Personajul principal din romanul "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", Stefan Gheorghidiu, sublocotenent intr-un regiment de infanterie, trimis pentru fortificarea vaii Prahovei, este concentrat de curand/ceea ce constituie pentru el "o lunga deznadejde".
Discutia de Ia popota despre iubire provoaca o reactie violenta a eroului, care considera ca "cei care se iubesc au dreptul de viata si de moarte unul asupra celuilalt" si declanseaza amintirea propriei povesti de dragoste, aducand-o in realitate (memorie involuntara): "Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala". Face eforturi sa obtina o permisie de doua zile pentru a merge la Campulung, fiind chemat de urgenta de sotia lui, Ela, cu care se impacase de curand.
Eroul traieste in doua realitati temporale, cea a timpului cronologic (obiectiV), in care povesteste intamplarile de pe front si una a timpului psihologic (subiectiV), drama iubirii. /
Stefan Gheorghidiu este o natura reflexiva, care analizeaza in amanunt, cu luciditate starile interioare, cu o constiinta unica, insetat de certitudini si adevar: "Atentia si luciditatea nu omoara voluptatea reala, ci o sporesc, asa cum de altfel atentia sporeste si durerea de dinti."
Prima experienta de cunoastere, iubirea, e traita sub semnul incertitudinii, e un zbucium permanent in cautarea adevarului. Stefan primeste pe neasteptate o mostenire de la unchiul sau, Tache si, ca urmare, sotia sa, Ela, se lasa in voia tentatiilor mondene, devenind din ce in ce mai preocupata de lux, petreceri si escapade, fapt ce intra in totala contradictie cu conceptia lui despre iubire, despre idealul sau de feminitate: "As fi vrutei mereu feminina, deasupra acestor discutii vulgare" (despre bani - AŤ.AŤ.). Student la filozofie, inzestrat intelectual, Stefan traieste in lumea cartilor, o lume in totala contradictie cu lumea unchiului Tache, a lui Nae Gheorghidiu si Tanase Lumanararu, cu care eroul nu are nici o legatura spirituala.
/Fire pasionala, puternic reflexiva, constient de chinul sau launtric, Stefan Gheorghidiu aduna progrooivsemne ale nelinistii, ale incertitudinii, ale indoielilor sale interioare/ pe care le diseca cu minutiozitate. Viata lui devine in curand "o tortura", nu mai putea citi "nici o carte". Se desparte de sotia sa, apoi intalnindu-se intamplator cu Ela in fata unui chiosc de ziare, intr-o dupa amiaza de vara, s-au simtit amandoi stanjeniti ca doi straini, prilejuindu-i lui Gheorghidiu o adevarata revelatie: "Simteam ca femeia aceasta era a mea, in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii."
Plimbarea la Odobesti intr-un grup mai mare declanseaza criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punand sub semnul indoielii fidelitatea Elei. Faptele, gesturile, cuvintele Elei se reflecta in constiinta eroului (autenticitateA) care sufera la modul sublim drama iubirii: "de altminteri, toata suferinta asta monstruoasa imi venea din nimic." Mici incidente, gesturi fara importanta, privirile pe care le schimba ea cu domnul G., flirtul nevinovat se hipertrofiau, se amplificau, capatand dimensiuni catastrofale in constiinta eroului, "era o suferinta de neinchipuit" care se hranea din propria substanta. Un element exterior, un fapt, o intamplare ii declanseaza un zbucium interior imens, reactii in planul constiintei si stari sufletesti complexe. Atentia insistenta acordata Elei de domnul G., avocat obscur dar barbat monden, sporeste suspiciunile, scriitorul noteaza gesturi, priviri, reactii ale geloziei, analizandu-se pe sine, observandu-i pe cei doi si pe cei din jur, studiind totul lucid cu minutiozitate: "Nevasta-mea avea o voce usor emotionata". Faptul ca Ela gusta din felul de mancare al lui G., produce o adevarata furtuna in sufletul sau, revenindu-i in memorie amintiri dureroase: "Si ea stia ce vie placere imi face mie acest gest."
Gheorghidiu sufera nu numai din mandria ranita, ci mai ales pentru faptul ca se preface, afisand o indiferenta cu totul falsa, ascunzandu-si framantarile: "Ma chinuiam launtric ca sa par vesel si eu ma simteam imbecil si ridicol si naiv."
Autoanalizandu-si starile cu luciditatea caracteristica, disecand fiecare reactie pe care o are, respinge ideea geloziei: "Nu, n-am fost niciodata gelos, desi am suferit atata din cauza iubirii."
Vede in Ela idealul sau de iubire si feminitate catre care aspira cu toata fiinta lui, ideal care s-a prabusit si pentru ca, in conceptia lui, cei care se iubesc "au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt".
Hipersensibil si orgolios./personajul isi amplifica drama, pentru ca el isi exagereaza suferinta, ridicand-o la proportii cosmice, ceea ce semnifica nevoia eroului de absolut: "Se rupsese totodata si axa sufleteasca: increderea () in vigoarea si eficacitatea inteligentei mele."
Venit pe neasteptate acasa intr-o noapte, dupa o absenta mai lunga, incertitudinea lui se accentueaza si casa ii pare "goala ca un mormant, fara nevasta-mea". Orgolios, el sufera nu numai pentru amorul propriu ranit sau din deziluzie, ci mai ales dintr-un sentiment absolut al loialitatii fata de sine: "Cautam o verificare si o identificare a eului meu () cu un eu limitat in infinitul lumii nu era posibila nici o putinta de realizare sufleteasca."
Iubirea devine pentru Stefan Gheorghidiu autosugestie si optiune, "o iubire mare e mai curand un proces de autosugestieIubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial s-o jignesti, sa inseli atata incredere Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la inceput, patologic la urma."
Nici in plan sentimental, nici in plan social el nu gaseste un punct de sprijin durabil si traieste dureros drama omului singur, inflexibil moral, neputand sa faca nici unul din compromisurile cerute de societatea in care traieste. Nae Gheorghidiu, unchiul sau, om de afaceri aprig si cinic, politician perfid si abil si Tanase Lumanararu, ajuns milionar, desi analfabet, cu o "abilitate aproape geniala ca sa insele pe toata lumea", constituie o lume in care Stefan Gheorghiu se simte un intrus, deoarece nimic din aceasta nu se potriveste cu firea lui cinstita, pasionata de idei inaltatoare, de concepte profund intelectuale.
Eroul traieste in lumea ideilor pure, aspirand la dragostea absoluti, cautand in permanenta certitudini care sa-i confirme profunzimea sentimentului de iubire si, neputand gasi certitudinea linistitoare, se simte obosit si hotaraste sa se desparta definitiv de Ela, pe care o priveste acum cu indiferenta "cu care privesti un tablou" si careia ii lasa o buna parte din averea la care ea tinea, se pare, in mod deosebit: "i-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul".
/k doua experienta de viata fundamentala in planul cunoasterii existentiale este razboiul, frontul, o experienta traiti direct, care constituie polul terminus al dramei intelectuale. Imaginea razboiului este demitizata, nimic eroic, nimic inaltator, razboiul este tragic si absurd, inseamna noroi, arsita, frig, foame, umezeala, paduchi, murdarie, diaree si mai ales frica, spaima, disperare, moarte. Faptele sunt expuse cu precizia calendaristica a jurnalului de front, fiind inregistrate cu scrupulozitate de Gheorghidiu. Spiritul polemic al autorului evidentiaza discutiile demagogice din Parlament privind pregatirea pentru razboi, inconstienta si cinismul politicienilor, falsul patriotism si iresponsabilitatea celor raspunzatori de soarta tarii, care se multumesc sa ridice in slavi eroismul ostasilor si sa rosteasca fraze goale despre pregatirea armatei, desi "fortificatiile erau niste gropi cat cele pe care le fac copiii jucandu-se in nisip", iar strategii militari, cu totul incompetenti, dau comenzi aberante si confuze care trimit soldatii la moarte sigura. Frontul este, de fapt, haos, mizerie, marsuri neintrerupte fara nici o finalitate, invalmasala si dezordine, ceea ce creeaza o imagine halucinanta "de foc si de traznete".
Capitolul "Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu" dezvaluie tragismul confruntarii cu moartea, eroul insusi privindu-se din exterior ca pe un obiect, avand sentimentul ca "e ca la inceputul lumii."
Notatiile lui Camil Petrescu despre razboi sunt de o mare autenticitate si. luciditate, viata oamenilor fiind la cheremul hazardului: "cadem cu sufletele rupte in genunchi, apoi alergam, coboram speriati () nu mai e nimic omenesc in noi". Toti camarazii lui simt panica, frica, lasitatea, groaza, nicidecum n-au sentimentul eroismului si al vitejiei, al luptei cu dusmanul. Ca un blestem, unul din soldati silabiseste intruna, obsesiv: "Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu".
Tragediile razboiului sunt de un realism zguduitor: un ostas a vazut cum un obuz a retezat capul lui A Mariei si el "fugea asa, fara cap". Din notele aflate in subsolul paginilor, rezulta ca ziua retragerii a fost "cea mai cumplita zi (), cea mai groaznica pentru mine si prin consecintele ei si prin amintirea ei; timp de noua ani am retrait-o mereu in vis!"
Gandindu-se la suferintele care-l chinuisera din cauza Elei, Gheorghidiu se simte detasat parca de sine si de tot ce a fost, "acum totul e parca din alt taram, iar intre noi abia daca e firul de ata al gandului intamplator". Drama iubirii lui intra definitiv in umbra, experienta dramatica a frontului fiind decisiva.
Ranit si spitalizat, se intoarce acasa la Bucuresti, dar simte fata de Ela o instrainare definitiva, "sunt obosit, mi-e indiferent chiar daca e nevinovata" si-i lasa ei "tot trecutul".
Stefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un invins, deoarece reuseste sa depaseasca gelozia care ameninta sa-1 dezumanizeze, se inalta deasupra societatii dominate de interese materiale, meschine, traind o experienta morala superioara, aceea a dramei omenirii, silita sa indure un razboi tragic si absurd. Este, de altfel, singurul supravietuitor intre toate personajele camilpetresciene. V
Originalitatea romanului e data de subtilitatea analitica a propriei constiinte, de declansarea prin memorie involuntara a dramei suferite din iubire, de identificarea deplina a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul ca scriitorul este in acelasi timp personaj si narator. in conceptia lui George Calinescu, Stefan Gheorghidiu este "un om cu un suflet clocotitor de idei si pasiuni, un om inteligent (), plin de subtilitate, de patrundere psihologica () si din acest monolog nervos se desprinde () o viata sufleteasca (), un soi de simfonie intelectuala".
Serban Cioculescu remarca - printre primii - ca "nimeni ca dansul () nu a izbutit sa redea psihologia combatantului, teroarea perpetua a mortii, sentimentul insuportabil al necunoscutului din fata, asteptarea luptei adevarate", iar Pompiliu Constantinescu apreciaza ca "dl.Camil Petrescu este primul scriitor roman care descrie razboiul ca o experienta directa. Jurnalul de campanie al lui Gheorghidiu e marturia unui combatant si inovatia unui artist care isi confeseaza propria mutilare morala".