Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


Mircea Horia SIMIONESCU



Mircea Horia SIMIONESCU - poza (imagine) portret



 

Mircea Horia SIMIONESCU

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Mircea Horia SIMIONESCU





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Mircea Horia SIMIONESCU - biografie - (opera si scrierile)

 

n. 23 ian. 1928, Targoviste.

Prozator

Fiul ofiterului Stelian Simionescu si al Irinei (n. Popescu).

Scoala primara (1935-1940) si Liceul "Ienachita Vacarescu" din orasul natal (1941-1948); studii universitare efectuate tarziu, licenta in filologie (1964), la Univ. din Bucuresti. Redactor la Scanteia (1950-1969), unde semneaza cronica muzicala si publica art. pe teme culturale si de invatamant; director al Operei romane din Bucuresti (1971-1974); se pensioneaza de boala, dedicandu-se scrisului. Debut in Luceafarul (1968); debut editorial cu Ingeniosul bine temperat, I (1969), pentru care obtine Premiul rev. Arges. Colab. la Romania literara. Luceafarul, Steaua, Cronica, Convorbiri literare, Arges, Astra, Ramuri, Familia, Flacara, Muzica, s. a. A mai publicat: Ingeniosul bine temperat, II (1970), Dupa 1900, pe la amiaza (1974), Rapirea lui Ganymede (1975), Jumatate plus unu (1976), Nesfarsitele primejdii (1978), invataturi pentru Delfin (1979), Breviarul (1980), Ulise si umbra (1982). Desi se afirma tarziu in arena literara, unele scrieri dateaza din deceniul cinci, fiind rodul unei elaborari lente si rabdatoare, impreuna cu Radu Petrescu, P. Cretia, C. Olarea-nu, Tudor Topa, formeaza asa-numitul "grup de la Tar-goviste", a carui formula (stilistica, narativa) in proza contemporana va declansa una din directiile ei semnificative. Cu Radu Petrescu redacta, prin 1946-1948 si rev. ms continand texte avangardiste. Fermentul "avangardist" persista in textura prozei lui S., dar se amplifica, pe masura evolutiei unei structuri "romanesti", cu elemente eseistice, parodice, parabolice. Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1974, 1996, 1997; Premiul Acad. pe 1976.

Un ironist al retoricii literare este SIMIONESCU in Dictionar onomastic (1969) si Bibliografia generala (1970). Onomastica personajelor literare reprezinta adesea o revelatorie "comedie a numelor" bazata pe figura contradictiei dintre aparenta si esenta. Nici la SIMIONESCU figura contradictiei nu este absenta, dar la el "comedia onomasticei" are proportii si semnificatii ce transfera ironia asupra sferei insasi a onomasticii, descoperindu-i absurdul imanent, si asupra caracterologici ca specie literara. Ingeniozitatea "bine temperata" a scriitorului se joaca de-a literatura. Spiritul ironic al exercitiilor sale se realizeaza mai intai in opozitia dintre formula aparenta de tratat, de la care imprumuta compozitia, solemnitatea limbajului, si continutul parodic al formulei. Intr-un fel, aceste carti ale lui SIMIONESCU sunt o parodie a tratatului ca forma de manifestare solemna a inertului si stereotipului. Parodia tratatului devine, ca urmare, o demascare a cliseelor si mecanismelor sale predilecte. Limbajul savant cu ticurile solemnitatii este folosit in schema compozitionala generala a celor doua parti, dar parodiat in formula si continutul sau. Caracterele definite in Dictionar sunt pseudoper-sonaje care, paradoxal, creeaza iluzia de realitate. O realitate insa pur lingvistica, fiindca fiinta lor este eminamente livresca. Unica lor realitate este data de ecoul pe care il pot starni intr-o biblioteca utopica in care "personajele" s-ar intalni nu ca atare, ca entitati, ci ca "piese" de personaje, asa cum o masinarie se descompune in sub-ansamble si in piese. Cel mai curios paradox al ingeniozitatilor lui SIMIONESCU este acest mod de a parodia universul secund al literaturii construind in limitele verosimilitatii realului. Realitatea caracterelor definite prin parodie si absurd se datoreaza acumularilor de note foarte numeroase, imprumutate de la o multime de indivizi, fictivi sau reali, si retopite intr-o singura figura, dupa procedeele sintezei. Personajul se intrupeaza ca intr-o masinarie ale carei piese sunt mai importante decat intregul. Sensul lor absolut este numele, asa cum al unei masini este utilitatea; dar daca utilitatea masinii este data de functionarea subansamblelor sale, numele personajului este absolut independent fata de piesele sale. Titulaturile stiintifice si organizarea compozitionala de tratat, subminate de functionarea interna parodica a limbajului este un procedeu al ironiei livresti, fara indoiala. Dictionarul este insa si un fragment de epopee eroi-cornica, redusa la unica schema a prezentarii eroilor, aici prin inventariere onomastica si caracterologica. Semnificatia ironiei livresti rezulta din surprinderea conflictului dintre cunoastere si inselatoarele aparente ale formulelor storeotipe de comunicare. Cartea avertizeaza asupra pericolului alterarii omenescului in "comicitatea" vietii moderne, vizibila si in limbajul care o comunica si o caracterizeaza. Bibliografia, in schimb, inventariaza lumea secunda a cartilor din alta perspectiva: aceea care s-ar putea numi perspectiva lumii ca biblioteca, muzeu de ideei, obsesii, manii, automatisme si prejudecati prin care "tipurile" reprezentate in Dictionar sunt redescoperite in produsele activitatii lor creatoare. Ingeniosul bine temperat vrea sa fie o "comedie umana" ilustrata nu prin reprezentarea ei in act, ci prin reprezentarile sale secundare, in comentarii. La S., constiinta totalitatii livrescului ia forma ironica a neputintei de a crea, devenind constiinta a imposibilitatii originalitatii. Drama sterilitatii devine insa, paradoxal, creatoare si produce literatura. O literatura secunda, cu o sursa secunda. Din contaminarea livresca, excesiv livresca, a spiritului rezulta o pasiune de anticar, de arhivar sau de arheolog al literaturii. Placerea inventarului, fascinatia realitatii secunde sau exoticului livresc pot construi un fantastic muzeu al imaginatiei si al imaginabilului. Dar scriitorul se reduce in constiinta sa la conditia de "plastograf. Unica sansa de salvare este esecul. Un esec inversat ironic in contrariul sau. Dictionarul si Bibliografia devin astfel parodie, dar si auto-parodie a propriei lor neputinte de a crea originalul. Autorul insceneaza un joc de-a literatura, aducand in spectacol un imens mecanism pastisa, tradand literatura inca o data, numai pentru a-si maguli orgoliul neputintei proprii in fata neputintei literaturii insesi. Sensul care i se releva scriitorului ca certitudine a salvarii sale nu rezida in demascarea tensiunii aparenta-esenta, ci in insinuarea existentei unei autentice "provincia libris", o tara a numelor sau a cartilor la fel de reale ca si cele reale; sau chiar mai reale, fiind mai apropiate spiritului. In aceasta inversiune ironica, borgesiana, rezida natura esentialmente livresca a Ingeniosului Chiar daca orgoliul sau marturisit este sa semnifice pentru lumea reala, iluzia sa nemarturisita este sa semnifice doar pentru sine: a conserva autonomia spiritului este imperativul acestui ingenios. Astfel ca ironia cartilor lui SIMIONESCU are si o functie critica, de supraveghere a acestei autonomii amenintata de factorii externi, alienanti. Sterilitatea creatorului livresc da nastere la o "filosofie" mai complicata decat pare a marturisi el insusi: una care rejustifica Biblioteca Babei si dreptul lumii secunde a cartilor de a deveni sursa de inspiratie in competitie egala cu lumea prima a evenimentelor reale. Livrescul se autonomizeaza, paradoxal, in acest concubinaj al sau cu ironia, desi parea ca va fi subminat. Nu contra literaturii este revolta lui S., ci contra non-literaturii. Ironizarea Bibliotecii nu sfarseste intr-o Anti-biblioteca, ci intr-o biblioteca mai pura. Caci, altminteri, ideea lui Calinescu de a se intocmi o istorie literara cu scoli si taxe inventate, prin excelenta ironica, nu ar fi decat jocul superior al spiritului, nu si starea sa de veghe. Iluzia ironiei sale de a dizolva factorii care pervertesc spiritul creatiei. in partea a treia a Ingeniosului, Breviarul (1980), SIMIONESCU renunta la compozitia de "tratat" a primelor doua carti in favoarea unei structuri romanesti. Subintitulata Historia calamitatum, aceasta carte este, in fapt, o parabola critica a istoriei secolului XX. Umorului ii ia locul o gravitate nu intotdeauna semnificativa. "Romanul" pacatuieste prin superincifrarea semnificatiilor si complicarea excesiva a compozitiei. La fel de stufos sub raport compozitional, dar superior prin luciditate autoironie a, este Nesfarsitele primejdii (1978), un roman al relativitatii adevarului si literaturii care il cauta. Istoria circula in acest roman pe doua benzi "ca automobilele pe sosea" (ca sa preluam o comparatie a romancierului): o banda a realului si una a literalului. Deosebirea este ca, in roman, cele doua "benzi" interfereaza, cartea fiind si un roman al dificultatii de a scrie un roman, dar si romanul cautarii si exprimarii anume a unui adevar. Livresc si realist in acelasi timp, Nesfarsitele primejdii este si un roman-robot al tipologiei dezvoltate de "obsedantul deceniu" (parodic aici) si un roman a] mediilor neoburgheze, vazute cu ochi caragialean (satiric aici), si un roman al romancierului ca personaj (teoretic aici), si, in sfarsit, un roman al combinatiilor nesfarsite de tehnici narative (experimentalist aici). Nesfarsitele primejdii reprezinta una din cele mai complexe constructii romanesti contemporane. Straturile parodice, ironice, ludice stau ascunse sub superficia sa realista, asemenea vechilor picturi de pe zidurile bisericilor, acoperite de timp de zugraveli tot mai noi. Cel mai adanc strat epic ascunde, poate, un pariu gidean al autorului, astfel definit: "recunoasterea si cultivarea gratuitului, intr-o lume a necesitatii si a scopurilor este una din marile descoperiri ale lumii moderne si poate remediul multora dintre neajunsurile ei" SIMIONESCU se tradeaza in acest roman ca un moralist al gratuitului si ca un autor cu disponibilitati nesfarsite (fiecare dintre ele fiind o alta "primejdie" a scrisului sau).

OPERA

Ingeniosul bine temperat, I Dictionar onomastic, Bucuresti, 1969; Ingeniosul bine temperat, II Bibliografia generala, Bucuresti, 1970; Dupa 1900, pe la amiaza, proze, Bucuresti, 1974. Rapirea lui Ganymede, Bucuresti, 1975; Jumatate plus unu, Bucuresti, 1976; Nesfarsitele primejdii, Bucuresti, 1978; invataturi pentru Delfin, Bucuresti, 1979; Breviarul, Bucuresti, 1980; Ulise si umbra, Bucuresti, 1982; Ingerul cu sort de bucatarie, povestiri, Cluj-Napoca, 1992; Povestiri galante, Bucuresti, 1994; Febra. File de jurnal (1963-1971), Bucuresti , 1998.

REFERINTE CRITICE

S. Damian, Intrarea in castel, 1970; V. Ardeleanul "uri", a "iubi", 1971; C. Stanes-cu, Cronici literare, 1971; I. Vlad, Convergente, 1972; G. Dimisianu, Valori actuale, 1974; M. Iorgulescu, Rondul de noapte, 1974; Alex Stefanescu, Preludiu, 1977; C. Ungureanu, Proza si reflexivitate, 1977; N. Baltag, Polemos, 1978; F. Georgescu, Volume, 1978; M. Iorgulescu, Firescul ca exceptie, 1979; T. Popescu, Carti cu iesire la mare, 1980; M. Zaciu, Lancea lui Achile, 1980; Al. Calinescu, in Convorbiri literare, nr. 10, 1980; N. Ciobanu, in Luceafarul, nr. 3, 1980; I Holban, in Cronica, nr. 35, 1980; M. Iorgulescu, in Romania literara, nr. 17, 1980; P. Poanta, in Steaua, nr. 9, 1980;A1.1. Stefanescu, in Romania literara, nr. 7, 1980; D. Culcer, in Vatra, nr. 3, 1981; idem, Serii si grupuri, 1981; Ov. SIMIONESCU Crohmalniceanu, Critica noastra cea de toate zilele, 1981; M. Ivanescu, in Transilvania, nr. 11, 1982; I. Bogdan Lefter, in Romania literara, nr. 23, 1982; V. Podoaba, in Familia, nr. 5, 1982; Ioana Parvulescu, in Romania literara, nr. 1, 1995; B. Cioculescu, in Luceafarul, nr. 2, 1997; Alex Stefanescu, in Romania literara, nr. 3, 1998.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 


Copyright © 2009 - 2014 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.