Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Tulburarea ceremoniei lirice: Adrian Maniu despre Adrian MANIU



Daca, parcurgand poezia lui Ion Minulescu, cititorul mai poate ezita in privinta gradului de constientizare a Jocului" liric, a detasarii de factura intelectuala fata de roluri" si masti"1, la Adrian Maniu o asemenea distantare e evidenta in ca de la primele manifestari. Colaboratorul revistelor Insula si Simbolul (1912), Noua revista romana (1914), ori al ziarului Seara (1913 1914) era, deja, nu numai un foarte bun cunoscator al noutatilor de ultima ora din lirica europeana, pe care dove deste a le fi asimilat deplin, ci si un creator original si cautandu-si programatic originalitatea printr-o permanenta de limitare in raport cu formulele mai mult sau mai putin traditi onale". O fraza precum: S-a zis ca e o rusine sa vrei sa fii original; e una mai mare: sa nu vrei si sa nu poti fi", citata mereu, spune destul despre intentiile poetului. Cicatrizarea ranilor de lance pe pavaza lunei, text datand din 1914, si care contine si alte reflectii de acest fel, una mai necuviincioasa" decat alta, urma spectaculoaselor si nonconformistelor exercitii imagistice din volumul Figurile de ceara (1912), unde supralicitarea recuzitei decadente" dadea multor poeme in proza aerul unor inscenari parodice. Mai repede decat oricare dintre camarazii sai intru fronda un Ion Vinea, un Tristan Tzara tanarul Adrian Maniu paseste pe teren modernist" fara a intarzia in atmosfera de lamento crepuscular a simbolismului, ca Vinea ori, cum se intamplase cu Tzara, printre ritmurile minulesciene. Din primele momente, el stie ca opereaza cu niste conventii si isi ia, prin urmare, fata de ele toate libertatile de manipulare. Judecata in contextul socio-literar al epocii, intreprinderea din Figurile de ceara era, astfel, de doua ori scandaloasa": mai intai, pentru ca sfida, in limbajul poeziei noi", adeziunile traditionaliste inca puternice; apoi, intrucat isi ingaduia sa transforme intr-un spectacol privit cu suficienta ironie chiar unele dintre habitudinile ce incepusera sa se incetateneasca ale poeziei celei mai recente.




Poetul se situa, marturisit, printre acei oameni saturati de poporanism, romantism sau celelalte", plictisiti pana-n gat de stupiditatea asa-zisului material poetic, format din comparatii intrebuintate de atatia si de atatea ori incit nu mai au nici o valoare si nici un sens", si spunea limpede ca versul nou calca peste aceste conventionalitati"1. Deplasand accentul asupra versului, a detaliului imagistic, in defavoarea poeziei" ca intreg asigurat de unitatea anecdotei versificate", si degajand versul de catusele disciplinei formale mostenite, pentru al lasa la dispozitia ideii", poetul milita pentru o reala democratie lirica: Tot ce e in jurul nostru merita cinstea de a fi inaltat intr-un vers". El atragea totodata atentia asupra faptului ca sugerarea ideii, de la al doilea flanc, paradoxul, ironia isi au locul in vers"2. Cu alte cuvinte, poetul isi aroga dreptul de a dispune liber de instrumentarul liric, de a lucra in deplina cunostinta de cauza, intr-o perfecta luciditate: emotia, sensibilitatea isi cer contraponderea in intelectul capabil sa asigure spatiul de joc necesar; joc al adeziunii afective si al desprinderii reflexive, ca intr-un fel de autolectura a poeziei proiectate pe orizontul literar general.

Cu putin timp inainte, tot in Cronica (1915), Ion Vinea scrisese acele propozitii tipic avangardiste: Literatura ma persecuta, imi e iremediabil antipatica"3. Confratele ceva mai varstnic daduse semne de antipatie" fata de literatura inca din citatele Figuri de ceara sau din poemele risipite in revistele dintre 1913 1915. Majoritatea acestor din urma versuri adunate abia in 1968, in ciclul Flori de hartie* sunt un fel de lecturi critice" ale poeziei vremii. Autorul lor, oricat de inspirat", are un ochi mereu deschis spre contextul literar; este scriitor si cititor in acelasi timp. Cenzura intelectuala a emotiei, de regula inhibitorie pentru libera expresia de sine, apare compensata aici de o alta emotie, in fata spectacolului lecturii", care dubleaza, pana la substituire, trairea" afectiva (efectiva). Caci ceea ce se impune inainte de orice altceva in aceste poeme este placerea provocarii, a sfidarii discursului liric cuminte", curgand in tipare acceptate. Una din ipostazele predilecte ale poetului este acum aceea de trouble-fete: aproape cu orice ocazie, el tulbura ceremonia comunicarii lirice, recurge la un fel de bruiaj" al presupusei armonii a poemului. Impertinenta sa studiata e a unui excelent cunoscator al mecanismelor liricii; de aceea, el va sti intotdeauna sa-si plaseze masina infernala" in punctele nodale ale textului, dupa ce a avut grija sa construiasca, cu un rafinament de estet ori cu o aparenta inocenta, fragmente impecabile de discurs grav confesiv sau panouri de o picturalitate savanta. Versat in jocul poeziei, poetul va provoca acele defecti uni de functionare care, afectand parti ale poemului, sa nu dis truga totusi pe de-a ntregul edificiul durat cu atata arta; meritul autorului ramane intreg si acesta e al unui meneur dejeu, remarcabil deopotriva sub unghiul actiunii pozitive, ca si sub acela al regizarii destructiei.



Lectura Florilor de hartie este cum va li si a poemului dramatic Salomeea edificatoare din acest dublu punct de vedere. Nimeni nu poate nega acestor versuri substantiala doza de estetism", subtilitatea mestesugului pictural dupa cum orice cititor va remarca voita stridenta prozaica a unor suprafete ca un contrapunct necesar. Cel putin in texte ca Poemele trupesti, Tisana sufleteasca, La dame aux camelias, eul liric e un personaj cu unele note de dandy": iubitor de rafinate artificii, fantezist pana la bizarerie, elegant chiar si in impertinenta. Regimul sau firesc este capriciul, afectarea instabilitatii, o anume impacienta si nervozitate, un fel de plictis superior" in fata propriului ceremonial verbal si, prin el, a literaturii in general. Astfel incat, dupa ce stiinta compunerii unui portret, a unei gestici, a unei stari de spirit, a fost demonstrata, poetul rastoarna totul, cu o miscare, ca pe un castel din carti de joc, pentru a o lua de la inceput. E un mecanism perfect ilustrat de ciclul Poemelor trupesti, care debuteaza cu aceasta sugestiva schita de portret, surprinsa in miscarea lenesa a conturarii formelor, cu cateva linii mai apasate si punctari coloristice de efect: Parul tau sa valurit, incat, / serpuind si ostenit, se lasa, / peste umeri, pe obraz apoi pe piept, pe gat. / Mult mai blond ca floarea blonda de pucioasa, / peste umeri, pe grumaz apasa. / / Ochii tai safire sunt, montate / in a genelor umbrire ascutita. / Apa lor, de negru sfredelita, / dintre gene cizelate si bronzate / vrea sa mire, cu privire ce irita / genele sa le rasfire, sa respire, / ochii tai safire". Dupa atata efort de polisare a imaginii, versul urmator cade insa brutal, ca o agravare a iritarii", abia anuntate, zguduind intreg edificiul. Metafora pretioasa, de gust parnasian, imediat anterioara (ochii tai safire") e grav compromisa de epitetele violent contrastante ce acompaniaza deconcertant acelasi obiect: Ochii tai de inger si de vita". Vagul ecou al comparatiei clasice (a ochilor HereI), degradat aici, se stinge cu totul in secventele ultime ale acestei sectiuni a poemului, compusa pe un sistem similar de opozitii, intre un nivel nobil" al stilului si unul de un prozaism sfidator: ,,E un trandafir roscat si decoltat in foi / gura ta, cu buze moi, / intre care se afunda sarutarea / ca o gheata in noroi" (s.n.). Iar mai departe, acelasi tip de asociatii vizand umilirea" definitiva a imaginii initial elogiate, prin coborarea intr-un limbaj voit naturalist" si de coloratura suburbana: Gura ta pe buze cu chemarea (nevenita), / gura ta, de sange unsa si de sarea j umezelilor din noi. I Sanurile tele, sanurile tele / zgarie; te poti zgaria si cu inele". Accentele polemice (anuntate inca in titlU) la adresa unei anumite poezii sentimentale, epigonic-romantice, cultivata de trubadurii" inceputului de secol, sunt remarcabile in ordi nea distantarii de conventional si ele sunt prezente in mai toate sectiunile acestui ciclu, care continua sa ofere o versiune ironica a romantei". Cliseul noptii de vesnica iubire" e montat in contexte care-1 demasca drept inautentic, solemnitatea discursului amoros e prejudiciata de comparatii cautat banale (si au sa-ti fie ochii mari [] ca doua ore de arest / pentru scolari"), ori de o gestica terre-a-terre", contrazicand presupusa pura idealitate a atitudinilor: imi vei sopti: / Esti tu alesul, / rostogolind sideful alb in ochii de papuse / si cheia-n use". in acelasi sens, pot fi scoase in relief bavardajul sentimental si gesticulatia simplificata caricatural din penultima secventa a ciclului: Cine cere n-o sa piara; / daca are nume bun. /Si spun: De ce, de ce nu vrei sa taci? / Eu sufletu-mi deschid, tu haina sa-ti desfaci, / fiindca negresit / mi-ar fi trebuit / un infinit foarte mic, sau nimic; / sau atatea cate tu nu esti. / Da!

    de ce, de ce nu ma iubesti?".



Acest mod al unei rememorari-inscenare a evenimentului erotic permite deopotriva refacerea comic stilizata a spectacolului sentimental, cu retorica lui sumara in decorul tipic al romantei si comentariul", ca din stal, al spectatorului lucid, acompaniind (si amendanD) ironic desfasurarile de pe o scena aflata acum la distanta: O vioara / infioara / negurile care miau impaturit / inima cu care te-am iubit. [] Eu te-am intrebat: Ma vrei? / O, ce prost / Si ce usoara vorba zboara / La vioara: AĞDe-acuma nu te-oi mai vedea /la vioara / nota simt ca o sa doara" (Tisana sufleteasca). Poza de indragostit dczabuzat ce braveaza in fata deceptiei, intr-un limbaj secatuit cu vointa de seva lirica se contureaza tot mai clar spre finalul poemului: Azi placerile sunt macerate. / Precaut, m-am aranjat sa mor in rate. / in ventricol /.. gol ridicol / te-am pazit. / / Te-ai racit,

/ scumpa taina, te-ai racit ncavand haina" O asemenea precautie", aranjamentul" de a muri in rate", tine, evident, de calculul" unui sceptic, ce-si ia, ironic, distantele intelectuale fata de manifestarile excesive ale afectului. Este, poate, nota care 1 apropie in cea mai mare masura pe Adrian Maniu de mult invocatul Jules Laforgue, cu ale sale ambigue Cornplaintes de Lord Pierrot fri care totul e privit sub semnul relativitatii (Moi: AĞTont est relatifAğ"), iar framantarea launtrica e mascata si chiar depasita printr-o atitudine programatic batjocoritoare: Ah!

    tout le long du coeur / un uieil ennui m effleure: / M est ctiris cfu ti est l heure / de renaitre moqueur" (Locutions de Ix>rd IHerroF).

O Jeluire a durerii mele, din acelasi ciclu al Florilor de hartie, gloseaza pe tema iubirii neintelese, imprumutand, nu fara o ipocrizie tradata de materia concreta a imaginilor, stilul liricii sentimentale. Elogiul femeii iubite (si ingratE) se face la modul doar pe jumatate serios, cu care ne-au obisnuit aceste poeme de inceput, unde relieful plastic, gratia desenului, sugestia, prin culoare, a unei atmosfere ce confera o elevata tinuta estetica ansamblului capata totusi o nuanta de persiflare. Si tocmai faptul ca poetul reuseste, prin forta constructiei picturale, sa dea pregnanta obiectului" vizat, subliniaza acea distanta autoimpusa de spectator al propriului spectacol. Adeziunea afectiva apare oarecum dozata (in rate"!

   ), impartindu si spatiul poemului cu celalalt joc, al contemplatorului estet surazand sarcastic sub masca retoricii sentimentale Falsului repros initial (Cum vrei sa te-nteleaga cineva / cand nu te-nueti cum trebuie sa scrii? s.n.) nu i se raspunde decat in parte, pe tonul ambiguu al celui ce, intr-adevar, nu se poate invata cum trebuie sa scrie", si profaneaza", impenitent, teritoriul sacru: Esti dulce ca pastilele de ciocolata, / cu ochii mari ca stridiile cand mor, / si gene fluturi care zbor / daca vreodata / o paloare ar zbura influturata. / Ti-e parul fum / albastru din cadelniti de tamaie, / ochii scrum. / Albi sanii, inghetata de lamaie / in doua cupe de cristal". Dulcegariei sentimentale i se da o replica dulce; victoria e obtinuta pe propriul teren al agresorului. Ceea ce nu inseamna, totusi, ca o anume surdina de romanta mai grava nu se pastreaza. O dovedeste finalul, in sonuri elegiace, al aceluiasi poem; nesupunerea fata de bunele maniere ale lui cum trebuie sa scrii" se plateste cu solitudinea: O, suflete, fii mai sentimental / de vrei sa te nteleaga vreodata / in lumea ta, durerea mea, esti izolata".

Pe acest fond al incompatibilitatii se inscriu si acele laforguiene menuets de nos pantalonades" din celebra Balada spanzuratului (1914) care, impreuna cu Visul spanzuratului de Ion Vinca, ori cu Glas si La marginea orasului de Tristan Tzara, contureaza, in epoca, acel portret" al artistului ca saltimbanc" ilustrand, dupa Jean Starobinski, jocul ironic ca epifanie derizorie a artei si a artistului"1. Autodefinindu-se drept clovn farsor", eul liric mascheaza un sentimentalism de substanta, ascunde sub fardul comediantului o sfasiere tragica, imposibil de inteles altfel de catre un public superficial si frivol. Rasul galeriei" in fata baletului stangaci al paiatei se substituie realei compasiuni; fostul geniu neinteles" al romantismului coboara in arena circului pentru a-si transforma propria agonie intr-un spectacol agreabil, oferit vulgului marginit. Ironia e totodata si autoironie; actorul e si spectator singurul, de altminteri, ce se induioseaza de drama care-1 consuma:





Cu siguranta, n-am fost decat un clovn farsor, iubind fiindca-asa e moda in sinucideri de amor.

Si imi cant oda: un vals major de nesperanta intr-un picior, incet si rar, grav si bizar, subt felinar.

E-asa frumos sa rada galeria.

Durerea mea a-nveselit intotdeauna.

Rade si luna

si franghia.

Clipeste felinarul bucuria



Ironia fata de teatrul retoric al sentimentelor e intoarsa impotriva subiectului insusi, traversand o suma de toposuri romantice, schematizate pana la melodrama, intr-o tirada in care excesul de clisee, devenit caricatural si parodic, e amplifi cat de jocul de cuvinte si asociatiile imagistice socant prozaice, in ambianta strident sentimentala (fata de pension" visatoare reciteste plictisita lacrimogene scrisori de amor, privind spre peisajul autumnal bacoviaN), astfel de asociatii readuc lucrurile intr-un plan mai realist" si mai terestru"; ironia se dovedeste amara, revers al unei stari de tensiune launtrica abia stapanita: Ce haz!

    / Se stinge spiritul din mine, / si felinaru-i fara gaz"; hartii in carc-am strans / versuri de foc, sa faci focul din ele"; Paiata / cu clopotei, cantam prin viata. / Mintind ii spuneam Ei: / AĞDe vrei ai putea face / din inima-mi pernita pentru aceAğ". Sau, in final, acest calambur revelator pentru reala stare de spirit a spanzuratului", in ambiguitatea ei tragicomica: Sunt asezat AĞmai susAğ, / ocup in fine AĞpozitiunea socialaAğ / si am ispravit"



Nicaieri nu apare, insa, mai limpede (si mai compleX) acest joc ironic cu conventiile poetice decat in poemul dramatic Salomeea (1915). Cele opt monologuri (lirice, de fapT) care-1 alcatuiesc desfasoara evantaiul cvasicomplet al atitudinilor nonconformiste manifestate de Adrian Maniu in prima sa etapa de creatie. Gasim si aici la fel ca in Poemele trupesti, bunaoara acel specific aliaj dintre gravitatea, uneori aproape elegiaca, transferata confesiunii personajelor, si deriziune, intr-o alternare sau asociere a registrelor, uimitoare si chiar scandaloasa pentru multi contemporani mai asezati". Caci daca debuteaza, de multe ori, sub cele mai promitatoare auspicii lirice, cantecele Salomeii" sunt supuse treptat acelui bruiaj de factura avangardista, antiliterara", care le face dificila desfasurarea sau chiar le-o blocheaza.

Premisa esentiala a acestor dereglari trebuie cautata, poate, in insusi tipul de poezie practicat de Adrian Maniu: o poezie prin excelenta a vizualitatii, in care universul se dezvaluie spectacular, intr-o structurare plastica de o anume rigoare, in care artificiul estetizant" are o pondere insemnata. Prima senzatie pe care o are cititorul sau este aceea de regie savanta a formelor, de calcul atent al efectelor. Faptul ca eul liric se infatiseaza adesea ca pictor ce-si contureaza decorurile si personajele sub ochii nostri cum se intampla in Poemele trupesti, unde portretul femeii iubite isi schimba stilul" de la o secventa la alta da, de la inceput, sentimentul unei relative independente a pictorului" fata de obiect si al unei libertati totale in manevrarea formulelor artistice. Tot atat de usor cum sunt structurate, tablourile si inscenarile pot fi, asadar, transformate pana la nerecunoastere, printr-o deplasare de linii, prin schimbarea optiunii stilistice (Se poate compara, sub acest unghi, fragmentul I din Poemele trupesti, cu progresiva alunecare in caricatura a rafinatei schite de portret initiale, si cel de-al doilea, mentinut constant intre parametrii stilistici ai unei iconografii bizantine cu fastul coloristic specific, la care poetul face o trimitere explicita: Vreau pe fonduri vechi de aur, ca-n icoane bizantine, / sa pictez in alb si rosu trupul tau" etC).

O asemenea mobilitate, foarte moderna, a viziunii creeaza deja, la modul cel mai general, conditiile unor posibile devieri sau rupturi de nivel stilistic; agentul decisiv devine fantezia regizorului" doar vag modelata de anumite stiluri de referinta". in orice caz, gustul pentru compozitia plastica se simte peste tot iar in Salomeea el se transmite personajelor a caror confesiune e in mare parte mediata de un decor, de un peisaj restructurat parca de privirea contemplatorului. Personajele par a avea ele insele inclinatiii regizorale sau de pictori scenografi. Monologul lui Irod, bunaoara (Irod cheama dansuL), are, in mod evident, structura unei inscenari; debutul sau fixeaza, cateva elemente ale ambiantei, dezvaluite ca prin deplasarea lenta a unui reflector si cu o vadita atentie acordata stilizarii decorative. in lampi greoaie, infloreste focul, ca aurul din inima de musetel

Pe cer, peste terase, ramuri cer, temut, lunara lampa clopotel atat de mut.

Si noaptea creste: in infinit, in curtea cu pauni, in tarcul cu gazele, in chioscul viermilor de-duzi,

si pe razoarele cu viorele,

si in tot locul.

Din cusca cu zabrele de otel, racnit-au leii de trei ori,

si au tacut, si-au adormit.

Vegheaza doua fluiere in gura sclavului impreunate.

Si-auzi timbalele de-arama.



Un prim nivel al constiintei conventiei (si al libertatii lu-dice fata de conventionaL) se poate detecta tocmai aici: personajele de teatru (suntem, doar, intr-un poem dramatic!

   ) au si constiinta teatralitatii lor reflex al dublei constiinte a autorului, care e, in acelasi timp, constructorul unei fictiuni a carei logica trebuie s-o lase sa se desfasoare, si cel care stie si arata ca stie nu e vorba decat de un joc, de o fictiune. Monologul lui Irod daca ramanem, deocamdata, la acest exemplu preia cu subtilitate, pentru a le realiza, intentiile autorului ce vizeaza tocmai treptata dezvaluire a distantei de spectator fata de un univers conventional, reglat de vointa expresivitatii printr-o severa selectie a elementelor constitutive ale cadrului, printr-o ritmica anume a miscarilor scenice etc. Privirea lui Irod nu surprinde numai gradata expansiune a intunericului peste o lume de obiecte mai mult sau mai putin functionale pentru reliefarea momentului dramatic respectiv, ci si interpreteaza", ca sa spunem asa, acest decor; il restructureaza intr-un plan pur estetic, oarecum superfluu si gratuit". Irod al lui Adrian Maniu este el insusi un estet" cultivat la scoala Jugendstil" sau Art Nouveau" , procedand la o stilizare" a formelor si miscarilor, la o reductie emblematica a perceptiei realului": din cusca lor cu zabrele de otel, leii racnesc (doaR) de trei ori", in gura sclavului, ca in basoreliefuri antice, vegheaza doua fluiere"; trupul Salomeei e invaluit in sapte drapari", o linie serpuita organizeaza miscarea in fragmentul inaugurat de chemarea Salomeei (Sa vie Salomeea / ca un sarpe tarandu-se spre strachina cu lapte") continuand cu acel cantec nesfarsit, / si leganat / de picioare albe" pana la bratarile ce te saruta in serpuiri/ atat de scumpe"; in orasul adormit s-au stins luminile patrate, lancea strajilor e zanganita / pentru ecou" (s.n.).



De pe aceasta treapta a viziunii artiste", de pe care se ghiceste totusi o anume distantare reflexiva a personajelor fata de propria lume (si care e expresia, abia mascata, a reflexivitatii autoruluI), pasul urmator spre deconspirarea mai evidenta a conventiei se face cu usurinta. El se concretizeaza, tot la nivelul discursului personajelor, intr-o periodica demascare, intr-o ironica de data aceasta distanta fata de rol. Personajul se dezvaluie, atunci, ca actor si isi poate ingadui, astfel, sa iasa din fictiune, fie si numai pentru o clipa, suficienta pentru a o sabota", provocand uneori prin simple abateri stilistice de la rol, alta data prin reflectii ironice grave dereglari de sistem".

Daca in monologul initial, Ioan in pustie, bruiajul" nu e inca foarte puternic, celelalte il descopera in forme mereu agravate. Neologisme stridente in context, notatii si asociatii prozaice, situate alaturi de imagistica cea mai sofisticata si manierista, semnaleaza atitudinea ludica, masca, inscenarea. Tetrarhul vorbeste astfel despre precocitatea" Salomeei, observa bolnava eruptiune de stele exaltate in eter", se joaca in momente care ar cere emotia cu vorbele (,,E incretit talazul, ca subt rindea talasul I in ochii tai" s.n.), barochizeaza excesiv intr-o strofa, pentru a-i contrapune, in versul urmator, o notatie prea putin poetica": E-atat de monoton in prea tarziu; in plus / broastele albe au ochelari de bronz pentru / cadranul lunei / din care au cazut orele. / / Se stinge felinarul rosu la bordel". in Neintalnirea, discursul Salomeei intreprinde, de la primele propozitii, actiunea de demascare a conventiei literare: Trebuie inlaturata ftizia catorva frunze, / cu sange de toamna, necesare inceputului / obisnuitelor elegii. / Si sa-ti spun o multime de lucruri stiute" Tot acolo, acelasi personaj ii va reprosa iubitului ca ,,mint[e] in fiecare strofa" (s.n.), dupa ce posibila parodie la romantele lui Minulescu construise decorul conventio-nal-somptuos (si demascat ironic, ca atarE) al dragostei: Si-acum, in pat, am rasfirat toti trandafirii, / si-n par multi trandafiri am agatat, / s/ unu-n dinti, un trandafir de stofa. / Ma doare capu, de atatea flori" (s.n.). Recuzita teatrala si masca mimarea durerii si a gratiei sunt, alta data, marturisite cu acelasi zambet ironic: De fard si de durere / sunt ochii mei ca doua viorele".

Sub raportul dereglarii mecanismului textual, punctul maxim e atins, fara indoiala, in Capul lui Ioan vorbeste, unde monologul este inlocuit cu o succesiune de replici ce nu mai respecta decat in foarte mica masura logica desfasurarii actiunii.

Ioan, Salomcea, Vrajitorul, Marele ingrijitor, Calaul, Bucatarul si Corul intervin, pe rand, mai degraba pentru a haotiza discursul dramatic decat pentru a participa la o anume geometrie. Actiunea explodeaza in replici incongruente si paradoxale, unele de o extrema pretiozitate manierista, cu reflexe ironice, altele absurd-caricaturale: Ioan: Un colan de piatra de fantana, pentru ornamentarea gatului si a modestiilor adanci. - Sangele curs pe obraz imi incalzeste frigul soarelui. / Salomeea: incatusati gatul soimului, ca sa ciocaneasca in frunte porumbeii salbatici. / Vrajitorul: Taiati limba papagalului, ca sa vorbeasca. / Marele ingrijitor: Am pus botnita sclavilor, ca sa culeaga piersici".



Rostul unor asemenea interventii e, de fapt, pur formal: acela de a ocupa spatiul scenic cu intrari" si iesiri", cu miscari, adica, pur mecanice: o masina textuala functionand, cvasidadaist, in gol, si, ca atare, hilarianta. Intentia sugestiei grotesti, de parodie si caricatura, se tradeaza, de altfel, in continuare: in interventia Calaului tipsia pe care se aduce capul sfantului devine tava de cofetarie"; Bucatarul reduce evenimentul la dimensiunile preocuparilor sale domestice (Plina de nevinovatie / spuneai sa tai gatul la pui"). in timp ce, drept decor", se propune dansul grotesc al trupului decapitat: Decapitat, trupul sarea / si-n jurul putului juca".

Dupa toate acestea, Ioan (capul lui Ioan!

   ) mai gaseste loc sa se exprime, adresandu-se Salomeei, cu o ironie ce se rasfrange nu numai asupra interlocutorului, ci care suna si autopersiflant, tradand, totodata, constiinta distantei fata de rol": ingroapa fata mea in pieptul tau / si gusta farmecul parerilor de rau. / A trebuit sa iti ascund; / din adancimea inchisorii: / eu te-am iubit / in chip profund / timid, ca toti nemuritorii in ocaziuni funebre / / Si ochii lui clipeau mereu, / Si limba tremura mai greu / / Azi ma deschid / in vid, / sa infloresc vertebre copiii cauta arsici curate", (s.n.).

Deteriorarea ironica a stilului apare pe tot parcursul poemului, in Moartea Salomeei, mesajul" e frecvent subminat de insasi protagonista dintr-un impuls al jocului ce pare a intrece instinctul de conservare; tragedia se transforma in farsa: Vreau urechea ta care-i atat de milostiva / si de mare, sa se plece, sa m-asculte, / cu plictiseala si-ndurare. / As cere paine si doua pastile de parfum". Sau: Mi-c dor de sarpele meu de aur, / de maimutele tale si de tine, / poate".

Al treilea nivel si poate cel mai marcat de tentatia jocului cu conventia literara este cel al indicatiilor scenice de miscare, decor, costumatie, atmosfera. Auxiliare, de obicei, ale textului dramatic, intrucat constituie contributia regizorala" a autorului la reprezentarea propriei opere, acestea devin, la Adrian Maniu, simple pretexte pentru desfasurarea unor impulsuri ludice. Ele isi pierd, practic, orice functionalitate, ori si-o diminueaza grav, servind, in cel mai bun caz, de comentariu ironic la adresa textului; autorul se transforma, prin ele, intr-un spectator irespectuos, pus pe farse, gata sa tulbure in orice moment ceremonialul dramatic. El izoleaza cate o miscare scenica pentru ai ingrosa, comic, liniile (Salomeea incepe primii doi pasi e in special admirat intaiul"), alatura, ca in textul propriu-zis, situatii violent contrastante menite sa compromita, inca o data, solemnitatea deja grav subminata (dupa primii doi pasi" ai dansului Salomeei: Se arid carele cu roti de fier si cu gunoaie"; Cineva ascute un cutit, sau canta o pasare"). Asemenea pseudodidascalii isi dovedesc la fiecare pas caracterul subversiv, atragand atentia asupra farsei care invinge tragedia: Salomeea moare, distrata de nemurire"; din mana sclavei oglinda se sparge: semn al nenorocirei, sau al unei mici neglijente"; Roaba isi inteapa pieptul cu un ac de siguranta, in tot ceremonialul"; aceeasi roaba plange raspunsul, cu apoteoza dezgusturilor semimorale, in care mor si personagii fara importanta"



Dar aceasta regie pseudodramatica", cu un strident accent de farsa intelectuala" cum o caracterizeaza Dinu Pillat sfarseste prin a deturna atentia de la actiunea pro-priu-zisa. Asistam la o partiala sau totala defunctionalizare a didascaliilor, a sugestiilor regizorale.

La sfarsitul cantecului al doilea Irod cheama dansul cititorul mai poate descoperi doar o urma a intentiei de sustinere a expresivitatii textului prin decor, caci poetul isi abandoneaza repede functia de scenograf, fantazand ironic pe tema propriilor sugestii: Cerul c cernit din vointa intreprinderilor de pompe iremediabile si anonime". Dilatarea gratuita a unor astfel de marginalii ia infatisari manieriste, ce le dubleaza, in ecou, pe cele acumulate la timpul lor in poem. Un fragment din monologul Salomeei (din N( .intalnireA) Si cand / s-a sters / / tot banul lunei / am plecat" e reluat in acest mod: Acest din urma ban e cerut de un vanzator din Tara Norilor de Munte, pentru aripi taiate unui inger (prefacut in pasarE)". Abundenta baroca a comentariului" nefunctional, de pura ornamentatie, face ca relatia cu textul dramatic, semnalata totusi, sa devina extrem de fragila. Asa se intampla de exemplu in finalul Mortii Salomeei: O bucla din parul ei, o aseaza un inger in cuibul unei stele, in vederea recreatiunei cometare si intru spaima astrologului de la curte. / Apoi, o spuma palida intre buzele ei, pahar in care s-a turburat mustul, strivit din strugurii dorintei, de piciorul evenimentelor dezlantuite, cand trec in alegorie".

Cat de departe se situeaza autorul de realitatea" universului construit, se vede acum foarte clar: iluzia realului cade pe un plan cu totul secundar; primeaza, in schimb, jocul formal, exercitiul ca si gratuit al imaginatiei. Forma depaseste cu mult necesitatile de expresie, e cultivata in sine, din pura placere. Acest exces ornamental care ineaca obiectul" arc, insa, la Adrian Maniu, si o evidenta functie de ironizare; dilatarea si complicarea artificioasa a formelor se apropie de procedura antiliterara a avangardistilor. Cand comentatorul" da drept indicatii de miscare scenica urmatoarea propozitie: Bucatarul spinteca pesti de metal" mai putem sa credem, o clipa, in intentiile sale de a imbogati figuratia ori plasticitatea momentului respectiv. Dar atunci cand adauga - si o face imediat ca:



Urcioarele care au mers prea des la apa se sparg", rostul scenografic al indicatiei" nu e deloc limpede; dimpotriva, observam ca relatia cu propozitia anterioara e foarte vaga (bucatarul care spinteca pesti lucreaza si cu ulcioare ce se pot sparge!

   ), insa stilul de dicton, deviat ironic, al celei de a doua fraze avertizeaza cu privire la acea defunctionalizare a regiei" textului, despre care am vorbit.

Prin astfel de procedee, Adrian Maniu se dovedeste a fi, in epoca, poetul cel mai liber fata de conventia literara. De aici si vastul spatiu de joc pe care il circumscriu experientele sale creatoare din aceasta prima etapa. El trebuie resituat, cu mai multa fermitate, alaturi de Urmuz, Tzara si Vinea, printre precursorii de prima insemnatate ai miscarii de avangarda.

Desigur, aceste experiente nu apar la poetul nostru pe un sol literar sterp. Comentand poemul dramatic Salomeea, Ion Vinea considera deja ca in 1915 preluarea temelor legendare si ironizarea sentimentala a eroilor umanizati Ilamlet, Lohengrin, Salomeea e astazi un obicei trecut, dupa cum si ironia in ironie e floarea de foita a stilului din 1885", si, citind unele pasaje caracteristice, afirma ironic ca: fraze ca acestea ne intereseaza intrucat ne amintesc ca si literatii au obiceiuri de corsetiere si modiste: isi imprumuta degetarul, corsetul si frizetele circumstantial"1. Aluzia il viza in primul rand pe Laforgue, cu ale sale Moralites legendaires cu stilul lor demiti-zant, fantezist si parodic. Dar, daca atitudinea poetului nostru nu era foarte originala (s-au mai facut, de atunci, trimiteri si la Tristan Corbiere, Alfred Jarry, Oscar Wilde s.a.), tot atat de cert este ca el nu se manifesta ca simplu epigon al unor autori precum cei citati, ci se incadreaza doar intr-un tip de reactie" literara. in spatiul foarte larg al polemicii postsimboliste, cu formele conventionalizate ale literaturii, Adrian Maniu isi construieste propriul univers, supravegheat cu un ochi de plastician de mari (si modernE) resurse, la care artificiul estetizant se intalneste cu naivitatea desenului infantil intr-o mai generala inclinatie spre inscenare, spre punerea in joc a formelor si stilurilor plastice, dar si poetice caci spectatorul" si regizorul" sunt prezenti si in cititorul-critic al unei poezii pe care, reinscenand-o, o interpreteaza ironic. in acest caz, triumful stilisticei si al manierei" despre care vorbea G. Calinescu nu mai e deloc un defect, ci o solutie posibila, de explicat intr-o epoca ce incepea sa se desparta de trecut razand. Realitati altadata venerate ale poeziei primesc contururile ingrosate si simplificate ale caricaturii, care le demasca mecanismele de functionare, in timp ce supraincarcarea imagistica manierista a scheletului" devenit evident e rodul unui rafinament gratuit al fanteziei, fascinata de performanta in sine a inventiei si asocieri lor insolite. Nemaifiind intimidat de trecutul apropiat sau mai indepartat al literaturii, poetul ii contempla sau reconstituie spectacolul cu detasare o lume prin excelenta a conventiilor.

Chiar modalitati lirice din imediata apropiere suporta aceasta considerare de la distanta, cu o privire ireverentioasa". Sa putut vedea, astfel, in Portul, seara (din Flori de hartiE) o parodie la o anume tematica a Romantelor minulesciene si a multora dintre productiile simbolistilor vremii. Toata poezia evaziunilor marine sufera un afront"; in desenul voit nedibaci" al lui Adrian Maniu, apa spuma imbranceste, / ornamentand cu bale in ghirlande cheiul"; Pe fonduri de extaze, / catargele |sunt] bice cu sfori" si au spalacite pavoazari in trei culori"; momentul prozaic al curateniei de maine" inlocuieste exaltarea in fata clipei solemne a plecarii spre tinuturi exotice; ritmicei alinieri a corabiilor lui Minulescu i se substituie aici imaginea slepurilor aliniate ca galosii". Alta data, un intreg poem e, in fond, doar inventarul tratat la modul manierist, artificios fantezist al unei anumite lirici cultivate in ambianta simbolista: Poema mainii taiate, / Spital, pansament, transperant. / Poema iubirii uitate / Flasneta cu vals enervant. / Poeme din maini maniate, / Pumnale, dulceata si roze / Dureri ce danseaza pudrate, / Pensioane si panglici si poze" (Poema mainilor tale, 1913). inclinatia ludica se simte, apoi, in largul ei atunci cand poetul apeleaza la masca stilistica futurista", ce permite o foarte libera manipulare a formelor intr-un spatiu organizat plastic, in cateva trasaturi dar si o anume nonsalanta a raportarii la poezia spitalelor", simbolista, care era, paralel, si a lui Tzara sau Vinea: Uite, primavara reinvie, si toti pomii au flori de hartie / Cerul e sumar ca un decor. Araturile sunt pline de noroi. / Vino, vreau sa ne plimbam si noi. Poate crezi in declaratii de amor. [] Oile de bucurie stau cu capu-n jos. [] Clinchetind cu zgomotul de foarfeci radioase, / randunele trec pe carti postale, / cucul din ceasornic suna-n vale, campul putrezit miroase. / Vino, paradox sentimental, tuse inflorita in spital". intre aceasta Primavara futurista, datand din 1914, si versurile integraliste" de peste mai bine de un deceniu, ale unor Stephan Roii sau Voronca, distanta nu e foarte mare.





Ca aceasta prima etapa a operei fantezista, intelectualist-ironica, anticonventionala, preavangardista etc. nu ilustreaza doar niste pacate ale tineretilor" unui poet aliniat modei (cum se mai afirma in virtutea inertieI) o atesta multe dintre poemele de mai tarziu, chiar dintre cele mai caracteristice pentru asa-zisul traditionalism al poetului. O anumita cumintire" se poate observa, desigur, pe parcurs, incat volumul Langa pamant (1924) va putea aparea drept o dovada de afiliere programatica la temele traditionalismului. Si, cu atat mai mult, cartile urmatoare.

Lucrurile se cuvin privite, insa, mai nuantat. Caci daca teribilismele primei varste creatoare se mai domolesc, daca tonalitatile grave ale lirismului se accentueaza, in schimb, cu vremea, e limpede pentru orice cititor atent ca initiala componenta ludica a viziunii lui Adrian Maniu nu dispare cu totul. Faptul nu tine doar de o anume conjunctura literara incitanta pentru un spirit nonconformist ca al sau, ci se explica cum am mai sugerat prin insasi natura talentului; poetul in calitatea sa unanim recunoscuta, de pictor prin cuvinte are vocatia compozitiei, a inscenarii, a unei anumite grafii si stilizari a intregului sau detaliului; vede, altfel spus, lumea ca pe un spectacol, compus, foarte adesea, cu o recuzita selectata si reordonata conform gustului propriu, care e al unui estet. Fantezia sa creatoare e astfel substantial alimentata de cultura plastica pe care si-a asimilat-o, incat poezia sa presupune un fel de mediere a confesiunii" printr-un stil. Dispunand liber de conventiile mostenite, Adrian Maniu reconventionalizeaza lumea in mod constient, amuzandu-se uneori de mecanica formelor resuscitate parodic, dar si transpunand alteori o stare elegiaca intr-un peisaj, intr-un tablou de epoca, intr-o icoana taraneasca ori intr-o natura moarta. Critica ultimelor decenii a atras atentia chiar asupra faptului ca traditionalismul sau e funciarmente decorativ si livresc (Ov. S. Crohmalniceanu vorbeste, de exemplu, despre temele traditionaliste ale poeziei lui A. Maniu ca tot atatea prilejuri de a-si satisface gustul sau pentru elementul decorativ si optica primitiva"1).

Daca ne limitam la atitudinea ludica propriu-zisa, vom observa, in volumul din 1924. o anumita schimbare de nuanta. Textele care mai ilustreaza inclinatia spre joc indica o atenuare a parodiei si caricaturii, precum si o tendinta de substituire a ironiei cu umorul bonom, ingaduitor. 0 poezie precum Fat-frumos c inca usor parodica, mimand oralitatea stilului narativ folcloric (Balaurul racneste sub pod, da Fat-Frumos / Reteaza trei grumazuri din cate o rotitura / Cand palosul avanta prin sange lipicios") sau turnuri ale frazei lirice de veac XIX (BolintineanU): Voinicul ia inelul domnitei lesinate, / Apoi isi cheama roibul ce jar de foc mananca / Si pleaca pe-a lui aripi spre-a norilor cetate. [] Zambind copila doarme pe pajistea de fiori" Dar cum a observat, intre altii Dinu Pillat de la stridentul accent de farsa intelectuala" din poezia primei tine reti, inteligenta trece la o noua forma de prelucrare a reprezentarilor lirice, obtinand de asta data efecte de spirit din ver suri care simuleaza ingenios naivitatea perceptiei"2. Magarul, Turma, dar, mai ales, ciclul Povestea din sat sunt piesele reprezentative pentru aceasta lirica, in legatura cu care s-au mai ros tit numele unor Francis Jammes ori Henri Rousseau-VamesuP.

Jocul poetic tine si acum de inscenare si mimetism stilistic, atata doar ca figuratia sa schimbat, iar estetismul secesionist, dominant in prima etapa, e inlocuit de stangacia infantila a compozitiei si culorilor din pictura naiva. Frecventa in universul imaginar al artistilor inceputului de secol, lumea circului, a clovnilor si saltimbancilor ii ofera si lui Adrian Maniu

0 deschidere spre universul de miracole al copilariei un do meniu, cum spune Jean Starobinski, in care spontaneitatea vitala, iluzia, minunile simple ale indemanarii sau stangaciei isi amestecau farmecele pentru spectatorul satul de monotonia sarcinilor vietii serioase"4. Dand insa ciclului sau o culoare oarecum traditionalista", locala (povestea" e voit schematica: o fata frumoasa, copil gasit, abandonat candva de saltimbancii in trecere prin sat, este sedusa de fiul arendasului si sfarseste ca prostituata in oras, sau ca sinucigasa), poetul exploateaza cu un rafinament aparte efectul intalnirii a doua stiluri naive: unul apar-tinand modernitatii (care fusese ilustrat de un Picasso in pictura sau de un Apollinaire in poeziE), altul al traditiei romanesti a iconarilor tarani. Descrierea, de pilda, a sosirii circului in sat, realizata cu vocea uimita a spectatorului ingenuu, are toate trasaturile picturii naive: un anume narativism, in care evenimentele" nu sunt ierarhizate dupa canoane plastice, de dimensiuni, perspectiva, armonie studiata a culorilor si formelor, ci conform unor adeziuni afective spontane. Ochiul incantat retine cate un detaliu surprinzator pentru a trece apoi, brusc, la deschiderea panoramica si invers, intr-o ordine capricioasa, dictata de emotiile generate de derularea realului": Circul s-a oprit in piata principala, / l^anga han. / Vataful a intrat, pe maini se spala, / Si bea, platind incet, un ban / Sau un ducat. / Era tigan, parea-mparat / Si mustele mergeau pe un servet vargat. / Si mustele mergeau tot mai incet / / La apus, cerul se facuse violet". Si filmul continua, intr-o suita de desene voit stangace, de o mare prospetime a perceptiei: Din nimic circul a crescut / coperit cu panza si sfori. / Gastele, cand defiland au trecut, / Au putut sa vada tricolori / Si un steag mare, / La intrare / Pe care sta scris: 2 bani. [] Maimutele sareau, / Strambandu-se ca bolnavi adevarati, / Piscau / Solzii crocodililor impaiati / / Si se mai spune de-o camila / Cocosata, cu gat de broasca-testoasa, / iti facea mila / Acest animal cu infatisarea neomenoasa. / Cum am spus / Desi la fel, / Cu cel / Pe care Regii au calarit la nasterea lui Isus".



Finalul Saltimbancilor, cu sugestia lui de franciscana apropiere fata de fapturile umile, dar si cu conotatiile iconografice primitive" pe care le presupune, e semnificativ pentru tendinta, generala in acest ciclu, de refacere a ritualitatiipoeziei. Multa vreme, tonul ramane ambiguu un aliaj de atenuata ironie si umor tandru prevestind prea putin elegia finala: secventele ciclului desfasoara tot atatea panorame de un de-corativism naiv (v. BisericA) ni care un moment precum acela al Botezului are farmecul unei inscenari pitoresti, nu lipsite de un anume comic: Popa (avea o barba cat un smoc de canepa ciufuliT) / Din cartea sfanta a silabisit, / intreaba de trei ori: te lepezi de Satana / Si de toate duhurile lui / (Ptui, ptui, ptuI) / Afundand in cazanul cu apa / Copila cu par de aur si ochii verzui".

Nararea evenimentelor se supune, in fragmentele urmatoare, aceluiasi joc de-a pictura naiva, alternand rezumatul rapid al multor imprejurari de tot felul" cu inregistrarea lent desfasurata a unor detalii ce compun mozaicul biografic al personajului pentru a se incheia, in Adevaratul sfarsit, cu o noua imagine picturala, preluand stilul iconografic popular, cu licentele sale fata de canoane. Se observa foarte limpede aici cum masca stilistica acopera, pana la identificare, o confesiune in esenta elegiaca: Poetul vede sus in slavi un tron de argint. / Cu

0 perna cernita / Si deasupra cine sade? / insasi Maica Domnului / De acolo pazeste turma lesne cazatoare a stelelor / Coana soarelui si toate ratacirile lunci. / De acolo priveste prin ochean / Codrii verzi, galbeni sau negri de timp, / Muntii si apele, / Ursii si oamenii". Poetul se introduce in text, rnarturisindu-si calitatea de regizor", distantarea, lipsita acum de orice ironie, fata de povestea-spectacol pe care a construit-o. Dimpotriva, aerul detasat, aparenta indiferenta a tonului confe ra acestor ultime versuri un plus de incarcatura elegiaca: Ea vede si pe Fata cu parul de aur / Din povestea satului (scrisa de minE), / O vedere inecata intr-o vana albastra de rau, / Caic taraste in drum / Ca o legatura umflata cu merinde, / Pantecul in care a murit alt / Copil. / / Maica Domnului ar putea sa o schimbe in pasare / Dar o lasa sa fie piatra si iarba, / Sa fie piatra si iarba, / langa sat".

De acum inainte Jocul" lui Adrian Maniu va insemna tot mai putin o tulburare a ceremoniei lirice. Aluziile stilistice, amintind de sfera sensibilitatii infantile, cu stangaciile ei pline de farmec, cu candoarea si frustetea perceptiei lumii, cu atmosfera sarbatoreasca invaluind un univers miniatural intr-un cuvant, copilarirea", care va fi, cu alte nuante, si a unui Arghezi au deja, in Langa pamant, o anume gravitate de ritual. Din iconoclast" cum fusese, prin excelenta, in prima tinerete poetul se transforma (observatia e a lui VI. StreinU) in iconodul"1, in sensul unei optiuni formale dominante pentru pictura primitiva", bisericeasca sau populara. insa, cum poezia lui Adrian Maniu a fost dintotdeauna un fel de joc cu conventiile literare sau plastice, in interiorul carora si-a manifestat mereu gustul unei libertati ca necesitate stilistica inteleasa, unitatea de profunzime a lirismului sau ramane nestirbita. Pe acest teren al confesiunii lirice mediate, instrainate, oarecum, prin mimetismul stilistic, sa produs, in timp, doar o schimbare de ton: pierzand din gratuitate si exuberanta, jocul" poetului pare asi recuceri ceva din sacralitatea pierduta, redefinindu-se ca ritual. Ca mai toti modernistii din vremea lui, autorul Salomeei si al Florilor de hartie a crezut ca poezia trebuie umilita inainte de a-si relua locul in cor. Si a umilit-o insa intotdeauna cu arta lasand sa se vada, printre ironii si sarcasme, si ceva din fata ei inalterabila. Apoi a lasat-o sa si reia locul in cor; ca sa se rosteasca, printre altele, si ca elegie a instrainarii eului intr-un joc in care pana si devierea de la regula incepuse sa faca parte din regula jocului.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.