Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





LITERATURA SI SOCIETATEA de Garabet IBRAILEANU (Proza)

 

Raportul dintre opera de arta si imprejurarile sociale a preocupat intotdeauna pe cei care se indeletnicesc cu problemele literare. Acum douazeci de ani, aceasta chestiune a pasionat pe toti oamenii de cultura de la noi, gratie polemicii Maiorescu-Gherea. D. Madorescu si scoala sa sustineau ca scriitorul nu este influentat de "mediu". Eminescu, oriunde si oricind, ar fi fost acelasi poet pesimist, oriunde si oricind ar fi placut contemporanilor sai, multamita formei perfect artistice, in care si-a imbracat adinca lui gindire si simtire. D. Gherea, insa, si scoala sa sustineau ca psihologia lui Eminescu a fost conditionata de imprejurarile vietii sale si ale epocii sale, iar profunda impresie, pe care a facut-o asupra publicului, ei o explicau prin faptul ca in opera poetului cetitorii isi gaseau propriul lor mod de a simti si de a concepe lumea. in rindurile care urmeaza, vom spune si noi citeva cuvinte asupra acestei probleme, deopotriva interesanta pentru critic ca si pentru istoricul literar, si poate mai mult pentru acesta din urma.

Sint unii critici, ca de pilda Emile Faguet, care sustin ca scriitorul mare, tocmaii prin aceea e "mare", pentru ca se deosebeste cu totul de contemporanii sai. E genial, pentru ca e altfel. Si atunci nu poate fi o indeletnicire mai zadarnica, decit aceea de a cauta sufletul unei epoci in scriitorii cea mari. Iar daca e vorba de scriitori "reprezentativi", apoi acestia ar fi scribii marunti, redactorii de ziare, mediocritatile intelectuale si literare, a caror lipsa de originalitate tocmai ii face proprii sa exprime psihologia contemporanilor.



Daca parerea aceasta ar fi justa, atunci operele scrise ar fi o slaba marturie pentru sufletul unei epoci. in adevar, oricit ar reprezenta, ca om, media epocii sale, omul mediocru, ca scriitor, ne va da o opera saraca si de spiritul, si de viata sociala a vremii sale, caci nu va avea nici inteligenta de a pricepe lumea in care se invirteste, si nici talentul de a exprima macar putinul cit poate pricepe.





Dar opinia aceasta este asa de putin sustinuta, incit e de prisos a o mai combate. Simpla observare a faptelor ajunge ca sa ne convinga de lipsa ei de temei. Cine ar putea sustine ca in opera unui Alecsandri sau a unui Eminescu nu gasiim sufletul epocii lor, si cine, deci, ar putea nega ca este o legatura cauzala, sau macar un paralelism, intre opera literara si psihologia epocii respective ?

Daca n-ar exista nici un raport intre societate si scriitori, atunci cum s-ar explica faptul ca, intr-o anumita vreme, domina o anumita scoala literara, un anumit gen ? Cu alte cuvinte, ca intr-o epoca scriitorii sint clasici si dramaturgi, iar in alta romantici si lirici etc. ? Se-ntimpla sa se nasca, intr-un anumit period de vreme, numai temperamente lirice ? Cine ar sustinea-o ? Daca omenirea e, necontenit, asa de identica cu sine insasi in compozitia ei, incit numarul acelora care uita sa-si timbreze scrisorile abia variaza de la un an la altul - e cu putinta sa admitem ca in vremea lui Alecsandri s-a intimplat sa se nasca aproape numai temperamente optimiste, iar in vremea d-lui Vlahuta numai suflete deprimate ? . Discutia devine insa mai serioasa, atunci cind, constatind paralelismul dintre continutul operei de arta si caracterul poporului sau al epocii sociale, sau al unei categorii sociale ori intelectuale, ni se pune intrebarea : este numai paralelism, sau chiar determinism ? Si, daca este determinism, cine este determinat : scriitorul sau publicul ? Cu alte cuvinte : in opera scriitorului vorbeste influenta mediului, ori in psihologia publicului vorbeste influenta scriitorului ? Sau concretizind : Starea sufleteasca deprimata si romantica a generatiei de dupa 1880 a creat-o Eminescu, ajutat de d-nii Vlahuta si altii ? Ori imprejurarile sociale au creat acea deprimare a publicului, ca si a scriitorilor ?

Partizanii "eroilor" sustin ca omul mare nu e determinat de imprejurari, ci el le determina. Eminescu a creat "pesimismul" generatiei trecute. Aceasta conceptie a aplicat-o cu multa inteligenta stralucitul estetician, mort asa de tinar, E. Hennequin, in opera sa La critique scientifique, care este o lunga refulare a lui Taine, teoreticianul doctrinei contrare.

In teoria "eroilor" opera literara poarta marturie pentru sufletul vremii, pentru ca ea a influentat, a conditionat, a provocat psicologia contemporanilor, bineinteles numai a acelor contemporani care s-au impartasit de acea opera, ori a celor care au fost influentati de acestia.

Teoria cealalta, sa zicem a lui Taine, caci el a sistematizat-o, dindu-i tot prestigiul unei argumentari savante, si pe care d. Gherea a transplantat-o la noi, simplificind-o si, in acelasi timp, amplificind-o, este foarte indeminatica. Sufletul artistului, si deci si opera sa, este conditionat si "fasonat" de imprejurari, de "mediu". Artistul si publicul, influentati de aceleasi imprejurari (clima, rasa, momentul istoric ; conditiile sociale, clasa sociala respectiva etc.) au sufletele la fel. Asa.dar, opera artistului este expresia sufletului si oglinda vietii unei societati.

Dar teoria aceasta, ca si cea a "eroilor", nu tine seama de faptul ca temperamentul omului e innascut, ca tristetea ori jovialitatea noastra, subiectivismul ori obiectivismul nostru sint predestinate, fiind datorite ereditatii.

Teoria mediului nu tine seama ca artistul se naste, tocmai pentru ca e artist, cu un temperament foarte puternic si indaratnic - ca Eminescu n-a fost pesimist din cauza "anomaliilor sociale", cum zice d. Gherea, ci, mai intii, din cauza acelui temperament "ce i-l lasara din batrini, parintii din parinti", si, numai in al doilea rind, din cauza conditiilor rele ale vietii sale si ale societatii.

Teoria "eroilor" nu tine seama ca marea multime a publicului, cetitorii, toti isi au temperamentul lor, datorit ereditatii si experientelor vietii individuale - ca Eminescu n-a putut face pesimisti pe oamenii care iubeau viata si "spuneau clipei sa stea", ca toata influenta lui s-a redus la sporirea tristetii celor deja tristi prin temperament, carora le-a dat si justificarea filozofica a tristetii lor.

Dar teoria "mediului" nu tine sama inca de un fapt. De aparitia unor scriitori fundamental deosebiti in aceeasi tara, in aceeasi provincie, in aceeasi vreme, din aceeasi clasa, cu acelasi fel de educatie.



Ca mediul are influenta asupra scriitorului, ca o societate plina de nefericiri va intuneca si mai mult pe un artist posomorit, sau ca o societate fericita ii va mai descreti fruntea - asta e sigur. Ca scriitorul pesimist va face si mai tristi pe cei deja tristi, ori va stinjeni intr-o masura oarecare bucuria de viata a celor fericiti, iarasi e sigur. Dar atita. Lucrul se petrece ca si in educatie. A nega orice influenta e a admite punctul de vedere al lui Schopenhauer ; a admite totala putere educativa a mediului, ori a scriitorului, e punctul de vedere al lui Looke, conceptia tabulei rasa.

Si totusi, opera de arta poarta marturie pentru sufletul unei comunitati omenesti, o marturie mult mai puternica, de-cit a explicat-o slaba influentare reciproca aratata mai sus. Scriitorul, in adevar, este foarte reprezentativ, si cu atita mai reprezentativ, cu cit este mai "mare", cu cit personalitatea lui este mau puternica, mai putin succeptibila la influenta educativa a mediului.

Cum se explica acest lucru ?

Cam in aceeasi vreme, filozoful William James si istoricul literar Brunetiere au formulat aproape la fel teoria "oamenilor mari". James mai ales a conducatorilor de oameni, Brunetiere a scriitorilor.

Amindoi acesti ginditori rezolva problema prin aplicarea, in sociologie si istoria literara, a selectiunii naturale.

James J considera pe omul mare ca o "variatie spontana". Dupa el, relatia dintre mediu si omul mare este aceeasi ca si intre mediu si "variatia intimplatoare" din filozofia dar-winiana. Mediul il adopta ori il respinge, il prezerva ori ii distruge, in scurt - il selecteaza. James recunoaste insa ca "mediul modeleaza pe omul mare pina la un punct, prin influenta sa educativa, si ca acest lucru constituie o deosebire considerabila intre fenomenul social si cel zoologic". "Cind mediul adopta si prezerva pe omul mare, mai zice James, el se modifica prin influenta omului mare intr-o directie cu totul originala si particulara. Omul mare lucreaza ca un ferment si schimba constitutia mediului, intocmai cum ivirea unei specii zoologice schimba echilibrul faunal si floral al regiunii, in care a aparut."



Asadar, odata ce un om exceptional (o "variatie intimplatoare") convine mediului, acesta il adopta si e modificat de omul mare. Cum se vede, e teoria eroilor, dar amendata : nu orice om mare, ci numai acela care convine mediului.

Prin aceeasi teorie - care tine mijlocul intre a lui Car-lyle si a lui Spencer, Taine etc. - Brunetiere explica si opera scriitorilor si aparitia genurilor literare. *

El nu si-a expus nicaieri sistemul. Apoi ideile lui in aceasta privinta s-au lamurit pe-ncetul, cum singur marturiseste, in sfirsit, s-a contrazis adeseaori sau, mai just, a explicat unele lucruri in doua, sau chiar trei feluri contradictorii.

Cind ne spune ca Malherbe a reprezentat sufletul epocii sale, pentru ca, fiind o mediocritate lipsita de personalitate puternica, n-a putut rezista presiunii societatii din vremea lui, Brunetiere isi contrazice teoria. Si tot antidarwinist e Brunetiere si cind spune ca poetul se naste cu un temperament poetic in genere, fara predispozitii speciale, si ca devine liric sau epic, dupa imprejurari, fie acele imprejurari necesitatile sociale, fie genul literar dominant al vremii.

Dar lasind la o parte aceste afirmatii si altele de felul lor, si extragind din diferitele lui consideratii numai pe acele care se inlantuiesc intr-un sistem logic, gasim si in articolele sale critice aceeasi conceptie pe care am vazut-o la James.

Ca introduce darwinismul ca metod in critica literara, Brunetiere o declara singur : "Criticii intemeiate pe analogiile ce ea prezinta cu istoria naturala a lui Geof-froy Saint-Hilaire si a lui Cuvier, ne propunem sa vedem daca nu s-ar putea substitui sau adauga, pentru a o completa, o critica care s-ar putea intemeia la rindul ei pe istoria naturala a lui Darwin si Haeckel".

Si-n adevar, Brunetiere a intrebuintat adesea cu ingeniozitate acest metod. Pentru ce, de pilda, Malherbe, mai putin talentat decit Theophile si Saint-Amant, a fost poetul favorit al vremii, a fost selectat f Pentru ca Malherbe, raspunde criticul, nu a fost asa de liric, de individualist, ca cei doi poeti ; pentru ca Malherbe este mai obiectiv, mai echilibrat, si societatea franceza, care inca din veacul al XVI-lea tindea la limitarea individualismului, la echilibrul social, la organizarea regulata, care se desavirseste sub Regele-Soare, gaseste in Malherbe pe omul reprezentativ al nevoilor ei sufletesti si respinge pe cei cari nu-i convin. inca mai inainte de Malherbe, decit incepuse acest proces de echilibrare sociala, societatea exercitase influenta ed : ca facuse pe Du Bellay sa scrie Les regrets si, poate, l-a si omorit prin nepasarea ei ; iar pe Theophile si Saint-Amant nu i-a incurajat, nu le-a creat acea atmosfera de simpatie si admiratie - i-a respins.

Vorbind de genuri, Brunetiere le trateaza ca si pe scriitori. Un gen literar infloreste in conditii sociale prielnice. Tragedia franceza (gen obiectiV) se explica, si ea, tot prin structura sociala a Frantei veacului al XVII-lea, cind individualismul este inabusit de puterea centrala si nivelatoare a regelui. * in ale sale Etudes critiques (voi. VI), Brunetiere are un articol pur teoretic La doctrine evolutive dans l'histoire de la litterature, in care justifica aplicarea darwinismului in literatura.

De aceasta conceptie n-a fost strain nici Taine. intr-o opera mai tirzie, Essais de critique (PrefacE), el indica si metodul darwinist. Dar nu l-a utilizat niciodata. Cind a aparut Origina speciilor, Taine isi avea gata metodul de cercetare si, cum se stie, el toata viata n-a facut altceva decit sa caute fapte, ca sa-si ilustreze conceptiile pe care si le faurise din Scoala Normala Superioara.



Teoria selectiunii este mai aproape de adevar decit celelalte doua, a "eroilor" si a "mediului". Numai aceasta teorie nu se loveste de principiile elementare ale psihologiei, care ne arata cit de puternica este personalitatea innascuta a omului.



Dar sa ne intelegem despre ce "selectie" poate fi vorba aici. Caci noi nu credem ca procesul de selectie e acelasi in literatura ca si in biologie. in literatura, teoria selectiei nu ne poate da decit sugestii. in literatura, cuvintul selectie nu poate fi intrebuintat decit in chip figurat. Este o analogie intre selectia in literatura si selectia in biologie, dar nu este de loc o identitate. De altmintrelea, problema noastra este sociologica, si se stie ca darwinismul, aplicat tale quale in sociologie, nu poate duce decit la greseli. Domeniul faptelor sociale e asa de deosebit de acela al faptelor biologice, incit e imposibil a priori sa fie explicate prin aceleasi legi. in biologie, o "variatie intimplatoare" e o deviatie si, daca insusirile cele noua ii sint favorabile in lupta pentru trai, ea invinge, traieste, procreeaza si, dupa o suma de generatii, prin dezvoltarea progresiva si acumularea insusirilor noua, variatia devine o noua specie. Scriitorul "selectat" insa nu este o deviatie. Daca ar fi, atunci publicul nu l-ar selecta, caci el n-ar mai corespunde sufletului acelui public.

Dar, ca sa fie selectat de public, un scriitor inseamna ca a invins pe altul ! Nu e aceasta o selectie ca in biologie ? Nu. Caci un scriitor invinge pe altul, pentru ca el, si nu celalalt, e reprezentantul publicului ; pe cind un carnasier invinge pentru ca are asa insusiri, incit inlatura din concurenta pe alti carnasieri, raminindu-i lui, ca sa le manince, ierbivorele regiunii - si nu pentru ca el e ierbivorul prin excelenta, tipul reprezentativ al ierbivorelor !

Vom retine cuvintul selectie, dar fiind bine edificati ca e vorba de un altfel de proces decit cel biologic.

Asadar, scriitorul se naste pesimist ori optimist, cerebral sau pasional, subiectiv ori obiectiv etc Izbuteste, daca se naste intr-o lume cu acelasi fel de a simti. Si, desigur, intr-o oarecare masura e influentat de mediul in care traieste, cum si acest mediu, la rindul sau, e influentat de scrisul lui. Iar daca nu gaseste mediul prielnic, atunci nu e gustat, cetit, laudat si consacrat. Se poate insa ca dupa moartea lui sa vina o generatie care sa-l priceapa. Atunci e dezgropat, selectat - gloria lui e postuma.

Acesta ni se pare ca este adevaratul raport dintre scriitor si societate. De altmintrelea, si Brunetiere, in cazurile cind aplica selectia la literatura, si cind o aplica cu succes, tot asa intelege lucrul, caci, cum am vazut, pentru el Mal-herbe nu e o aparitie noua in univers, ci un om de talent, a carui psicologie corespunde perfect sufletului contemporanilor sai.

Dar din cine se alcatuieste acest public, care selecteaza ? Uneori e o clasa sociala, alteori o categorie intelectuala. Sa dam exemple. Conachi a fost selectat de boierime si mahalagii. Alecsandri de toate spiritele "noua" din vremea sa. Emi-nescu de "intelectualii" de dupa 1880. Cosbuc de temperamentele echilibrate, optimiste.

Uneori, un scriitor corespunde numai in parte categoriei sale sufletesti ori sociale. Atunci nu e apreciat cum trebuie. E cazul lui Grigore Alexandrescu" class="navg">Grigore Alexandrescu. Era si el patruzecioptist, dar cu cite restrictii ! in Anul 1840 e plin de ezitari. in Umbra lui Mircea. La CozXa, dupa ce cinta pe Mircea, face teorii impotriva razboiului. Optimismul, glorificarea trecutului vitejesc sint asa de putin vizibile la Alexandrescu ! De aceea, cu tot talentul sau, mai mare decit al lui Bolintineanu si chiar decit al lui Alecsandri, el n-a avut faima lor, n-a simtit entuziasmul si simpatia de care s-au bucurat ei. Natura sensibila mai ales la durere, spirit analist si deziluzionat, Alexandrescu n-a prea fost omul vremii. Probabil ca optimismul, cit apare in opera lui, s-a datorit influentii vremii de atunci. Si probabil ca, daca el ar fi scris dupa 18S0, ar fi fost un scriitor - original - din familia eminesciana. De altmintrelea, el a inceput sa fie mai just apreciat dupa 1880, cind au aparut acea psicologie si acea generatie care au format atmosfera prielnica a lui Eminescu, Caragiale, Vlahuta etc. in schimb, ce glorie a avut Bolintineanu, care e asa de sarac fata de contemporanul lui, Alexandrescu ! Dar versurile sale patriotice si eroice corespundeau asa de bine necesitatilor sufletesti ale contemporanilor sai !

Eminescu insusi n-a fost selectat pe vremea cind si-a scris poeziile. Se va zice ca, publicate numai intr-o revista, n-aveau destula raspindire. Poate fi si aceasta o cauza. Dar cind stim ca s-a facut arita discutie in juru-i inca de pe la inceputul carierei lui, cind stim cine si citi nu-l puteau gusta pe atunci, nu mai ramine nici o indoiala ca, pina dupa 1880, nu prea avea cine sa-l aprecieze.





Dar soarta poetului Eminescu e plina de peripetii. Dupa ce a fost indumnezeit vro douazeci de ani numai ca poet al iubirii s-al durerii - acum, de vreo zece ani, incepe sa fie admirat, de catra foarte multi, ca un luptator nationalist. "Proletariatul intelectual" a selectat pe poetul pesimist Eminescu. Nationalistii de azi selecteaza pe ziaristul Eminescu, si considera pesimismul poeziei lui ca un fel de ratacire.

De altmintrelea, fiecare dintre noi nu cetim, oare, in volumul lui Eminescu, pe Eminescul nostru individual ? Nu selectam ceea ce raspunde sufletului nostru indeosebi ? Nu-i coloram versurile, fiecare in alt fel, cu propriul nostru fond sufletesc ? Aceasta e asa de adevarat, incit pare o banalitate.

Si, daca voiti, chiar si soarta d-lui Macedonski se explica tot prin selectie. D-sa este, fara indoiala, un nedreptatit, caci, cu toate ca a avut talent, n-a fost apreciat, a fost un invins. Si n-a fost apreciat, pentru ca n-a putut corespunde sufletului acelora care dadeau tonul pe atunci. De altmintrelea, nu stim epoca in care acest scriitor ar fi putut sa fie reprezentativ la noi. Iar faptul ca n-a fost selectat i-a daunat si talentului : lipsit de atmosfera calda a publicului, a acelui public care, cind iti cistiga simpatia, colaboreaza cu tine, te controleaza si te conduce - d. Macedonski, dintr-un senti-mqnt: de ciuda si de mindrie, dintr-un fel de indaratnicie foarte naturala, s-a tot singularizat, a abundat mereu in sensul sau, si-a exagerat defectele. Acest lucru se-ntimpla totdeauna in asemenea cazuri.

Dar nu numai soarta creatorilor atirna de aceste variatii ale psihologiei publicului, ci si soarta ginditorilor. Asa, de pilda, in vremea idealismului umanitar, pe la sfirsitul veacului trecut, d. Gherea a fost poate cea mai populara figura a literaturii, mult mai populara decit i-ar fi dat dreptul articolele sale, mai ales ca cele mai bune, acele care se pot ceti si azi cu folos, sint ultimele - si nu cele incepatoare, care i-au faurit gloria. Dar, prin articolele sale, d. Gherea a exprimat sufletul unei generatii, care si-a gasit idealurile in opera criticului. Pe vremea aceea, d. Maiorescu era socotit ca un ,4nvins". Iata insa ca, de vreo zece ani incoace, d. Gherea incepe sa fie uitat, iar steaua d-lui Maiorescu se ridica poate mai sus decit oricind, fara ca d. Maiorescu sa mai fi scris ceva care sa-l ridice, ori d. Gherea sa mai fi publicat ceva care sa-l scoboare. Ba am putea spune ca, de cind a tiparit articolul sau despre Cosbuc, d. Gherea este mai "mare" decit acel Gherea de mai inainte, care ajunsese idolul tinerimii. Pentru ce d. Gherea a ramas in umbra si pentru ce d. Maiorescu a fost din nou selectat ? Pentru faptul foarte simplu ca locul umanitarismului de la 1S90 l-a luat nationalismul traditionalist de la 19C0 incoace. Generatia trecuta gasea ca d. Gherea e critic adevarat. Generatia actuala gaseste ca d. Maiorescu c critic adevarat.

Sint insa scriitori care se conformeaza imprejurarilor, pu-nindu-se in concordanta cu schimbarile "mediului". Aceasta insa nu contrazice teoria expusa mai sus, caci scriitorii care "evoluiaza" in chipul acesta nu sint aceia care se caracterizeaza printr-o facultate dominanta, cum a fost Eminescu. Scriitorii care se conformeaza schimbarilor intimplate in atmosfera morala sint aceia care au mai multe insusiri sufletesti in stare de echilibru. Si daca o suma de ani "mediul selecteaza" mai ales o insusire, pe aceea care ii convine, peste o bucata de vreme poate selecta o alta.

Aceasta insa nu insemneaza ca insusirile apar absolut pe rind. Ele apar in tot cursul evolutiei unui scriitor, numai cit, intr-un moment, apar mai ales si mai puternic unele, iar in alt moment - altele. (D. Vlahuta e adesea obiectiv in pri-ma-i faza, si de multe ori subiectiv in faza-i ultima.)

Bineinteles ca nu acestia vor fi scriitorii care sa reprezinte cu cea mai mare putere sufletul contemporanilor - aceasta raminind apanajul celorlalti.



Dar sa revenim la problema noastra.

Selectia, inteleasa in chipul cum am aratat mai sus, ne va inlesni sa pricepem si alte fenomene.

De pilda, soarta genurilor literare. Se stie ca nu toate genurile infloresc in acelasi timp. in veacul al XVII-lea, in Franta, infloreste in primul rind genul dramatic si in al doilea, elocventa ; in prima jumatate a veacului al XlX-lea, in toata Europa, mai ales poezia lirica si romanul ; la noi, intre 1880-l900, mai ales poezia lirica ori proza subiectiva - in anii din urma, mai ales nuvela obiectiva.

Brunetiere, aplicind si in aceasta problema selectia dar-winiana, cade uneori in plina metafizica. Concepind genul ca un organism, criticul francez vorbeste de transformarea unui gen in altul, ori de nasterea unui gen din resturile compozitiei altor genuri. Asa, poezia lirica din veacul al XlX-lea din Franta ar fi transformarea elocventii sacre din veacul al XVII-lea ; Musset ar fi "evolutia" lui Bourdaloue !

Ca orice scriitor se foloseste de achizitiile literaturii cc-l precede, e sigur, dar aceasta e cu totul alta chestiune.

Brunetere, insa, paraseste aceasta conceptie pur biologica. Scriitorul care a explicat succesul lui Malherbe prin psihologia publicului, datorita structurii sociale, nu putea sa nu explice prin aceeasi cauza si tragedia lui Racine. Publicul, care cerea obiectivitate pina si de la un autor de "poezii", desigur ca era si mai multamit cind i se serveau genuri literare curat obiective. Aceasta e cauza infloririi teatrului in Franta veacului al XVII-lea.

Asadar, dupa cum o epoca sau o categorie sociala ori intelectuala selecteaza pe scriitor, tot asa selecteaza si genurile. Si lucrul trebuie sa fie asa, caci un gen se defineste ca si un scriitor.

Ce sint genurile literare ? - Genul liric, epic, descriptiv, didactic, dramatic ? - Sint expresia literara a unor anumite temperamente intelectuale si afective.

Poetul liric este un subiectiv, un om in care lumea produce mai ales sentimente. Poetul epic si cel dramatic este un temperament obiectiv, in care lumea se oglindeste mai ales ca un sir de imagini succesive in timpul trecut sau prezent. Poetul descriptiv e tot un temperament obiectiv, in care lumea se oglindeste insa mai ales ca un sir de imagini simultane, in spatiu. Iar poetul didactic e un om, in care lumea externa provoaca mai mult consideratii intelectuale decit emotii si imagini, sau, in orice caz, un om in opera caruia consideratiile intelectuale sint intr-o proportie mai mare decit in alte genuri. (Comp. si Viehoff, Die Poetik, p. 461.)

Toate aceste feluri de temperamente exista, desigur, in orice vreme. Dar societatea selecteaza pe acele care-i trebuiesc. Deci ea selecteaza anumite genuri.

Asadar, selectarea scriitorilor si selectarea genurilor e acelasi lucru.

Tot asa se-ntimpla si cu scolile literare. Sint trei mari scoli literare, la care se reduc toate : clasicismul, romantismul, naturalismul. Ce inseamna un scriitor clasic ? Un echilibrat, un obiectiv, un multamit cu prezentul etc. Un romantic ? Un dezechilibrat (predominarea sensibilitatii si a imaginatieI), un subiectiv, un nemultumit cu realitatea, si ca-re-si cauta refugiu in trecut ori in fantazie. Un naturalist ? Mai greu de definit. Sa zicem : un dezechilibrat (predominarea imaginatieI), un obiectiv, un mizantrop ori un progresist etc.*

Asadar, si scolile se reduc la temperamente. Si-n adevar, aparitia, triumful lor se explica tot prin selectie. Clasicismul e scoala veacului al XVII-lea ; romantismul - a primei jumatati a veacului al XlX-lea etc. La noi : romantism pina la 1900, realism (cu ramasiti romanticE) de atunci incoace.

Prin urmare, aceeasi lege a selectiei explica si triumful scriitorilor, si al genurilor, si al scolilor. in fond, si scriitorii, si genurile, si scolile sint acelasi lucru : forme ale temperamentului. Genul si scoala sint suma scriitorilor inruditi.

Iar suma scriitorilor, sau a genurilor, sau a scolilor din-tr-un timp dat, este epoca literara. Dar se poate intimpla ca, in doua vremi deosebite, sa fie selectate feluri de temperamente, sa domine, cu alte cuvinte, aceleasi genuri si scoli, si totusi epocile literare se vor deosebi. Se vor deosebi prin ideile deosebite si prin viata deosebita a celor doua epoci deosebite. Tragedie si clasicism in Grecia veche ca si-n Franta veacului al XVII-lea, dar scriitorul grec are alt mod de a concepe lumea si zugraveste alta lume decit cel francez (desi, in privinta lumii zugravite, cel francez isi inchipuie, cind ia subiecte vechi, ca zugraveste lumea vechE). Lirism, fantazie si pesimism si la romanticii germani si la romanticul Emi-nescu, dar Eminescu gindeste ca un roman si imprumuta elementele poeziei sale din viata nationala.



Am spus ca in aceeasi epoca pot fi selectati scriitori foarte deosebiti sufleteste. Cu alte cuvinte, pot sta alaturea mai multe scoli in acelasi moment. Si cu cit o societate este mai civilizata, cu atita in simil ei diversitatea e mai mare, cu atita exista mai multe curente sociale ori de idei, cu atita, deci, pot fi mai multe scoli literare. Istoria literaturii tarii noastre confirma lucrul. Popor abia intrat in cursul cel mare al civilizatiei, noi n-am avut multe scoli literare in nici o epoca. Dar plecind de la 1800 incoace, cu cit ne apropiem de timpul prezent, cu atita literatura se tot diversifica. Astazi avem patru sau cinci feluri de scriitori, ca sa nu zicem chiar scoli. Dar fiindca intotdeauna o categorie oarecare da tonul in societate, fie ca acea categorie e clasa dominanta, fie ca e clasa cea mai culta din popor, fie ca e categoria care lupta pentru revendicari sociale ori nationale, - urmeaza ca o scoala sau un curent literar e dominant, iar celelalte traiesc modest si adesea tinjind. Un exemplu de la noi. Sa admitem ca simbolismul nu e o imitatie franceza, cum s-ar zice o "planta exotica", sa admitem ca la noi exista in public o categorie de oameni care ar selecta pe simbolisti, pentru ca simbolismul ar exprima chipul lor de a concepe viata. Sa admitem ca poetii nostri simbolisti au talent. Sa admitem ca au tot atit talent ca si d-nii Bratescu-Voinesti ori Sadoveanu. Un lucru e sigur : triumful e si va raminea al acestora din urma, pentru ca literatura lor obiectiva, nationala, sociala, altruista, corespunde sufletului acelora care formeaza elementul viu in viata societatii romanesti de azi.

Scriitorii nostri, care-si zic simbolisti, sint, si ca scriitori, si ca oameni, straini de orice preocupari sociale si nationale, straini de orice curente care agita societatea romaneasca. Ei sint, _ socialmente, niste izolati. Simbolismul nu e numai o chestie estetica. Simbolismul e si o atitudine in fata vietii, in atitudinea simbolistilor e ignorarea sau chiar dispretuirea framintarilor vietii.

Si cind problemele mari se pun cu putere, cind miscarile mari sociale recruteaza maximum de spirite, atunci ramin foarte putini "egoisti", care sa se inchida in turnul de fildes al nepasarii lor. De aceea decadentismul care a inflorit intre 1895-l900, dupa disparitia oricarui idealism (si a celui eminescian, si a celui umanitarist-socialisT), s-a topit ca zapada la soare dupa 1900, cind criza cea mare a zguduit tara, a pus probleme noua si grave, a trezit pe cit mai multi din toropeala ori nepasare si cind, din aceste cauze, a aparut literatura noua, nationala, "taranista". Si daca ar fi cumva sa trecem printr-o noua perioada sociala si morala ca cea de dupa 1893, ar fi posibil sa vedem din nou inviorarea unei miscari literare ca atunci.



Dar din faptul ca scolile corespund cu categoriile sociale, ori temperamentale, ori de alta natura, nu urmeaza ca un cetitor nu apreciaza decit produsele literare ale unei singure scoli - cum nu urmeaza ca, daca un partid e un "partid de clasa", sa nu aiba printre membrii sai persoane din toate clasele sociale. Numai artistii, care au temperamentul transant, sint exclusivisti. Cetitorul, preferind o anumita literatura, gusta si alte feluri de literatura, desigur cu mai putin entuziasm ; iar criticii, adica cetitorii cei mai despersonalizati ori mai "comprehensivi", gusta tot felul de literatura, desi chiar si ei au preferinti, facind si ei parte din categorii sociale, temperamentale etc.



Am spus ca scriitorul, care nu are o facultate dominanta, poate "evolua" prin selectarea succesiva a deosebitelor sale insusiri. Trebuie sa adaugam aici ca, la scriitorii mici, mediul, evenimentele, curentele de idei pot avea o influenta chiar asupra temperamentului, pot provoca schimbari mult mai mari decit s-ar putea explica prin orice "darwinism", cit de amendat, cu alte cuvinte ca asupra unor naturi maii slabe, educatia poate avea efecte mai apreciabile.

Asupra naturii prea puternice, asupra "oamenilor dintr-o bucata" (expresia aceasta nu e departe de cunoscuta "qualitc maitresse", a lui TainE), asupra unor asemenea oameni educatia are mai putina putere, cu alte cuvinte, asupra scriitorilor mari mediul are o minima influenta.

Daca am vazut scriitori taranisti pina la crismarism - ieri, si apoi "distinsi" "modernisti" si "artistocrati" - a doua zi, ceea ce inseamna ca nu aveau nici o personalitate, ori, mai bine, scriau fara nimic din personalitatea lor ; in schimb, un Caragiale a ramas tot el, oricite evenimente sociale si evolutii literare au trecut peste dinsul. Si cine nu simte ca acelasi lucru s-ar fi petrecut si cu Eminescu ?

Continutul de idei se poate schimba cu vremea si la personalitatile puternice - caci oamenii mari nu ramin doar in urma celorlalti. Iau si ei act de problemele ce se pun necontenit si care le servesc ca material al operei lor. Dar dispozitiile lor temperamentale ramin intacte, si deci si felul de a concepe lumea, ca aceasta atirna de temperament. Daca scriitorul e subiectiv ori obiectiv, pesimist ori optimist, mizantrop ori altruist, asa va raminea si asa-si va colora opera, de nu va trece cumva prin cine stie ce crize extraordinare, cum ar fi cazul lui Dostoievski, daca, in adevar, caracterul sumbru al operelor sale se datoreste in cea mai marc parte marilor nenorociri care au izbit pe scriitor in viata.

Acest chip de a concepe raportul dintre scriitor si societate ni se pare ca se impaca, mai bine decit oricare altul, si cu faptele literare, si cu principiile fundamentale ale psico-logiei.



(Viata romaneasca, 1912, nr. 7-8, p. 148-l59).

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

LITERATURA SI SOCIETATEA



Opera si activitatea literara Garabet IBRAILEANU

Scrierile si activitatea publicistica a lui Garabet IBRAILEANU





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

LITERATURA SI SOCIETATEA

- citeste textul

GREUTATILE CRITICII ESTETICE

- citeste textul