Sa stie tot omul ca am omorat pe Mihnea Voda!
Cat ajunse in Ardeal, intr-acea tara unde atatea neamuri razboinice, unguri, sasi, romani si sacui, stau inghesuite si in veci gata pe vrajba, gandul cel dintai al Domnului mazilit fu sa stranga o adunatura de oameni cu simbrii, in capul carora sa mearga sa-si ia domnia inapoi.
Planul sau nu izbuti; ostirile lui Vladut ii risipira simbriasii, si el atunci se duse sa se aseze, cu toata familia, in Sibii; dar inima lui inca nu era infranta si capul lui se muncea mereu cu ideea d-a redobandi tronul. De aceea trimise pe Stoica, cu bogate daruri, in Visegrad, la Craiul Vladislav al Ungariei, ca sa-i arate plangerile sale impotriva boierilor tarii si sa-i ceara totodata ajutor si ocrotire.
Vladislav, lingusit d-a vedea atata supunere din partea unui Domn roman, ii raspunse printr-o carte magulitoare, in care il numea bunul sau frate si-i fagaduia ca-l va sprijini cu oaste in primavara viitoare, indatorindu-l insa sa primeasca legea catolica si sa-i inchine Tara Romaneasca, unind-o prin lege si tractaturi de supunere cu Craia Ungariei. Zambitoarea nadejde a puterii facu pe Mihnea sa primeasca toate aceste invoieli umilitoare. Lege, familie, avutie! ce n-ar fi jertfit el oare acum pentru o sangeroasa razbunare?!
Ah! ce salbatica veselie ii umplea sufletul, cand, printre visele viitoarei sale mariri, zarea capetele Basarabilor insirate in tepe la portile-i domnesti!
Vremea d-acum insa cerea ca s-ascunda asprele aplecari ale inimii sale si sa stea cu zambetul multumirii in veci gata pe buze, pentru orice semn de compatimire sau de cinste, pentru orice fagaduinta de ajutor.
Craiul Vladislav scrise totdeodata orasenilor din Sibii, poruncindu-le ca pe Mihnea Voievod, pe ai sai si toata casa si neamul lor, nebantuiti, siguri si fara impiedicare, sa-i tina acolo, in mijlocul lor, si in cinste sa-i aiba; preste acestea, pe toti sa-i apere si sa-i ajute si sa fie datori in tot timpul a le prinde parte, nici sa cuteze altmintrelea a lucra.
Aceasta craiasca carte fusese citita in mijlocul pietei mari de catre magistrul orasului, si toti inteleptii luatori de seama si credinciosi ai Craiului iubiti sibieni se fagaduise sa implineasca cu credinta, luare de seama si intelepciune poruncile iubitorului lor Crai.
De atunci inainte, Mihnea, pus sub credinta de obste si botezat in legea catolica, cu mare pompa, dinaintea sibienilor papistasi, fu privit ca cea mai insemnata persoana din cetate.
Norodul il cinstea, il iubea si se inchina la dansul; adevar e ca nimeni nu putea fi mai milostiv decat Domnul roman. In toate zilele magistrul orasului, Ioan Agota, si judetii si juratii veneau sa cerceteze de trebuintele printului. In casa lui, comitele de Temisoara, Ioja de Som, trimis acum in partile Barsei, nobilul Ioan Horvat de Vingart si toti grofii si nemesii din Sibii si de prin prejur alcatuiau o Curte care se bucura de belsugul si de traiul domnesc al Voievodului mazil. La mese si seara in adunari, Mihnea le povestea jafurile si pradarile boierilor, dusmanii lui, si lesne-crezatorii sai ascultatori se mirau, in simplitatea lor saseasca, ce oarba tara e aceea ce se da in mana unor astfel de talhari si leapada un Domn, care, strain si pribeag, in cateva luni numai, umpluse Sibiiul de bunatatile sale.
Un biet poet latin, Ioan Salius, ce se bucura si el de cinstea de a fi printre numerosii oaspeti ai printului, incepuse a pune pe versuri laudele sale, aratand vechea slava a neamului sau domnesc, intinsa lui stapanire, dreapta-i strasnicie impotriva pradatorilor s-a furilor, ravna lui d-a uni crestinatatea sub o singura cruce, dorinta-i d-a scapa Bizantul de pagani, uracioasa viclenie ce-i rapise tronul, tocmai cand era in mijlocul tariei s-a gramezilor de aur . Insa atunci cand era poetul sa-si porneasca Pegasul pe caile zambitoare si infloritoare ale viitorului, cand era sa cante glorioasa redobandire a tronului, ce se apropia, si sa-si ia plata cuvenita inspiratelor sale stradanii, o imprejurare crunta curma deodata stralucitoarele nadejdi ale Domnului si ale lingusitorilor sai.
Sederea lui Mihnea in Sibii stransese acolo mai multi oameni ce purtau cu dansii cate o veche razbunare, si care, plini de jalnica aducere-aminte a trecutului, urmareau ca piaza-rea pe imblanzitul tiran.
Nemilostiva ursita sau pronia rasplatitoare facuse ca acesti oameni sa se intalneasca, sa-si destainuiasca unul altuia aceeasi ura si impreuna sa chibzuiasca a lor razbunare.
* * *
In casa lui Danciu Tepelus stau adunati, intr-o seara, trei oameni. Unul, de varsta medie, purtand imbracaminte ungureasca, are un obraz pe care se citeste o prostatica ravnire la mariri; acesta e stapanul casei, fecior de Domn si neimpacat dusman al lui Mihnea, carele se suise pe tronul hotarat lui de Vladislav, si acum inca ii rapise sprijinul ocrotitorului sau. Al doilea e un boier batran de Tara Romaneasca, cu barba alba si cu fruntea innorata de o veche mahnire; acela e Radul, spatarul din Albesti, a carui fiica, Ilinca, fusese jertfita cu atata cruzime de catre fostul Domn, chiar in noaptea ei de cununie.
In sfarsit, un tanar purtand zeghea sarbeasca tine mana pe hangerul de la brau, pare c-ar fi gata sa spele in sangele tiranului necinstea unei surori siluita de dansul; il cheama Dumitru Iacsag si e nepotul mitropolitului Maxim.
Ei se par a fi dupa o lunga sfatuire; iar batranul boier, intinzand cu incetul mana intr-un vas de aur ce sta pe masa, scoase dintr-insul o hartie indoita si citi cuvantul: Hangerul!
Iacsag salta de bucurie, strigand:
- E al meu!
Ceilalti doi raspunsera:
- Dumnezeu sa te ajute!
Radul, posomorat, arunca in foc o alta fasie, pe care scria: Streangul!, si Danciul rupse cu necaz una care zicea: Otrava!
Fara de a mai spune o vorba, ei se despartira.
A doua zi era 12 martie 1510 si praznic mare al sfantului Papa Grigore. Toata obstea cuvioasa, muieri si barbati, asculta cantarile latinesti ale baratului si rasunetul maret al organului.
Pe piata mare, dinaintea bisericii, nu e nimeni; d-o parte se vede numai un zid boltit; de cealalta, un tufis de pomi indesati.
Acuma slujba s-a sfarsit; crestinii, imbracati ca de sarbatoare, ies de toate partile, facandu-si cu aiasma semnul crucii pe frunte, si se raspandesc pe la casele lor. Mai in urma de toti, si umbland cu pas greu, se coboara pe treptele de piatra ale catedralei Mihnea Voda, insotit de nedezlipitul sau Stoica si de Ioan Horvat de Vingart; contosul Domnului, sur si lung, cu ceaprazuri de fir, e deschis la piept si lasa sa se vaza o scumpa blana de samur, la fel cu caciula de pe cap. Nimeni dintr-insii nu poarta arme intr-o zi mare ca aceea.
- Frumoasa si mareata slujba! zise Domnul catre Horvat.
- In curand se vor bucura de dansa si pamantenii mariei-tale, cand cuvioasa-ti ravna ii va adapa la izvorul adevaratei credinte.
- Asa e, negresit. Stiu bine ca voi intampina oaresicare anevointe, piedici si zavistii; dar lasati-va pe mine, zise el, zambind in sila, voi purta crucea in mana de fier. In zadar vor incerca boierii si mai ales blestematii de Basarabesti
Atunci, sarind ca un trasnet din tufis, un om se repezi la el cu hangerul in mana si, in iuteala izbirii, il pironi cu fierul drept in pietrele boltii de pe piata. Abia avu vreme Mihnea sa-i zica cu o mirare plina de dispret: Tu cine esti? si, pierzand orice simtire, cazu mort pe branci. Hangerul, izbindu-se de lespezi, ii patrunse coastele si iesi sangerat prin spate.
Tovarasii lui Mihnea ramasera incremeniti de spaima, si ucigasul se facu nevazut; dar peste cateva minute un om striga in gura mare din clopotnita bisericii: Sa stie tot omul ca am omorat pe Mihnea Voda!. Acela era Iacsag.
La acea semeata si groaznica strigare, ce se raspandise ca o furtuna prin tot orasul, norodul intreg se tulbura; incepura a trage clopotele, si cetatenii, prin case, imbracau zeaua de sarma si coiful de fier si se inarmau ca la o mare primejdie.
Adunati toti d-a valma si cu zgomot pe piata mare, ei priveau cu jale la stralucitul raposat, cand strigarile turbate ale lui Iacsag si vaietele familiei domnesti, ce sosise in grab pe locul de omor, intaratara mania norodului. Un cetatean mai aprins si mai indraznet dibui pe ucigas in turnul cel inalt si cu o impuscatura il lovi drept in cap . Trupul lui Iacsag cazu sfaramat pe pietre.
Acesta fu semnul izbucnirii.
- Sariti pe ucigasi! zbierau din toate partile.
- Danciu si Albescu au fost intelesi cu talharul acesta! striga Stoica dupa treptele bisericii, presupunand acum tainica lor infratire.
- Pe dansii, copii! Ei au ucis pe bunul Domn! pe milostivul Mihnea! pe tatal sarmanilor! pe fala Sibiiului!!! Pe dansii, copii! dati, dati navala!
Aceste strigate, repetite de mii de glasuri, pornira gloata cu volbura de pe piata, si toti se repezira la locasele banuitilor omoratori.
Acolo se petrecura groaznice macelarii; pe toti din casa, stapani si slugi, ii sfasie norodul inviersunat, si trupurile lor, trunchiate si tarate prin tarana ulitei, le azvarli, ca starvuri, afara din cetate. Astfel uneori soarta ineaca in acelasi potop pe vinovat si pe razbunatori!
Abia noaptea aduse ceva liniste in oras, dar cetatenii ramasera armati, ca sa duca a doua zi cu cinste trupul lui Mihnea Voda pana la cel din urma al sau salas, in biserica Sfintei Cruci de la Dominecani.
Sibiiul amagit planse multa vreme pe crudul tiran caruia dincolo de Carpati ii zicea Mihnea cel Rau. Judecatorii Curtii craiesti facura cercetare asupra acestor nenorocite imprejurari, si familia Domnului ramase, cinstita si aparata, in Sibii, pana cand soarta armelor, iarasi protivnica, o sili sa treaca la Tarigrad.
Mircea Ciobanul a fost Domn al Tarii multi ani dupa acestea, si mai multi Domni din neamul Dracii, armasului din Manesti au stat, la deosebite vremuri, pe tronul tarilor noastre.
Bucuresti, 1860
