esti aici la sfintirea care va fi peste vre-o doua saptamani!
Facem o sfintire minunata. Va veni si episcopul O sa fie < adevarata sarbatoare nationala!
,
Titu ii promise ca-i va trimite carti postale cu vederi din Romania si ma ales din Bucuresti, «care trebuie sa fie o minunatie»
Belciug il mai petrecu pe urma pana in dreptul carciumei si-l mai imbra tisa odata ca un frate
Casa lui Herdelea din Pripas era mereu goala si trista. Titu o privi p dinafara, amintindu-si fara sa vrea crampeie de fericire traita aici si nepre tuita la vremea ei. Urcand in cerdac, se pomeni cu Ion.
- Am auzit ca vrei sa pleci departe, domnisorule?
- Ma duc si eu sa ma asez in lume!
raspunse Titu serios. Anii trec si omi trebuie sa faca ceva in viata, altfel nu-i vrednic sa traiasca Nu-i asa?
- Asa-i, domnisorule, vezi bine ca-i asa!
zise Ion. Apoi sa te duc Dumnezeu sanatos si sa-ti daruiasca noroc pe unde-i umbla, c-ai fost tare d omenie!
¦ i
- Sa traiesti si tu, Ioane!
Tie de-altminteri ti-a ajutat Dumnezeu si te-i instarit frumos Pacat numai ca n-ai avut parte de Ana si de copil
- Apoi ce sa facem? facu taranul rece. Asa a vrut Dumnezeu
- Ei, s-acuma ce mai ai de gand, Ioane? Ca doar n-ai sa ramai vaduv toa i viata, ca doar esti tanar
- Asa-i, asa-i, vezi bine!
mormai Ion intunecandu-se.
Titu coborase spre dansul si se rezima de stalpul portii, cu palaria ] 3 ceafa. in asfintit soarele se mania si improsca cu raze aprinse. Umb a Magurii Cocorilor se intindea peste sat pana la picioarele crucii de a marginea drumului, pe care Hristos statea neclintit ca un martor mut ti tuturor tainelor. Ion se uita lung la domnisorul care i se parea ca se schimba e mult de cand nu l-a mai vazut. Voia sa-i ceara o invatatura, ca si odinioai i, si ii era frica sa nu-l ocarasca.
- M-am zbatut si m-am framantat sa ies la liman - incepu iar Ion dup; o tacere apasata. Si nu mi-a dat Dumnezeu nici o bucurie
- Dar pamantul? intreba Titu, privindu-l cercetator.
- Pamantul de pamantul Bun e pamantul si drag mai ti-e cand c al tau Dar daca n-ai pentru cine sa-l muncesti, parca zau asa
334
- Trebuie sa te insori, Ioane!
- Asa-i, chiar asa-i, domnisorule - murmura taranul cu ochii stinsi. Dar decat sa te insori cu oricine Am patit-o odata, domnisorule
Tacu, asteptand parca o intrebare sau o aprobare. Cum insa Titu nu zise nimic, urma din ce in ce mai vioi:
- Acu d-tale pot sa-ti spun, ca mi-esti mai bun ca un parinte si m-ai invatat numai bine Pot Si nu stiu cum sa-ti spun, domnisorule? Ca d-ta pleci departe si poate nici n-ai sa mai auzi de mine si de necazurile noastre O, Doamne Mare-i lumea!
Cand crede omul c-a nimerit mai bine, atunci ia seama ca-i tot de unde a pornit Uite-asa-i, domnisorule!
Asa ma muncesc si ma caznesc, si nu stiu ce sa fac, cum sa fac?
4 Azi, cand ai avere, ce-ti trebuie sa te mai perpelesti? Nici prea hapsan sa nu fie omul, ca lacomia strica omenia. Pamant ai destul
- Destul nu-i niciodata, domnisorule Dar pe cine vreau eu sa iau, nu se poate. Si pe alta nu pot s-o iau
- Pe cine vrei?
- Pe Florica!
zise Ion cu o lucire aspra in privire.
- Care-i maritata cu George-a-Tomii? -Aia!
- De, Ioane, se vede ca Dumnezeu ti-a dat c-o mana mosie si ti-a luat cu cealalta mintea!
vorbi Titu. Cat e satul de mare nu gasesti tu decat pe nevasta lui George?
- Nu-mi trebuie alta, domnisorule!
scrasni Ion deodata furios si cu o hotarare salbatica in ochii sticlitori.
- Hm - facu Titu aproape infricosat de glasul lui. De nu-ti trebuie
- D-ta ce ma inveti sa fac? urma Ion iarasi mai bland si rugator.
- Nimic Sa te astamperi!
- Dar daca nu pot?
- Atunci fa ce stii!
- Nu stiu nimic!
balbai Ion zvarcolindu-se intre manie si neputinta.
- Nici eu Dar atata totusi pot sa-ti spun: astampara-te!
Pe Ion raspunsurile lui Titu il umpleau de fiere. Destainuia intaia oara framantarea lui cuiva si, in loc de incurajare, gasea impotrivire. il ustura inima ca nu poate scapa de nehotarare. Si totusi patima lui crescuse atat de puternica, incat simtea bine ca are sa-l mistuie daca nu va nimeri calea spre potolirea ei.
- Trebuie, domnisorule, trebuie!
gemu dansul stapanindu-si focul.
335
Titu, spaimantat de indarjirea ce i-o citea in fata, tresari. Si repede ii dadu mana, zicandu-i:
- Ramai sanatos Ionica!
.., Si astampara-te, asculta-ma pe mine!
Ion mormai ceva si ramase in mijlocul drumului, uitandu-se dupa el pana coti la Rapele Dracului. Apoi scuipa cu scarba, baiguind:
- Lasa ca stiu eu ce-i de facut
Titu petrecu seara la Grofsoru, impreuna cu parintii si sora-sa. Si a dou zi porni cu trasura la Monor, de unde avea sa ia trenul spre Sibiu
Din clipa cand Savista i-a deschis ochii, George parca s-ar fi trezit dintr-un somn adanc. Acuma intelegea de ce ii tot da Ion tarcoale, de ce-i cere sfaturi si-i vine mereu prin casa. Adica pentru Florica. Cu toate acestea si de atunci incolo l-a primit. Vorbea si radea cu dansul incat toata lumea ar fi jurat ca sunt prietenii cei mai buni. il ura si ravnea sa-l prinda, sa se rafuiasca. ii era frica si lui de rafuiala dorita si totusi o cauta.
Pleca linistit de-acasa, caci Savista era o paznica nepretuita si-i raporta in fiecare seara fiece pas al nevestei
Ion insusi simtise demult vrajmasia Savistei si deseori ii venea s-o su¬grume, ca sa-si deschida drumul la Florica. Ura insa numai pe George, din ce in ce mai rau, fiindca numai din pricina lui nu e sloboda femeia. Daca n-ar fi luat-o el, poate ca ea l-ar fi asteptat si azi n-ar mai trebui sa se zbuciume si sa nu stie cum sa se apropie de dansa
Chiar in ziua cand Titu pleca din Armadia, Ion, afland ca George nu-i acasa, inspre amiazi se repezi la Florica, nadajduind sa-i mai poata vorbi macar o clipa intre patru ochi. Savista, pe prispa, il zari de departe si, nemaiputindu-se tari la locul ei de panda dupa gramada de coceni, se rezima indata de perete, inchise ochii, deschise gura si incepu sa sforaie usor parca ar dormi dusa. Ion intra in ograda, o vazu si o striga pe nume. Oloaga insa nu raspunse. Atunci Ion se apropie si-i zise iar, mai incet, cu inima tremurand de bucurie, vrand s-o incerce daca doarme aevea:
- Savisto!
336
Oloaga insa sforaia nemiscata, desi vreo trei muste i se plimbau pe obrajii scofalciti si asudati, pe gingiile alburii, pe dintii lungi si galbeni.
- Doarme, slava Domnului!
murmura Ion, trecand in varful picioarelor in tinda.
Savista isi ascuti urechile. N-auzi decat soapte si apoi glasul Floricai, indemnandu-l sa plece:
- Savista doarme ca iepurele, ia seama
Oloaga fierbea de multumire c-a gasit, fara sa vrea, mijlocul de a-i prinde de-a binelea. Dar, fiindca de-afara nu auzea bine ce vorbesc ei inauntru, nu mai iesi pe prispa, ci de azi inainte se ghemui intr-un colt in tinda, pazind de-acolo sa nu treaca gainile pragul. Motaia toata ziua si deseori sforaia. Florica, cu grija casei, nici nu baga de seama ca Savista si-a schimbat locul. Doar cand a auzit-o horcaind s-a gandit ca poate sa fie bolnava, si a intrebat-o:
- Ce te doare pe tine Savisto, de te-ai inmuiat asa?
Oloaga se prefacu. Se freca la ochi cu pumnii, parca de-abia s-ar trezi, si blodogori mohorata:
- Nimic. Somn, somn
Florica clatina din cap, dar n-o mai descusu, socotind c-o fi imbatranit si de aceea o apuca moleseala mai des
Trecura cateva zile. Ion nu se mai arata. Savista clocotea de nerabdare
Apoi Vineri seara George, sfatuindu-se cu Florica, ii spuse ca Dumineca noaptea va pleca cu tatal sau la Padurea Fulgerata, sa aduca cate-un car de lemne inainte de a-i napadi caratul bucatelor de pe hotar. Si tocmai a doua zi veni iar Ion. Savista sforaia dusa in ungherul ei. Ion, care n-o zarise in ograda, se sperie vazand-o aici:
- Noroc, Florico Dar ce-i cu Savista? zise dansul incet, cu glasul tremurat.
- Apoi asa face de o vreme incoace O fi bolnava Stie Dumnezeu Da sezi, mai sezi la noi, Ioane!
- Multumesc, c-am tot sezut!
raspunse Ion uitandu-se iar la Savista si apoi adaogand: Da George nu-i pe-aici?
- Nu-i, ca-i la porumb cu lucratorii -Mhm
337
- Numai Duminecile de-l mai prinzi pe-acasa acu, daca ne-a imbulzit . munca Da poate nici Dumineca sa nu fie ca tocmai Dumineca seara vrea
sa plece la padure
Ion se cutremura parca l-ar fi zgaltait deodata o mana napraznica. Sangele i se aprinse in inima ca intr-un ibric pus pe jaratec. O privi cu ochi atat de mari incat i se parea c-o vede sub marul paduret, in bratele lui, si-i simte carnea fierbinte. Florica nu se uita la dansul ca si cand ar fi ghicit la
ce se gandeste. Si Ion sopti aspru, poruncitor:
- Dumineca, dupa ce pleaca dansul, sa stii ca vin!
Auzi tu?
Femeia tacu.
- Sa iesi in ograda!
Auzi? Negresit sa iesi, altfel
Florica tacea mereu.
- De-atunci n-am mai schimbat o vorba ca oamenii Si nu mai pot
- Daca afla George, ne omoara!
zise Florica foarte incet, fara a-l privi. Ion scrasni incat pe femeie o trecu un fior.
- Sa iesi, Florico!
Sa nu faci cumva sa nu iesi, ca
in clipa aceea amandoi intoarsera privirile deodata la Savista care hor¬caia cu gura cascata si inghitea din cand in cand. O privira infricosati, cu o presimtire urata, care insa trecu repede ca o nalucire.
- Doarme, doarme - murmura Florica.
Savista respira greu. Sudorile ii curgeau siroaie pe tample, pe obraji. Roi de muste bazaiau imprejurul ei
Titu nu se mai satura privind pamantul Ardealului care fugea, se indoia, ramanea in urma, se intindea departe, se apropia iarasi Si trenul trecea trufas pe langa satele romanesti, pe unele spintecandu-le chiar ca un tiran neindurator, si doar pe alocuri se oprea cate-o clipa, insemnandu-si oprirea cu vorbe aspre unguresti care zoreau sau huiduiau vesnic pe taranii drumeti sau slujitori. Pretutindeni aceiasi tarani, umili, voinici, rabdatori: pe soselele albe, alaturi de care silitoare, pe campiile galbene, rascolite de bratele lor si udate de sudoarea lor, prin satele sarace, stoarse de vlaga. Unde era munca, erau numai ei. Pe urma veneau garile mari, anticamerele oraselor, si taranii
338
nu se mai zareau. in schimb apareau surtucari grabiti, galagiosi, nerabdatori, vorbind poruncilor numai in grai strain.
- Noi muncim ca sa benchetuiasca ei!
se gandea Titu inecat de o revolta din ce in ce mai mare. Asta-i ilustratia nedreptatii si oropsirii noastre
in Armadia strSinii deabia se observau in multimea mare romaneasca. Dar orasele acestea parca-i luau un val de pe ochi, ca si odinioara in Gargalau cocioabele de pe la margini. I se pareau niste cuiburi uriase de trantori dusmani care inghit, vesnic nesaturati, rodul muncii milioanelor de robi dimprejur
La Cluj schimba trenul. Deabia izbuti sa se catare intr-un vagon ticsit de oameni, sa-si aseze geamantanul pe coridor. Atata vorba ungureasca ii innegrea sufletul. Se simtea parca s-ar fi oprit deodata intr-o mocirla.
- O, ce bine-i ca plec Cel putin nu voi fi nevoit sa vad si sa aud mereu lucrurile astea revoltatoare!
in aceeasi vreme insa ii era rusine ca fuge din lupta. isi zicea ca cinstit ar fi sa stea in vartejul ciocnirii, iar nu sa lase pe miile celea de umili in ghiarele hraparete, fara aparare si fara nadejde Dar indata ce se uita imprejur, curajul ii pierea si intelegea ca razboiul acesta nesfarsit cere voinici vanjosi, darzi, neimpacati, care lupta fara a-si da seama, neincetat. Taranii din Lusca cei ce sufera batai, umilinte, temnite, si nu se inmoaie
Se .innopta. Trenul gonea uruind. Nouri de scantei se imprastiau in rastimpuri peste ogoarele negre, licarind in vazduh ca o ploaie de stele cazatoare Titu, pierdut in ganduri, privea in intuneric, rezemat cu fruntea de cerceveaua ferestrei deschise. Curentul amestecat cu fum ii valvoia parul in vagon oamenii se linistisera. Ramasese singur in coridor cu cateva cufere. il cuprinse foamea si-si aduse aminte c-ar fi trebuit sa manance la Cluj, dar l-a zapacit valmasagul de lume si de zgomot. Scoase din geamantan merindea ce i-o pusese acasa. Pe cand se lupta cu un picior de gaina fripta, conductorul, care ispravise controlul biletelor, veni sa se mai odihneasca putin si, vazandu-l mancand, ii zise «pofta buna» pe ungureste. Titu insa raspunse ursuz:
- Nu stiu ungureste!
Atunci conductorul se uita imprejur si, nemaifiind nimeni, murmura:
- Si io-s roman, domnule!
Titu se insenina deodata. ii oferi o bucata de friptura, zicand intr-una:
- Esti roman esti roman poftim esti roman
339
Si conductorul ii povesti ca se cheama Stefan Popa, dar ca si-a schimbat numele in Pap Istvan, fiindca asa i-au cerut cand l-au pus in serviciu, ca e insurat cu o unguroaica si are opt copii, ca joaca si el cum canta cei mari, altfel ar ramane pe drumuri
- Adica acela care vrea sa iasa din robia de la tara, trebuie sa-si robeasca sufletul la oras, sa devie la randul lui o primejdie pentru robii care l-au nascut!
se gandi Titu cand ramase iar singur. Cel ce se departeaza de satul lui, trebuie sa cada in mrejele lor
Adormi pe geamantan, istovit mai mult de ganduri decat de oboseala il destepta un junghi in spinare. Soarele tocmai stralucea intristat. Si trenul huruia mereu, mereu
Pe peronul garii din Sibiu astepta un grup de domni cu bratare tricolore, care se imprastiara pe la usile vagoanelor; erau organizatorii insarcinati cu primirea oaspetilor din toate tinuturile romanesti Tilu sari jos si se cruci vazand cata lume care vorbeste romaneste cobora din trenul in care dansul se simtise atat de strain. Si totusi in tren nu vorbisera romaneste!
De ce n-o fi vorbit nimeni in tren romaneste? Acuma toti se imbratisau, se chemau, incat Titu se sfia ca el, in mijlocul atator romani, nu cunoaste pe nimeni. Vru sa se apropie de un organizator, cand deodata auzi un glas tare:
- Herdelea Titu!
Herdelea!
Se uita nedumerit si vazu pe cel care-i striga numele: un domn bine facut, rosu la obraz, cu ochelari de aur, ras de mustati.
- Aici!
striga Titu putin ragusit de mirare. Eu sunt Titu Herdelea!
Domnul se repezi la dansul foarte prietenos, intinzandu-i amandoua
mainile:
- Bine ca te gasii, domnule!
Nu ma cunosti Pintea Doctor Virgil Pintea!
Mi-a scris fratele meu ca vii la Astra, dar nu mi-a scris cand sosesti. Ei bine, ca sa nu te scap, de doua zile pandesc toate trenurile, tipand ca un nebun: Titu Herdelea In sfarsit, bine c-ai venit!
- Aa, fratele lui George? murmura Titu. Da, vezi, le scrisesem, dar nu m-am gandit ca o sa te instiinteze. Nu-ti inchipui ce bine-mi pare ca
- Da, fratele lui George Suntem atatia frati ca nu exista colt de pamant romanesc unde sa nu fie ratacit unul-doi. Aici, de pilda, suntem chiar doi
-Doi?
- Doi, draga. De asta-primavara. E si Liviu, capitanul. Militar teribil, de la statul-major. Maine-poimaine il vedem gheneral Da-i ciufut rau. Nu stiu
340
cui seamana. Ne face neamul de ras. Nici nu s-arata printre noi. Vesnic numai ca militarii lui cu nasul in carti si-n harti Am sa te duc totusi sa-l cunosti. Dar sa-l iei cum este.
Virgil Pintea era bun de gura si vesel si vioi ca un copil. Toata lumea din Sibiu il cunostea si-l iubea, fiind un medic priceput si dezinteresat, si un roman inimos. Gazdui pe Titu la dansul. Avea un apartament placut, intr-un cartier frumos. Dadu musafirului dormitorul, ramanand ca el sa se culce in birou pe un divan.
Dupa ce Titu se primeni, iesi impreuna cu Pintea care il prezenta, la cafenea, tuturor, ca pe un poet plin de fagaduinti si reprezentant al «Tribunei Bistritei». II primira cu obisnuita simpatie ocazionala. Unii isi adusera aminte de niste versuri ale lui Titu din «Familia». Mai ales insa Barbu Luca, un tanar slabut si mititel, el insusi poet si redactor la un ziar din Sibiu, se imprieteni cu Titu si se oferi sa-i fie calauza credincioasa si nepartinitoare.
Mai tarziu Titu lega cunostinta si cu capitanul Pintea, care statea intr-o odaie simpla si aproape saracacioasa, pe langa comandamentul corpului de armata unde avea serviciu. II gasira intre harti, sabii, tunici si cizme, cu pijama scurta, la birou, cu un teanc de acte in fata, pe care le inchise cu cheia in sertar, fiind secrete militare. Liviu Pintea era om inalt, cu fruntea lata, cu parul rar, ochii albastri otel si pielea bronzata.
- iti aduc pe cumnatul nostru - zise Virgil intrand. Te previn insa ca Titu e poet roman si deci sa nu-i bati capul cu ideile tale renegate, sa-l silesti sa se supere!
Capitanul zambi si stranse englezeste mana lui Titu, zicand politicos:
- Daca-i poet, inseamna numaidecat ca-i si iredentist? De altfel sa nu iei in seama clevetirile fratelui meu Sunt roman si eu, dar mai inainte de a fi roman, sunt ofiter si servitor al Majestatii Sale imparatului. Ca atare, fireste, nu pot admite nazuintele celor de teapa dumnealui, care trag mereu cu ochiul spre Bucuresti si spre Romania. in mintea mea asa cevfo nu se cheama politica nationala, ci tradare de tara
Vorbea foarte linistit, avand in voce energia omului care, dupa framantari grele, si-a stabilit o linie de conduita in viata si o apara cu o convingere rece, hotarata. Titu il asculta uimit. El inca nu intalnise pana azi un adversar cumpatat, cu argumente sigure, care nu se sperie de fraze. Se simti indata intr-o inferioritate suparatoare. Obisnuit sa raspunda la contraziceri cu vorbe pe care, desi izvorau dintr-un sentiment inversunat, nu le putea strange
341
intr-o ordine de bataie logica - nu indrazni multa vreme nici sa deschida gura. Din norocire Virgil cunostea prea bine ideile fratelui sau si le rasturna cu usurinta, doborandu-i si acuma dovezile cele mai grele prin cate o gluma aruncata ca o piedica grotesca intre picioarele unui luptator netemut.
Statura impreuna vre-un ceas. La sfarsit si Titu se intrema si puse capitanului intrebarea:
- D-ta adica nu doresti unirea noastra a tuturor?
- O, asta deocamdata e utopie!
- Ce inseamna la d-ta «deocamdata»?
- Ei, cateva secole, sa zicem in orice caz cat timp puterea noastra militara e vie si viguroasa, zvarcolirile iredentiste raman simple visuri utopiste.
- Dar daca ar veni un razboi? >
- Razboiul n-ar putea realiza visurile d-voastra. Se stie doar ca Romania e aliata noastra. Deci
- Aliantele insa nu sunt eterne!
- Vrei sa zici ca Romania s-ar putea intoarce impotriva noastra? zambi capitanul. Gresita socoteala. Foarte gresita. Pe care Romania nici nu va face-o niciodata, caci toate interesele ei o silesc sa fie alaturi de noi. O silesc!
Accentuez special: o silesc!
- Dar daca totusi n-ar fi cum crezi? Ce-ai face atunci d-ta?
- Curioasa intrebare!
zise Liviu devenind grav. Mi-as face, evident, datoria. Se mai poate discuta aceasta? Dar nici prin gand nu mi-ar trece vreodata sa sovaiesc macar o clipire in fata unui dusman al imparatului, oricine ar fi dusmanul!
- Fratii nostri
- Aici nu incape fratie. Cand fratele ti-e dusman si vrea sa-ti rapeasca tie casa ta si ograda ta ca sa si le mareasca pe ale sale, ei bine, ii dai la cap ca si altui dusman si nici nu-ti mai pasa ca ti-a fost candva frate!
Virgil ascultase zambind dialogul dintre Titu si Liviu. El facuse demult aceleasi intrebari si primise aceleasi raspunsuri, desi ii demonstrase subre¬zenia temeliei lor. Dar, fiindca stia ca pe capitan il sacaie si-l tulbura totdeauna asemenea discutie, Virgil era bucuros ca Titu il incolteste.
- Lasa-l, dragul meu, ca n-o scoti la capat cu dansul!
striga in cele din urma medicul razand, deoarece vedea ca Titu se posomoreste. E renegat de
342
tot E pierdut pentru noi Are sa se schimbe insa cand il vom face gheneral in Romania-Mare.
Liviu Pintea zambi dispretuitor:
- Cred c-ar fi fost mai placut sa fi vorbit de altceva
- Da, despre Radetzky sau de cucerirea Bosniei - zise Virgil razand.
- Mi-ar fi facut multa placere sa cunosc si eu operele cumnatului nostru - continua capitanul, fara sa asculte gluma fratelui sau, intorcandu-se spre Titu. Nu vorbesc romaneste atat de bine cat as dori, fiindca am stat numai intre straini si n-am avut ocazie sa vorbesc limba mea natala, dar citesc cu drag, cand am ragaz, carti romanesti. in general insa ma intereseaza roma¬nele si nu pot suferi poeziile
- Atunci tocmai ai nimerit-o!
striga medicul. Caci Titu scrie numai poezii
- Ce-are a face? Cel mult n-am sa-l citesc
Desi convorbirea fusese tinuta tot timpul intr-un ton de intimitate prie¬teneasca, totusi Titu iesi plouat din locuinta capitanului Liviu Pintea. Ar¬gumentele ofiterului se razboiau in sufletul lui cu convingerile sale entuziaste si-i inteteau in creieri intrebarea infricosatoare: dar dac-o fi avand capitanul dreptate? Din fericire Virgil nu-i dadu vreme sa se zbuciume si-i zise serios:
- Vazusi cate baliverne salasluiesc intr-un spirit stramt de militar? Primejdia asta ne ameninta insa pe toti, daca nu ne vom apara din rasputeri sufletele de invazia straina!
Sibiul avea o infatisare de sarbatoare. Strazile gemeau de lumea roma¬neasca, sosita de pretutindeni: preoti, invatatori cu nelipsita umbrela subtioara, profesori, avocati, tarani. Cu tot caracterul sau german, orasul parea azi o resedinta romaneasca. in marea de romani, strainii disparusera.
- Parca miile de robi muncitori si harnici ar fi pus stapanire pe cuiburile trantorilor!
se gandea Titu reinsufletit la vederea furnicarului de romani.
Seara avu loc la Hotel Traian, un banchet de cunostinta. Titu sedea la masa reprezentantilor presei, pe cand Virgil Pintea, ca unul din fruntasii Astrei, trecuse aproape de batranul presedinte. intre gazetarii galagiosi, Titu se simtea strain. Toti se cunosteau, isi povesteau pataniile nationale, procesele, articolele, vorbeau de tirajul ziarelor, de deputatii romani de la Budapesta, de guvernul unguresc, de procurori. O lume noua isi deschidea tainele in fata tanarului reprezentant al «Tribunei Bistritei». Si lumea aceasta il zapacea si-i racea sperantele. in toate vorbele ce le auzea misunau
343
preocuparile marunte, personale, interesate. Nici unul nu rostea un cuvant despre vreun ideal superior. Fiecare parea incantat de sine insusi si ingrijorat vesnic sa se ridice deasupra celorlalti cu orice pret. Vecinul lui din dreapta era Barbu Luca, tanarul poet, care insa acum deabia se sinchisea de dansul, si alerga mereu sa ciocneasca ba cu «ilustrul asesor consistorial», ba cu «magnificenta sa Cutare» si, de cateori se intorcea la locul sau, soptea in treacat lui Titu:
- E o canalie ilustrul, dar trebuie sa-i faci curte, caci altfel nu poti trai!
Pe la sfarsitul banchetului, dupa multele discursuri umflate, Titu isi simti
inima atat de mancata de amaraciune, ca-i venea sa planga cu hohot.
- Pretutindeni egoismul, o Doamne!
isi zicea privind cu ochii rataciti la fetele rosite de bautura, cu rasuri prefacute pe buzele umede.
- Titule, Titule!
il destepta deodata glasul lui Virgil de la spate. Ia vino incoace!
Ce-i cu d-ta, poete? Ce esti asa de trist cand toata lumea e vesela?
Deabia acasa isi dezveli nedumerirea, cu lacrami in ochi, ca un copil nepriceput care a suferit jigniri grele intaia oara cand a pasit in lumea larga. Virgil Pintea il asculta pe ganduri, dand din cap intelegator.
- Toti am trecut prin amaraciunile d-tale de acuma - zise dansul apoi, ca un parinte bland. Dar viata asa e, dragul meu. Viata e nimicitoarea iluziilor. Numai cel ce-si poate pastra visurile in ciuda cruzimilor vietii, numai acela nu va pierde increderea niciodata Fireste ca spectacolul nu e inaltator daca intri in culise sa vezi sforile Nu te uita insa la indivizi, caci indivizii sunt marunti, sunt oameni, care totdeauna isi cauta rosturile lor. Priveste de departe si atunci ai sa vezi cum se va schimba panorama Serbarile astea, de pilda!
Nu te uita la oameni, la discursurile lor, la conferintele si procesele verbale in care fiecare cauta sa-si arate meritele reale sau inchipuite Nu!
Astea sunt nimicuri. D-ta incearca sa vezi ansamblul!
Si atunci vei simti in toate manifestarile acestea, bune, rele, inaltatoare sau josnice, civilizate sau salbatece, vei simti bataia pulsului unui popor care vrea sa traiasca si care se lupta crancen ca sa poata trai intr-o batalie numai rezultatul are insemnatate hotaratoare. Ce-mi pasa .mie cum beau si mananca soldatii in vremea razboiului prelung? Istoria nu va sti decat: am biruit sau am fost biruiti S-apoi iarasi, lupta noastra e o defensiva activa, cum ar zice fratele meu capitanul. Dusmanul ne ataca prin toate mijloacele moderne de cotropire, prin cultura lui, prin scoala lui, prin arta lui, prin banii si prin munca lui Noi trebuie sa dam din maini ca baremi sa nu ne inecam. Atat.
344
Daca ne mentinem la suprafata, am izbutit Tinta este sa nu patrunda dusmanul in cetatea noastra. Ei, si tinta aceasta, cu toate maruntisurile omenesti care pe d-ta te intristeaza, e castigata. Asta-i mandria noastra. Si trebuie sa fie si mandria d-tale si a oricui i-e drag aevea neamul!
Trei zile, cat tinura serbarile, Titu lua parte la toate sedintele, conferintele si banchetele festive, linistit, multumit, rasunandu-i in urechi cuvintele lui Virgil Pintea de cate ori vreun amanunt incerca sa-l turbure, insufletirea insa nu-l mai stapani pana a treia seara, la balul care incheia solemnitatile Toate doamnele erau in costume nationale din toate tinuturile, oferind un spectacol incantator. Si, spre miezul noptii, toate domnitele acestea, frumoase ca zanele si gingase ca florile, se prinsera intr-o hora imensa, fredonand in cor, cu glasuri dulci, ademenitoare, cuvintele unui cantec popular pe care Virgil Pintea, imbracat taraneste, il canta din fluier in mijlocul lor Hora aceasta i se paru lui Titu un simbol al intregei vieti ardelenesti, legatura intre multimea cea mare, umila si ostenita, si conducatorii ei, iesiti tot din sanul ei si neuitandu-si obarsia.
- Traiasca romanii!
izbucni deodata Titu nemaiputandu-si stapani emotia.
Strigatul fusese in sufletul tuturor, caci indata toata sala se umplu de glasuri inflacarate.
-Traiasca romanii!
Traiasca doamnele romane!
Neamul romanesc!
Politaiul orasului interveni discret pe langa batranul presedinte al Aso¬ciatiei sa potoleasca entuziasmul primejdios. Glasul presedintelui insa se pierdu ca o chemare neputincioasa in vartejul unui uragan zguduitor
In aceeasi noapte Titu vru sa-si scrie articolul pentru «Tribuna Bistritei», dar nu izbtufi sa lege nici doua vorbe. Inima ii era atat de plina de fericire incat mereu trecea in birou la Virgil Pintea, sa-si impartaseasca impresiile.
- Ce minunata-i viata romaneasca!
zicea intr-una. Ce mare e neamul nostru!
Nu exista in lume popor mai bun, mai harnic, mai mandru, mai puternic Nu poate sa existe!
, in culmea insufletirii isi aduse deodata aminte ca maine trebuie sa plece de-aici, dincolo. Dar isi zise cu h-^arare:
- Nu mai plec nicaieri!
Rama^^aici!
Ar fi o tradare sa plec de aici!
Aici e nevoie de oameni!
Aici e nevvjjg mai mare ca oriunde!
Adormi foarte decis, sa se opreascaVft Sibiu, sa intre la vreo gazeta, in sfarsit sa se faca folositor norodului. *
345
A doua zi se destepta frant de osteneala, pe cand Virgil Pintea il scutura
din rasputeri:
- Sus!
Sus, lenesule!
E ora zece si trenul n-are sa te astepte pe d-ta, stimate poete, sa-ti mistui in somn impresiile nationale!
Haidem, sa nu intarziem de la politie, unde trebuie sa-ti scoatem biletul de trecerea fron¬tierei, altfel ramai aici
- Cum sa raman aici? sari Titu, biruindu-si deodata oboseala. Imediat sunt gata!
Numai cinci minute!
S-ar putea sa mai raman aici, odata ce am pornit la drum? Dincolo e fericirea cea adevarata Acolo trebuie sa fie!
George turba Dintru-ntai ii venise sa se napusteasca la Florica si s-o zdrobeasca. Dupa ce a scos-o din saracie si din noroi, dupa ce nu e in stare sa-i faca baremi un copil, acuma umbla sa-l si necinsteasca? Se opri insa gandindu-se ca Ion e capul tuturor relelor si ca deci cu dansul trebuie sa se rafuiasca Al Glanetasului i-a facut destul rau, numai rau, si fara nici o
pricina
Toata ziua de Sambata isi ascunse mania parca nici n-ar banui nimica-n lume. Si, fiindca Ion n-a venit pe la ei, seara s-a dus la carciuma unde l-a si intalnit. Vorbira mai prietenos ca alta data si George ii spuse ca maine se va duce la padure, si spunandu-i il privi atat de senin incat vazu bine bucuria in ochii lui Ion, care, ca sa-l descoase, intreba:
- Da cand vrei sa pornesti, George?
Glasul lui, tocmai pentru ca voia sa para nepasator, avea o tremurare usoara de multumire pe care George o simti foarte bine. Raspunse linistit:
- Apoi cand o insera mai bine, ca sa mergem pe racoare Dumineca dupa amiazi trecu iar pe la carciuma si iar intalni pe Ion, si iar
aduse vorba ca diseara trebuie sa plece la padure. Ion era ametit putin de rachiu si chiuia si horea parca toata lumea ar fi fost a lui. in ochii lui stralucea sfidatoare bucuria bucuriilor. Apoi cand sa iasa George, Ion ii ura drum bun si mai ceru o sticla de bautura, sa-si astampere focul
Pe Florica insa George degeaba o iscodise. isi vedea de treburile ei prin casa, ca totdeauna, incat barbatul se gandi ca poate ea nici nu e vinovata ii pregati merinde in traista si ea insasi agata traista de loitra Cand incepu sa
346
se intunece, Toma Bulbuc opri cu carul in ulita, in fata casei. George injugase boii si-l astepta. O sluga de-a lui Toma veni in carul feciorului, sa-i mai tie de urat pe drum. Cand isi facura cruce sa porneasca sluga striga:
- Da topor nu-ti iei, bade George?
George tresari. inadis nu luase, gandindu-se c-o sa-i trebuiasca acasa. Sari jos din car si alerga in tinda. Savista, care se tarase pe prispa, nepri-cepand cum poate pleca dansul cand ea i-a spus ca are sa vie Ion Glanetasu, baigui plangator:
- Nu duce, bade Stai aci
- Sa nu patesti ceva, George, ca te-ai intors din cale - murmura si Florica.
- Vezi mai bine tu sa nu se intample pe-aici vre-o pozna!
zise barbatul tare, de frica sa nu auza nevasta cum ii bate lui inima.
- N-ai nici o grija, ca doar ma cunosti si ma stii!
raspunse femeia linistita. Carele se urnira. intunericul le inghiti curand, lasand in urma numai
scartaitul rotilor, din ce in ce mai mulcom.
Pe bolta vanata stelele se aprindeau pe rand ca niste luminite fricoase. Peste sat se cobora o ceata plapanda, alburie care parca subtia bezna si o racorea
George tremura in car ca si cand l-ar fi zgribulit frigurile. De vorbea, ii dardaiau dintii. Iesisera din sat si suiau pe coasta, printre ogoare tacute pe care claile innegreau ca talharii la panda Doua zile planuise dansul ce-o sa spuie tatalui sau cand va sosi clipa, si acuma nu-i venea nimic in minte. I se parea ca a plecat de acasa de un veac si vedea mereu pe Ion cum se furiseaza in ograda, cum se aseaza in pat langa Florica Apoi deodata gemu:
- Parca nu mi-e bine Ma intorc
O lua drept peste camp. Auzi cum striga tatal sau ceva, dar nu intelese nimic. Vru totusi sa raspunda «bine, bine», si n-avu glas. Cand nu mai auzi carele, incepu sa alerge. Se rostogoli de vre-o doua ori prin santuri, peste haturi. ii era cald de se nabusea. Un strop de sudoare ii cazu pe mana si-l infiora parca l-ar fi atins un carbune aprins. Cu cat se apropia, cu atat ii era mai frica sa n-ajunga prea tarziu
Sari gardul porumbistei din dosul casei, iesi in gradinita din fata si de-aci in ograda. Casa dormea nepasatoare si tacuta ca o matahala moarta. Peste drum un caine hamai de doua ori, iar in balta din vale broastele oracaiau urat, intr-o intrecere atatatoare Vru intai sa intre buzna, dar se razgandi inainte de a porni spre tinda Poate ca Ion totusi n-a venit inca, s-atunci
347
Batu in usa, usor, cum bat flacaii in geam la fete. Glasul Floricai raspunse indata, limpede, nedormit:
- Cine-i?
George tacu Glasul femeii ii zbarnaia in creieri, spunandu-i:
- Vezi, nu dormea il astepta
Auzi pasii Floricai, desculti, apropiindu-se, incurcati de fosnetul camasii. Usa se crapa hoteste sa nu faca zgomot.
- Tu esti? sopti ea.
- Eu, eu - mormai George, intrand repede.
Nevasta, recunoscand glasul, se dadu la o parte ca pleznita de un bici. Dar, inainte ca George sa-i fi simtit spaima, se reculese si, punand zavorul, intreba ingrijorata:
- Vai de mine, George, da ce-i de te-ai intors asa?
- Nu prea mi-e bine Dar lasa, ca nu-i nimic Culca-te tu!
Pana maine-mi trece - zise barbatul incet, ca si cand i-ar fi fost teama sa nu destepte pe cineva.
Florica vru sa mai intrebe ceva, dar raspunsul lui soptit si tremurat parca-i pusese un calus in gura. Se urca in pat, se inveli si cauta sa vaza prin intuneric ce face George. Nu vedea nimic, dar il auzea sufland greu s-apoi deodata dezbracandu-se grabit. Cand se intinse langa ea, sub cearsaf, un fior ii trecu prin spinare, caci George era un sloi de ghiata.
- Ce ti-e de te cutremuri asa? intreba barbatul cu un glas gros si greu ca un dangat de clopot.
- Ce sa-mi fie M-a cuprins frigul cand ti-am deschis
Vremea parca statea in loc, precum stateau si dansii nemiscati, oprindu-si respiratia ca sa auda mai bine orice urma de zgomot, intr-o asteptare amortita. De afara patrundea ca prin puf oracaitul broastelor, indulcit, ca un cantec de dragoste. Geamurile insa se stingeau in intuneric incetul cu incetul, aratand ca vremea totusi trece si ca cerul se innoureaza treptat- treptat. O stea verzuie, care mai clipea singurateca, disparu deodata, acoperita parca de o perdea neagra, trasa de o mana tainica
Cine stie cata vreme s-a scurs astfel?
Se gandeau acum amandoi, aproape in acelasi timp:
- Poate ca nu mai vine
Si pe cand se gandeau, auzira deodata poarta, scartaind foarte usor, apoi niste pasi care se apropiau de casa, rar, cu mare bagare de seama. Apoi
348
cainele de peste drum hamaind iar de doua ori. Cantecul broastelor se curma scurt ca si cand arunci un bolovan in apa
George si Florica incremenira. Peste un minut pasii in ograda se mai apropiara putin. Apoi iar urma tacerea, apasatoare ca o piatra de mormant S-apoi tacerea fu clatinata brusc de un fulger orbitor, in lumina caruia isi vazura, amandoi, ochii sticlitori de incordare. in aceeasi clipainsa rasuna un suerat lin ca o chemare veche. Atunci George se ridica in pat si asculta, iar dupa un rastimp sopti stins: -
- Mi se pare ca e cineva-n ograda?
- Cine sa fie? zise Florica cu un glas gatuit de spaima.
- Ma duc sa vad!
mormai repede George, sculandu-se si trecind cu pasi hotarati in tinda.
Cand atinse zavorul, ii trazni prin creieri ca nu poate iesi afara cu mana goala. Se gandi sa ia toporul, dar isi aduse aminte ca toporul l-a luat in car. Tot atunci isi mai aminti ca in coltul tinzii, dupa usa, trebuie sa fie sapa cea noua pe care a cumparat-o Joia trecuta in Armadia si careia numai ieri i-a pus coada. incet, sa nu se impiedice de Savista si s-o scoale, pipai in ungher si o gasi Pe urma deschise usa si pasi pe prispa cu sapa in dreapta. Vru sa izbeasca dar nu vazu nimic de intuneric Zise aspru si tare:
- Cine-i? Cine-i?
Un vant rece se porni deodata, desteptat parca de glasul omului, fasaind trist prin frunzele pomilor si trantind poarta ograzii care ramasese crapata. Atunci George prinse in marginea gradinitei din fata casei o miscare nevruta, dupa care auzi indata:
-Ssst ssst ssst!
George facu cativa pasi spre gradina, indarjit. Si intreba iar, mai apasat:
- Cine-i?
- Sst ssst st!
raspunse acuma mai aproape.
Cu amandoua mainile, George ridica sapa si izbi. Simti ca fierul a patruns in ceva moale si in gand ii rasari intrebarea: «Unde l-oi fi lovit?» Dar numaidecat se auzi iarasi, mai incet si rugator:
- Ssst ssst
George izbi a doua oara. Sapa sasai in aer. Apoi un parait surd, urmat de un zgomot nabusit, ca si cand se pravalea un sac plin. Mai ales zgomotul acesta infurie mai crunt pe George. Parca tot intunericul s-ar fi schimbat
349
dintr-o data intr-o balta de sange inchegat, care-l asmutea. Lovi a treia oara, fara a-si mai da seama unde
Oracaitul broastelor reincepu brusc, speriat, amenintator, ca o vaicareala valtorita in vazduh de vantul ce sufla mereu mai manios si mai intepat. George tresari, ca si cand deodata si-ar fi revenit in fire, si intra grabnic in tinda, zavorand bine usa si asezand sapa la locul ei
in casa Florica statea acuma ghemuita de groaza, pe lavita, langa
fereastra.
- Ce-ai facut, omule? murmura femeia intinzand bratele spre dansul ca o aparare sau ca o rugaciune.
- L-am omorat!
raspunse scurt George.
