n. 11 apr. 1898, Bucuresti-m. 23 oct. 1982, Bucuresti.
Dramaturg si prozator.
Fiul generalului Dumitru Stefanescu si al Vasikcai (n. Scarlates-cu).
Absolva in 1917 Liceul "Gheorghe Lazar" din Bucuresti, facand apoi, o vreme, studii juridice, la care renunta pentru a se putea dedica teatrului si ziaristicii.
Debuteaza cu proza in rev. Cuvantul liber (1920). In 1924 i se joaca, la Braila, prima piesa, Roba alba, scrisa in colab. cu cronicarul teatral I. Lazaroneanu. Colaboreaza la Epoca, Vremea, indreptarea, Curentul etc. Primul succes important il obtine cu Comedia zorilor (1930), care cuprinde patru tablouri din "comedia adolescentei". Drama pasionala Veste buna (1936), apreciata in mod deosebit de
E. Lovinescu, este distinsa cu Premiul Teatrului National. in 1939 i se reprezinta "romanul dramatic" Acolo, departe, axat pe problema artistului. Celelalte drame notabile ale lui STEFANESCU sunt Casa cu doua fete (1946) si Ave Maria (1947). Comedia Vis de secatura (1946) surprinde pitorescul mahalalei bucurestene, iar comedia Micul infern (1948) - adevarat "roman dramatic", caci actiunea se petrece de-a lungul a patruzeci de ani - urmareste tribulatiile triunghiului conjugal. Dupa 1948, STEFANESCU se consacra frescelor dramatice, al caror nucleu il formeaza teatralizarea biografiei unor personalitati: Barbu Lautaru in Rapsodia tiganilor (1948), Matei Millo si Mihail Pascaly in Caruta cu paiate (1953); aceleasi intentii le revela si piesele Ciprian Porumbescu (1952), Cuza Voda (1959, Procesul domnului Caragiale (1962), Eminescu (1964) s. a. In ultimii ani s-a dedicat memorialisticii: Un dramaturg isi aminteste (1980). Premiul "I. L. Caragiale" al Acad. (1949). Premiul special al Uniunii Scriitorilor (1978).
Desi este posesorul unei remarcabile tehnici dramatice, avand simtul replicii si stiinta piesei bine facute, STEFANESCU ramane totusi numai un dramaturg agreabil. intre cele circa cincizeci de creatii dramatice ale sale, foarte scenice altfel, nu exista, din pacate, nici o piesa mare, cu un ecou mai profund, peren, asa cum este, de pilda, Patima rosie pentru
Mihail Sorbul sau Domnisoara Nastasia pentru G.
M. Zamfirescu. Si in comedii, si in drame, mecanismul teatral, pus in functiune de abilitatea unui excelent profesionist al scenei, se deregleaza treptat, fie din cauza invaziei lirismului edulcorat si a efectelor melodramatice, fie, mai ales, din cauza precaritatii ideatiei problematice. Importanta in evolutia dramaturgului este Comedia zorilor, caci aici apare o prima schita a "secaturii" (poet mai curand in viata decat in arta) care reprezinta cel mai original personaj lansat de acest teatru. Cu mijloace specifice comediei se prefigureaza un portret al artistului tanar care isi modeleaza existenta intr-un mod estetic, folosind in mod sistematic visul ca un corectiv al realitatii si indepartand astfel "fiorul vulgar al vietii". O deplina materializare a temei vietii ca vis si, simultan, a visului ca viata se realizeaza in comedia Vis de secatura. Dudu Zamfirescu - "secatura" fara domiciliu stabil si care are ca imn personal Balada chiriasului grabit a lui
G. Topirceanu - este un poet si un boier al mahalalei, ce-si poarta consecvent stindardul eroicomic al conditiei sale: "Secatura moare, dar nu se preda" (dramaturgul comite, in finalul comediei, eroarea de a diminua in eroul sau profilul pur de "artist" al vietii, banalizandu-1 prin transformarea intr-un simplu nedreptatit social). "Secatura" descinde din bufon in genere si din paradoxalul Sbilt in particular (cu observatia ca e doar copia edulcorata a acestuia): "De cand regii nu mai au bufoni, oamenii destepti, guralivi si veseli au trecut in slujba oamenilor incruntati si cu parale. Noi nu cerem nimic. Ni se cuvine. Pentru ca noi spargem monotonia vietii." Omul care aduce iluzia isi lasa "visul de secatura" in sufletul celorlalti si se reintoarce numai cand "victimele" lui au devenit apte sa treaca din viata banala in irealitatea modelata. Prin comediile sale sentimentale, imbibate de lirism, in care se face apologia reveriei, STEFANESCU este precursorul lui
Mihail Sebastian, in Comedia zorilor existand in germene Steaua fara nume: "Ai vazut cum fug in departare liniile ferate una langa alta din ce in ce mai aproape una de alta de-ti pare ca se vor intalni undeva intr-un punct dincolo de vederea noastra Se vede ca exista si suflete la fel in stare sa mearga alaturi chiar si o viata intreaga fara sa se ciocneasca fara sa se patrunda vreodata suflete paralele Si, daca fug spre minciuna e ca le amageste in departare iluzia punctul mincinos in care nu se vor intalni niciodata". Acolo, departe -"roman dramatic" prin epicizarea timpului scenic ca in comedia Micul infern - reia si redefineste aceeasi problema a iluziei. Scriitorul din aceasta piesa, Silviu, crede ca, pentru completa sa dezvoltare artistica, trebuie sa plece "acolo, departe", intr-o metropola a artelor, dar, in momentul in care se implineste ca artist, nostalgia sa isi inverseaza obiectul, eroul facand elogiul provinciei ca forma de viata spirituala: " eu am venit cu burghezia mea in arta. Sunt un om legat de pamant si de oamenii mei. Spunea tata: «Aici, baiete aici!» Acolo, Le Per-nod! Acum, aici inseamna acolo dupa cum, pe vremuri, acolo insemna aici Iluzia, s-a intors in dor" Boemul Le Pernod, actorul "imbatabil in rolurile de ratati", dezvolta aici o teorie asupra iluziilor, pe care "le pierzi in momentul in care, poate, fara sa stii, le-ai realizat. Cele nerealizate nu se pierd niciodata. Eu, daca traiesc in iluzia sinuciderii, e ca n-am realizat inca sinuciderea" Daca ziua joaca pentru altii, noaptea, Le Pernod o face numai pentru sine, repetand si perfectionand, la modul fictional, gestul fatal, apropiindu-se pas cu pas de materializarea lui ce va coincide cu curatirea de zgura oricarei iluzii: "Mie daca nu-mi place sa figurez noaptea, e ca eu noaptea am alta treaba - ma sinucid. incerc mereu pana voi realiza gestul. Ma suprim in rate. De fiecare data omor ceva din mine, tot ce a fost izvor de iluzii" Cea mai puternica drama a lui STEFANESCU ramane Veste buna. Aici -ca si in comediile Pe urmele lui Demetrian si Micul infern sau in drama Casa cu doua fete - reapare "lupta sexelor", de sorginte strindbergiana, in amestecul inextricabil de iubire, ura si senzualitate violenta. Tudor, proprietarul unei mosii pe malul marii, un fel de Platonov al acestei lumi, cu "viata salbatic de plina", e o forta sti-hiala, de o "inconstienta uriasa", care supune totul in jurul sau, devenind un simbol al fertilitatii aproape mar-quezian: "Stie sa sece baltile, sa impadureasca malurile, sa creasca pe langa casa lui mii de animale si de oratanii, sa vaneze, sa pescuiasca, sa fie un om al campului si al marii!" Toti ceilalti (si in special sotia lui, Jeana), striviti de vigoarea acestui barbat, se refugiaza in "spectacolul fortei lui Tudor" ca in "visul ratat" al propriei lor existente. Eroul e surprins in momentul de criza, de intomnare vitala, cand in loc sa se vada de acum "umbland dupa dragoste pe patru labute, ca un catel dupa o aripa de gasca", prefera sa se sinucida, punand la cale, ca si personajul absent din Pe urmele lui Demetrian, o razbunare postuma. De aceea, exuberanta descatusarii celorlalti si speranta lor ca pot, in fine, sa-si realizeze "visul ratat" al vietii e doar o iluzie de o clipa. S-a spus despre aceasta piesa ca e o drama ibseniana; in realitate, unicul motiv ibsenian prezent aici e acela al "mortului viu" care retraieste in copilul sau, marcand "biruinta celor care supravietuiesc si mortii".
OPERA
Comedia zorilor, patru tablouri din "Comedia adolescentei", Bucuresti, 1930; Revelatia, Bucuresti, 1932; Acolo, departe, roman dramatic in doua parti, Bucuresti, 1939; Casa cu doua fete, drama in patru acte si epilog, Bucuresti, 1946; Vis de secatura, comedie in trei acte, Bucuresti, 1946; Secatura mahalalei, piesa in doua tablouri, si Ave Maria, drama in 5 acte, Bucuresti, 1947; Jos Tudorache! Sus Tudorache! , comedie intr-un act, Bucuresti, 1952; Matei Millo (Caruta cu paiate), piesa in trei acte, Bucuresti, 1953; Zestrea Ilenutei, piesa in doua acte. Bucuresti, 1953; Patriotica Romana, comedie in trei acte si un tablou, Bucuresti, 1956; Teatru, cu o pref. de M. Gafita, Bucuresti, 1959 ; Joc de noapte, joc de zi. 27 insomnii. Bucuresti, 1971; Teatru, cu un cuvant inainte de N. Carandino, Bucuresti, 1973; Caruta cu paiate, Bucuresti, 1976; Teatru, Bucuresti, 1979; Un dramaturg isi aminteste, I, Bucuresti, 1980; Amintirile unui dramaturg. Bucuresti, 1998. Traduceri: D. N. Mamin-Sibirjak, Milioanele lui Privalov, Bucuresti, 1952 (trad. in colab. cu Isabela Dumbrava).
REFERINTE CRITICE
Camil Petrescu, Teze si antiteze, 1936; E. Lovinescu,
Istoria literaturii romane contemporane 1900-1937, 1937;
Perpessicius, Opere, IV; Val Condurache, in Convorbiri literare, nr. 10, 1973; N. Carandino, Autori, piese si spectacole, 1973; F. Faifer, in Cronica, nr. 9, 1974;
M. Ghitulescu, in Tribuna, nr. 36, 1974; Ov. STEFANESCU Crohmalniceanu, in Literatura, III; M. Ghitulescu, in Steaua, nr. 5, 1978; N. Carandino, in Teatrul, nr. 1, 1979; idem, in Flacara, nr. 45, 1982; C. Isac, Permanente in dramaturgie, 1982; M. Mancas, in
Luceafarul, nr. 45, 1982; I. Zamfirescu, in Rominia literara, nr. 44, 1982; F. Faifer, Dramaturgia intre clipa si durata, 1983;
Alice Voinescu, intalniri cu eroi din literatura si teatru, 1983; V. Silvestru, in Romania literara, nr. 16, 1985; V. Bradateanu, in Teatrul, nr. 4, 1987; M. Ghitulescu, in Steaua, nr. 11, 1988; Al. Raicu, Descoperirea pasarii Sitela, 1989.
