De cand drumurile erau mai umblate, se vorbea mereu despre nenorociri intamplate mai ici, mai colo, prin partea locului; cotitura de la Moara cu noroc, altadata vestita de rea, era insa in anul acesta scutita, si drumetii scosesera vorba ca, de cand Ghita a venit la Moara cu noroc, locurile nu mai sunt primejdioase cale de o zi jur imprejur. Jandarmii de la Ineu se tineau cu toate acestea mereu pe drumuri si abia trecea zi data de la Dumnezeu fara ca ei sa dea pe la carciuma lui Ghita.
Ghita se bucura cand veneau jandarmii si isi dadea toata silinta sa se puna bine cu dansii: le dadea mancare si bautura, fara ca sa primeasca banii cand ei voiau sa plateasca, ii tinea de vorba si umbla mereu in voile lor.
Era insa intre dansii unul, Pintea caprarul, un om scurt si indesat, cu ochii mari, cu umerii obrajilor iesiti si cu falcile late, cu mustata tunsa si cu o taietura in frunte, dar mai presus de toate om asezat si tacut la fire, cu care Ghita se facuse prieten bun. Ce-i drept, el nu vorbise inca intre patru ochi cu Pintea; dar asa sunt oamenii: e cate unul pentru care simti din clipa ce l-ai vazut tragere de inima, fara ca sa-ti dai seama pentru ce. Asa era si Pintea. Cand venea pe la Moara cu noroc, se vedea ca se simte bine la carciuma si pleca totdeauna cam anevoie; apoi el tinea la Ana, la copii, netezea cainii lui Ghita si-ar fi fost orisicand gata sa dea cu ciomagul daca cineva, chiar la drept vorbind, ar fi indraznit sa-l graiasca de rau pe Ghita. De aceea simtea si Ghita ca Pintea e oarecum singurul om cu care ar putea sa vorbeasca mai pe fata, si acum, cand se vazu peste noapte sub acelasi acoperamant cu Lica, ar fi dorit sa-l aiba si pe Pintea in apropiere.
Toate gandurile rele se gramadisera deodata in capul lui si-l cuprinsese o neliniste ca niciodata mai nainte.
Sufletul i se pusese in tulburare cand Lica ii spusese ca are o vorba cu arandasul. Tulburarea ii crescu cand Lica ii saruta nevasta si ii arunca vorba despre slujnica. In sfarsit, Ghita-l
cunostea destul de bine pe Lica, pentru ca sa stie ca el nu se teme de oamenii rai si de locurile rele, si asa se intreba mereu: "Pentru ce a ramas el la carciuma? Pentru ce le-a spus drumetilor ca are bani la sine? Ce avea de gand sa faca? Pentru ce a vorbit, pentru ce a vorbit!
?"
"Pentru ce?!
pentru ce?!
isi zise el in cele din urma deznadajduit. Cine stie?!
Le va fi zis asa din intamplare, fara ca sa fi gandit la ceva, iara eu ma fierb in mine pentru ele."
El uitase incetul cu incetul invoiala facuta cu Lica, si numai din cand in cand isi mai aducea aminte de banii pe care ii pierduse atunci. Acum se gandea la toate, si la invoiala, si la bani, si la porcii cu semn strain, pe care ii primise de la Lica, si la urmarile ce puteau sa aiba acestea, si un glas tainic parca-i soptea mereu: "A venit vremea sa te rafuiesti".
Nu trecuse nici jumatate de an de zile de cand se afla la Moara cu noroc, si trebile ii mergeau din ce in ce mai bine: avea porci la ingrasare, doua vaci cu lapte, caruta pe razoare, doi cai buni, avea bani in lada, nu prea multi, dara destui pentru ca sa poata trai un an, doi dintr-insii. Dar acum, cand trebile mergeau mai bine, Lica voia sa-i vorbeasca arandasului, fara indoiala pentru ca sa-si faca rand de vreun alt om la Moara cu noroc.
Dara Ghita nu voia sa plece; nu-l lasa inima sa paraseasca locul la care in scurt timp putea sa se faca om cu stare.
Si iar se gandea la invoiala pe care o facuse in stramtoarea sa, la banii sai, la primejdiile ce-l impresurau, la iarna ce se apropia si la zilele bune pe care le avusese cand nu avea nici porci la ingrasare, nici vaci cu lapte, nici caruta pe razoare, nici cai sprinteni, nici bani bine numarati in lada. Si cand se gandea la aceste, ii venea oarecum sa se bucure ca Lica il scoate fara de voie de la Moara cu noroc si-l scapa asa zicand de toate nevoile. Dar Ghita era om cu minte si simtea ca are sa-i para toata viata rau daca va pleca de la Moara cu noroc. De aceea, de cate ori isi aducea aminte ca Lica se afla sub acelasi acoperamant cu dansul, il cuprindea o vie ingrijare. Ar fi voit sa mearga la el si sa-l intrebe: "Omule, ce vrei sa faci, ce vrei sa ceri de la mine? Vorbeste-mi verde-n fata, ca sa ne intelegem." Si iar ii venea sa-si zica: "Ce-mi pasa!
? Eu nu dau nimic; sunt gata sa tin piept cu el. Si daca pier, atata paguba!
" Si mai ales acesta era gandul care-l stapanea pe Ghita: nimic nu era in el mai tare decat pornirea de a se pune impotriva lui Lica si de a nu da nici cat e negru sub unghie indarat.
Dar pe cand se intarea in aceasta hotarare, el era singur si parasit. Ana, pe care o privea cu atata drag mai nainte, incetul cu incetul se instrainase de dansul si nu mai era vesela ca mai nainte, cand se afla singura cu dansul. El insusi se instrainase de dansa. Din clipa in care ea si-a aratat banuielile pe fata, se stinsese orice tragere de inima pentru dansa din sufletul lui. Si-ar fi dat adesea toata viata pentru ca sa mai poata simti, fie chiar pe o singura clipa, bucuria pe care o simtea odinioara cand privea la dansa; dar in zadar: ea nu mai era pentru dansul ceea ce fusese; chipul ei frumos, trupul ei fraged, firea ei dulce nu mai putea sa strabata pana la inima lui plina de amaraciune. Din dragoste catre dansa si catre copii venise la Moara cu noroc; din dragoste pentru dansa si pentru copii se bagase in stramtoarea in care se afla; si acum tocmai ea era cea dintai din randul acelora care nu tin seama de stramtoarea lui si de greutatile cu care se lupta, chiar si ea il credea rau, cand nu putea sa-i inteleaga purtarea.
De aceea acum, cand simtea trebuinta de un suflet in care sa-si caute sprijinire, Ghita nu se gandea la Ana, care dormea linistita langa dansul, ci la Pintea, care-l mangaiase adeseori cu privirile sale pline de incredere. La inceput ar fi fost in stare sa-si puna caii la caruta si sa plece acu in vreme de noapte la Ineu, ca sa-l caute pe Pintea; incetul cu incetul, insa, gandurile s-au lamurit in sufletul lui, si in cele din urma simtindu-se mai tare, el isi zise: "Adica de ce sa pun eu mai multa incredere intr-un om strain decat in nevasta mea!
?"
De abia se innoptase, toti dormeau la carciuma, si chiar Ghita, mai impacat cu gandurile sale, atipise, cand cainii incepura sa latre si o luara din ce in ce mai neastamparati pe vale in sus.
Ghita tresari speriat din somn, sari din pat, se apropie de fereastra si privi afara in noaptea intunecata.
El nu zari nimic, dar simti ca se apropie vreun om cunoscut, deoarece cainii se intorceau scheunand inapoi.
Peste vreun sfert de ceas el vazu, in sfarsit, trecand pe sub fereastra si inaintand spre usa carciumii un om si o femeie inalta si lata in umeri.
Asta era adica!
Acum intelegea pentru ce a ramas Lica la Moara cu noroc, si-i era rusine de gandurile rele ce-si facuse.
"Parca-i un voinic de codru!
" zise el retragandu-se de la fereastra.
- Cine-i? striga in clipa aceea unul dintre slugi, Marti, ungurul.
- Oameni buni!
raspunse un glas barbatesc. Ghita se tulbura din nou. Precum vazuse prin intuneric, ii parea ca omul ce venea cu femeia nu era Raut; acum, cand ii auzi glasul, nu mai putea sa se indoiasca despre aceasta; era un om cu desavarsire necunoscut. Atunci cum de-l cunosteau cainii? Cum de-l lasa sluga sa treaca? De ce nu venise Raut insusi?
"De ce? de ce?" isi zise el necajit. E grozav cand omul isi face spaima din toate nimicurile.
Cu toate aceste, ii veni gandul sa se duca sa vada cine a venit.
- Ce-i, Ghita? intreba Ana, care se desteptase din somn si se ridi- case din pat.
- Ce sa fie!
ii raspunse barbatul. Nimic!
Raut se intoarce. Cine stie, va fi uitat ceva; va fi avand sa-i spuna ceva lui Lica.
- Nu era glasul lui Raut, Ghita, grai nevasta. Te rog, du-te si vezi. Ce fel de oameni sunt aceia care umbla-n vreme de noapte?
Acum nici vorba nu mai putea fi ca el sa se duca, caci o ar fi nelinistit pe ea si mai tare.
- Fii pe pace!
ii zise el. I-am vazut eu cu ochii, si daca n-ar fi oameni cunoscuti, nu i-ar fi lasat Marti sa treaca.
- Marti!
!
intampina nevasta. Mie nu-mi place Marti deloc.
- Ei, apoi tu banuiesti pe toata lumea, grai Ghita. Fii cuminte si te linisteste.
Ana se linisti, desi tremura in tot trupul. Pe cand atipise din nou, cainii incepura iar sa bata.
- Ce-i asta!
? striga carciumarul. Ca din senin il cuprinse spaima si parca-i venea sa se indoiasca daca a vazut bine cand a vazut acea femeie inalta si lata in umeri ca un voinic de codru. El sari dar din nou jos si iar se duse la fereastra.
Omul si femeia se duceau cu pasi grabiti. Insa parca era alt om, parca era Lica, el insusi. Dac-ar fi stiut ca Ana doarme, Ghita ar fi plecat sa se incredinteze.
- Se duc, grai el, dar incet.
- Bine, Ghita, raspunse Ana. Sa dormim.
- Sa dormim. Insa ea nu putea sa doarma. Fusese trezita din somnul cel dintai, tulburata de ganduri grele, si in cele din urma o apucara niste fierbinteli care n-o mai lasau sa se astampere. Ghita fu peste putin cuprins de un somn adanc; afara incepu sa bata vantul, iar ea era framantata de muncile noptilor petrecute pe nedormite in culcusul invrajmasit.
Tarziu dupa miezul noptii cainii se miscara de a treia oara.
Ana isi opri rasuflarea, se dete tiptil din pat si se apropie de fereastra.
Lica se intorcea singur despre F
undureni la carciuma. Acuma ea le intelegea toate: el a fost undeva si a facut ceva cu stirea lui Ghita.
- Doamne!
zise ea ingrozita. Ce-a cazut pe capul meu!
Dar Ghita era barbatul ei: ar fi dorit sa-i fi secat lumina ochilor in clipa cand a ajuns la fereastra, pentru ca sa nu vada si sa nu stie nimic, si i se raci tot sangele cand se gandi ca vor fi aflat si altii.
Era tarziu, marti dimineata, cand Lica iesi cam nedormit la lumina zilei.
Ploua, si le spunea oamenilor ca avuse dreptate cand zicea ca are sa se schimbe vremea si ca tot era mai bine daca pleca ieri, pentru ca nu era silit sa umble pe ploaie.
Ghita luase hotararea sa nu astepte decat plecarea lui Lica, apoi sa-si puna caii la caruta si sa se duca la Ineu, ca sa-l caute pe Pintea. Insa el dormise bine peste noapte, si mai ales acum, dupa ce-l vazu pe Lica, isi schimba gandul. La urma urmelor, nici nu prea stia ce-ar fi avand sa vorbeasca cu Pintea. Gandurile pe care le avuse in seara trecuta se strecurasera toate, incat parca le visase numai, si de cand stia ca si Lica are o slabiciune, el ii parea un om mai bun in felul lui decat cum il crezuse si ii era greu de banuielile pe care si le facuse in nedumerirea sa asupra lui.
Iara Ana intaia oara in viata ea simti tragere de inima pentru Lica si-i zise la plecare, din toata inima, "noroc bun!
", caci soarta sotului sau era acum legata de a lui.
Dupa plecarea lui Lica, ea il trase pe Ghita la o parte si-i grai:
- Am o vorba cu tine: nu acum, dar cand iti prinzi vreme.
- Bine, raspunse el pus pe ganduri. Spune-mi acum.
- Nu acum, Ghita, ii zise ea, ci cand vom putea vorbi in tihna. Cauta-ti de rand cu oamenii; precum vezi, voiesc sa plece.
Facandu-si socoteala cu drumetii, Ghita se intreba mereu ce va fi avand nevasta sa-i spuna, si grabea mai mult decat de obicei, dar pe cand drumetii erau gata de plecare, iata ca sosi si Pintea, insotit de alti doi jandarmi, la carciuma.
El venea mai iute si era mai tacut decat de obicei.
- Ce fel de oameni, asa, mai insemnati, au trecut ieri pe aici? intreba el, dupa ce intra cu tovarasii sai in odaia de langa carciuma si trase usa dupa sine.
- Nu-i mai tin minte, raspunse carciumarul rece.
- Ei, trebuie sa aflu!
grai Pintea scurt si hotarat. Ghita privi lung la el, apoi la ceilalti doi si grai dezghetat:
- Daca voi ati sta mereu aici, atunci as putea vorbi cum imi place mie; dar voi veniti numai din cand in cand, si asa, trebuie sa fiti oameni cu minte si sa nu cereti sa-mi bag capul in primejdie ori sa va spun minciuni. Eu nu stiu de ce ma intrebati, dar pot sa va spun ca la asemenea intrebari n-am sa raspund niciodata. Daca nu va este destul atat, luati-ma strans legat si duceti-ma cu voi.
- La nevoie asa o sa facem, raspunse Pintea, desi ai si tu toata dreptatea.
De aci inainte ei vorbira despre altele, in vreme ce Pintea le facu tovarasilor sai semn sa iasa.
Ramanand singur cu Ghita, el privi catva timp jos, tinta inaintea sa, apoi grai:
- Lui Lica ii spui tot si mie nu-mi spui nimic!
- Nu i-am spus lui Lica pana acum nimic. Va fi stiind, raspunse Ghita, dar de la mine nu.
Pintea privi lung si aspru in fata carciumarului, ca si cand ar voi sa afle adevarul din ochii lui.
- Atunci, zise el intr-un tarziu, poate ca ai vreo sluga. Ghita dete din umeri.
- Nu-mi vine sa cred; dar va sa fiu cu ochii in patru. Deodata el tresari ca desteptat printr-un gand, care-i lumineaza tot capul.
- Cunosti tu pe Lica? intreba el iute.
- Il cunosc.
- Bine?
- Bine!
n-am fost prinsi impreuna?!
Nu impreuna am stat inchisi?!
- Tu ai fost inchis? intreba Ghita tulburat.
- Da!
Furaseram niste cai, Lica si eu, si ne-au dat de urma; au impuscat pe Lica la picior, caci altfel nu ne dadeam prinsi.
- Vasazica, tu ai fost prins o data? grai Ghita inca o data.
- Ce dracu!
striga Pintea razand, as fi oare ceea ce sunt, daca n-as fi dovedit ca stiu toate potecile si toate apucaturile tovarasilor mei de mai nainte? Dar ce vrei sa-ti spun despre Lica?
Ghita-si pierduse rostul si incepu a se teme de omul la care tinuse atat de mult mai nainte.
- Voiam sa te intreb, zise el cam cu jumatate de gura, daca Lica are slabiciune pentru muieri.
- Pentru muieri? raspunse Pintea. Pentru nimic. Nu-i vorba, il apuca din cand in cand, dar slabiciune nu are. El are o slabiciune, una singura: sa faca, sa se laude, sa tie lumea de frica si cu toate aceste sa rada si de dracul si de muma-sa. Sa rada de noi, Ghita, de noi, urma el mai aprins; dar, Ghita, sunt de treizeci si opt de ani: ma spanzur daca implinesc patruzeci fara ca sa-i arat ca mai sunt si altii mai si mai decat dansul!
Mi-a facut una pe care n-am sa i-o uit toata viata.
- Atunci inteleg!
grai carciumarul incalzindu-se din nou. Ieri imi zicea sa-i aduc o slujnica la carciuma, ca sa-i pun adica om de panda in casa mea!
Si acum Ghita alegea in el vorbele cu care sa-i faca lui Pintea impartasire despre cele petrecute intre el si Lica si statea la lupta cu sine daca nu ar fi poate mai bine sa taca.
- Pentru ca trebuie sa stii, urma el cam cu jumatate de gura, Lica a umblat mult dupa mine
- Stai!
striga Pintea taindu-i vorba. Ada-i una. Lasa-ma sa ti-o aleg eu, si grija mea de dansa!
- Bine, grai Ghita, daca socotesti tu
- Dar acu nu mai pierdem vremea: cine-a fost ieri pe aici?
- Pinteo, nu ma intreba, ca nu pot sa-ti raspund.
- Stai sa ne intelegem, grai Pintea mahnit. Dintre doua, una: ori vorbesti cu mine pe fata, ori ma lasi dracului!
Inteleg sa nu le spui altora, dar mie?
- Tie ti-as spune, raspunse Ghita, dar daca iti spun tie, spun la toata lumea, fiindca tu esti dator sa le spui si altora. Uite!
intreaba-i pe drumeti, intreaba-l pe sluga, sileste-l sa-ti spuna, dar nu te mira daca-l voi alunga de la casa mea.
- Te inteleg, zise Pintea mai dumerit. Sa fie precum zici tu. Stii tu de pielea cui e vorba? Asta-noapte l-au calcat doi insi pe jidovul, l-au batut, de anevoie se mai pune in picioare, si-au luat, dupa cum spune el, peste
- Dumnezeu stie cati bani de la dansul.
Ghita parca nu intelegea bine.
- Pe care jidov, intreba el, pe arandasul?
- Da!
pe arandasul. Treaba asta nu putea s-o faca altul decat Lica. El are obiceiul de a se pune cu putini la cale, pentru ca sa se stie mai adapostit de prostia altora.
Ghita nu se mai indoia ca acei doi au fost Saila si Buza-Rupta, care plecasera ieri seara spre Ineu; insa el nu putea vorbi.
- Lica nu putea sa fie, zise el hotarat. Pe el il cunoaste arandasul.
- Apoi da!
raspunse Pintea, tocmai. Erau cu fetele acoperite, si arandasul zice ca i se parea ca si cand ar fi fost Lica.
- Ei bine, nu se poate!
grai Ghita indaratnicit. Lica a dormit asta- noapte aici, in casa mea, si n-a plecat decat abia acum.
Pintea stete catva timp pe ganduri.
- Cand a venit? intreba el.
- Ieri pe la amiazazi.
- Cu cine a stat?
- Va sa afli de la slugi. Se poate ca el a pus treaba la cale; eu am cuvinte sa o cred asta.
- Fereasca Dumnezeu!
grai Pintea ridicandu-se. Un lucru sa stii si sa-l tii totdeauna minte: Lica nu se bizuie niciodata pe altii. Pune caii si-ti ia slugile, ca sa vii cu mine. Ceilalti doi raman aici.