Timp de mai bine de un secol, de cand a fost culeasa de catre Alecu Russo si Vasile Alecsandri, despre balada Mioritei s-au scris mii, poate chiar cateva zeci de mii de pagini. Numai pentru explicarea unor cuvinte, ca ortoman (care, dupa toate probabilitatile, inseamna voinic, viteaz, posibil fiind insa si sensul de bogat, avuI), laie sau bucalaie (alte doua adjective rare, prin care se indica culoarea cenusie ori alba a lanii oiloR), si-au dat concursul savanti filologi dintre cei mai mari: Odobescu, Hasdeu, Tiktin, Weigand, Densusianu, Mario Roques, Iorga si altii1. Istorici, istorici literari, esteticieni si poeti, eseisti, folcloristii in totalitatea lor, etnografi si muzicieni, filozofi, in fine, romani sau straini au vazut in celebra balada pastoreasca expresia cea mai autentica a sufletului romanesc.
Ea ar consta, dupa unii, mai ales pentru reprezentantii curentului gandirist din perioada dintre cele doua razboaie, in atitudinea fatalista, resemnata a omului in fata mortii. Ciobanul din balada afla prin intermediul oii nazdravane ca va fi omorat de catre tovarasii sai "pe l-apus de soare" si, impacat cu destinul, nu-si ia masuri de impotrivire spre a supravietui; din contra, isi face un fel de testament, lasand dispozitii privitoare la inmormantare, pe care o vrea confundata cu o nunta. Atitudinea in fata mortii se manifesta sub forma unui frumos panteism - dincolo de orice credinte religioase -.izvorat din adancul firii omenesti, de o mare forta de impresionare poetica;
Sa-i spui lui vrancean Si lui ungurean Ca sa ma ingroape Aice pc-aproape, in strunga de oi. Sa fiu tot cu voi; in dosul stanii Sa-mi aud canii. Asta sa Ie spui, Iar la cap sa-mi pui Fluieras de fag, Mult zice cu drag; Fluieras de os, Mult zice duios; Fluieras de soc, Mult zice cu foc! Vantul cand a bate Prin ele-a razbate Si-oile s-or strange Pe mine m-or plange.
Alti exegeti, dimpotriva, cu mai multa dreptate, intemeiati tocmai pe frumoasele versuri citate mai sus, considera ca dorinta pastorului de a fi ingropat in preajma stanii, in mijlocul uneltelor sale de ciobanie, exprima dragostea de viata, vitalitatea dintotdeau-na a omului din popor, atasamentul fata de grupul social din care face parte, de indeletnicirile zilnice si de frumusetile naturii. Cu alte mijloace, poezia culta de cea mai pura esenta exprima aceeasi stare de spirit. Asa cum a spus G. Ibraileanu,
Mai am un singur dor este
Miorita lui Eminescu. Desigur, o apropiere de texte nu poate fi pusa" in discutie, dar tocmai de aceea paralelismul dintre poetul popular si cel cult ramane edificator, in sensul ca Eminescu a incorporat organic in opera lui sufletul romanesc dintotdeauna. Asemenea ciobanului din balada, marele poet doreste perpetuarea dupa moarte in universul lui si lasa sa fie ingropat la marginea marii, in preajma codrului si a izvoarelor pe care le-a iubit si le-a cantat. Fluierul pus la cap, ori pe creanga copacului, prin care vantul trecand ar putea chema oile in jurul mormantului, isi are corespondentul, pe planul poeziei culte, in bocetul vantului care "da glas frunzisului vested", in imaginea lunii, "atotstiutoarea", lunecand peste varfuri de brad, in "troienirea" cu flori de tei, simbol al pastrarii in memoria posteritatii:
Nemaifiind pribeag De-atunci inainte, M-or coperi cu drag Aduceri aminte.
Reverse dulci scantei Atotstiutoarea, Deasupra-mi crengi de tei Sa-si scuture floarea.
Si nime-n urma mea Nu-mi planga la crestet, Doar toamna glas sa dea Frunzisului vested.
Pe cand cu zgomot cad
Izvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin varfuri lungi de brad.
Patrunza talanga Al serii re.ce vant, Deasupra-mi teiul sfant Sa-si scuture creanga.
Mai mult decat toate celelalte balade romanesti, Miorita arc un caracter liric. Aceasta constatare vine in acord cu faptul ca, spre deosebire de literaturile altor popoare, in literatura romana - atat in cea culta, cat si in cea populara - eposul versificat de mari proportii s-a dezvoltat mai putin. in cazul de fata, "lirismul" se datoreaza insa in primul rand temei abordate si caracterului ei simbolic, balada putand avea la origine un bocet folcloric. Aceasta ar putea explica, partial macar, si fatalismul compunerii, stiut fiind ca bocetul reconstituie postum intamplarile care au provocat moartea eroului. Interesant este, in aceasta ordine de idei - a dezvoltarii cantecului mioarei dintr-un bocet -, sa constatam ca toate sau aproape toate variantele ardelenesti ale Mioritei sunt in fond niste bocete vorbind de jalea mamei (uneori si a iubiteI) la moartea unui tanar cioban. Metaforismul este, oricum, cel obisnuit in respectiva specie a liricii populare: plangerea oilor, moartea vazuta ca o nunta (fiind vorba de un tanaR), dorinta ingroparii in apropierea stanii etc.
Cum insa bocetul, ca si balada de altfel, se recita ori se canta in imprejurari anume - presupunand deci existenta unui public spectator -, amandoua aceste specii folclorice au un pronuntat caracter dramatic. O interesanta si mult controversata problema de teorie literara, anume aceea ca genul dramatic nu are o existenta de sine statoare, ci ar reprezenta mai degraba o sinteza dintre liric si epic, ar putea fi repusa in discutie chiar in jurul baladei Miorita, lucru ce, fireste, nu-si are locul in expunerea de fata. Cu toate acestea, cateva observatii privitoare la structura baladei raman esentiale.
O prima secventa prezinta cadrul, altfel spus: scena pe care urmeaza a se desfasura "actiunea". Acesta este plaiul romanesc specific, "gura de rai", care poate fi o imagine sintetica a naturii dar, totodata, si un peisaj cvasifantastic, unde urmeaza a avea loc niste intamplari neobisnuite. Neaparat trebuie mentionata vraja recitativului, rostogolirea molcomita a versurilor, incantatia poetica rezultata din slefuirea multiseculara a verbului:
Pe-un picior de plai,
Pe-o gura de rai,
Iata vin in cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobanei.
Unui moldovan,
Unu-i ungurean
Si unu-i vrancean.
De pe acest generic atentia este purtata apoi asupra celor trei ciobani, a imprejurarii ca doi dintre dansii se sfatuiesc sa-1 omoare pe al treilea, la mijloc fiind rapirea averii, ce consta in "oi mai multe, / Mandre si cornute, / Si cai invatati, / Si cani mai barbati!" Totul (cel putin in varianta ramasa clasica prin culegerea lui Alee* sandrI) este prezentat repede, expeditiv, propozitiile sunt introduse prin cate un "iar" sau "mari" si conduse de perfectul simplu, participarea afectiva a povestitorului fiind marcata numai prin asa-numitul dativ etic:
Iar cel ungurean Si ,cu cel vrancean, Mari, se vorbira Si se sfatuira Pe l-apus de soare Ca sa mi-1 omoare Pe cel moldovan Ca-i mai ortoman
Restul baladei, miezul si cea mai mare parte a ei, se constituie apoi dintr-un relativ scurt dialog intre oaia nazdravana si cioban si se termina cu lungul monolog unde acesta din urma isi expune in cantec testamentul. De remarcat, de asemenea, ca in interiorul monologului ciobanului este introdus si presupusul monolog al maicii batrane care intreaba de fecior. Lucru interesant, acest moment, dramatic prin excelenta, prilejuieste, totusi, o descriere portretistica, facuta tot sintetic si din elemente rnetaforice-comparative adecvate mediului taranesc si ciobanesc. Constructia paratactica si elipsa predomina:
Cine-au cunoscut, Cine mi-au vazut Mandru ciobanel, Tras printr-un inel? Fetisoara lui Spuma laptelui; Mustacioara lui Spicul graului; Perisorul lui Pana corbului; Ochisorii lui Mura campului!
Din acest portret reiese ca ciobanul din balada are asupra celorlalti doi nu numai ascendentul bogatiei, ci si pe acela al frumusetii barbatesti clasice: trupul zvelt ("tras printr-un inel"), fata alba, mustata de forma spicului de grau, parul ca pana corbului si ochii ca murele. Firesc, urmand aceleasi conceptii si, mai inainte de toate, in perfect acord cu chipul de a gandi al omului din popor, al romanului indeosebi, frumusetea fizica este o complinire a frumusetii morale. Iubirea de natura, dragostea de viata, de munca-i zilnica, dorinta exprimata in impresionantu-i testament, aceea de a fi ingropat jn apropierea stanii etc, sunt calitati sufletesti pe care poetul popular tine sa le puna in evidenta. La acestea se adauga gingasia cu care ciobanul gandeste la soarta oilor si apoi la aceea a mamei. Mioara nu va trebui sa vorbeasca suratelor sale de omor. Fapta celor doi tovarasi de ciobanie este reprobabila eticeste si in acelasi timp urata in gradul cel mai inalt. Lumea intreaga va trebui doar sa stie ca petrecerea din viata a ciobanului a fost o nunta, la care insa - aici sugestia poetica a trecerii in neant se impune intr-un mod deosebit prin frumusete - "a cazut o stea":
Iar tu de omor
Sa nu le spui lor.
Sa le spui curat
Ca m-am insurat
C-o mandra craiasa,
A lumii mireasa;
Ca la nunta mea
A cazut o stea;
Soarele si luna
Mi-au tinut cununa;
Brazi si paltinasi, l-am avut nuntasi;
Preoti muntii mari,
Pasari lautari,
Pasarele mii
Si stele faclii.
Delicatetea, am zice maretia sufleteasca a "eroului", ramane cu atat mai impresionanta cand e vorba de mama. Spre deosebire de cealalta lume, "maicuta batrana" nu va trebui sa stie ca la nunta feciorului "a cazut o stea", ci:
Tu, mioara mea,
Sa te-nduri de ea
Si-i spune curat
Ca m-am insurat
C-o fata de crai.
Pe-o gura de rai.
Pentru ca mama, in marea ei iubire pentru fecior, ar putea crede cu adevarat ca acesta a putut sa se insoare cu o fata ,de crai, ca un Fat-Frumos din poveste. Ori poate nu va crede, dar iluzia supravietuirii fiului se va realiza prin evitarea pronuntarii cuvintelor sacramentale conform carora la moartea fiecarui om cade o stea de pe firmament. Ideea poetica este oricum ambigua, dar tocmai intr-asta stau marea ei frumusete si adancime. Exista un mare secret, semn al geniului poetic neaparat, al inefabilului metaforic al Mioritei, foarte greu de explicat. A imagina o nunta (care poate fi insotirea ciobanului cu o zana, dar si prefigurarea simbolica a mortiI), nunta la care soarele si luna tin cununa mirilor, unde brazii si paltinii sunt nuntasii, pre,oti muntii mari, pasarile lautarii si stelele de pe cer facliile, este uimitor din punctul de vedere al expresiei poetice. Surpriza, fiorul artei mari nu vin in sensul grandiosului neaparat, ba nici in acela al ineditului imaginilor (nunti metaforice sau nunti pur si simplu, la care participa elementele naturii, intalnim des in poezia culta si in cea popularA), cat mai ales dintr-un fel de masura si discretie cu care se exprima o durere adanca. in acest context trebuie luate notiunile de delicatete si gingasie pe care le-am subliniat mai sus, incercand sa analizam (cuvant iarasi indeajuns de nepotrivit aicI) starea de spirit a ciobanului din Miorita. A face psihologie in jurul personajului este o greseala. Fictiunea este in acest caz pura si atitudinea estetica a poetului popular trece intotdeauna inainte. Ea consta in contemplarea din unghiul cel mai inalt a omului pus in fata destinului si naturii, a vietii si a mortii. Emotia estetica, la auzirea (cum si la citireA) baladei, sta in calmul si echilibrul sufletesc si in farmecul pe care il degaja melodia versurilor. Refrenele, laitmotive sunt facute sa apara la intervale egale, in valuri succesive. Ritmul e dat de anume repetitii si simetrii:
Trei turme de miei Cu trei ciobanei. VJnu-i moldovan, Unu i ungurean Si unu-i vrancean.
De alternante anaforice:
Fluieras de fag, Mult zice cu drag;
Fluieras de os, Mult zice.duios; Fluieras de soc, Mult zice cu foc!
De mutarea accentului:
Saarele si luna Mi-au tinut cununa; Brazi si paltinasi, l-am avut nuntasi; Preoti muntii mari, Pasari lautari, Pasarele mii Si stele faclii.
Fetisdara lui Spuma laptelui; Peris6rul lui , Pana cdrbului; Ochisdrii lui Mura campului!
Lucian Blaga, plecand de la starea de sentiment pe care o lasa Miorita, construia o filozofie a specificului national romanesc. Sadoveanu relua, in interpretare proprie, motivul mioritic in romanul rapsodic
Baltagul. in povestirea Orb sarac din ciclul
Hanu Ancutei, aflam un adevarat ceremonial al recitarii si cantarii baladei stravechi pe care un batran cimpoier marturiseste a o fi invatat de la niste ciobani: "Si acei baci vechi din pustie m-au invatat langa foc acest cantec; dar m-am legat cu blastam sa nu-1 uit niciodata si, de cate ori oi suna din cimpoi, sa-1 zic mai intai si mai intai". (M. Sadoveanu, Opere, voi. 8, E.S.P.L.A., p. 560)
Pentru intregirea celor spuse mai sus si pentru justificarea alegerii pentru analiza noastra a textului pus in circulatie de Vasile Alecsandri, iata un alt pasaj edificator din opera lui Sadoveanu, atat de strans legata ea insasi de mitul mioritic:
"Balada asta constituie cel mai mare titlu de glorie a bardului de la Mircesti. in ratacirile lui romantice, urmarind, cu Russo si Negri, doinele si cantecele batranesti, tanarul poet de la 1840 a simtit deodata fiorul religios al marii literaturi nescrise. A simtit patrunzandu-1 acel glas din veacuri al poporului obijduit.
intr-o sara de vara, sub poala de codru negru, undeva in munti, in salasul neamului, la un foc haiducesc, in preajma unei stani si a unui parau, stand cu fata spre stelele vesnice, sufletul lui a tresarit la suspinul buciumului si-n ureche i-a sunat balada aceasta." (Apud Opere, voi. XVI, p. 610)
Asistand pe un coleg care preda la clasa Miorita, am aviit surpriza sa aud aceasta intrebare interesanta pusa de un elev: "Cum se explica faptul ca ciobanul informat de mioara ca va fi ucis «pe l-apus de soare» nu-si ia nici un fel de masuri de aparare?" intrebarea mi s-a parut revelatoare in legatura cu modul de a gandi la tinerele generatii, dar si in legatura cu cauza imediata care a produs-o. Sablonard si prea comod, aplicand scheme de analize valabile in alta parte, conducand superficial maieutica din clasa, profesorul punea accentul pe actiune, pe intriga, incercand chiar si ceea ce numim caracterizarea personajelor. E limpede insa ca, daca ar exista personaje cu o psihologie concreta si individuala, atunci intr-adevar am avea de-a face cu o intriga complicata si cu o actiune chiar trepidanta de tip, sa zicem, western sau politist, cu care televizorul ne tine la curent zi de zi. in realitate, dezvoltata dintr-un bocet, fara personaje in intelesul obisnuit al cuvantului si deci imposibil de povestit, balada are un foarte marcat caracter liric si simbolic. E, in fond, una dintre cele mai profunde si mai frumoase meditatii poetice asupra mortii din cate s-au produs vreodata in poezia lumii1. Oaia prevestitoare a mortii nu este si nu poate fi un personaj - pricina din care nici ciobanii si nici maicuta batrana nu sunt personaje literare in inteles curent -, ci numai prilejul pentru om, metafora daca vrem, a revelarii sfarsitului vietii, la care suntem invitati a consimti. Accidental sau nu, lucrul nu mai are importanta in plan ontologic. Cadrul solemn al naturii si miscarea astrelor de pe firmament intaresc, echilibreaza aceasta stare de spirit. Cu alte mijloace - fara insa a atinge adancimea, originalitatea si frumusetea capodoperei folclorice -, ea a fost intuita de Eminescu, de Sadoveanu, de Lucian Blaga si Tudor Arghezi. Recunosc ca este greu sa explici asta copiilor. Si totusi
