n. 6 febr. 1891, Bucuresti - m. 20 apr. 1968, Bucuresti.
Poet, prozator, dramaturg, eseist si traducator.
Fiul juristului si prof. de drept comercial, la Univ. din Bucuresti,
Grigore Maniu, originar din Lugoj; bunicul patern, Vasile Maniu, fruntas al vietii culturale si politice ardelene, continuator al traditiei "luminilor", istoric si membru al Acad. Romane. Mama, Maria (n. Calinescu), descinde dintr-o veche familie de boieri olteni, cu stramosi atestati pe vremea lui Matei Basarab, inrudita si cu Bratasestii; fire artista, cultiva in mediul familial dragostea de muzica, arte plastice, poezie; toti cei cinci copii au deosebite aptitudini intelectuale si artistice, iar doi se vor consacra artei: MANIU si sora lui,
Rodica, pictorita de notorietate intre cele doua razboaie mondiale. Copilaria, in mediu citadin, cu scurte vacante in mijlocul unei naturi patriarhale, la mosia Soparlita, pe malul Oltetului. Scoala primara la Bucuresti, unde e inscris apoi la Liceul "Gheorghe Lazar"; mutat din clasa a IV-a la Liceul "Matei Basarab", coleg aici cu Serban Bascovici si avandu-i prof. pe N. Coculescu, I. Nadejde, Th. D. Sperantia, C. Banu. Debuteaza, elev, in rev. liceului. Rasaritul (1906); dupa bacalaureat (1910), se inscrie la Facultatea de Drept a Univ. bucurestene (1910-1913, cand isi ia licenta). Adevaratul debut, in timpul studentiei, la rev. Insula (1912), semnand Adrian Gr. Maniu poemul in proza Primavara dulce. In acelasi an, debut editorial cu voi. de poeme in proza Figurile de ceara. intinse lecturi, nesistematice, il apropie mai cu seama de Baudelaire, Villiers de l Isle Adam, Aloysius Bertrand (din care si traduce), dar stagiul simbolist e repede depasit in directia unor deschideri spre modernism. Voluntar in razboiul balcanic (vara 1913), incheie campania cu gradul de plutonier de rezerva, reformat din motive de boala. In 1914, calatorie in Franta. Colab. la Noua revista romana, Cronica (lui Arghezi si Galaction, cu care impartaseste ideile urnanitare si pacifiste), atras de ideile socialiste, probabil prin intermediul lui N. D. Cocea, cu care va candida pe lista "independent-populara" la alegerile de dupa razboi, fara succes. Face campania din 1916-1918, voluntar pe front, in 1918, reintra in viata literara: reprezinta prima sa piesa, Fata din dafin (in colab. cu Scarlat Froda); editeaza (tot cu Froda) rev. Urzica (mai-iul. 1918, 7 nr.); redactor la Dimineata, colaboreaza la Chemarea, Fapta, Socialismul, Hiena; publica voi. Din paliarul cu otrava (1919). in 1920, se stabileste la Cluj, functionar la Banca Agricola si redactor la ziarul Vointa; prietenie cu
L. Blaga,
Cezar Petrescu, Gib Mihaescu, cu care fondeaza rev. Gandirea, unde publica ciclul de poeme Razboiul si o parte din poeziile ce vor intra in sumarul voi. Langa pamant (1924). Pana in 1930, intense preocupari teatrale: adapteaza Motanul incaltat (dupa Gozzi), scrie Mesterul (1922), Rodia de aur (in colab. cu Al. O. Teodoreanu, 1923), Dinu Paturica (adaptare dupa Ciocoii lui
N. Filimon, in colab. cu
I. Pillat, 1924), Tinerete fara batranete (1925), Lupii de arama (1929; jucata cu succes de Maria Ventura, in regia lui V.
I. Popa si cu muzica de S. Dragoi); regizor la Nationalul din Craiova (1926-1927). Revenit la Bucuresti, reintra in presa, redactor la Dimineata (din 1931), colab. la Rampa, Adevarul literar si artistic, Viata literara, Universul literar, Boabe de grau, Revista Fundatiilor Regale, Muzica si poezie s. a. Inspector general in Ministerul Artelor (1928-1946); directorul programului vorbit, la Radiodifuziunea romana (1930-1933), consilier literar la Fundatia Regala pentru Literatura si Arta (din 1932). Ales membru coresp. al Acad. (1932). Publica voi. de poezie Drumul spre stele (1930), Cartea tarii (1934), Cantece de dragoste si moarte (1935) si ed. definitiva de Versuri (1938). in acelasi an. Premiul national pentru poezie. A mai editat culegeri de proza poematica si fantastica: Jupanul care facea aur (1930), Focurile primaverii si flacari de toamna (1935). Dupa 1946, trece printr-o perioada extrem de grea, traind dintr-o istovitoare munca de traducator (Balade populare ruse, 1954; Basme de Puskin, 1953; Cantecul Niebelungilor, 1958 s. a.), bolnav. intors la opera sa, da, in 1965, doua voi.: Cantece tacute si Versuri in proza, remanieri nu intotdeauna inspirate ale unor texte vechi. isi revizuieste intreaga creatie lirica, putin timp inainte de moarte: Scrieri, I-II, 1968. A fost si un patrunzator critic de arta, atras in egala masura de formele moderne ca si de arta veche si populara romaneasca, din structurile careia se hraneste propria sa viziune lirica. Premiul "M. Emines-cu" al Acad. (1965).
Daca poezia lui MANIU i se parea lui
N. Davidescu, inca in 1922, "un muzeu de furtunoase imposibilitati", de la aceasta omagial-generica apreciere criticul trece la o remarca la obiect, de o importanta de care ne putem azi da seama pe deplin: "Dl. Maniu insa vede multiplu, savant, intr-un complex de linii adecuate si de colori, observa numai particularul, surprinde notele unice si scoate, cu naturaletea tarancelor noastre cand izbutesc, pe un covor sau pe un ou, un tablou pretios de rafinat" Asadar, o vocatie a privirii devenite agent estetic, cale particulara a creatiei asupra careia va insista G. Calines-cu: "Ca si Th. Gauthier,
Adrian Maniu e un artist plastic refulat care se consoleaza in poezie [ ]. Poezia lui [], deloc descriptiva, exalta un puternic miros de vopsele". Dar sub aceasta reorientare a pictorului potential care a optat pentru verb, putem citi mai mult decat un caz individual, mai mult decat expresia unei experiente de interes limitat. Si anume, acel "primat al vizualului" caracteristic "lumii moderne", obsedata (dupa Rene Huyghe) de tot ce e vizual. Un obscur imbold catre "cultul imaginilor", indice al viitorului, proslavit de Baude-laire. Un mecanism de alcatuire al unui nou cod liric, post-simbolist, axat pe colaborarea cu artele plastice, dupa cum simbolismul se lasa imbibat de efluviile muzicii? Autorul Cantecelor de dragoste si moarte (1935) a intuit existenta unui drum invers celui parcurs de Orfeu, presupunand ca orbirea poate nu doar conduce la pierzanie, ci si revela, recastiga, reintegra. Ochiul se manifesta ca o "constiinta" ce ne apropie nemasurat de lucruri, pana la a anula distanta ce ne separa, pana la linia rodnica a identificarii cu ele. Pornind de la reflectia lui Maurice Blanchot, care in Spatiul literar considera ca Orfeu "o pierde pe Eurvdice pentru ca o doreste dincolo de limitele masurate ale cantecului si se pierde pe sine insusi", putem socoti ca obiectul creatiei e, in constiinta moderna, recuperabil tocmai dincolo de orice "limite masurate", ca scrutarea sa e practic nelimitata. "Laicizarea" poeziei a constituit, pentru M., inaintea mai tuturor contemporanilor sai romani, un imperativ antior-fic. Prin indiscretia unei adanci observari a resorturilor verbului liric, prin curajoasa lor reformare, prin instituirea unui punct de vedere inauntrul poeziei, MANIU si-a ingaduit o reevaluare a lumii ei sensibile si morale. Privirea sa acuta si capricioasa, transanta si fantasta propune o viziune noua, unind prospetimea senzoriala cu finetea prospectiunii cerebrale, delirul matasos al iluziilor cu strictetea unor precise elaborari. Spre deosebire de bardul orfic, descoperitor al universului in esenta sa, care e cantare reverberand in creatie ("Cantarea-i fiinta" spune Rilke in sonetele catre Orfeu), poetul antiorfic identifica lumea cu o imagine, raspunzand sistemului sau de plasticizari. Atitudinii de herald al misterului i se substituie cea a desacralizarii, a "decaderii" prin "nepoetic", prin "banalitate" si prin incredulitate. Poetul nu mai e un initiat, un mag, ci un semanator de indoieli, un trouble-fete ce nu se sfieste a apela la un comportament clovnesc. "Libertatea" vazului - cel mai intelectualizat dintre simturi - se sprijina pe o intensificare a inteligentei, dupa cum aceasta nu e posibila fara o purificare a simturilor. M., arata cu justete
Paul Zarifopol, are o "naivitate de simturi tot atat cat nu are - noroc! - naivitate in spirit". Privirea de pictor a poetului e cu atat mai ingenua (apta a propune aspecte noi), cu cat luciditatea sa e mai concentrata asupra sa insasi. Orice pastel semnat de MANIU izbeste prin candoarea artificiului, adica prin calitatea acestuia de a se declara ca atare: butaforia e indicata cu degetul, trucurile si impostura sunt fara jena recunoscute, un "cinism" al imbricarii simbolului sentimental cu "proza" reprezinta un procedeu curent, aflat la suprafata: "Uite, primavara reinvie, si toti pomii au flori de hartie. / Cerul e sumar ca un decor. Araturile sunt pline de noroi. / Vino, vreau sa ne plimbam si noi. Poate crezi in declaratii de amor. / Cantecul atat de monoton zarait in sarme de telefon. / Salcia imobila cu ciucuri infloreste. // Oile de bucurie stau cu capu-n jos. / Trenul trece, fumul cade gros/ Cand pe ape frigul se cojeste. / Frigul pentru fiecare an, alb ca dintii si - clape de pian. / Clinchetind cu zgomotul de foarfeci radioase, randunele trec pe carti postale, / cucul din ceasornic suna-n vale, campul putrezit miroase. / Vino, paradox sentimental, tuse inflorita in spital. - /Uite, primavara reinvie, pentru cei ce nu se pot uita. / Vino, sa privesti uitarea ta si sa calci flori de hartie" {Primavara futurista). Emotia e introdusa in tiparele conventiei antiartiste fara nici o remuscare. Patetismul e confruntat cu cea mai accentuata maniera: "O, suflete, inalta din nou aripa franta, / sa te ridici in cerul de toamna imblanzit, / in cerul de icoana, cu aur innegrit" {Mangaiere). Sau: "Orasul e strain. Norii apasa greu pe turnul prabusit, / seara se lasa neagra, ca intr-un tablou invechit/ in care te cauti, doar te vei gasi si pe tine" {Departe, tarziu). Gestul pictorului apare poetizat printr-un protocol de atelier, care insa nu e simpla "copie" a unui limbaj prin altul, ci o nostalgie a unei unitati estetice de o crepusculara fragezime: "Vreau pe fonduri vechi de aur, ca-n icoane bizantine/ sa pictez in alb si rosu trupul tau. / Parul sa-1 asez suvite/ si sa-1 colorez ca toamna-n frunze. / Ochii am sa-i fac triunghiulari, / tot asa ca fluturii de seara in obrazul transparent" etc. {Poemele trupesti). Se poate urmari procesul devenirii creatiei, de la tipatoarea indrazneala simbolista de tip Minulescu, orientata spre efectul public, precum o sfortare de dibaci sansonetist ("o vioara/ infioara/ negurile care mi-au impaturit/ inima cu care te-am iubit. / Nici un drum nu este sfarsit. / Sfarsit e cantecul -poveste, / caci povestea e o clipa/ care tipa/ care tipa-n pripa: tu ai fost/ cea cu parul flori de tei. / Eu te-am intrebat: Ma vrei?" etc. {Tisana sufleteasca), la intoarcerea spre sine a lirismului, punctat de imagini ce reclama tacerea contemplativa. Spectacolului exterior i se prefera unul interior, al topicii ce-si cizeleaza solutiile, al plinatatii metaforice savant difuze. De sub solaritatea puternica si zglobie a unei faconde sentimentale, poetul ajunge, prin adancirea artei, la un spatiu luminat artificial, cotropit de parfumuri rare, impodobit de rafinate combinatii cromatice {Moartea Salomeei). O simtire genuina se adanceste la randu-i, asigurand puritatea liniilor, alura visatoare a compozitiei, "de o fragezime de lunca in plina inverzire" (
Perpessicius). Hieratismul ce, asa cum s-a aratat, il preveseste pe Blaga, este executat cu o evlavioasa minutie: "In procesiuni, copile, sub arini/ trec vesmantate-n valuri lungi si albe, / in maini cu crini. / Prin iarba ca-n renasteri venetiene, / Zmaltata-n paralute, banutei, bujori de roua, / surorile trec doua cate doua. / Calcaie goale si priviri viclene, / albastre cum sunt ochii scrisi pe aripe de flutur." {Vanatoarea). MANIU alcatuieste impreuna cu Blaga si cu
Emil Isac un triptic. O sensibilitate a spatiului transilvanean, senzuala si ceremonioasa, saturata de culoare si nazuind la rigori abstracte, vibratil-morala si atenta la etic, dionisiaca si de bunavoie inchisa intr-o "forma fara avant" (E. Lovines-cu) se rosteste la nivele diferite in productiile poetilor sus-numiti, intr-o elocventa contiguitate cu traditia folclorica, extinsa pana la negura manoasa a eresului. Una din particularitatile poetului credem ca se sprijina pe specificul senzorial al scriitorului ardelean in genere, mai putin receptiv la resursele sonore ale textului, la seductia sa lingvistica, bizuindu-se, in schimb, pe finetea retinei, ca si pe dezvoltarea asociativa a datelor acesteia. E pururi prezenta si o pornire seditioasa, o darza inacomodare, o "erezie" endemica; de la infatisarea revoltei social-nationale, aceasta a trecut la rebeliunea lirica ori metafizica (indice de puternica vitalitate a natiei). Trebuie relevat ca substratul etnic al lui MANIU se fereste constant de un declarativism oneros, precum si de imagini de expozitie etnografica (absente la Blaga). Patria se rasfrange in tablouri de o picturalitate subtila, greoi-diafana, in cadrul careia valoarea emotionala e contrasa intr-un joc foarte studiat al valorilor plastice. Dar ceea ce am numit antior-fismul lui MANIU se imbina cu un intelectualism strans, cu o "racire" caracteristica a tonului. Totul sub semnul unei recunoscute vointe de originalitate. Ochiul demitizant taie ca un bisturiu si realeatuieste privelistile conform unei optici, estete. Bucolismul si patriarhalitatea nu sunt decat o materie prima, un tesut docil prin care strabate lama lirismului, avid de o noutate de forme, decupate intr-un stil al insolitului. Poetul care a renuntat la conceptul de mister isi asigura parca o consolare in fervoarea artificiului, in contorsionarile unei lumi secunde, mascand, prin zelul ordonator al elementelor antinaturale, starea sa de spirit tulburata. Siluirea sistematica a expresiei semnifica siluirea sufleteasca. Iar aglomerarea tropilor, de o gustoasa incalcire, de o luxoasa "obscuritate", opuse retoricii de toate zilele, semnifica, concomitent, opozitie la univers. Puterile natural-sleite ale artistului se incearca intr-o revansa creatoare, in registru baroc. Uneori gratia sfioasa a fanteziei evoca un angelism incorporat (Noapte,
Iarna s. a.); alte dati se inscriu inspaimantatoare vedenii, intr-o substanta de basm malefic ca si intr-o dezordonata proliferare organica, inrudita cu cea cultivata de Arghezi. Poetul e "rau" prin alienare imaginativa: "Un lac de pacura cu solzi de nufar cercuieste, / in sforaiala bivolilor smoliti, / si-n papura lancilor leganatoare, / crenelarea zidurilor dintate / Artere, crapaturi zigzagatoare, / pe care harci de caine pandesc din pari ascutiti/ si arcasi tintind veninuri suieratoare. // Deasupra cetatii cu turnuri ciudate, / holbeaza la luna/ o suta de gusteri si scorpii in piatra umflate, / cantand si cersind prevestiri de furtuna" (Fata-Morgana). Parasind perspectivele unei armonioase alcatuiri a realului, vazul poetului inregistreaza morfologia propriei sale tensiuni.. Muzicalitatea se scurge ca o electricitate in pamant. Din pricina unei exasperante interdictii siesi impuse, avand ca obiect frumosul conventional, idilic, ochiul Orfeului razvratit e predispus la a fixa deformarea, grotescul, debosarea, intr-un fel care dezvaluie demonia subtextu-ala a "libertatii formale". Pe fundalul moral sumbru sunt consemnate anecdote de cele mai multe ori crispate, dramatice (Poveste din sat, Adevaratul sfarsit, Langa moarte, Intr-o gradina veche s. a.) Autorul Salomeei isi exercita gustul desacralizarii cu precumpanire in mediul cotidian, unde contrastul dintre ideal si real i se pare, probabil, mai dureros, pictand "miracolele" de duzina, de plida, ale circului. Tehnica e a reportajului care cumuleaza elemente anodine, liric sterpe, ca o gramada de pietris de sub care tasneste insa iarba semnificatiilor. Misterul lapidat, despuiat de vesmintele-i solemne si de podoabele-i conceptuale, se retrage din mediul prielnic al infantilului si al simplitatii. Efectul este asemanator cu al unor tablouri de Raoul Dufy (Saltimbancii). Cata gravitate si cata ironie intra in vederile creatiei in discutie e greu de spus, caci suferinta e, mai curand, avivata prin detasare, decat - cum s-ar parea - diminuata. Prefacuta naivitate, umorul (cateodata urmuzian, fixat pe dubla mecanica a realitatii si a vorbirii), intregul arsenal de mijloace stilistice nu izbutesc a escamota apasarea plictisului, dupa cum aceasta nu reuseste a escamota constiinta torturanta a marilor intrebari.
Decorul se dovedeste un bun conductor al fluidului afectiv, care, la randul sau, incremeneste in imagini, sub inghetata suflare a sarcasmului: Vanatoarea. Jocul poetului nu conteneste, de-a pensulele ori de-a cuvintele (deseori se zareste printr-insul profilul lui Jules Laforgue): Magarul, Irod cheama dansul. Concurat numai de cel arghezian, bestiarul lui MANIU e cel mai emotionant din planul liricii indigene, marturisind o legatura subterana a proscrisului moral cu izvoarele vietii, cu biruitorul lor mister, doar conventional infruntat. Poverilor individualizarii ascutite, ale timorarii si inadaptarii intoarse in deradere, li se adauga atitudinea compensatoare, pana la un punct, a fraternizarii cu regnul necuvantatoarelor, eseninian umaniste. Vitregiile soartei lor sunt asumate de poet intr-o tonalitate sentimental graitoare, emanand o caldura refractara la afectarile artificiului. in astfel de momente, masca aluneca de pe obrazul unui mare sensibil ultragiat, flamand de sine insusi (Turma). Promotor de prima mana al "modernismului" in poezia noastra, MANIU e un antiorfic care a inteles sa-si plateasca "indiscretia" si aparenta denigrare ce au "macinat prestigiul inspiratiei academice" (VI. Streinu) cu o proprie umilinta, sub chipul indoielii de sine morale si, deopotriva, lirice, intr-o expresie deseori acuzata: "Tu ne-ai aratat ca adevarul nu poate fi spus decat mintind, / si ca cea mai frumoasa minune numai inchipuita" (Strofe inchinate). insemnatatea poetului nu e inca pusa in cuvenita lumina.
OPERA
Figurile de ceara, poeme in proza, Bucuresti, 1912; Salomeea, Bucuresti, 1915; Din paharul cu otrava, Bucuresti, 1919; Mesterul, Bucuresti, 1922; Langa pamant, Bucuresti, 1924; La gravure sur bois en Roumanie, Bucuresti, 1929; Drumul spre stele, Bucuresti, 1930; Jupanul care facea aur, Bucuresti, 1930 (ed. noua, 1975); Cartea Tarii, Bucuresti, 1934; Focurile primaverii si flacari de toamna, Bucuresti, 1935; Cantece de dragoste si moarte, Bucuresti, 1935; Pictorul Alexandru Szatmary, Bucuresti, 1935, Versuri, ed. definitiva. Bucuresti, 1938; Cantece tacute, cu un studiu introductiv de MANIU Petroveanu, Bucuresti, 1965; Versuri in proza, Bucuresti, 1965; Scrieri, I-II, ed. definitiva ingrijita de autor. Bucuresti, 1968; Lupii de arama, ed. ingrijita si pref. de
Doina Modola-Prunea, Cluj-Napoca, 1974; Versuri, Bucuresti, 1979; Th. Aman, cu 50 de aquaforte. Bucuresti, f. a. Traduceri: Poezii de Carmen Sylva, Bucuresti, 1936; G. Hauptmann, Clopotul scufundat, in romaneste de ~, Bucuresti, 1940; Puskin, Basme, in romaneste de ~, Bucuresti, 1953; Katona J., Bank Ban, drama istorica in 5 acte, in romaneste de ~, Bucuresti, 1953; Balade populare ruse (Bilini), trad. din lb. rusa de~, Bucuresti, 1954; Moliere, Nechibzuitul sau Boroboatele, in romaneste de ~, in Opere, I, Bucuresti, 1955; Griboedov, Prea multa minte strica, comedie in 4 acte in versuri, in romaneste de~, Bucuresti, 1957; Ibsen, Casa cu papusi (Nora), piesa in trei acte, in romaneste de ~, Bucuresti, 1957; Din cantecele lui Li-Tai-Pe, in romaneste de ~, Bucuresti, 1957; Cantecul Niebelungilor, repovestit de ~, cu o pref. de
E. Papu, Bucuresti, 1958; Ibsen, Peer Gynt, in romaneste de ~, Bucuresti, 1958; idem, Pretendentii coroanei (Os domnesc), spectacol istoric in 5 acte, in romaneste de ~, Bucuresti, 1958; Cantece batrane si povesti in versuri, din lb. rusa de ~, cu ilustratiile lui Demian, Bucuresti, [1967]; Moliere, Teatru, II, Bucuresti, 1974 (v. mai sus, Nechibzuitul reed. trad. din 1955).
REFERINTE CRITICE
N. Davidescu, Aspecte;
E. Lovinescu, Critice, IX; idem, Istoria, II; Perpessicius, Mentiuni, III;
P. Zarifopol, Pentru arta literara, 1934;
G. Calinescu, Istoria; VI. Streinu, Versificatia moderna, 1966; idem, Pagini, IV; MANIU Petroveanu, Studii literare, 1966; G. Calinescu, Ulysse, 1967; A. Martin, Poeti contemporani, 1967; MANIU Tomus, 75 poeti, 1968;
P. Constantinescu, Scrieri, IV, 1970; Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura, II;
S. Cioculescu, Aspecte;
D. Micu, "Gandirea" si gandirismul, 1975; MANIU Muthu, Literatura romana si spiritul sud-est european, 1976; I. Pop, Transcrieri, 1976;
D. Pillat, Itinerarii istorico-literare, 1978; MANIU Iordache, Adrian Maniu, 1979;
P. Stoica, in Steaua,
nr. 4, 1981;
F. Aderca, Contributii.. I; VI. Streinu,
Poezie si poeti romani, 1983; Sultana Craia, Orizontul rustic in literatura romana, 1985; D. Micu, Modernismul, II; I. Pop, Jocul;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 6, 1986;
A. Sasu -
Mariana Vartic, Dramaturgia romaneasca, III; Cornelia Pillat, in Romania literara, nr. 18, 1998.
