Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Mihnea Voda cel Rau - CAPITOLUL 1 - Manesti de Alexandru ODOBESCU



Sa n-aibi mila!

Ca la doua ceasuri cale-n jos de Ploiesti curge apa Cricovului, care, cu mii de paraie ce se resfira si se-mpreuna, impestriteaza matca sa razlatata si nisipoasa; de-a stanga, campia seata se lungeste pana in poalele muntilor; d-a dreapta malul se-nalta rapos si acoperit cu paduri vechi si stufoase. Pe o culme mai semeata a acelei coaste sta, pe la leatul 1508, cetatuia lui Dracea, armasul din Manesti; din zidurile ei innegrite, vederea cuprindea toata lunca, cu bordeiele si cosarele taranesti rasipite prin tufise se balarii; mai departe, turnurile bisericii din Tarsor, pe care o zidise, cu vreo cativa ani mai nainte, Vladislav Voda, ce chiar intr-insa, zice Cronica, au pierit de sabie; si, in fund de tot, plaiurile aburoase ale Campinei si ale Breazei.

Intr-o zi noroasa de primavara, putin in urma Pastilor, crivatul sufla iute si-nghetat din fundul vailor, iar jalnicele sale gemete aduceau de departe, impreuna cu freamatul batranilor stejari, chiotele de vanatoare ale bataiasilor si latratura chelalaita a copoilor; caci departe, tocmai in Valea Comanacului, Mihnea, fiul armasului, se desfata vanand fiarele salbatice, dupa obiceiul boieresc de pe atunci, cand stapanul, pentru a sa multumire, ridica de prin sate toti vecinii cu gloata, de ramaneau tarinele nearate si ogoarele pustii.

Un glas de bucium s-auzi deodata sunand tare din cetatuie, si vanatorii, desteptati din zgomotoasa si salbatica lor betie, printr-acea grea si pacinica chemare, se intoarsera cu larma spre casa, unii purtand pe umeri dobitoacele ucise, atarnate pe barne, altii ducand cainii de zgarde si curuii in lantuse. In fruntea lor mergeau calari, cu fraul legat de oblanc, Mihnea si feciorul sau, Mircea Ciobanul; tatal, om matur si vartos, avea scrise pe fata sa paroasa si posomorata si-n ochii sai arzoi si-ncruntati, strasnicia caracterului sau; baiatul, abia iesit din copilarie, vadea o fire si mai salbatica, care-i si meritase porecla de Cioban.




Amandoi purtau cioboate de piele groasa, pana la genunchi, poturi de dimie alba, un cojoc scurt, de oaie neagra, cu gluga la spate, si chimir cu otele; la gat aveau grumajer rotund de zale de fier, si-n cap o turca flocoasa, adusa la o parte; la brau, satar si jungher. Unii din vanatorii pedestri purtau sanete, ceilalti, arcuri si sageti. Astfel pasea ceata inainte, si innoptase bine cand ajunse in curtea cetatii.

- Descaleca mai in graba si sui-te-ncoa! striga lui Mihnea, din capul scarii si cu glasul nabusit de lacrimi, o femeie cam trupesa, ce nu-i puteai zice nici tanara, nici frumoasa, boierul socru, biet, trage ca sa-si dea sufletul, si mereu cere de domnia-ta.

- Iata-ma-ndata, si Mihnea descalecase, urcase ingusta si direapta scara de piatra, si, prin tinde intunecoase, mergea la odaia tatalui sau.

Cand deschise mica usa de brad, el zari pe batranul armas uscat si galben, cu fruntea plesuva, cu barba alba, zacand lungit pe spate pe o velinta alba, in capataiul unui pat ce tinea, d-o parte, toata intinderea odaii. Alaturi ardea o faclie de ceara galbena, si un biet calugar bogonisea pe sloveneste, dar cu glas slab, rugile agoniei; in perete, o mica candela lumina o veche troita de lemn, si, mai incolo, pe ziduri, stau randuite, peste un zablau vargat, arme de tot felul, coifuri, zale de fier, tuiuri, iatagane trunchiete si dispuieri luate de pe la dusmanii invinsi.

O singura arma, o ghioaga de fier tintuita, mare si grea, buzduganul insusit slujbei de armas-mare, sta asezata pe velinta flocoasa d-a dreapta bolnavului, si mana-i osoasa, dar slabita, printr-o miscare spasmodica a nervilor, cata inca s-o ridice.

Cand Mihnea intra in odaie, ochii unchiasului, afundati sub cercul albit al sprancenelor, clipira ca o candela ce moare, si buzele-i vinetite soptira tremurand aceste cuvinte:

- Fatul meu! fa inima viteaza! nu te lasa! fii stalp teapan casei noastre si nu-ngadui sa caza biata mosie parinteasca pe mana oltenilor, p-a Basarabestilor trasni-i-ar Domnul din senin! c-asa avem noi lasat cu blestem de la mosi stramosi: pace si ragaz sa n-avem cu neamul lor cel urgisit De-ti va da Domnul Dumnezeu putere si tarie, sa nu cruti, sa n-aibi mila, ca nici de tine nimeni nu va avea mila, cand te vor vedea infrant si ticait Mana mea s-a muiat nu mai poate ridica buzduganul asta, vechiul meu tovaras, bunul meu prieten; ia-l acuma tu in mainile tale, si proasca sa faci, cand vei izbi cu dansul in dusmanii nostri Sa n-aibi mila!

Glasul i se curma; ca un fior i se strecura prin tot trupul si ramase inclestat! Atunci, in mijlocul acelei taceri de spaima, prin care trecea suflarea mortii, in loc de sunetul cuvios al clopotelor, se auzi o zangaietura infundata de catuse si de lanturi.



Erau bietii vecini robiti si pusi in fiare de raposatul armas, care zaceau aruncati in fundul pivnitelor cetatuii sale, si acum, in mijlocul noptii, isi scuturau dureroasele lor lanturi.

Apoi totul intra in tacere; prin odai abia se auzea ceva suspinuri de femei, si p-afara vaietarea viforoasa a crivatului. Intunericul domnea peste tot.

Deodata insa incepura a se deosebi tropote de cai, si curand dupa aceea cativa calareti bateau tare cu palosele in poarta.

Stoica, om vechi al casei, deschise oblonul, scoase capul pe o ingusta ferestruie si intreba:

- Cine e?

- Oameni buni! raspunsera d-afara.

- Ce catati asa innoptat pe la casele crestinilor?

- Suntem de la domnie, noi, boieri ai tarii, si venim sa ne inchinam noului Domn ales de obste, lui Mihnea Voda.

La aceste cuvinte neasteptate, Stoica deschise poarta si boierii, descalecand, mersera pana la Mihnea, ii sarutara mana cu smerenie, iar cel mai batran dintre dansii grai intr-astfel:

- Ani multi intru noroc si fericire uram mariei-tale! Aflatufi-vei din zvonul si jalea obstii ca s-au pristavit fericitul Domn si bun crestin Radu Voda, iar norodul cerand cu o glasuire ca sa-i fii maria-ta sprijin si parinte, boierii tarii te-au ales ca sa urmezi raposatului in domnie, si pe noi, supusele mariei-tale slugi, ne-au trimis ca sa te rugam, din partea tuturor indeobste, sa primesti volnic si bucuros aceasta sarcina. Deci fie-ti, Doamne, mila de mosie si nu o lasa in prada hrapitorilor, care de toate partile pohtesc la dansa ca sa o strice si sa o jafuiasca.

La maria-ta alearga toti cu nadejdea, ca puii la closca. Nu-i lepada: indura-te, Doamne, de pamantenii mariei-tale si le deschide aripa de aparare!

Mihnea stapani in sinesi bucuria, multumi cu sange rece boierilor si indata porunci sa i se gateasca cai de plecare.

La revarsatul zorilor, Mihnea cu fiul sau si cu Stoica, boierii trimisi in solie si cativa calarasi se pornira pe drumul Curtii de Arges.

Buna jupanita Smaranda, acum Doamna a Tarii Romanesti, ramase cu slujitorii si femeile sale ca sa-ngroape, a doua zi, pe batranul Dracea, armasul din Manesti, la manastirea Tarsorul.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.