Fuga e rusinoasa dar e sanatoasa
Un an si jumatate trecuse de cand Mihnea tinea carma tarii, si boierii pribegi Basarabii si altii cati putuse sa scape din mainile tiranului dupa multe si anevoioase rugaminte, dobandise in sfarsit ajutor de la Imparatia Turceasca. Sultanul Baiazit dase porunca pasei de la Dunare ca sa intre cu ostire in Tara Romaneasca si sa aseze in scaunul domniei pe Vlad cel Tanar sau Vladuta, fratele raposatului Radu Voda.
Deci, in toamna anului 1509, trei palcuri de oaste turceasca sta gata sa treaca Dunarea, din care unul, sub poruncile lui Neagoe Basarab, razbi mai nainte de celelalte in Oltenia, si acolo se adaose cu pandurii si cu vanatorii ce veneau cu bucurie sa se inchine la vechea lor capetenie.
Toate acestea se auzise, dar nu lamurite, la Curtea lui Mihnea, si Domnul socoti de folos a trimite in cercetare preste Olt pe fiul sau Mircea, cu vreo cativa aprozi credinciosi, dandu-i si pe logofatul Stoica ca sa-l insoteasca.
Mircea, temandu-se a merge d-a dreptul in Ramnicul Valcei si ne-voind a trage nici chiar tiptil la gazda in oras, mai nainte de a fi aflat ce se petrece pe acolo, se opri la mica manastire Cotmeana, putin mai in jos de frumoasa Vale a Luminilor, pe Topolog. Sfintise soarele din dosul piscurilor Coziei, cand el poposi in pacinica valcea unde sta pitita manastirea, ca un cuib intre munti. La poarta era un turn ce acum s-a daramat; ograda, incinsa cu ziduri, infatisa pe dinauntru patru siruri de chilioare cu tinde lungi si arcuite; in mijloc se afla o bisericuta.
Aprozii asezara vreo doua-trei corturi in curte; iar feciorul de Domn si credinciosul Stoica, dupa o cina de sehastru mai mult decat cumpatata, mersera sa se odihneasca in chilia staritului, ce slujea de arhontarie.
- Parinte, cand va toca de noapte, sa treca cu toaca pe la usa noastra, ca sa mergem si noi la biserica, zise Mircea calugarului ce-i insotise cu felinarul, de la trapezarie pana la salasul lor.
Calugarul se gatea sa se duca.
- Blagosloveste, parinte, ii spusera calatorii.
- Domnul sa va blagosloveasca, fetii mei! si tragand usa chiliei, o inchise cu clanta.
Abia apucase insa sa-i fure somnul, cand, deodata, o sumedenie de calugari cu rasele ne-ncinse, cu pletele si barbile zbarlite detera navala in chilie si-i desteptara cu aceste vorbe spuse pe sarite:
- Fugi, maria-ta, scapa-ti zilele! Ne-au calcat hotii! Sunt la poarta o mie si mai bine de haramini levinti, cu sanetele gata de foc si cu palosele goale Zic ca sunt ai lui Neagoe Basarab, si cer sa te dam pe maria-ta Fa-ti pomana cu noi; fa ce-i face si iesi de aici, ca e vai si jale de maria-ta si de biata manastire!
Aceste cuvinte, spuse pe nerasuflate si de mai multi dodata, faceau o larma care sperie si ameti pe tihnitii si somnorosii calatori.
- Ce ziceti? cum? ce e? intrebau ei uluiti.
Dar pricina era neteda: Neagoe, afland in Ramnic ca Mircea, fiul lui Voda, ar fi mas de conac noaptea pe ascuns la schit la Cotmeana, se repezise cu vanatorii sai si napadise pe la miezul-noptii, cerand sa-i deschida portile; calugarii s-au temut sa nu le faca vreo stricaciune de va gasi pe vrajmas in zidurile lor; de aceea, plini de spaima, indemnau pe Mircea sa fuga.
- Dar pe unde? intreba acesta, de vreme ce ziceti ca lotrii stau la poarta.
- Iata, p-aceasta fereastra, ii raspunsera, aratandu-i o crapatura ingusta ce da in partea padurii.
- Fuga e rusinoasa! cugeta printul, zaticnindu-se la ideea de a fugi fara de impotrivire.
- Dar e sanatoasa! adaose inteleptul Stoica.
In minutul acesta, strigatul: Foc! dam foc la manastire!, repetat de mai multe sute de glasuri, facu pe calugari sa-si piarda cu totul mintile; ei impinsera pe bietul Mircea descult, fara caciula, numai in camasa si cu braul taraind, pana la fereastra si-l imbrancira jos. Stoica sari dupa dansul.
S-amandoi, in intunericul noptii, o luara d-a fuga prin paduri.
Calugarii, mantuiti de primejdiosii lor oaspeti, deschisera portile pandurilor inviersunati. In furia intrarii, unii dintr-acestia apucasera pe nevinovatii calugari de barba, dar Neagoe se repezi, incruntat ca palosul, la dansii: Sa nu stricati pe nimeni! striga el in gura mare, si curtea se umplu de oaste.
Aprozii lui Mircea, vazandu-se impresurati d-atata gloata, unii se predara de bunavoie, altii, cercand sa stea impotriva, cazura sub numeroasele loviri ale dusmanului.
Neagu puse sa cerceteze prin chilii, prin pivnite, si, neafland pe nimeni, crezu c-a fost amagit. Vanatorii lui aprinsera focuri in curtea manastirii si p-afara, si, dupa vecinicul obicei de popas al romanilor, pusera caldarea de fiertura in cracan si-ncepura sa povesteasca basme si zicatori glumete.
Cand toca de otarnie la schit, Neagoe intra in biserica, se inchina cu smerenia unui fat de Domn cuvios, si, la iesire, varsa in mana staritului un pumn de bani de aur, ca sa-i fie spre pomenire.
- Sa-ti dea Domnul slava si marire! zise calugarul, cu fata luminata de o cucernica lacomie, si ceilalti soptira: Amin.
Din-zi-de-dimineata Basarabul isi ridica tabara si se intoarse in Ramnic.
Pe cand la Cotmeana se petreceau acestea, Mircea si Stoica urmau prin paduri calea lor cea ratacita; plini de groaza si temandu-se inca sa-i fi urmarit, ei fugeau inainte, speriindu-se de orice zgomot, de orice soapta, de frunzele ce fasiau pe craca, de vantul diminetii ce matura uscaturile, de broasca ce salta in mlastina, de vatuiul ce zbughea din iarba. La fiesce sunet ei se ascundeau in tufe, s-apoi frigul umed al noptii de toamna ii facea sa porneasca de iznoava, desculti si despuiati. Multa vreme ei ratacira pe poteci si pe carari pierdute, pana ce detera intr-un drum mare.
Atunci, de mai multe ori se intalnira cu cete de ostasi ce mergeau, suierand din frunza, catre Olt; dar frica ii facea sa se piteasca intre bolovanii drumului si sa-si opreasca suflarea pana-i vedeau departati.
Astfel petrecura toata noaptea; insa mana dumnezeiasca ii puse pe calea dorita; cand se revarsa de zori, drumetii pricepura ca sunt aproape de Curtea de Arges.
Se risipise pacla diminetii, si soarele se inaltase vesel ca d-un stat de om pe cer, cand ticaitii calatori ajunsera in cetate, doborati cu totul de osteneala si de feluritele incercari ale acestei groaznice nopti.
Sosirea lor si vestea ce aduceau pricinuira o noua jale in palatul domnesc. De-cu-noapte incepuse de prin toate partile sa vina stiri cum ca turcii ar fi trecut Dunarea la Giurgiu, si, la urma, ca Basarabii ar fi intrat cu oaste si cu Domn nou de la Imparatie in Bucuresti; in sfarsit, ca un nor de turci inainta cu mers grabnic ca lacustele spre Curtile domnesti.
Auzind toate acestea, Mihnea trimise sa adune in grab boierii la sfat; dar pe unde se duceau aprozii sa-i cheme, veneau indarat cu raspuns, care ca pribegise peste noapte, care ca de-cu-seara plecase sa intampine pe turci la Bucuresti. Trimise atunci sa stranga in curtea palatului putina ostire ce se afla sezatoare la Arges; dar toata se risipise sau apucase sa treaca peste Olt, la Neagu Basarab.
Copiii din casa se raspandise fiecare pe la parintii sai, astfel incat Mihnea se vazu deodata napustit de toata Curtea si de toata ostirea sa, singur cu ai sai si cu cateva batrane slugi parintesti.
Atunci sangele se aprinse intr-insul si turbarea ii cuprinse sufletul, in minutul acela cand oricare altul s-ar fi deznadajduit.
In zadar se otara impotriva restristii si cata in capul sau ifierbantat un mijloc de impotrivire. Toate erau mute la al sau glas, toate in preajma-i stau marmurite si reci ca gheata; nici o fiinta nu se aprindea la focul ce ardea intr-insul. In zadar umbla cu pas repede prin odai, stergandu-si sudoarea de pe frunte, si izbea cu pumnul in pereti, racnind: Nu; nu se poate sa caza intr-astfel Mihnea! Sariti, la mine copii! Dar nimeni nu venea, si numai boltile raspundeau cu urlet la ragusita sa chemare.
Mircea si Stoica inca nu iesise din a lor amorteala; spaima si obosirea sleise cu totul sangele intr-insii. Ei sedeau incremeniti pe lavite, cu capetele pe mana, cu ochii tulburi si holbati; semanau a fi pierdut orice simtire.
Domnita Chiajna, care peste vreo cativa ani avea sa fie eroina de la Serbanesti, sta langa dansii, cercand a-i imbarbata, si-i suduia cu aspre cuvinte, aratandu-le ca datoria lor este sa alerge prin cetate, sa adune de pre unde vor putea luptatori si sa vanda cu al lor sange cinstea tronului si a neamului lor.
Zadarnice povete! Cand erau parasiti de toata boierimea, de toata oastea si de tot norodul, unde erau ei sa mai gaseasca aparatori? In imprejurari ca acestea romanul e mai intelept; el nu-si primejduieste zilele pana cand nu vede catusi de putina nadejde de izbanda; atunci, mai bine se trage inapoi, ca la urma sa poata sari mai departe.
Asadar, potolindu-se si vazand, in sfarsit, ca nu e prin putinta a sta cu armele impotriva cotropitorilor, Mihnea porunci sa se gateasca de plecare. Atunci ai fi vazut pe toti, slugi si stapani, cu fetele palite, cu ochii sticliti, alergand prin odai, ridicand avutiile domnesti in lazi si in boccele, ca sa le incarce, imbrancindu-se, impiedicandu-se si mai rau intr-acea pripa deznadajduita.
Cand se sfarsira pregatirile, Doamna Smaranda si Domnita Chiajna se urcara jalnice in radvan, una umilita ca un voinic ce s-ar vedea silit sa fuga dinaintea vrajmasului, fara d-a se lupta; cealalta oftand dupa casa ei asa frumos deriticata, dupa camara-i plina cu merinde, dupa trambele de borangic netesute si dupa bogatele cusaturi ramase pe gherghefuri.
Mihnea, tanarul Mircea, Stoica si cativa credinciosi slujitori umblau calari pe de laturile radvanului, tristi si ofiliti ca osanditii ce au apucat calea ocnei. In urma-le venea un chervan mare mocanesc, plin pana in coviltir de sipeturi, care ducea pe drumul bajenariei bogatiile lui Mihnea Voda.
Ei apucara spre munti si trecura granita in Ardeal.
